Lectura lui Dante. Mantaua ipocriziei (Infern XXIII)

Cercul al optulea, a şasea bolgie. Poeţii scapă de urmărirea dracilor. Mantiile de plumb îi acoperă pe ipocriţii care se tîrăsc anevoios. Fraţii gaudenţi. Caiafa.

1. Taciti, soli, sanza compagnia
n’andavam l’un dinanzi e l’altro dopo,
come frati minor vanno per via.

4. Vòlt’ era in su la favola d’Isopo
lo mio pensier per la presente rissa,
dov’ el parlò de la rana e del topo;

7. ché più non si pareggia ‘mo’ e ‘issa’
che l’un con l’altro fa, se ben s’accoppia
principio e fine con la mente fissa.

«Tăcuţi, singuri, fără companie mergeam unul în faţă şi altul în urmă, ca fraţii minoriţi pe drum. Îmi revenea în minte fabula lui Esop, după cearta recentă, unde el a vorbit de şoarece şi broască; fiindcă nu seamănă mai mult ‘acu’ şi ‘amu’, care-s egale, dacă bine potriveşti începutul şi sfîrşitul cu mintea limpede» (v. 1-9). Scăpaţi de escorta dracilor scandalagii, Dante şi Virgiliu înaintează în linişte, încolonaţi ca franciscanii. Protagonistul îşi aminteşte fabula lui Esop, în care broasca a încercat să-l păcălească pe şoarece, dar au sfîrşit amîndoi prinşi de vultur. Întîmplarea aceea pare identică aventurii recente, în care dracii, încercînd să-i păcălească pe damnaţi, pentru a-i tortura, au căzut ei înşişi în smoala încinsă. Tot astfel sînt identice ca sens în limba italiană cuvintele mo şi issa. „După agitaţia foarte puternică din cele două cînturi precedente, ilustrată prin mişcarea şi confruntarea de mulţimi, începutul cîntului al XXIII-lea propune tema tăcerii şi a meditaţiei. Înaintarea lentă a celor doi poeţi se reflectă şi în măsura ritmică a primului vers, în timp ce comparaţia cu fraţii minoriţi sugerează atmosfera claustrală ce va caracteriza bolgia ipocriţilor. Primul vers, «grav, ne dă sensul de rătăcire şi sfială a celor doi poeţi în faţa supranaturalului care îi înconjoară» (Malagoli), cel de-al doilea confirmă izolarea în care fiecare dintre ei se găseşte: Dante şi Virgiliu înaintează probabil şi aici, ca la începutul cîntului al X-lea, pe-o tainică potecă, ce-i împiedică să umble alături” (E.A. Panaitescu). „Fraţii minoriţi sînt franciscanii: obiceiul lor de-a umbla unul în spatele celuilalt e atestat încă din primele texte ale ordinului; dar comparaţia se referă şi la reculegerea tăcută (taciti) şi modul de-a merge unul după celălalt: «este obişnuinţa fraţilor minoriţi… să umble unul înainte, cel cu mai multă autoritate, celălalt în spate care să-l urmeze» (Anonimo). Scena celor doi călugări mergînd în şir era familiară pe şesurile de odinioară, dar cele două versuri danteşti o readuc sub privirile noastre. Această comparaţie nu este întîmplătoare: se va vedea că toată bolgia ipocriţilor are ca temă figurativă tocmai imaginea călugărului” (Chiavacci Leonardi). „Evocarea lui Esop nu are un caracter erudit, ci unul popular. În Evul Mediu fabulele lui Esop erau foarte cunoscute, prin vulgarizările şi adaptările textului latin de către Fedru. Fabula cu care compară Dante cearta dintre Aripilă şi Calcă Rouă povesteşte că o broască, pentru a ajuta un şoarece să traverseze rîul, l-a convins să se lege de ea. Ajunşi la jumătatea drumului, broasca a început să se scufunde, vrînd să-l înece pe şoarece. În clipa aceea a apărut un vultur, care i-a înhăţat pe amîndoi. Ca şi broasca din poveste, Calcă Rouă a dat fuga aparent să-l ajute pe Aripilă, dar de fapt pentru a se lua la bătaie cu el, şi la fel ca vulturul din fabulă, smoala încinsă a pus capăt înfruntării dintre ei” (E.A. Panaitescu).

10. E come l’un pensier de l’altro scoppia,
così nacque di quello un altro poi,
che la prima paura mi fé doppia.

13. Io pensava così: «Questi per noi
sono scherniti con danno e con beffa
sì fatta, ch’assai credo che lor nòi.

16. Se l’ira sovra ‘l mal voler s’aggueffa,
ei ne verranno dietro più crudeli
che ‘l cane a quella lievre ch’elli acceffa».

