Lectura lui Dante. Lacrimi pe buci (Infern XX)

Cercul al optulea, a patra bolgie. Ghicitorii mărşăluiesc plîngînd, cu capul răsucit în spate pe umeri. Tiresias. Manto. Întemeierea Mantovei. Alţi magi şi vrăjitori.

1. Di nova pena mi conven far versi
e dar matera al ventesimo canto
de la prima canzon, ch’è d’i sommersi.

4. Io era già disposto tutto quanto
a riguardar ne lo scoperto fondo,
che si bagnava d’angoscioso pianto;

7. e vidi gente per lo vallon tondo
venir, tacendo e lagrimando, al passo
che fanno le letane in questo mondo.

«Despre un nou chin trebuie să scriu versuri şi să dau materie cîntului douăzeci din prima carte, care-i despre cei scufundaţi. Eu eram deja încordat să privesc în străfundul descoperit, ce se scălda în plînsete sfîşietoare; şi am văzut venind lume prin valea rotundă, tăcînd şi lăcrimînd, la pas cum fac în lumea noastră cortegiile» (v. 1-9). Poetul trebuie să descrie acum un alt tip de tortură, în cîntul XX al Infernului, ce vorbeşte despre osîndiţi. Personajul Dante se uita atent în fundul bolgiei, pentru a vedea procesiunea de păcătoşi, care înainta plîngînd în linişte. Prima terţină „a stîrnit cîteva perplexităţi, inclusiv pentru formula folosită, care o aminteşte pe cea folosită de menestreli, care, pentru a ţine trează atenţia ascultătorilor sau pentru a-i atrage la reprezentaţiile lor promiteau şi se mîndreau cu subiecte noi, extraordinare, în orice caz prin nimic asemănătoare celor cunoscute. În acest caz adjectivul nou nu înseamnă diferit de altele, ci «neobişnuit», «extraordinar»” (T. Di Salvo). „Un început trist, ca al celui care deja e ostenit să descrie chinuri mereu diferite şi tot mai groaznice. (…) Unii înţeleg că este vorba de torturi extraordinare, dar aceasta nu corespunde efortului neplăcut exprimat în primele versuri” (Chiavacci Leonardi). „În ritmul acestei procesiuni de suflete se percepe deja ceea ce va fi tonalitatea fundamentală a cîntului, străbătut de fascinaţia miturilor îndepărtate. Observă în această direcţie Caccia: «aici toată scena se extinde pe neaşteptate: valea oferă decorul pentru o amploare şi o rezonanţă pe care le-am numi pline de mister, şi se prelungeşte în atributul rotundă, care o extinde spre o curbă infinită, pe cînd verbul venind redă, prin plasarea lui sugestivă la începutul versului, înaintarea lentă a păcătoşilor, care tac şi plîng»” (E.A. Panaitescu).

10. Come ‘l viso mi scese in lor più basso,
mirabilmente apparve esser travolto
ciascun tra ‘l mento e ‘l principio del casso,

13. ché da le reni era tornato ‘l volto,
e in dietro venir li convenia,
perché ‘l veder dinanzi era lor tolto.

«Îndată ce privirea mi-a alunecat pe ei în jos, uluitor mi-a apărut fiecare cu bărbia răsucită invers decît pieptul; căci faţa le era întoarsă spre fund şi erau obligaţi să umble înapoi, fiindcă vederea înainte le era închisă» (v. 10-15). Damnaţii aveau capul răsucit înapoi şi mergeau în spate, fiindcă nu puteau vedea în faţă. „Este unul dintre exemplele cele mai clare de echivalenţă: sufletele celor ce-au vrut să vadă prea multe în faţă sînt acum obligate să privească doar în urmă; au vrut să vorbească despre ceea ce-ar fi fost mai bine să tacă şi acum tac în eternitate; au vrut, cum notează Pietrobono, «să răstoarne sensul Scripturilor şi acum sînt ele răsturnate». Asemenea semnificaţii «nu rămîn un produs al creierului, ci devin vii, sînt respirate de parcă ar fi suspendate în clima halucinantă a acestei bolgii sub pecetea tăcerii» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

16. Forse per forza già di parlasia
si travolse così alcun del tutto;
ma io nol vidi, né credo che sia.

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto de li occhi
le natiche bagnava per lo fesso.

