 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Pedeapsa pentru alchimie (Infern XXIX)
1. La molta gente e le diverse piaghe «Multa lume şi diversele răni mi-au întunecat în asemenea hal luminile că le venea să plîngă; dar Virgiliu mi-a zis: ‘La ce te tot uiţi? de ce zăboveşte privirea ta acolo jos, printre păcătoasele umbre sfîşiate?» (v. 1-6). Mulţimea păcătoşilor şi oroarea pedepselor la care sînt supuşi semănătorii de vrajbă l-au impresionat pe Dante pînă în pragul lacrimilor. Însă Virgiliu îl dojeneşte pentru faptul că, privindu-i prea insistent pe damnaţi, îşi întîrzie drumul. „Descrierea mutilărilor provocate de dreptatea divină s-a păstrat, de-a lungul întregului cînt precedent, pe planul obiectivităţii crude, ce-şi propunea să exprime condamnarea hotărîtă a Poetului pentru cei care au introdus, în ţesutul social ordonat, germenii anarhiei şi ai violenţei. Doar aici, în aceste versuri cu care începe cîntul al XXIX-lea, se insinuează elementul subiectiv: Dante îşi exprimă propria durere sau, mai bine spus, durerea incomensurabilă (…) la vederea spectacolului înfăţişat, mai înainte, cu mînă fermă şi nemiloasă. Scrie Sapegno: «Tensiunea dramatică din cîntul al XXVIII-lea, care susţine într-un crescendo atroce reprezentaţia de sînge şi răni ale semănătorilor de vrajbă, se atenuează şi se destramă, în prima parte din cîntul al XXIX-lea, într-un ton de elegie zbuciumată»” (E.A. Panaitescu). „Este mai bine să înţelegem într-un alt mod: vederea damnaţilor îl răscolise şi mulţimea de impresii care se năpustea asupra lui i-a provocat buimăceala, o condiţie de ameţeală, o rătăcire a propriei capacităţi raţionale de control” (T. Di Salvo). 7. Tu non hai fatto sì a l’altre bolge; «N-ai făcut aşa în celelalte bolgii: de crezi că le numeri pe toate, gîndeşte-te că douăzeci şi două de mile acoperă valea. Şi deja luna e sub picioarele noastre: de-acum puţină vreme ne-a rămas şi altele-s de văzut, ce tu nu vezi’. ‘Dacă tu’, i-am răspuns îndată, ‘ai fi ştiut motivul pentru care priveam, poate mi-ai fi îngăduit să mai stau pe loc’» (v. 7-15). Bolgia e foarte întinsă, aşadar este imposibil să fie cuprinşi cu privirea sau compasiunea toţi păcătoşii: cei doi călători trebuie să se grăbească, pentru că nu le-a mai rămas mult timp la dispoziţie. Însă Dante încearcă să se justifice în faţa călăuzei sale, aducîndu-i alte explicaţii. „Virgiliu se mărturiseşte uimit că discipolul arată pentru păcătoşii din această bolgie o atitudine aproape de participare la suferinţele lor, în orice caz de interes; oricum pare să-l dojenească pentru această examinare prelungită a unei grămezi de suflete deformate şi schimonosite. Nu e caracteristică pentru Dante atitudinea de complăcere sado-masochistă în faţa spectacolelor de suferinţă şi atrocitate, după cum nu face parte din poezia dantescă dispoziţia unei observaţii tandre şi iubitoare, care poate însoţi stările sufleteşti de elegie şi compasiune” (T. Di Salvo). „Tot lui Sapegno îi aparţine observaţia că reproşul lui Virgiliu «îl stimulează pe Dante să examineze în amănunţime şi să limpezească în sinea sa motivul tainic al acelei uimiri şi al acelei nelinişti şi, limpezindu-l, să devină conştient de propriile limite pe care să le depăşească». Lamentaţia vagă – ce va exprima la Petrarca o complăcere a scriitorului cu propria sa suferinţă, o fugă din faţa lumii în interioritatea sentimentelor (…) – este considerată de Dante ca o vinovăţie, întrucît îl îndepărtează pe om de limpezimea raţională şi de acţiune (virtutea şi ştiinţa lui Ulise)” (E.A. Panaitescu). „În ce priveşte măsura geografică a bolgiei, este vorba de o evaluare ce-i aparţine lui Dante însuşi. Dar dacă bolgia este atît de mare, cît ne-ar lua oare s-o străbatem – s-a întrebat cineva. Întrebarea nu are sens, întrucît pe Dante îl interesează să sublinieze aici fără vreo ironie că cei doi pelerini nu pot să întîrzie şi să dezechilibreze intervalele ce le-au fost acordate, care trebuie administrate şi împărţite cu pricepere, după cum a mai spus-o şi alteori Virgiliu” (T. Di Salvo). 