«Şi cum un gînd din altul îmboboceşte, astfel s-a născut din acela altul apoi, că prima teamă mi-a sporit-o. Mă gîndeam aşa: ‘Aceştia pentru noi au fost batjocoriţi, cu atîta pagubă şi umilinţă, încît tare cred că sînt supăraţi. Dacă mînia li se adaugă la rea-voinţă, se vor năpusti după noi mai cruzi decît un cîine după iepurele pe care-l înhaţă’» (v. 10-18). Ideile se leagă una de cealaltă, cînd au acelaşi obiect de meditaţie. Dante se gîndeşte că diavolii sînt cu siguranţă furioşi pentru umilinţa îndurată. Au toate motivele să-i urmărească pentru a-şi descărca mînia asupra celor doi călători. „Precizia limbajului, ilustrată, printre altele, de folosirea neobişnuită a unor adverbe altminteri banale ca mo şi issa, a unor substantive abstracte, considerate prin deosebirea şi opoziţia lor reciprocă (l’un con l’altro… principio e fine) (…) dovedesc atenţia acordată unor operaţiuni intelectuale, felului în care gîndirea se formează şi se leagă de o idee anterioară” (E.A. Panaitescu). „Imaginea florii care îmboboceşte (…) este modul obişnuit de-a face concret şi vizibil, printr-un verb, un proces abstract: în acest caz, apariţia neaşteptată a unui gînd dintr-altul, prin asociere de idei” (Chiavacci Leonardi).

19. Già mi sentia tutti arricciar li peli
de la paura e stava in dietro intento,
quand’ io dissi: «Maestro, se non celi

22. te e me tostamente, i’ ho pavento
d’i Malebranche. Noi li avem già dietro;
io li ‘magino sì, che già li sento».

25. E quei: «S’i’ fossi di piombato vetro,
l’imagine di fuor tua non trarrei
più tosto a me, che quella dentro ‘mpetro.

«De-acum îmi simţeam pielea zbîrlită de spaimă şi eram atent în spate, cînd am spus: ‘Maestre, dacă nu ne ascunzi, pe tine şi pe mine, degrabă, eu mă tem de diavolii Malebranche. Îi avem pe urmele noastre: îi imaginez aşa de bine, că deja îi aud’. Şi acela: ‘de-aş fi oglindă, imaginea ta de-afară n-aş arăta-o mai repede, cum pe cea dinăuntru o imprim» (v. 19-27). Dante se îngrozeşte la gîndul că dracii furioşi se năpustesc pe urmele lor. Îl roagă pe Virgiliu să le găsească iute un adăpost. Maestrul îl asigură că i-a citit spaima din suflet, la fel de bine de parcă ar fi o oglindă, ce-i reflectă chipul exterior. „Nici în această împrejurare Virgiliu nu-şi trădează stilul de poet-filosof, iubitor al celei mai calibrate precizii tehnice: Dante vorbise de «imagine», iar Virgiliu reia cuvîntul, rezolvîndu-i semnificaţia de figură şi reprezentare şi trecîndu-l în cheia comparativă a oglinzii ce reflectă imaginile” (Mattalia).
O admirabilă echivalare poetică a ultimei terţine o găsim pe româneşte în varianta lui Giuseppe Cifarelli: „Şi el: ‘De-aş fi oglindă, n-aş fi-n stare / mai iute-a prinde icoana ta de-afară, / precum lăuntrica în mine apare”.

28. Pur mo venieno i tuo’ pensier tra ‘ miei,
con simile atto e con simile faccia,
sì che d’intrambi un sol consiglio fei.

31. S’elli è che sì la destra costa giaccia,
che noi possiam ne l’altra bolgia scendere,
noi fuggirem l’imaginata caccia».

«Tocmai acum gîndurile tale cu ale mele s-au unit, în aceeaşi substanţă şi aceeaşi înfăţişare, încît din ambele o singură învăţătură am tras. Dacă fapt e că rîpa din dreapta astfel zace, încît putem coborî în cealaltă bolgie, vom scăpa de-nchipuita hăituire» (v. 28-33). Virgiliu şi Dante se tem, amîndoi, de acelaşi lucru: să nu fie ajunşi de dracii violenţi. Însă dacă vor coborî cu bine în bolgia următoare, vor scăpa de urmăritori. „Teama, care între sentimentele umane este poate cel mai anevoie de ascuns şi în jurul căreia e mai uşor să creăm clima comediei, aici devine dramatică: Dante simte că i se zbîrleşte pielea şi, privind cu neîncredere în urmă, izbucneşte în cuvintele adresate lui Virgiliu, prin care îi mărturiseşte starea sa sufletească şi-i cere cu nelinişte ajutorul. (…) Virgiliu înţelege şi împărtăşeşte teama discipolului său şi dacă, printr-o rămăşiţă de demnitate, discursul lui păstrează un ton mai stăpînit în forma sa înţeleaptă – cuvintele lui, asemeni celor rostite de Dante, au presimţirea limpede a ceea ce li se pregăteşte” (E. Bonora).