«Poate că vreunul s-a răsucit aşa odinioară, de paralizie; dar eu n-am văzut şi nici nu cred să existe. Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci» (v. 16-24). Poetul nu ştie de-a existat vreodată om, rămas aşa deformat de paralizie. Dar cere aici înţelegerea cititorului, pentru faptul că a izbucnit în plîns la vederea figurii umane, schingiuite şi întoarse în asemenea hal, încît lacrimile îi curgeau peste buci. „Omul, cu trupul său făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, i se părea lui Dante a fi «prin efectele înţelepciunii divine, admirabil» (Convivio III, 81). Aici, în această înfricoşătoare răsucire, îi este jignită demnitatea, îi sînt degradate nobleţea şi perfecţiunea pe treapta creaturilor; de aceea Poetul resimte o durere profundă, un sentiment de oroare şi, totodată, de umilire, în faţa acestei degradări pe care, în calitate de om, o resimte ca fiind a sa” (E.A. Panaitescu). “Deformarea nu numai că are ceva magic şi monstruos, ci e şi degradantă şi ajunge pînă la obscenitatea acelui plîns ce cade pe partea cea mai vulgară a omului. Nu păcătoşii, nu natura păcatului îl împing la compasiune, ci doar această tragică deformare şi vulgara abrutizare a trupului uman: acolo găseşte jignită întreaga omenire, se găseşte jignit pe sine însuşi” (E. Caccia).

25. Certo io piangea, poggiato a un de’ rocchi
del duro scoglio, sì che la mia scorta
mi disse: «Ancor se’ tu de li altri sciocchi?

28. Qui vive la pietà quand’ è ben morta;
chi è più scellerato che colui
che al giudicio divin passion comporta?

31. Drizza la testa, drizza, e vedi a cui
s’aperse a li occhi d’i Teban la terra;
per ch’ei gridavan tutti: “Dove rui,

34. Anfïarao? perché lasci la guerra?”.

«Sigur că plîngeam, sprijinit de una dintre stîncile asprului povîrniş, încît escorta mi-a zis: ‘Şi tu eşti de-o seamă cu neghiobii ăştia? Aici trăieşte mila cînd e de tot moartă: cine-i mai descreierat decît acela care judecata divină o primeşte cu compătimire? Înalţă capul, înalţă-l şi vezi în faţa cui s-a deschis pămîntul, sub ochii tebanilor, cînd ei strigau toţi: „Unde cazi, Amfiarau? de ce părăseşti lupta?”» (v. 25-34). Dante plînge, proptit de-o stîncă, la vederea trupului uman aşa groaznic mutilat. Dar Virgiliu îl ceartă, asigurîndu-l că în acest loc nu trebuie să existe nici o milă. Durerea pentru păcătoşi ar echivala cu punerea în dubiu a legitimităţii judecăţii divine. Apoi îl îndeamnă să-şi ridice privirile, pentru a-i examina pe osîndiţi. Primul dintre ei este ghicitorul antic Amfiarau, sub care s-a căscat pămîntul, în timpul bătăliei, iar el s-a prăbuşit drept în Infern. „Semnificaţia versurilor este controversată. Pentru D’Ovidio şi Barbi, trebuie să înţelegem – iar această explicaţie pare convingătoare –: «Cine e mai descreierat decît cel ce simte compasiune în faţa unei sentinţe divine drepte?». Pentru Casini, descreierarea nu este a celui ce resimte compasiune, ci a ghicitorilor, care «au îndrăznit să prevină judecata divină şi s-o amestece printre pasiunile omeneşti». Este interesantă explicaţia oferită de Parodi, cu referire specială la termenul passion: «cine e mai descreierat decît cel ce pretinde să răspundă prin compătimire la judecata lui Dumnezeu?; cine e mai descreierat decît cel ce încearcă să modereze, să supună acţiunii umane, împotrivindu-i-se ori favorizînd-o, judecata lui Dumnezeu, care este o activitate în esenţa ei?»” (E.A. Panaitescu). „Virgiliu vrea ca discipolul lui să observe cu ochiul sever, cu sufletul nemilos, aceste personaje, încît să se poată elibera de fascinaţia emanată de figurile lor, un farmec resimţit profund de un poet ca Dante, care tocmai în antichitatea clasică află exemplele cele mai minunate ale puterii raţiunii omeneşti. (…) Virgiliu, aşadar, care în poem reprezintă antichitatea clasică şi tradiţia ei literară, îi atrage deodată atenţia lui Dante asupra adevărului creştin, pentru care magia şi superstiţia sînt un păcat. Reproşul adresat de Virgiliu discipolului este o condamnare a trufiei omeneşti, a dorinţei de-a cunoaşte ceea ce trebuie lăsat pe seama înţelepciunii divine, a curiozităţii exagerate, a «căutărilor făcute cu artele magiei pentru… a obţine o cunoaştere bolnăvicioasă» (Sfîntul Augustin, Confesiuni, XXXV). Din acest ansamblu de motive se naşte îndemnul de a-i observa pe păcătoşi. Primul dintre aceştia, Amfiarau, a fost unul dintre cei şapte regi care au asediat Teba şi, din cîte povesteşte Staţiu, a murit chiar în timpul asedierii cetăţii, fiindcă i s-a deschis pămîntul sub picioare” (E.A. Panaitescu).