16. Parte sen giva, e io retro li andava, «Între timp înainta, şi eu în urma sa mergeam, călăuza, deja dîndu-i răspunsul şi adăugînd: ‘în groapa aceea, unde îmi ţineam ochii înţepeniţi, cred că un duh din sîngele meu îşi plînge vina ce-acolo jos atîta costă’» (v. 16-21). Virgiliu îşi continua drumul, iar Dante îi dădea noi explicaţii: zăbovise pentru că i s-a părut că zăreşte înăuntrul bolgiei tocmai o rudă de-a sa, pedepsită acolo. „Propoziţia plasată între verb şi subiect (înainta… călăuza) exprimă contemporaneitatea, sau rapida succesiune a celor două fapte” (Chiavacci Leonardi). 22. Allor disse ‘l maestro: «Non si franga «Atunci a spus maestrul: ‘Să nu-ţi mai zăbovească de-acuma gîndul la el: te uită la altele şi el acolo să rămînă; fiindcă eu l-am văzut la piciorul podeţului, arătîndu-te şi foarte ameninţîndu-te cu degetul şi l-am auzit numit ca Geri del Bello» (v. 22-27). Maestrul îl îndeamnă pe discipol să nu-şi mai piardă vremea gîndindu-se la păcătosul zărit în fundul gropii. Damnatul îl vorbise de rău pe poet, cu puţină vreme înainte, în faţa celorlalţi tovarăşi de suferinţă şi arătase ameninţător spre el. „Geri del Bello, văr de gradul întîi cu tatăl lui Dante, din cîte afirmă unul dintre fiii Poetului, Pietro Alighieri, a fost ucis de un membru al familiei Sacchetti. Un alt fiu al Poetului, Jacopo, îi atribuie moartea violentă faptului că a fost un semănător de vrajbă. Duşmănia dintre familiile Alighieri şi Sacchetti a durat pînă în 1342, cînd s-a stabilit un pact de reconciliere. «Dante – observă Grabher – nu aduce direct în scenă figura lui Geri şi n-o pune să vorbească; dar totuşi o subliniază puternic, proiectînd asupra ei sentimentele arogante şi mînioase ale propriului său suflet, închizînd-o în dispreţ şi tăcere; făcînd astfel încît doar Virgiliu s-o fi zărit pe un fundal întunecat şi îndepărtat, unde rămîne imprimată într-un gest: ameninţarea cu degetul evocă un chip, un suflet, o dramă»” (E.A. Panaitescu). „Îndemnul de-a nu se gîndi la ruda căutată de Dante în bolgie nu urmăreşte să-l oprească pe Dante de la orice sentiment de milă, ci îi cere să asculte de rigoarea morală ce conduce toată călătoria; rudă sau nu, e vorba de-un păcătos destinat să rămînă pentru totdeauna în infern şi atenţia trebuie să se concentreze pe viziunea de ansamblu a lumii subterane, iar pe figurile izolate doar dacă ele sînt exemplare. Una e prin urmare problema călăuzei Virgiliu şi alta e cea a personajului Dante” (T. Di Salvo). 28. Tu eri allor sì del tutto impedito «Tu erai prins atunci cu cel ce-a stăpînit odinioară Altaforte, că nu te-ai uitat încolo şi-a plecat’. ‘Vai, călăuză dragă, moartea lui violentă, care încă nu-i răzbunată’, am zis eu, ‘de către cineva ce-i înrudit cu jignirea» (v. 28-33). Dante era ocupat discutînd cu Bertran de Born, aşa încît nu observase ameninţarea venită din partea celuilalt păcătos, care se îndepărtase plin de furie. Protagonistul explică stînjenit că este vorba de o rudă a sa, care fusese ucisă şi rămăsese nerăzbunată de cineva din familie. „Răzbunarea privată era, pe vremea lui Dante, un drept pe care legile îl recunoşteau şi-l admiteau rudelor celui lezat; aceştia erau consideraţi consorţi, adică victime laolaltă cu cel păgubit. Pentru Grabher, «Dante rămîne aici legat de sensul medieval al lui consort şi de drepturile sale lezate», pe cînd interpretarea dată de Sapegno pentru mila Poetului faţă de rubedenia sa pare mai complexă, nuanţată şi, la urma urmei, mai convingătoare: «meditaţia la mesajul creştin şi înaltul simţ de dreptate şi pace, consolidat în peripeţiile amare ale exilului şi succesiva speculaţie politică» ar fi creat la Dante, în perioada cînd a scris Comedia, «o atitudine de desprindere şi superioritate faţă de anumite obiceiuri barbare şi depăşite ale contemporanilor săi». În special din episodul cu Geri del Bello, din nici un cuvînt al Poetului «nu reiese regretul că n-a dus răzbunarea pînă la capăt; da, eventual un sens de înaltă şi uşor neutră milă, care înseamnă suferinţă, dar nu indulgenţă sau renunţare la un ideal etic superior»” (E.A. Panaitescu). 