34. Già non compié di tal consiglio rendere,
ch’io li vidi venir con l’ali tese
non molto lungi, per volerne prendere.

«Abia a terminat de oferit sfatul, că i-am şi văzut venind cu aripile întinse, nu foarte departe, vrînd să ne prindă» (v. 34-36). Dracii se apropie năvalnic, din spate, pentru a pune mîna pe cei doi călători. „Venirea aşteptată cu teamă este deja o realitate; versul, foarte puternic, aminteşte prima apariţie a diavolului negru din a cincea bolgie” (Chiavacci Leonardi).

37. Lo duca mio di sùbito mi prese,
come la madre ch’al romore è desta
e vede presso a sé le fiamme accese,

40. che prende il figlio e fugge e non s’arresta,
avendo più di lui che di sé cura,
tanto che solo una camiscia vesta;

43. e giù dal collo de la ripa dura
supin si diede a la pendente roccia,
che l’un de’ lati a l’altra bolgia tura.

«Călăuza mea pe dată m-a prins, ca mama care la zgomot se trezeşte şi vede lîngă ea flăcările aprinse, îşi ia copilul şi fuge şi nu se opreşte, avînd mai grijă de acela decît de sine, încît doar o cămaşă îmbracă; şi jos, din vîrful rîpei aspre, pe spate a lunecat pe stînca înclinată, care desparte un capăt de cealaltă bolgie» (v. 37-45). Virgiliu îl înşfacă pe Dante şi, asemeni unei mame grijulii, care fuge dintr-un incendiu renunţînd la toate, doar să-şi vadă copilul teafăr şi în siguranţă, se azvîrle în jos către bolgia următoare. „Iubirea mamei care, neglijînd flăcările, se gîndeşte să-şi salveze copilul, e puternic scoasă în evidenţă de desfăşurarea rapidă a evenimentelor. Comparaţiile lui Dante au adesea valoarea unor tablouri autonome, izolîndu-se în contextul narativ. «Dar nu e cazul comparaţiei cu mama care, deşi dobîndeşte un relief pregnant între celelalte versuri, nu se desprinde de ele, nu întrerupe mişcarea din prima parte a cîntului. Ba chiar o accelerează şi încheie povestea fugii speriate» (E. Bonora)” (E.A. Panaitescu).

46. Non corse mai sì tosto acqua per doccia
a volger ruota di molin terragno,
quand’ ella più verso le pale approccia,

49. come ‘l maestro mio per quel vivagno,
portandosene me sovra ‘l suo petto,
come suo figlio, non come compagno.

«N-a curs vreodată aşa repede apa-n jgheab, să-nvîrtă roata de moară, cînd de palete se-apropie, ca maestrul meu pe acel perete, pe mine ţinîndu-mă la pieptul său, ca pe fiu, nu ca pe-un tovarăş» (v. 46-51). Apa care, în cădere, învîrte roata morii n-a curs atît de iute cum s-a azvîrlit Virgiliu, alunecînd pe spate de-a lungul stîncii şi ţinîndu-l pe Dante la piept, ca pe fiul său. „După comparaţia cu mama, atît de bogată în conţinut uman, vine o comparaţie destinată să determine doar viteza cu care Virgiliu coboară de-a lungul peretelui care duce în străfundul celei de-a şasea bolgii. Aici «nuanţa patetică cedează pe moment în faţa violenţei goale a reprezentării incisive» (Sanguineti)” (E.A. Panaitescu). „Atenţia îngrijorată a lui Virgiliu faţă de Dante, văzut ca un fiu şi nu doar ca un tovarăş de călătorie se concretizează într-o cursă care e mai rapidă decît apa care se prăbuşeşte prin conductă pentru a pune în mişcare paletele roţii de moară. Morile hidraulice, mai mult decît din economie, făceau parte integrantă din peisajul medieval: erau fluviale sau plutitoare şi exploatau mereu forţa apei: adeseori, pentru a se pune mai bine în valoare puterea apei, erau construite unele conducte înclinate, astfel apa izbea cu mai mare forţă paletele roţii. Morile nu slujeau doar la măcinatul grîului: după anul 1000 au fost folosite pentru a pune în mişcare maşinile de ţesut, prelucrarea metalelor, fabricarea hîrtiei. Au continuat să existe în sudul Italiei pînă cu puţine decenii în urmă” (T. Di Salvo).

52. A pena fuoro i piè suoi giunti al letto
del fondo giù, ch’e’ furon in sul colle
sovresso noi; ma non lì era sospetto:

55. ché l’alta provedenza che lor volle
porre ministri de la fossa quinta,
poder di partirs’ indi a tutti tolle.