E non restò di ruinare a valle
fino a Minòs che ciascheduno afferra.

37. Mira c’ha fatto petto de le spalle;
perché volse veder troppo davante,
di retro guarda e fa retroso calle.

40. Vedi Tiresia, che mutò sembiante
quando di maschio femmina divenne,
cangiandosi le membra tutte quante;

«Şi nu s-a oprit din prăbuşirea-n vale pînă la Minos, care pe toţi îi înhaţă. Priveşte-l cum şi-a făcut din piept spinare: fiindcă a vrut să se uite prea în faţă, spatele şi-l vede şi bate pasu-napoi. Vezi-l pe Tiresias, care şi-a schimbat aspectul, cînd din bărbat femeie a devenit, schimbîndu-şi membrele toate» (v. 35-42). Nici un ghicitor sau vrăjitor nu poate evita să ajungă în Infern, unde dorinţa excesivă de-a cunoaşte viitorul îl obligă să privească mereu în urmă. (Trebuie remarcat îndemnul insistent la contemplarea păcatului pedepsit: priveşte, uite, vede, vezi.) Următorul damnat este ghicitorul Tiresias, care fusese preschimbat în timpul vieţii, ca pedeapsă, din bărbat în femeie. „Este evidentă aici echivalenţa: ghicitorii sînt obligaţi să umble înapoi, fiindcă au vrut să-şi întindă privirea, în mod nenatural, spre un viitor a cărui viziune i se cuvine doar divinităţii sau celor, ca profeţii, care au fost învestiţi de ea ocazional cu această putere. Diferenţa, aşadar, dintre un ghicitor şi un profet stă doar în fidelitatea sau infidelitatea faţă de porunca lui Dumnezeu. Dante nu se îndoieşte cîtuşi de puţin că şi ghicitorii, asemeni profeţilor, au darul previziunii: îi acuză doar că s-au considerat cu semeţie dotaţi cu o putere de pătrundere care îi făcea asemeni divinităţii; au comis aşadar un păcat de orgoliu; o formă a lipsei de măsură (troppo davante)” (T. Di Salvo). „În insistenţa cu care Poetul îl pune pe Virgiliu să sublinieze aspectele fizice şi morale ale pedepsei ghicitorilor, unii au văzut o dezminţire implicită a reputaţiei de mag şi ghicitor, care îl înconjura în Evul Mediu pe autorul Eneidei. Dante însuşi, de altfel, a fost crezut pe vremea sa un vrăjitor: i s-a atribuit o parte de răspundere pentru vrăjitoriile făcute de Gian Galeazzo Visconti împotriva papei Ioan al XXII-lea” (E.A. Panaitescu). „Ghicitorul teban Tiresias s-a transformat în femeie, din cîte povesteşte Ovidiu, fiindcă a despărţit, lovindu-i cu toiagul, doi şerpi încolăciţi în dragoste; după mai mulţi ani, a trebuit să-i lovească din nou pe aceiaşi şerpi, pentru a-şi redobîndi sexul masculin. Găsim, în această metamorfoză pămîntească, atît de umilitoare, un fel de prevestire a transformării infernale” (E.A. Panaitescu). „Tiresias a fost un ghicitor teban prestigios şi faimos: a avut un rol de mare importanţă în tragedia care i-a lovit pe Oedip şi familia sa; el a fost cel care i-a dezvăluit lui Oedip condiţia sa de soţ incestuos” (T. Di Salvo).

43. e prima, poi, ribatter li convenne
li duo serpenti avvolti, con la verga,
che rïavesse le maschili penne.

46. Aronta è quel ch’al ventre li s’atterga,
che ne’ monti di Luni, dove ronca
lo Carrarese che di sotto alberga,

49. ebbe tra ‘ bianchi marmi la spelonca
per sua dimora; onde a guardar le stelle
e ‘l mar non li era la veduta tronca.