34. fece lui disdegnoso; ond’ el sen gio «…l-a făcut pe el mînios; drept care a plecat fără a-mi vorbi, cum mă gîndesc: şi-n asta m-a făcut faţă de el mai pios’. Astfel am vorbit noi pînă la primul punct unde pe punte cealaltă vale se arată în străfunduri, dacă mai multă lumină ar fi» (v. 34-39). La furia lui Geri del Bello, pentru că n-a fost încă răzbunat, răspunde mila lui Dante pentru sufletul chinuit. Între timp cei doi poeţi îşi continuă călătoria pînă în locul unde li se arată privirii bolgia următoare. „În judecarea acestui episod destul de complex prin convergenţa multor motive ce implică familia, obiceiurile, viaţa religioasă, viaţa politică, să se ţină seama de unele fapte sugerate de lectura riguroasă a cuvintelor poetului: ruda nu e scuzată, este vorba de un mare păcătos, semănător de vrăjmăşie şi e drept să rămînă acolo unde este. În acest aspect nu apare nici o milă în sufletul lui Dante faţă de consort. Îl tulbură doar faptul că Geri l-a arătat altuia ca pe un infam, întrucît nu s-a îngrijit să-l răzbune. Şi îl uimeşte pînă la suferinţă doar faptul că ruda moartă este încă ataşată cu aroganţă de tema răzbunării neobţinute şi nu-i adresează rudei vii nici o vorbă. Pentru această mînie simte milă Dante, nu fiindcă participă la mitul datoriei sociale a răzbunării, ci fiindcă vede că ruda moartă este încă legată, chiar şi după moarte, de o normă a violenţei. Moartea, experienţa lumii de dincolo, ar fi trebuit să conducă ruda moartă spre o altă perspectivă, spre depăşirea formelor de viaţă absolut barbare şi anticreştine. Sentimentul dominant al episodului, aşadar, este cel de milă, care de la mila faţă de o rudă devine milă faţă de toată omenirea încă ataşată de legea răzbunării, ce provoacă războaie şi vrăjmăşie” (T. Di Salvo). „Mai pios: cu acest vers se încheie scena întîlnirii lui Dante cu Geri. La atitudinea celui de-al doilea, care mai întîi ameninţă şi apoi se îndepărtează furios, răspunde sentimentul de milă: cele două adjective (mînios, pios) exprimă singure întregul sens al acestei scurte şi intense secvenţe dramatice” (Chiavacci Leonardi). 40. Quando noi fummo sor l’ultima chiostra «Cînd am ajuns peste ultima chilie din Malebolge, de schimnicii săi puteau s-apară privirii noastre, m-au săgetat mulţime de jelanii, ce-aveau vîrfurile înarmate cu durere; la care urechile cu mîinile mi le-am acoperit» (v. 40-45). Ultima bolgie îi include pe falsificatori, care sînt înghesuiţi ca nişte călugări într-o chilie. Deasupra lor se ridicau, spre stînca pe care treceau Dante şi Virgiliu, numeroase strigăte de suferinţă. „A zecea bolgie este desemnată, în versul 40, cu termenul chilie (loc închis unde sînt la rîndul lor încuiate sufletele păcătoşilor), cuvînt folosit în Evul Mediu pentru a indica încăperile mănăstirilor. Ambiguitatea acestui cuvînt consolidează imaginea schimnicilor: întrucît bolgia este o mănăstire, damnaţii din ea sînt numiţi sarcastic – dar un sarcasm trist, sever – călugări (i conversi sînt fraţi laici, care n-au intrat în ordinul monahal). (…) Gallardo remarcă: «Imaginea căutată, elaborată, e caracteristică pentru acest cînt, în care stilul foarte rafinat, nu doar în folosirea cuvintelor docte sau plebee, a căror alăturare umple de preţiozitate ansamblul, dar şi evoluţia frazelor, alegerea imaginilor care, deşi inspirate din viaţa obişnuită, sînt destinate să-i sublinieze caracterul rar şi neobişnuit, creează un fel de distanţă între Poet şi lumea bolilor fizice, a infecţiilor dezgustătoare pe care le descrie ca un artist conştient de propria sa artă»” (E.A. Panaitescu). „Am ajuns în a zecea bolgie, din care poetul ne prezintă unele caracteristici: e cît se poate de întunecată, are forma unei chilii, o încăpere închisă şi limitată, iar cei din bolgia-chilie par nişte călugări. Bolgia este aşadar o chilie îngrozitoare, ai cărei călugări înalţă nu rugăciuni, ci strigăte ascuţite şi pătrunzătoare de durere, ca nişte vîrfuri de săgeţi, ce stîrnesc în cel care le aude durere şi milă” (T. Di Salvo). „Vîrfurile înarmate cu durere: aveau săgeţile întărite la vîrf cu durere. Fierul de la vîrful săgeţilor era cel care le ajuta să pătrundă mai bine în carne: aşadar mila este cea care pătrunde în inima lui Dante. Forţa şi noutatea adaptării l-au impresionat pe Petrarca încît a reluat-o” (Chiavacci Leonardi). 