«Îndată ce i-au ajuns picioarele pe fundul gropii, ei au fost pe vîrf, în urma noastră; dar nu mai era motiv de teamă; căci înalta providenţă, care pe ei i-a pus şefi peste a cincea groapă, a pleca de-acolo nu-i lasă» (v. 52-57). Atunci cînd călătorii au ajuns în groapa următoare, dracii au sosit deasupra lor, în bolgia precedentă. Însă cei doi erau deja în siguranţă: potrivit regulilor Infernului, nimeni nu avea dreptul să treacă dintr-un loc de tortură în altul. „Cu această providenţială prevedere, care îi leagă pe damnaţi şi pe diavoli de propria lor bolgie, de propriul lor cerc, şi-i împiedică aşadar pe Malebranche să-i urmărească pe Virgiliu şi Dante, se încheie episodul întîlnirii cu dracii din bolgia corupţilor. Reprezentaţia se termină cu imaginea celor două grupuri: sus diavolii furioşi, dar deja incapabili de-a face vreun rău, jos, după o evadare riscantă şi primejdioasă, cei doi poeţi, de-acum eliberaţi de teamă, lipsiţi de griji. O nouă categorie de damnaţi li se oferă privirii, cea a ipocriţilor, şi de la un decor pe care ni-l putem imagina desfăşurat dinaintea unui public curios, dar şi amuzat şi oarecum meditativ, se trece la o atmosferă care evocă de la început un spaţiu închis, o mănăstire izolată” (T. Di Salvo).

58. Là giù trovammo una gente dipinta
che giva intorno assai con lenti passi,
piangendo e nel sembiante stanca e vinta.

61. Elli avean cappe con cappucci bassi
dinanzi a li occhi, fatte de la taglia
che in Clugnì per li monaci fassi.

«Jos am găsit lume colorată, ce se-nvîrtea roată cu paşi foarte înceţi, plîngînd şi la chip obosită şi-nfrîntă. Ei aveau mantale cu glugile trase pe ochi, tăiate pe croiala care la Cluny pentru călugări se face» (v. 58-63). Următorii damnaţi se mişcă anevoios, plîngînd în suferinţă, şi poartă pelerine pictate, dar foarte grele, cu gluga ce le acoperă privirile. “Atributul colorată, deocamdată neclar specificat, se referă la mantalele aurite care-i înfăşoară pe damnaţii din această bolgie: ipocriţii. Dar, folosit cu sens absolut, îi caracterizează mai cu seamă din perspectivă morală pe aceşti păcătoşi, sugerînd ideea falsităţii, a aparenţei strălucitoare, sub care se ascunde mizeria profundă. Se reia, în această terţină, motivul sugerat în imaginea cu fraţii minoriţi, care deschidea cîntul” (E.A. Panaitescu).  „În contrast cu ritmul – din scena şi versurile – precedentului episod, aşa încărcat de intensă activitate, aici tonurile dominante sînt grave şi lente, ca pentru a sfîşia tensiunea acumulată de-a lungul întîlnirii cu diavolii, plini de agresivitate şi ameninţători. Acum grupul de suflete cu care se întîlnesc, atît prin greutatea cu care înaintează, cît şi prin mantiile lor colorate, creează o neprevăzută pată de culoare, dar şi o impresie de lume reculeasă şi închisă, reprezentată mai ales de oboseala care îi apasă” (T. Di Salvo).

64. Di fuor dorate son, sì ch’elli abbaglia;
ma dentro tutte piombo, e gravi tanto,
che Federigo le mettea di paglia.

67. Oh in etterno faticoso manto!
Noi ci volgemmo ancor pur a man manca
con loro insieme, intenti al tristo pianto;

70. ma per lo peso quella gente stanca
venìa sì pian, che noi eravam nuovi
di compagnia ad ogne mover d’anca.

«Pe dinafară sînt aurite de te orbesc; dar pe dinăuntru sînt toate din plumb şi aşa grele că Frederic le făcea de paie. Vai, în eternitate apăsătoare manta! Noi ne-am pornit iar pe mîna stîngă, împreună cu ei, atenţi la plînsul ticălos; dar, de la greutate, lumea ostenită venea aşa-ncet, că noi aveam altă companie la orice zvîcnet de şold» (v. 64-72). Pelerinele sînt din aur în exterior, dar de plumb pe dinăuntru. Din cauza greutăţii pe care o au de cărat, păcătoşii înaintează foarte anevoios, încît cei doi poeţi, la fiecare pas, întîlnesc tot alţi schingiuiţi. „Mantalele ipocriţilor seamănă cu acelea, mult mai largi, îmbrăcate de benedictinii din mănăstirea de la Cluny, în Burgundia. Sînt aşa de grele – precizează poetul cu o hiperbolă care se colorează sarcastic – încît mantalele de plumb, pe care Frederic al II-lea îi obliga pe cei vinovaţi de lezmajestate să le poarte par, prin comparaţie, derizorii. Potrivit unei legende cu o amplă răspîndire în mediile guelfe, împăratul Frederic al II-lea îi condamna pe vinovaţii de lezmajestate să fie ucişi în foc, după ce erau îmbrăcaţi în mantale de plumb” (E.A. Panaitescu). „Sufletele care se întîlnesc aici şi care înaintează lent, ca într-o procesiune şi poartă mantale călugăreşti sînt ale ipocriţilor ce fac parte din casta preoţească: ipocriţii care n-au ţinut de cler nu sînt indicaţi. Este limpede raportul păcat-pedeapsă, potrivit legii echivalenţei: au fost bivalenţi: înţelepţi, serioşi, rezervaţi, religioşi pe dinafară, dar falşi, certăreţi, greoi. Din acest motiv îşi păstrează în eternitate bivalenţa, cum păstrează pasul lent şi apăsat al călugărilor şi preoţilor, menţin atitudinea mereu controlată, aspectul de aparentă gravitate şi seriozitate” (T. Di Salvo).