«Şi-apoi a trebuit să lovească iar cu vergeaua cei doi şerpi încolăciţi, pentru a-şi redobîndi podoabele bărbăteşti. Aruns e cel ce i se lipeşte de burtă, care în munţii din Luni – unde pliveşte carrarezul ce locuieşte-n vale – şi-a avut peştera ca locuinţă-n marmuri albe, de unde-i era priveliştea liberă să admire stelele şi marea» (v. 43-51). Tiresias a putut redeveni bărbat, în timpul vieţii, doar repetîndu-şi greşeala de a-i lovi pe cei doi şerpi. Alături de el se află Aruns, care a locuit în munţii de marmură de la Carrara. În vreme ce ţăranii urcau pe munte pentru a strînge vreascuri şi a plivi buruienile, deasupra lor, la gura peşterii, vrăjitorul stătea să contemple stelele şi marea pentru a ghici viitorul. „Vrăjitorul etrusc Aruns a prevăzut, din cîte relatează Lucan în Farsalia, războiul civil dintre Cezar şi Pompei şi victoria lui Cezar. Tot Lucan scrie că Aruns a locuit «pe zidurile pustii din Luni» (o cetate etruscă). Dante preferă totuşi să ni-l arate scrutînd astrele, din solitudinea unei peşteri în munte, înconjurat de candoarea stîncilor de marmură: «carrarezul plivea mai jos pe deal, ostenindu-se pe terenul aspru; el, acolo, în înălţime, într-o peşteră de marmură, departe de muncile obişnuite ale oamenilor, privea – cu înfumurata încredere că le va smulge tainele – stelele şi marea» (Parodi). În aceste versuri nu trebuie să vedem doar descrierea unui peisaj; ele cuprind şi evocarea indirectă a acelor mistere ale vrăjitoriei, în care Aruns a fost foarte priceput, şi a vieţii petrecute de el departe de oameni şi de truda lor cotidiană; împotriva ostenelii virtuoase a omului şi împotriva frumuseţii naturii învinse de acesta prin muncă cinstită, stă peştera simplă şi sălbatică în care a locuit vrăjitorul, stau vanitatea, dar şi nobleţea visului său: privirea sa fixă, îndreptată spre stelele şi marea îndepărtată, în care frumuseţea naturii neînvinse de om se învăluie într-un farmec misterios» (Caccia)” (E.A. Panaitescu).

52. E quella che ricuopre le mammelle,
che tu non vedi, con le trecce sciolte,
e ha di là ogne pilosa pelle,

55. Manto fu, che cercò per terre molte;
poscia si puose là dove nacqu’ io;
onde un poco mi piace che m’ascolte.

58. Poscia che ‘l padre suo di vita uscìo
e venne serva la città di Baco,
questa gran tempo per lo mondo gio.

«Şi cea care-şi acoperă mamelele, pe care nu le vezi, cu părul despletit şi are dincolo pielea flocoasă, a fost Manto, care a cutreierat multe ţinuturi; apoi s-a aşezat unde m-am născut eu; despre ea mi-ar plăcea să mă asculţi un pic. După ce tatăl ei s-a stins din viaţă şi după ce-a fost înrobită cetatea lui Bacchus, aceasta s-a învîrtit prin lume vreme lungă» (v. 52-60). Vrăjitoarea care îşi acoperă sînii şi umblă despletită este Manto, care s-a refugiat din Teba (cetate dedicată zeului Bacchus) şi-a străbătut multe regiuni, înainte de-a se stabili într-o zona mlăştinoasă, unde a şi murit. Acolo s-a întemeiat de fapt oraşul Mantova, locul de naştere a lui Virgiliu. Prin urmare poetul latin doreşte să-i spună lui Dante întreaga poveste a apariţiei cetăţii. „Ca şi Tiresias, a cărui fiică a fost, Manto este un personaj din mitologia greacă. Poeţii antici povestesc că a fugit din Teba, după moartea tatălui ei şi, ajunsă în Italia, s-a oprit în locul unde mai apoi s-a întemeiat cetatea Mantova. Toate figurile de vrăjitori din această bolgie apar dominate de un destin care le izolează de legăturile cu oamenii. Ca Aruns, şi Manto a încercat să se îndepărteze de semenii ei: în povestirea despre originile Mantovei, care începe aici, domină «motivul singurătăţii acestei femei care n-a vrut să fie femeie» (Caccia), iar povestea ei «pare să se definească în patru adjective puternice: le trecce sciolte, le terre incolte, la vergine cruda, il corpo vano. Şi aici avem o biografie poetică, prezentată în trăsăturile ei esenţiale, pînă la tragedia acelui trup neînsufleţit în cîmpia pustie»” (E.A. Panaitescu).