46. Qual dolor fora, se de li spedali «Cîte dureri ar fi, dacă din spitalele din Valdichiana, între iulie şi septembrie, şi din Maremma şi Sardinia bolnavii ar fi puşi toţi laolaltă într-o groapă, aşa era aici şi atîta duhoare ieşea, ca de-obicei din carnea putrezită» (v. 46-51). Înghesuiala şi duhoarea din bolgie semănau cu situaţia în care s-ar strînge laolaltă şi s-ar pune la grămadă toţi bolnavii din anumite zone mlăştinoase şi fetide ale Italiei. „Valdichiana este valea străbătută de rîul Chiana şi cuprinsă între Arezzo, Cortona, Montepulciano şi Chiusi; pe atunci era mlăştinoasă şi nocivă, bîntuită de malarie, la fel ca Maremma şi Sardinia. Existau acolo spitale despre care Dante avea informaţii precise, de nu cumva o cunoaştere directă. E realistă remarca despre duhoarea ce urca dinspre bolnavii înghesuiţi vara în condiţii de igienă precară şi sumară” (T. Di Salvo). „Spectacolul damnaţilor închişi în bolgia a zecea este văzut mai întîi în ansamblul său: oroarea ce se desprinde este fără asemănare în realitatea bolilor de pe pămînt. Poetul recurge de aceea la o comparaţie ca aceea care deschide cîntul al XXVIII-lea, sau ca aceea care, în cîntul al XXIV-lea (v. 85-90) ne introduce în spectacolul transformării hoţilor” (E.A. Panaitescu). 52. Noi discendemmo in su l’ultima riva «Noi am coborît pe ultimul mal, de pe lunga punte, tot pe mîna stîngă; şi atunci mi-a fost privirea mai vie, jos, în străfund, acolo unde slujbaşa înaltului domnitor, dreptatea cea fără greş, îi pedepseşte pe falsificatorii înregistraţi aici» (v. 52-57). Cei doi poeţi coboară în groapa durerii şi îi pot vedea mai bine pe cei torturaţi de justiţia lui Dumnezeu. „Puntea e lungă, fiindcă nu este cea de peste bolgie, ci aceea care traversează, singură şi neîntreruptă, toate bolgiile din al optulea cerc. A zecea bolgie este a falsificatorilor de toate felurile (…), alchimiştii văzuţi ca falsificatori de metale, falsificatorii de oameni, falsificatorii de bani, falsificatorii de vorbe” (T. Di Salvo). 58. Non credo ch’a veder maggior tristizia «Nu cred că s-a văzut mai mare jale în Egina, cu tot poporul bolnav, cînd aerul s-a umplut de-aşa otravă, că animalele, pînă la cel mai mic vierme, s-au prăbuşit toate, şi-apoi vechii locuitori, după cum atestă poeţii» (v. 58-63). Poeţii relatează despre epidemia de ciumă din Egina, cînd au murit toţi oamenii şi animalele, încît insula a trebuit repopulată cu oameni născuţi din ouă de furnică. „Din cîte povesteşte Ovidiu în Metamorfoze (VII, v. 523-660), Iunona pentru a se răzbuna pe nimfa Aegina, iubită de Jupiter, a trimis pe insula unde locuia nimfa (şi care şi-a luat numele de la aceasta) o ciumă îngrozitoare, din care a scăpat doar regele Aeacus. Acesta obţine de la Jupiter favoarea ca furnicile observate de el, pe cînd stătea sub un stejar, să se transforme în oameni. Dante concentrează, în cîteva enunţuri, cunoscuta povestire a lui Ovidiu, nu fără o mică ironie pentru ilustrul model din care s-a inspirat (v. 63)” (E.A. Panaitescu). 64. si ristorar di seme di formiche; «…au renăscut din ouă de furnică; cum se vedeau prin acea vale întunecată zăcînd spiritele în mormane. Unul pe burtă, altul pe spinarea celuilalt stătea, şi altul se tîra pe brînci pe mizera potecă» (v. 64-69). N-a fost jale mai adîncă, după ciuma din Egina, decît cea care se constata printre păcătoşii care zăceau în bolgia a zecea. Dante „este interesat, ce-i drept, de reprezentarea consecinţelor acelei teribile epidemii şi de distrugerea trupurilor, dar este poate mai interesat de acea imagine de totalitate (…), de mulţime incalculabilă de indivizi, senzaţia unei mulţimi fremătătoare pe care doar furnicile o pot sugera cu eficienţa dorită de Poet (…), fiinţe umane de importanţa unor furnici sau a unor minusculi viermi, care au ajuns în această vale întunecată şi sînt destinate să formeze grămezi oribile de carne; impresia pe care o resimte mai întîi Poetul e aceasta: doar nişte biete grămezi de carne distrusă” (Mariani). 70. Passo passo andavam sanza sermone, «Pas cu pas înaintam fără vorbă, privind şi ascultînd bolnavii, care nu se mai puteau ridica de jos. Am văzut doi stînd sprijiniţi deolaltă, cum pui la încălzit oală lipită de oală, din cap pînă-n picioare pătaţi de lepră» (v. 70-75). Poeţii umblă printre păcătoşii care zac pe jos, neputincioşi. Doi dintre ei, acoperiţi de lepră, stăteau lipiţi între ei. Dante „se limitează să privească împrejur şi să asculte: toate simţurile lui sînt parcă adunate în privirea care este însoţită de străduinţa de-a înţelege vocile ce plîng; şi aici, ca în momentul intrării în bolgia a zecea, sufletul celor doi poeţi se adună în două senzaţii succesive: mai întîi percepţia vizuală, apoi cea auditivă” (Mariani). „În «viermuiala insistentă de imagini alese cu o fantezie ciudată», ce caracterizează prezentarea celor doi păcătoşi care stau sprijiniţi deolaltă, V. Rossi a remarcat o «raportare glumeaţă» a Poetului faţă de ei, Sapegno o stare sufletească «egal îndepărtată de dispreţ ca şi de milă», pe cînd Grabher consideră mai degrabă că «în însăşi structura fonetică şi ritmică a pasajului» se reflectă, «într-o climă de… halucinantă disperare», uriaşa mîncărime fără leac ce-i frămîntă pe damnaţi” (E.A. Panaitescu). 