73. Per ch’io al duca mio: «Fa che tu trovi
alcun ch’al fatto o al nome si conosca,
e li occhi, sì andando, intorno movi».

76. E un che ‘ntese la parola tosca,
di retro a noi gridò: «Tenete i piedi,
voi che correte sì per l’aura fosca!

79. Forse ch’avrai da me quel che tu chiedi».
Onde ‘l duca si volse e disse: «Aspetta,
e poi secondo il suo passo procedi».

«Drept care eu spre călăuza mea: ‘Găseşte pe careva cunoscut după nume sau fapte, iar ochii, din mers, roteşte-i în jur’. Şi unul care a priceput vorba toscană, din spatele nostru a strigat: ‘Nu zoriţi picioarele, voi ce-alergaţi prin aerul întunecat! Poate vei avea de la mine ceea ce cauţi’. Drept care călăuza s-a întors şi-a zis: ‘Aşteaptă şi apoi mergi în pas cu el’» (v. 73-81). Dante îi cere maestrului să găsească pe cineva cu care să stea de vorbă. Auzindu-le cuvintele, un damnat îi strigă din urmă să nu se grăbească aşa tare, fiindcă le va da el informaţiile pe care vor să le afle. Virgiliu îl îndeamnă pe poet să-şi încetinească paşii. „Recunoaşterea lui Dante ca florentin, după vorbă sau după îmbrăcăminte, este un motiv recurent al călătoriei (să ne amintim de Farinata, X, 22; de sodomiţii florentini, XVI, 8-9; chiar de Ciampolo, XXII, 9; inclusiv Ugolino, XXXIII, 11-12); reprezintă un puternic element de veridicitate şi totodată se referă la importanţa pe care locul de origine, cetatea, regiunea o au în lumea infernală, la fel ca în cea pămîntească” (Chiavacci Leonardi). „Damnatul, măsurînd distanţele după încetineala extremă a mişcărilor sale… simte nevoia de-a «striga», de parcă ei nu l-ar auzi, şi crede că e o «alergare» ceea ce pentru Dante era un «zvîcnet de şold», o plimbare cu paşi foarte înceţi şi ordonaţi” (Biondolillo).

82. Ristetti, e vidi due mostrar gran fretta
de l’animo, col viso, d’esser meco;
ma tardavali ‘l carco e la via stretta.

85. Quando fuor giunti, assai con l’occhio bieco
mi rimiraron sanza far parola;
poi si volsero in sé, e dicean seco:

«M-am oprit şi-am văzut doi arătînd mare grabă sufletească, din priviri, să fie cu mine; dar îi întîrziau povara şi poteca strîmtă. După ce-au ajuns, lung m-au privit cu ochii strîmbaţi, fără a scoate o vorbă; apoi s-au întors între ei şi îşi ziceau» (v. 82-87). Dante a observat doi păcătoşi, care depuneau mari eforturi să-l ajungă din urmă. Îndată ce-au fost în preajma lui, l-au privit dintr-o parte şi-au început să vorbească între ei. „Pedeapsa ipocriţilor i-a fost probabil sugerată lui Dante de ciudata etimologie propusă de Uguccione da Pisa, în ale sale Magnae Derivationes: «ipocrit» se spune de la yper, care înseamnă «deasupra» şi de la crisis, care înseamnă «aur», de parcă e «aurit pe deasupra», căci la suprafaţă şi de afară pare bun, dar pe dinăuntru e rău; sau de la ypo, care înseamnă «dedesubt» şi de la crisis, care înseamnă «aur», de parcă are ceva «pe sub aur». Cît priveşte semnificaţia morală inclusă în contrastul dintre strălucirea aurului ce acoperă mantalele ipocriţilor şi opacitatea plumbului, din care sînt făcute, Dante probabil s-a gîndit la un pasaj din Evanghelia după Matei (23, 27-28), în care cărturarii şi fariseii făţarnici sînt asemănaţi cu mormintele văruite, frumoase pe dinafară, dar pline pe dinăuntru de oase şi necurăţie” (E.A. Panaitescu). „Mantalele grele de plumb nu le permit ipocriţilor să-şi răsucească ochii; de aceea ei sînt obligaţi, pentru a-l observa pe Dante, care se află alături de ei, să-l privească strîmb. Dar privirea strîmbă, la fel ca tăcerea lor şi vorbirea lor ascunsă, le exprimă firea cu precizie” (E.A. Panaitescu).

88. «Costui par vivo a l’atto de la gola;
e s’e’ son morti, per qual privilegio
vanno scoperti de la grave stola?».