61. Suso in Italia bella giace un laco,
a piè de l’Alpe che serra Lamagna
sovra Tiralli, c’ha nome Benaco.

64. Per mille fonti, credo, e più si bagna
tra Garda e Val Camonica e Pennino
de l’acqua che nel detto laco stagna.

67. Loco è nel mezzo là dove ‘l trentino
pastore e quel di Brescia e ‘l veronese
segnar poria, s’e’ fesse quel cammino.

«Sus în frumoasa Italie zace un lac, la picioarele Alpilor ce închid Germania, deasupra Tirolului, cu numele Benac. În peste o mie de izvoare, cred, se scaldă, între Garda şi Val Camonica şi Apeninul, cu apa care în numitul lac bălteşte. Este locul din mijloc, pe care episcopul din Trento şi cel din Brescia şi cel din Verona l-ar putea binecuvînta, de-ar străbate acel drum» (v. 61-69). În nordul Italiei se află lacul Garda (Benacus în varianta sa latină), la poalele Alpilor ce marchează graniţele Germaniei, deasupra Tirolului de Sud. Ţinutul e udat de nenumărate rîuri de munte, ce ajung toate în lacul amintit. În mijlocul său se află insula dei Frati, cu biserica Santa Margherita, unde se intersectează jurisdicţia a trei episcopi, din Trento, Brescia şi Verona. „Începe aici, prin emoţionata şi afectuoasa evocare a frumoasei Italii, o detaliată descriere geografică a regiunii în care se găseşte Mantova, un tribut de iubire a discipolului faţă de maestrul mantovan” (E.A. Panaitescu).

70. Siede Peschiera, bello e forte arnese
da fronteggiar Bresciani e Bergamaschi,
ove la riva ‘ntorno più discese.

73. Ivi convien che tutto quanto caschi
ciò che ‘n grembo a Benaco star non può,
e fassi fiume giù per verdi paschi.

76. Tosto che l’acqua a correr mette co,
non più Benaco, ma Mencio si chiama
fino a Governol, dove cade in Po.

«Şade Peschiera, frumoasă şi puternică, în stare să-i înfrunte pe brescieni şi bergamaşti, unde malul împrejur mai mult coboară. Acolo trebuie să se reverse toată apa ce nu încape la Benaco în poale şi se face rîu printre păşunile verzi. Îndată ce apa începe să curgă, deja nu Benaco, ci Mincio se cheamă, pînă la Governolo, unde se varsă-n Pad» (v. 70-78). Fortăreaţa Peschiera e construită acolo unde malul apei e mai coborît (adică pe latura sudică). Acolo, în locul cu malul situat mai jos, se revarsă apa lacului, formînd rîul Mincio, care străbate cîmpiile bogate, iar apoi ajunge în fluviul Pad. Expresia „«şade Peschiera», la începutul versului şi cu subiectul plasat după predicat îi conferă locului o deosebită importanţă emoţională. Astfel fortăreaţa Peschiera dobîndeşte o aură specială de frumuseţe şi forţă, ca orice trăsătură a acestui peisaj, povestit ca un mit” (Chiavacci Leonardi). „Fortăreaţa Peschiera făcea parte din sistemul de apărare edificat de familia Scaligeri în jurul Veronei. Dante, care a fost găzduit în timpul exilului său de Cangrande della Scala, aduce implicit un omagiu prin acest vers puterii seniorilor din Verona” (E.A. Panaitescu).