76. e non vidi già mai menare stregghia «şi-n veci n-am văzut ţesălînd mai iute un rîndaş aşteptat de boierul lui, ori pe cel oprit de la somn, cum fiecare îşi purta unghiile ce muşcau din sine, pentru uriaşa mîncărime fără leac; şi aşa-şi trăgeau rîia-n jos cu unghiile, cum cureţi de pe crap solzii cu cuţitul sau de pe alt peşte, de-i are şi mai laţi» (v. 76-84). Damnaţii se scărpinau cu violenţă şi se sfîşiau cu unghiile, pentru a-şi mai domoli mîncărimea de piele. „Dominantă în aceste comparaţii, unde ies în relief motive sugerate de societatea ţărănească şi cavalerească, este imaginea unghiilor ce muşcau pătrunzînd şi descărnînd cu implacabilă insistenţă şi cu violenţa celor ce folosesc cuţite, ţesale sau muşcături de animale. Acţionează şi în aceste ultime cînturi din Malebolge, în termeni deosebiţi, căutarea – inclusiv printr-o selecţie deosebită de cuvinte neobişnuite – a unei realităţi care prin aspectele ei dezagreabile şi dezgustătoare sau greţoase ne oferă o viziune tot mai precisă a procesului de degradare a damnatului, a omului care, aşa cum se sfîşie pe dinăuntru, la fel se descompune şi fizic: tot mai aproape de materia sordidă şi mizerabilă, tot mai departe de elementele în care pare să rezide fie şi parţial nobleţea omului. În cazul acestor «bolnavi» închişi într-o imensă leprozerie, asprimea situaţiei coincide cu asprimea stilului, după cum o arată rimele dificile şi neobişnuite (tegghia – stregghia – segnorso – scaglie – scabbia) şi acel cuvînt-cheie, care indică pregnant starea sufletească a damnaţilor: rabbia” (T. Di Salvo). „Primul grup de falsador – aceştia sînt împărţiţi în patru categorii: falsificatori de metale sau alchimişti, de oameni, de cuvinte, de bani – pe care Dante şi Virgiliu îl întîlnesc este acela al falsificatorilor de metale. Pentru ei, conform lui Chimenz, echivalenţa «ar consta în faptul că, astfel cum au alterat metalele, supunîndu-le, o schijă după alta, proceselor alchimice, la fel au acum membrele alterate şi îşi scarpină cu frenezie lepra încrustată; dar conceptul general de modificare e prea generic, putînd fi aplicat multor păcate; de fapt orice păcat este o alterare a intelectului. Este probabil ca acest tip de pedeapsă să-i fi fost sugerat lui Dante de părerea, nu lipsită de temei, că alchimiştii, lucrînd cu acizi şi substanţe nocive, au contractat diverse boli; şi, prin analogie, le-a atribuit bolile drept tortură eternă»” (E.A. Panaitescu). 85. «O tu che con le dita ti dismaglie», «‘O, tu, care cu unghiile te decojeşti, a început călăuza mea spre unul dintre ei, ‘şi faci din ele nişte cleşti» (v. 85-87). Virgiliu i se adresează unuia dintre cei doi păcătoşi care se scarpină cu brutalitate. „Există o anumită ambiguitate în formula virgiliană: pe de o parte, pentru a obţine informaţia solicitată exprimă o urare pozitivă, pe de altă parte foloseşte termeni (cleşti… muncă) dînd de bănuit o ironie subtilă: în ce hal ai ajuns, după ce-ai zgîriat fierul, te zgîrii pe tine! Uneori apare la Dante, în faţa suferinţei damnaţilor, o atitudine dacă nu sarcastică, în orice caz de aprobare a modalităţii pedepsei (inevitabilă, aceasta), subliniată prin cuvinte zeflemitoare. Adesea gluma este vidă şi insistă pe cuvînt: atunci ironia e numai verbală. Nu indică o stare de complezenţă moralistă” (T. Di Salvo). 88. dinne s’alcun Latino è tra costoro «…spune-ne de-i vreun latin printre aceştia înăuntru, şi fie să-ţi ajungă etern unghia la munca ta’. ‘Latini sîntem noi, pe care ne vezi aşa sfîşiaţi, amîndoi aici’, a răspuns unul plîngînd; ‘dar tu cine eşti care de noi ai întrebat?’» (v. 88-93). Călăuza îl întreabă dacă există vreun italian în bolgia aceea şi-i urează totodată să-i fie unghia de ajutor temeinic în activitate. Păcătosul îl asigură lamentîndu-se că ei sînt italieni şi se interesează cu cine are de-a face. „Plîngînd: «tot Infernul e plin de acest cuvînt», comentează Momigliano, care observă totodată varietatea extremă a tonurilor sale, în fiecare caz aparte, pentru a conchide că aici are un sens de milă” (U. Bosco). 