91. Poi disser me: «O Tosco, ch’al collegio
de l’ipocriti tristi se’ venuto,
dir chi tu se’ non avere in dispregio».

94. E io a loro: «I’ fui nato e cresciuto
sovra ‘l bel fiume d’Arno a la gran villa,
e son col corpo ch’i’ ho sempre avuto.

«‘Ăsta pare viu din mişcarea gîtlejului; şi dacă ei au murit, prin ce privilegiu umblă descoperiţi de greaua stolă?’ Apoi mi-au spus: „O, toscanule, ce-ai venit la mănăstirea josnicilor ipocriţi, să nu dispreţuieşti a ne spune cine eşti’. Şi eu către ei: ‘M-am născut şi-am crescut în marea cetate, pe frumosul rîu Arno, şi sînt cu trupul ce mereu l-am avut» (v. 88-96). Damnaţii se miră că Dante pare viu, după felul cum vorbeşte. În schimb, dacă e mort deja, cum se face că nu poartă mantaua plumbuită? Apoi vor să afle cine este. Dante îi asigură că încă n-a murit şi vine acolo din cetatea Florenţei. „Totul este impregnat de aer călugăresc, în discursul fraţilor gaudenţi, cînd se referă între ei la Dante: să se remarce termenul privilegiu şi, încă mai limpede, expresia greaua stolă. Dar cuvintele izolate nu sînt de ajuns pentru a da ideea exactă a acestei concepţii poetice, chiar dacă sînt cuvintele lui Dante. Cuvintele trebuie incluse în frază, iar fraza în ritmul episodului, şi în crearea acestui ritm toate colaborează: privirea strîmbă a călugărilor, acea vorbire între ei, înainte de-a i se adresa lui Dante, acea nuanţă de politeţe unsuroasă, cu care se întorc spre poet…, în sfîrşit, ultimul, dar cel mai semnificativ detaliu, însăşi fraza răsucită prin care Catalano îi mărturiseşte lui Dante vina sa şi a tovarăşului său” (E. Bonora).

97. Ma voi chi siete, a cui tanto distilla
quant’ i’ veggio dolor giù per le guance?
e che pena è in voi che sì sfavilla?».

100. E l’un rispuose a me: «Le cappe rance
son di piombo sì grosse, che li pesi
fan così cigolar le lor bilance.

«Dar voi cine sînteţi, cu atîta durere distilată, cum văd, în jos pe obraji? şi ce chin e-n voi aşa strălucitor?’. Şi unul mi-a răspuns: ‘Mantiile gălbui sînt aşa groase de plumb, încît greutăţile fac să scîrţîie cîntarul» (v. 97-102). Dante se interesează de identitatea colocutorilor şi de natura pedepsei pe care o au de ispăşit. Unul dintre ei îl lămureşte că mantalele sînt din aur pe dinafară, dar de plumb pe dinăuntru, fiind aşa greu de purtat. „Întrebarea ne reatrage atenţia asupra dublei condiţii, a dublului plan pe care se situează Dante în poem: uneori narator, alteori personaj; aici prevalează personajul care nu ştie, şi de aceea întreabă motivul suferinţei ce provoacă atîtea lacrimi. În versurile 61-65, veştile ne sînt date de către narator” (T. Di Salvo).

103. Frati godenti fummo, e bolognesi;
io Catalano e questi Loderingo
nomati, e da tua terra insieme presi

106. come suole esser tolto un uom solingo,
per conservar sua pace; e fummo tali,
ch’ancor si pare intorno dal Gardingo».

109. Io cominciai: «O frati, i vostri mali... »;
ma più non dissi, ch’a l’occhio mi corse
un, crucifisso in terra con tre pali.