79. Non molto ha corso, ch’el trova una lama,
ne la qual si distende e la ‘mpaluda;
e suol di state talor esser grama.

82. Quindi passando la vergine cruda
vide terra, nel mezzo del pantano,
sanza coltura e d’abitanti nuda.

85. Lì, per fuggire ogne consorzio umano,
ristette con suoi servi a far sue arti,
e visse, e vi lasciò suo corpo vano.

«N-a curs mult şi găseşte o vale, unde se-ntinde şi se face mlaştină; iar uneori vara se face subţire. Pe-aici trecînd fecioara crudă a văzut, în mijlocul noroiului, pămînt necultivat şi fără locuitori. Spre a fugi de orice legătură cu oamenii, s-a oprit cu slugile pentru a-şi folosi meşteşugurile şi a trăit şi şi-a lăsat trupul neînsufleţit» (v. 79-87). Rîul provenit din lac ajunge într-o vale, unde formează o mlaştină care, în timpul verii, uneori seacă şi provoacă malarie. Aici vrăjitoarea Manto, găsind locul pustiu, s-a stabilit împreună cu slujitorii ei, şi-a trăit viaţa dedicată artelor magice şi a murit. „Povestea despre originile Mantovei, dintre versurile 79 şi 87, evocă, după cum notează Momigliano, «sugestiva intonaţie mitică de la începutul episodului cu Moşul din Creta, mai ales pentru dezolarea şi singurătatea peisajului în care ajunge să trăiască protagonista», o singurătate «nu misterios contemplativă, ca aceea a lui Aruns, ci de o sălbatică oroare» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). „Să se observe că vrăjitorii lui Dante fug şi îşi găsesc adăpost în locuri pustii, inaccesibile: aşa face Manto, care se stabileşte pe o insulă nelocuită, la fel Aruns, care se refugiază într-o peşteră din munţii aproape de neatins, aşa a încercat să trăiască Amfiarau, pe care soarta l-a împins să participe la războiul din Teba. Tiresias e zărit ca locuitor pe un cîmp; de fapt loveşte cu toiagul şerpii înlănţuiţi în iubire. După cum se vede, vrăjitorul este un personaj misterios, are o sugestivă superioritate, vorbeşte cu stelele, urmăreşte lumi îndepărtate şi necunoscute. În acelaşi timp Dante nu evită obiceiul de condamnare care, de-a lungul Evului Mediu, îi însoţea pe ghicitori, adeseori consideraţi tovarăşi ai demonului şi depozitari de secrete diabolice, capabili aşadar să intervină în desfăşurarea evenimentelor, întrerupînd cursul dorit de providenţă” (T. Di Salvo).

88. Li uomini poi che ‘ntorno erano sparti
s’accolsero a quel loco, ch’era forte
per lo pantan ch’avea da tutte parti.

91. Fer la città sovra quell’ ossa morte;
e per colei che ‘l loco prima elesse,
Mantüa l’appellar sanz’ altra sorte.

«Oamenii răspîndiţi s-au strîns apoi în acel loc, care era apărat de mlaştina ce-o înconjura din toate părţile. Au făcut cetatea pe oasele moarte; şi pentru cea care prima dată locul l-a ales, Mantova au numit-o făr’ de-a mai trage la sorţi» (v. 88-93). Oamenii adunaţi apoi din diverse ţinuturi, văzînd că mlaştina le oferă o protecţie naturală, s-au stabilit acolo, au construit cetatea pe mormîntul vrăjitoarei şi au dat numele noii aşezări în amintirea ei, fără a mai recurge la arbitrariul sorţii pentru stabilirea denumirii localităţii. „Aici Virgiliu atribuie întemeierea Mantovei nu lui Ocno, fiul vrăjitoarei, cum se povesteşte în Eneida, ci oamenilor de diferite origini, astfel încît să nu existe nimic magic în originile acestei cetăţi, care a apărut chiar fără a se mai trage la sorţi auspiciile, cum «se obişnuia de demult, cînd trebuia să se stabilească numele unui loc» (Lana). Aceasta e versiunea faptelor, care trebuie crezută de Dante şi de toată lumea” (E.A. Panaitescu).

94. Già fuor le genti sue dentro più spesse,
prima che la mattia da Casalodi
da Pinamonte inganno ricevesse.

97. Però t’assenno che, se tu mai odi
originar la mia terra altrimenti,
la verità nulla menzogna frodi».

«Într-o vreme locuitorii săi erau mai mulţi, înainte ca neghiobia contelui da Casalodi să fie păcălită de Pinamonde. De aceea te previn, ca dacă altfel auzi că s-a născut cetatea mea, nici o minciună să nu înşele adevărul’» (v. 94-99). Mantova era mai populată odinioară, înainte de guvernarea stupidă a contelui Alberto da Casalodi. Acesta a fost păcălit de Pinamonte dei Bonaccolsi şi-a alungat mulţi locuitori. Iar orice altă variantă, privind întemeierea şi dezvoltarea oraşului Mantova, este neadevărată. „Din îndepărtatul, miticul trecut, pînă în prezent, în vremurile apropiate de poet, se trece printr-un pasaj istoric uşor de intuit: odinioară cetatea avea puţini locuitori, cu timpul însă a sporit şi a continuat să crească, pînă în secolul al XIV-lea” (T. Di Salvo). „Alberto da Casalodi, seniorul guelf al Mantovei, s-a lăsat convins de ghibelinul Pinamonte dei Bonaccolsi să trimită în exil mulţi nobili, pentru a calma poporul, lipsindu-se astfel de principalul său sprijin şi atrăgîndu-şi atîtea duşmănii, încît a fost ulterior detronat de Pinamonte, care a devenit senior la Mantova între 1272 şi 1291” (E.A. Panaitescu).