94. E ‘l duca disse: «I’ son un che discendo «Şi călăuza a spus: ‘Eu sînt unul care cobor cu acest om viu din treaptă-n treaptă şi vreau să-i arăt infernul’» (v. 94-96). Virgiliu îi comunică misiunea sa, care este aceea de-a însoţi un om viu prin locul de pierzanie pentru a i-l face cunoscut. „Ca şi în cîntul al XXVIII-lea (v. 46-51), Virgiliu nu doar răspunde în locul discipolului, ci dă informaţii complete legate de prezenţa şi misiunea sa. Tonul e curtenitor, informaţiile sînt esenţiale şi depline, ca un preludiu la conversaţia care se va dezvolta curînd cu doi toscani de o anumită nobleţe, alchimişti şi prin urmare de oarecare distincţie. Şi-au folosit greşit intelectul şi spiritul cercetător: dar Dante nu poate recurge cu ei la tonuri dure şi polemice” (T. Di Salvo). 97. Allor si ruppe lo comun rincalzo; «Atunci s-au desproptit; şi tremurînd fiecare spre mine s-a răsucit, împreună cu alţii care au mai auzit. Bunul maestru s-a lipit de mine, zicînd: ‘Spune-le ce vrei’; şi eu am început, întrucît aşa a vrut: ‘Pentru ca amintirea voastră să nu slăbească, în lumea dintîi a minţilor omeneşti, ci să trăiască sub mulţi sori» (v. 97-105). Păcătoşii s-au desprins şi l-au privit tremurînd de uimire pe Dante, împreună cu alţi osîndiţi care întîmplător au prins de veste. Poetul li se adresează, oferindu-se să ducă veşti despre ei în lumea celor vii, pentru a contribui la păstrarea amintirii lor. „S-au desproptit: cei doi s-au desprins unul de celălalt, pentru a se întoarce şi a-l vedea mai bine pe Dante, puternic impresionaţi de cuvintele lui Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). „Vestea că în infern există un om viu apare în faţa celor doi damnaţi ca o hîrtie de turnesol: în sufletul lor ţîşneşte un sentiment complex, contradictoriu (…). Aici cei doi, care se sprijineau reciproc, aproape izbiţi violent de această veste, tremură uluiţi şi înfricoşaţi, oscilează înhăţaţi de un vîrtej care îi secătuieşte. O clipă li se pare că reînvie o realitate pămîntească de care se considerau total şi definitiv desprinşi. Impresia cea mai incisivă se concentrează în acel tremurînd, în care este atît emoţia fizică a celui ce nu se poate ţine pe picioare, cît şi puternica emoţie interioară a celui surprins de vestea care îl înspăimîntă” (T. Di Salvo). 106. ditemi chi voi siete e di che genti; «spuneţi-mi cine sînteţi şi din ce neam: pedeapsa voastră hidoasă şi obositoare să nu vă sperie a vă dezvălui’. ‘Eu am fost din Arezzo, iar Albero da Siena’, a răspuns unul, ‘m-a pus pe rug; dar nu dintr-asta am ajuns aici» (v. 106-111). Dante cere să afle identitatea lor, în ciuda pedepsei dizgraţioase pe care o îndură. Unul dintre ei îi răspunde că s-a născut la Arezzo şi-a murit pe rug la Siena, dar din alt motiv decît păcatul pe care-l ispăşeşte aici în infern. „Personajul care vorbeşte este Griffolino d’Arezzo, definit de un vechi comentator, Bombaglioli, ca «un mare şi foarte subtil alchimist». A fost ars pe rug ca eretic, dar motivul real al condamnării sale, petrecute înainte de 1272, a fost, cum el însuşi relatează, faptul că n-a reuşit să-l transforme într-un nou Dedal pe un sienez neghiob şi arogant. «Să se remarce – observă Grabher – tonul batjocoritor al acelui m-aş putea ridica…, care nu afirmă nimic în mod sigur, dar pe care Albero îl pricepe ca pe un lucru foarte serios». Cît priveşte expresia nu l-am făcut Dedal, plină de conotaţii maliţioase, «ea persiflează cu fineţea subînţelesurilor prostia acelui om infatuat, care era smucit şi neisprăvit, pe cînd justiţia infailibilă a lui Minos, recunoscută în versul cu care Griffolino îşi încheie solemn povestirea glumeaţă (v. 120), se contrapune justiţiei celui care, ca episcop şi inchizitor, a născocit o acuzaţie de erezie sau de negromanţie pentru a duce la capăt o stupidă răzbunare personală» (Rossi-Frascino). Contrastul dintre justiţia omenească, prin natura ei imperfectă şi neputincioasă în faţa cuiva care, de pe o poziţie de forţă, îşi propune să săvîrşească sub aparenţa deplinei legalităţi cele mai abominabile abuzuri, şi justiţia divină, care nu comite greşeli, se subliniază puternic în opoziţia celor două hemistihuri ale versului 111” (E.A. Panaitescu). 