«Fraţi gaudenţi am fost şi bolognezi; eu Catalano şi acesta Loderingo numiţi, iar de ţinutul tău împreună luaţi, cum se obişnuieşte a se alege om singur spre a se păstra pacea; şi astfel am lucrat, că încă se vede la Gardingo’. Eu am început: ‘O, fraţilor, răutatea voastră…’; dar mai multe n-am zis, căci în ochi mi-a apărut unul, răstignit pe jos cu trei pari» (v. 103-111). Ipocriţii au fost călugări din Bologna, chemaţi la Florenţa pentru a media pacea între guelfi şi ghibelini. Ca rezultat al intervenţiei lor făţarnice, prin care îşi urmăreau doar avantajele personale, ghibelinii au sfîrşit exilaţi din cetate şi bunurile lor au fost distruse. Dante se pregăteşte să-i certe (sau, în opinia altor comentatori, să-i compătimească – întreruperea replicii permite interpretări diferite). În acel moment i-a apărut sub priviri un păcătos răstignit pe jos.  „Ordinul laic al Cavalerilor Glorioasei Fecioare Maria, numit şi al călugărilor gaudenţi, a fost întemeiat la Bologna în 1261, cu scopul să-i ajute pe cei sărmani şi lipsiţi de putere, împotriva abuzurilor bogătaşilor, să promoveze pacea între partidele politice şi familiile care îşi disputau puterea în cetăţile italiene. La început denumirea de «fraţi gaudenţi» nu avea un sens peiorativ, întrucît «gaudent» însemna «înzestrat cu bucuria caracteristică a sfinţeniei credinţei, a sacrificiului de sine, a curatei şi nevinovatei aşteptări a fericirii eterne şi, mai cu seamă, participare la fericirea mistică a celor şapte bucurii ale Madonei: Buna Vestire, Naşterea lui Isus, Adorarea Magilor, Învierea, Înălţarea Domnului, Rusaliile, Înălţarea la Ceruri a Sfintei Fecioare» (Bertoni). Mai tîrziu ordinul a decăzut şi fraţii gaudenţi au fost botezaţi în batjocură «claponii lui Cristos». Catalano dei Catalani, aparţinînd familiei guelfe Malavolti, şi Loderingo, din familia ghibelină Andalò, s-au născut amîndoi la Bologna în jurul anului 1210. Au fost printre întemeietorii ordinului fraţilor gaudenţi. La Florenţa, unde au fost chemaţi în 1266 pentru a duce muncă de reconciliere între partide, au ţinut partea guelfilor care, după terminarea guvernării lor, i-au alungat din cetate pe ghibelini şi au ras la pămînt casele familiei degli Uberti, situate în zona numită Gardingo. Potrivit lui Villani, cei doi călugări gaudenţi, «sub aparenţe false şi ipocrite, s-au străduit mai mult pentru cîştigul lor, decît pentru binele comunei». Au murit într-o mănăstire a ordinului pe care l-au întemeiat, Catalano în 1285, iar Loderingo în 1293” (E.A. Panaitescu).
„Gardingo era cartierul unde ghibelinii şi-au avut centrul odinioară. Casele familiei degli Uberti se înălţau în parte acolo unde acum se află Palazzo Vecchio şi aveau faţada către actuala Piazza della Signoria. Că pe vremea cînd Dante scria se vedeau încă semnele ipocriziei eficiente a celor doi bolognezi, anume casele ubertiene dărîmate, este un lucru exact: s-a început construcţia la Palazzo Vecchio în 1299 şi Dante n-a apucat să-l vadă terminat” (T. Di Salvo).
O, fraţilor: întreruperea, numită în retorică praecisio, exprimă de obicei mînia sau ameninţarea, aşa cum pare aici să fie intenţia lui Dante, indignat de decăderea şi vrăjmăşia din cetatea sa” (Chiavacci Leonardi). „Apariţia neaşteptată suspendă povestea şi cuvintele din gura lui Dante. Întreruperea unui episod prin altul, cu un ton diferit (faimos între toate este cazul cîntului cu Farinata), este tipică pentru tehnica dantescă: aici scena tragică intervine peste cea lentă şi ambiguă cu cei doi călugări” (Chiavacci Leonardi).

112. Quando mi vide, tutto si distorse,
soffiando ne la barba con sospiri;
e ‘l frate Catalan, ch’a ciò s’accorse,

115. mi disse: «Quel confitto che tu miri,
consigliò i Farisei che convenia
porre un uom per lo popolo a’ martìri.

«Cînd m-a văzut, s-a zvîrcolit suflînd în barbă cu suspine; şi fratele Catalano, care de asta şi-a dat seama, mi-a spus: ‘Ăla înţepenit, la care te uiţi, i-a sfătuit pe farisei că era mai bine să fie făcut martir un om pentru popor» (v. 112-117). Păcătosul a început să se zbuciume, la apariţia lui Dante, suspinînd puternic. Este marele preot Caiafa, care prin făţărnicia lui a determinat condamnarea la moarte a lui Isus. „Cel răstignit este marele preot Caiafa, care în sinedriul sacerdoţilor şi al fariseilor a exprimat opinia că, pentru binele comunităţii, Isus trebuia să fie ucis. Ipocrizia lui a constat în faptul că «în loc să-şi exprime direct părerea, a pronunţat-o într-o formă sentenţioasă şi generică, ce permitea o interpretare nesigură, el crezînd că se sustrage astfel de la orice răspundere directă privind condamnarea lui Isus şi acoperind-o prin scuza binelui public» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

118. Attraversato è, nudo, ne la via,
come tu vedi, ed è mestier ch’el senta
qualunque passa, come pesa, pria.

121. E a tal modo il socero si stenta
in questa fossa, e li altri dal concilio
che fu per li Giudei mala sementa».

«Stă de-a curmezişul, gol, pe potecă, precum vezi, şi trebuie să simtă, oricine trece, mai întîi cît cîntăreşte. Şi socrul lui aceeaşi caznă o îndură în această groapă, cu ceilalţi, părtaşi la sfatul ce-a fost sămînţă păcătoasă pentru iudei’» (v. 118-123). Marele preot Caiafa, la fel ca socrul său, Ana, şi ceilalţi membri ai sinedriului care l-a condamnat pe Isus, sînt condamnaţi să zacă răstigniţi pe jos şi să fie călcaţi în picioare de toţi ipocriţii care defilează prin dreptul lor. „Întrucît blochează trecerea cu trupul său, prin forţa lucrurilor trebuie să simtă pe el însuşi greutatea tuturor celor care, pentru a trece, trebuie să urce pe el. În acest caz ceilalţi ipocriţi sînt instrumentul justiţiei divine” (T. Di Salvo).