100. E io: «Maestro, i tuoi ragionamenti
mi son sì certi e prendon sì mia fede,
che li altri mi sarien carboni spenti.

103. Ma dimmi, de la gente che procede,
se tu ne vedi alcun degno di nota;
ché solo a ciò la mia mente rifiede».

«Şi eu: ‘Maestre, vorbele tale îmi sînt aşa de sigure şi îmi cîştigă astfel credinţa, că altele mi-ar fi cărbuni stinşi. Dar spune-mi, despre lumea care umblă, dacă vezi vreunul demn de notat, fiindcă doar de asta mintea mea se frămîntă’» (v. 100-105). Dante îl asigură pe Virgiliu că vorbele lui sînt convingătoare şi credibile. Îi întoarce pe urmă atenţia la ghicitorii care li se perindă prin faţă, dornic să afle alte detalii despre identitatea lor. „Profund sugestivă este această comparaţie cu cărbunii stinşi: ceea ce e fals este inutil şi ineficient; adevărul iradiază lumină şi căldură. Prin această adeziune fără rezerve la versiunea faptelor susţinută de maestrul său, Dante îşi confirmă liric dragostea pentru adevăr, acea iubire care îl ghidează şi îl ajută în călătoria sa din lumea de dincolo, acea iubire în numele căreia nu ezită să-i condamne pe oamenii mari de pe pămînt” (E.A. Panaitescu).

106. Allor mi disse: «Quel che da la gota
porge la barba in su le spalle brune,
fu — quando Grecia fu di maschi vòta,

109. sì ch’a pena rimaser per le cune — 
augure, e diede ‘l punto con Calcanta
in Aulide a tagliar la prima fune.

112. Euripilo ebbe nome, e così ‘l canta
l’alta mia tragedìa in alcun loco:
ben lo sai tu che la sai tutta quanta.

«Atunci mi-a spus: ‘Cel ce de pe-obraz îşi întinde barba pe umerii măslinii a fost, cînd Grecia a fost de bărbaţi aşa lipsită, că de-abia au rămas cîţiva în leagăn, un ghicitor, şi-a arătat cu Calcas în Aulida momentul propice pentru a ridica prima ancoră. Euripil a avut numele şi astfel îl cîntă înalta mea tragedie într-un punct: o ştii tu bine, care o ştii toată» (v. 106-114). Personajul căruia barba i se revarsă direct pe umeri, din cauza poziţiei răsucite, este Euripil, vrăjitorul care a încurajat alături de Calcas plecarea corăbiilor greceşti în războiul din Troia. „Euripil este ghicitorul care, împreună cu Calcas, i-a consultat pe zei pentru a şti cînd anume flota grecilor, oprită în Aulida din cauza vînturilor nefavorabile, va putea să-şi înceapă navigarea spre Troia. Expediţia militară a grecilor dobîndeşte proporţii gigantice, prin detaliul aşa simplu şi modest al copiilor rămaşi în leagăn” (E.A. Panaitescu).