112. Vero è ch’i’ dissi lui, parlando a gioco: «Ce-i drept i-am spus în joacă: “M-aş putea ridica zburînd în aer”; iar acela, care era smucit şi neisprăvit» (v. 112-114). Griffolino s-a împrietenit cu Albero da Siena, un neghiob de la care storcea bani, promiţîndu-i în schimb diverse avantaje prin intermediul magiei. Odată i-a spus glumind că ar putea chiar să zboare. „Fenomenul de «levitaţie», sau de înălţare de la pămînt, era tipic pentru arta magiei; de unde acuzaţia celuilalt, pentru a se răzbuna pe batjocura suferită” (Chiavacci Leonardi). 115. volle ch’i’ li mostrassi l’arte; e solo «a vrut să-i arăt meşteşugul; şi dacă nu l-am făcut Dedal, l-a pus să mă ardă pe unul care-l ţinea ca pe fiu. Dar în ultima bolgie din cele zece, pentru alchimia ce în lume am folosit-o m-a condamnat Minos, ce niciodată nu greşeşte’» (v. 115-120). Întrucît Griffolino n-a reuşit să-l facă pe Albero să zboare, acesta l-a denunţat episcopului, al cărui fiu natural era. Magicianul a fost condamnat la moarte de autoritatea bisericească. „Alchimia, foarte practicată în Evul Mediu şi în care se poate vedea strămoaşa chimiei moderne, pleca de la concepţia că toate metalele, cu excepţia aurului şi a argintului, sînt imperfecte: prin intervenţii oportune ar trebui readuse la perfecţiune şi transformate în aur şi argint. Dacă experimentele erau făcute dezinteresat, lucrul era considerat permis: păcatul apărea atunci cînd alchimistul încerca să dea de crezut că este aur ceea ce nu era” (T. Di Salvo). „Aceasta artă – care la nivel ştiinţific includea autori iluştri – era foarte răspîndită pe vremea lui Dante şi considerată ca înşelătorie de către Biserică (într-o bulă a lui Ioan al XXII-lea alchimiştii sînt declaraţi vinovaţi de crimine falsi). Sfîntul Toma admite – ca o pură teorie – că alchimiştii pot să obţină aur curat, situaţie în care n-ar fi ilicit să-l vîndă ca atare. Dar o asemenea posibilitate – evident teoretică – nu este consemnată în textul lui Dante, care îi condamnă pe alchimişti ca falsificatori” (Chiavacci Leonardi). 121. E io dissi al poeta: «Or fu già mai «Şi eu i-am spus poetului: ‘A mai fost vreodată aşa lume înfumurată ca aceea sieneză? Fireşte că nici măcar aceea franceză!’. La care celălalt lepros care m-a auzit a răspuns la vorba mea: ‘Să nu-l pui la socoteală pe Stricca, de-a ştiut face cheltuieli măsurate» (v. 121-126). Dante se miră în faţa lui Virgiliu de îngîmfarea sienezilor, care o întrece chiar şi pe cea a francezilor. Alt păcătos intervine ironic şi-l îndeamnă să nu-l socotească pe Stricca, cel care şi-a ştiut cheltui banii cu multă grijă. „Prima replică polemică reia atmosfera luptelor mari şi mici care au împărţit Comunele şi adesea lăsau loc judecăţilor sumare sau prejudecăţilor transformate în expresii tipice, de generalizare, transmise de la o generaţie la alta. Aşa şi aici: dacă Albero da Siena era un neghiob megaloman, la fel de îngîmfaţi trebuie să fie consideraţi toţi sienezii. A doua replică, şi ea polemică, împotriva francezilor, s-a născut poate din zvonurile care îi descriau pe negustorii francezi, şi în special moda şi îmbrăcămintea lor, care în ochii florentinilor apăreau ca semne de vanitate şi inutilitate” (T. Di Salvo). „Stricca din familia Salimbeni: despre el se spune ironic că a ştiut cheltui cu măsură, dar se înţelege în subtext că a fost un delapidator de bogăţii” (T. Di Salvo). 