115. Quell’ altro che ne’ fianchi è così poco,
Michele Scotto fu, che veramente
de le magiche frode seppe ‘l gioco.

118. Vedi Guido Bonatti; vedi Asdente,
ch’avere inteso al cuoio e a lo spago
ora vorrebbe, ma tardi si pente.

121. Vedi le triste che lasciaron l’ago,
la spuola e ‘l fuso, e fecersi ‘ndivine;
fecer malie con erbe e con imago.

«Celălalt mai slab în şolduri a fost Michele Scotto, care într-adevăr a cunoscut jocul vrăjilor magice. Vezi-l pe Guido Bonatti; vezi-l pe Asdente, care acum ar vrea să fi rămas la piele şi sfoară, dar tîrziu se căieşte. Vezi nenorocitele care au părăsit acul, suveica şi fusul şi au devenit ghicitoare; au făcut farmece cu ierburi şi imagini» (v. 115-123). Urmează în şirul indicat de călăuză vrăjitorul Michele Scotto, astrologul Guido Bonatti şi ghicitorul Asdente, alte vrăjitoare care şi-au lepădat muncile casnice pentru a practica magia cu ierburi şi păpuşi din ceară. „Michele Scotto a fost un filosof scoţian, astrolog la curtea lui Frederic al II-lea şi «foarte iscusit în tainele vrăjitoriei» (Boccaccio, Decameron, VIII, 9): a avut într-adevăr faimă de vrăjitor (se spune că pregătea ospeţe cu mîncăruri aduse de spiritele chemate de el) şi ghicitor (a prezis soarta multor cetăţi italiene)” (E.A. Panaitescu). „Guido Bonatti a fost un astrolog în slujba multor oameni puternici, ca Frederic al II-lea, Guido Novello da Polenta, Ezzelino da Romano, Guido da Montefeltro. A scris un tratat despre astre, care a cunoscut o largă difuzare. Asdente era un pantofar din Parma, care a fost considerat ghicitor celebru. Fra’ Salimbene în cronica sa îl pomeneşte ca pe un om «cu mintea foarte luminată în a interpreta scrierile celor care au prezis viitorul»” (E.A. Panaitescu). „Cu ierburile, vrăjitoarele pregăteau filtre şi băuturi magice; cu imaginile din ceară sau din alt material, ce reprezentau oameni, asupra cărora trebuia să cadă vraja lor, făceau exorcizări, aruncau blesteme, care apoi trebuiau să influenţeze oamenii în viaţa adevărată” (T. Di Salvo).

124. Ma vienne omai, ché già tiene ‘l confine
d’amendue li emisperi e tocca l’onda
sotto Sobilia Caino e le spine;

127. e già iernotte fu la luna tonda:
ben ten de’ ricordar, ché non ti nocque
alcuna volta per la selva fonda».

130. Sì mi parlava, e andavamo introcque.

«Dar vino acum; fiindcă deja ocupă graniţa dintre cele două emisfere şi stă să apună, lîngă Sevilia, Cain cu spinii; şi deja ieri noapte a fost lună plină: trebuie să ţii minte limpede, fiindcă ţi-a fost de ajutor data trecută prin pădurea întunecoasă’. Aşa mi-a vorbit pe cînd mergeam înainte» (v. 124-130). Luna se află deja la întîlnirea dintre cele două emisfere (sînt zorii zilei următoare), cei doi poeţi trebuie să-şi continue călătoria. „Cîntul despre magie şi superstiţie se încheie cu evocarea lunii. Potrivit unei vechi credinţe populare, pe suprafaţa lunară e vizibilă imaginea lui Cain, încercuită de un mănunchi de spini. Momigliano notează că această imagine «creează o impresie misterioasă în fundul unei bolgii şi stă într-o secretă armonie cu activitatea misterioasă a artei vrăjitorilor. În nici un alt cînt, acest cer cu luna plină, umbrită pe fundalul unei păduri întunecate n-ar fi făcut asemenea impresie, ca în această bolgie a magilor… Dante, care îi judecă pe acei păcătoşi, şi Virgiliu, care îi reneagă, sfîrşesc prin a umbla într-un decor magic»” (E.A. Panaitescu). „Dacă luna astronomică apune la Sevilia, în Spania, adică la orizontul Ierusalimului, aceasta înseamnă că e ora şase dimineaţa. Emisferele, la limita cărora apune luna, sînt cea boreală (emisfera locuită de oameni) şi cea australă (ocupată de apele oceanului)” (T. Di Salvo).



Laszlo Alexandru
(nr. 6, iunie 2015, anul V)


Din seria „Lectura lui Dante” am publicat:
Din noua serie „Lectura Dantis": O călătorie iniţiatică (Infernul I)
Lectura lui Dante. Infernul II, Dante e cuprins de îndoieli
Lectura lui Dante. Biciul dispreţului (Infernul III)
Lectura lui Dante. Spirite măreţe (Infernul IV)
Lectura lui Dante. Furtuna pasiunii (Infernul V)
Lectura lui Dante. Păcătoasa poftă a gurii (Infernul VI)
Lectura lui Dante. Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (Infernul VII)
Lectura lui Dante. Cetatea aroganţei (Infernul VIII)
Lectura lui Dante. Îngerul războinic (Infernul IX)
Lectura lui Dante. Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (Infern X)
Lectura lui Dante. Ierarhia păcatelor (Infern XI)
Lectura lui Dante. Rîul de sînge (Infern XII)
Lectura lui Dante. Copacii sălbatici (Infern XIII)
Lectura lui Dante. Ape infernale (Infern XIV)
Lectura lui Dante. Cum omul se eternizează (Infern XV)
Lectura lui Dante. Fericit cel ce vorbeşte liber (Infern XVI)
Lectura lui Dante. Călare pe monstru (Infern XVII)
Lectura lui Dante. Între bici şi fecale (Infern XVIII)
Lectura lui Dante. Păstori nelegiuiţi (Infern XIX)