127. e Niccolò che la costuma ricca «…şi pe Niccolò, care obiceiul bogat al cuişoarelor l-a descoperit în grădina unde asemenea sămînţă se prinde; şi fără ceata în care Caccia d’Ascian şi-a împrăştiat via şi moşia, iar Abbagliato deşteptăciunea şi-a arătat-o» (v. 127-132). Damnatul enumeră alţi contemporani care s-au remarcat prin nesăbuinţa cheltuielilor înfumurate. „Sienezii amintiţi de Capocchio sînt Stricca dei Salimbeni (sau după alţii dei Tolomei), Niccolò dei Salimbeni (sau dei Bonsignori), al cărui merit suprem ar fi fost, cum insinuează damnatul, că a răspîndit la Siena obiceiul de-a condimenta mîncarea folosind cuişoare, Caccia d’Asciano degli Scialenghi, care şi-a risipit bogăţiile funciare (via şi moşia) pentru a-şi întreţine mărinimia vanitoasă, şi Bartolomeo dei Folcacchieri, zis l’Abbagliato (Orbitul); au ţinut cu toţii de ceata «cheltuitorilor» şi a «petrecăreţilor», ce s-a constituit la Siena în a doua jumătate a secolului al XIII-lea” (E.A. Panaitescu). „Niccolò dei Salimbeni sau dei Bonsignori: Dante îi atribuie mai mult vina decît meritul că a introdus folosirea cuişoarelor pentru condimentarea vînatului; cuişoarele erau pe-atunci marfă rară, veneau din Orient şi erau foarte scumpe” (T. Di Salvo). „Ceata: este celebra ceată numită godereccia sau spendereccia, formată la Siena pe vremea lui Dante de un grup de doisprezece tineri foarte bogaţi, care «şi-au pus în bani toate averile lor, au făcut o acumulare de două sute de mii de ducaţi, şi pe aceştia după douăzeci de luni, trăind foarte somptuos şi mereu în bună tovărăşie… i-au cheltuit» (Vellutello)” (Chiavacci Leonardi). 133. Ma perché sappi chi sì ti seconda «Dar ca să ştii cine te aprobă împotriva sienezilor, îndreaptă-ţi ochiul spre mine, încît faţa mea să-ţi răspundă: o să vezi că sînt umbra lui Capocchio, de-am falsificat metalele cu alchimia: şi trebuie să-ţi aminteşti, dacă bine te văd, ce mare maimuţă a naturii fost-am» (v. 133-139). Apoi vorbitorul îi atrage călătorului atenţia asupra sa. Este Capocchio (unii comentatori afirmă că a fost chiar coleg de studii cu Dante), un alchimist falsificator de metale, mare specialist în imitarea calităţilor naturii. „Despre Capocchio, probabil florentin, comentatorul l’Ottimo scrie că a fost «un foarte subtil alchimist şi întrucît practicînd la Siena această alchimie, a fost ars, se arată ura lui împotriva sienezilor» (…). «Capocchio este – cum bine a văzut Gallardo – unul dintre acele spirite îndemînatice, cu fire ciudată, inconstant, ironic în polemică şi ironic faţă de sine însuşi (să remarcăm acel mare maimuţă cu care îşi încheie discursul), pe care Dante le aprecia. E plin de umori, variat şi ironic în discursul său, ingenios în răsucirea frazei, fără cuvinte prea căutate, capabil să scoată în evidenţă detaliile importante»” (E.A. Panaitescu). „Capocchio nu-şi propune să lovească Siena, după cum n-are intenţia să-i pună sub acuzare pe locuitorii veseli ai cetăţii; ca un bun oportunist, isteţ şi muşcător, vrea doar să-şi cîştige simpatia şi solidaritatea lui Dante; l-a auzit vorbindu-i de rău pe sienezi şi vrea să-i ţină isonul: la el nu apare nici o formă de resentiment, nu e indignat împotriva nimănui, ba chiar se pare că Stricca şi Abbagliato îi stimulează verva ironică, pe un fond de naturală simpatie umană şi că simte o afinitate sinceră pînă şi pentru ceata veselă care şi-a petrecut viaţa în bună-dispoziţie. Această simpatie, această complicitate secretă, împreună cu dorinţa de-a oferi, într-o schiţă eficient realistă, imaginea unei cetăţi risipitoare şi petrecăreţe, îi solicită încă o dată fantezia lui Dante, atît de capricioasă în acest cînt, pînă la a-i da frîu liber, în concluzia discursului lui Capocchio, într-un joc lingvistic care se extinde în ciudăţenia rimelor formate cu –occhio şi –imia, care după cum observă inspirat Momigliano, «imită cumva zvîcnetele şi pozele groteşti ale falsificatorului de oameni, zîmbetul şi inteligenţa care le însoţesc»” (Mariani). „Mare maimuţă a naturii: abil imitator al naturii, adică falsificator; maimuţa era exemplul clasic, în literatură, al imitaţiei. Aşa cum maimuţa se distrează să imite ceea ce fac oamenii – observă Guido da Pisa –, la fel Capocchio se distra să imite, în producerea metalelor, operele naturii. Aici se înţelege totuşi o imitaţie făcută cu rea-credinţă, pentru a înşela, fiindcă altfel n-ar avea sens pedepsirea în a zecea bolgie. (…) Cîntul se încheie brusc la această replică, am zice fără coborîrea cortinei. Întîlnirea cu cei doi alchimişti, figuri mediocre, are rolul unui prolog, în ton minor, pentru scena din bolgia a zecea care îşi va avea adevăratul centru dramatic în cîntul următor” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru
| ||
Cercul al optulea, a noua bolgie. Geri del Bello, ruda supărată pe Dante. Strigătele de durere ale falsificatorilor. Alchimistul Griffolino din Arezzo. Capocchio, măsluitor de metale.