124. Allor vid’ io maravigliar Virgilio
sovra colui ch’era disteso in croce
tanto vilmente ne l’etterno essilio.

«Atunci l-am văzut eu pe Virgiliu uimindu-se deasupra celui întins în cruce, aşa de înjositor în eterna damnare» (v. 124-126). Virgiliu s-a apropiat de Caiafa şi l-a examinat surprins. „Cei mai mulţi comentatori explică uimirea lui Virgiliu prin faptul că, în precedenta sa coborîre în Infernul de jos, care s-a întîmplat înainte de moartea lui Cristos şi despre care s-a pomenit în cîntul al IX-lea (v. 22-27), Caiafa şi ceilalţi membri ai sinedriului încă nu se găseau printre damnaţi. Pentru Momigliano, în schimb, uimirea lui Virgiliu ar fi «expresia unei puternice emoţii morale»” (E.A. Panaitescu).

127. Poscia drizzò al frate cotal voce:
«Non vi dispiaccia, se vi lece, dirci
s’a la man destra giace alcuna foce

130. onde noi amendue possiamo uscirci,
sanza costrigner de li angeli neri
che vegnan d’esto fondo a dipartirci».

«Apoi a îndreptat spre călugăr asemenea voce: ‘Nu vă supăraţi, de vă e permis, spuneţi-ne dacă pe mîna dreaptă se deschide vreo trecătoare, pe unde noi amîndoi putem ieşi de-aici, fără a obliga îngerii negri să ne conducă din acest străfund’» (v. 127-132). Virgiliu îl întreabă pe Catalano dacă există vreo cale pe dreapta, care să-i ducă afară din bolgie, fără a mai recurge la sprijinul diavolilor. „În alte situaţii Virgiliu a urmat calea impusă de punţi; aici nu mai poate proceda astfel, întrucît în această bolgie a coborît alunecînd pe rîpa interioară, iar aici nu mai sînt alte punţi” (T. Di Salvo).

133. Rispuose adunque: «Più che tu non speri
s’appressa un sasso che da la gran cerchia
si move e varca tutt’ i vallon feri,

«A răspuns atunci: ‘Mai aproape decît crezi e o punte, care porneşte din peretele de-afară şi trece peste toate văile groaznice» (v. 133-135). Există o punte mare, care pleacă de la marginea peretelui infernal şi traversează toate bolgiile. „Peste a şasea bolgie toate punţile s-au prăbuşit, fiindcă aici trebuiau să ajungă cei răspunzători de moartea care a provocat cutremurul” (Chiavacci Leonardi).

136. salvo che ‘n questo è rotto e nol coperchia;
montar potrete su per la ruina,
che giace in costa e nel fondo soperchia».

139. Lo duca stette un poco a testa china;
poi disse: «Mal contava la bisogna
colui che i peccator di qua uncina».

«doar în asta e dărîmată şi n-o acoperă: veţi putea urca prin surpătura care zace într-o parte şi se-adună în capăt’. Călăuza a stat o clipă cu capul înclinat; apoi a zis: ‘Altfel ne-a spus cel care pe păcătoşi îi înţeapă dincolo cu furca’» (v. 136-141). În bolgia a şasea, puntea e dărîmată de cutremurul stîrnit la moartea lui Isus. La capătul ruinelor formate atunci, cei doi vor putea să se caţăre pentru a ieşi din bolgie şi a-şi continua drumul. Virgiliu se miră că dracii dinainte i-au dat altfel de informaţii. „Coadă Rea a vrut să-şi bată joc de cei doi călători şi le-a spus că puntea peste a şasea bolgie este neclintită; de fapt toate punţile din această bolgie s-au dărîmat în clipa morţii lui Isus, cînd pămîntul şi prin urmare inclusiv infernul au fost lovite de o puternică emoţie, care fizic s-a concretizat într-un cutremur. Critica s-a întrebat mai apoi: de ce s-au prăbuşit doar punţile din a şasea bolgie? Se răspunde: pentru că ipocriţii sînt continuarea şi dilatarea celorlalţi făţarnici, din sinedriul care l-a condamnat la moarte pe Cristos, şi mai ales asupra acestora trebuia să se abată exemplar justiţia răzbunătoare a divinităţii” (T. Di Salvo).

142. E ‘l frate: «Io udi’ già dire a Bologna
del diavol vizi assai, tra ‘ quali udi’
ch’elli è bugiardo e padre di menzogna».

145. Appresso il duca a gran passi sen gì,
turbato un poco d’ira nel sembiante;
ond’ io da li ‘ncarcati mi parti’

148. dietro a le poste de le care piante.

«Şi călugărul: ‘Eu am auzit odinioară la Bologna că diavolul are multe năravuri, printre care am auzit că-i mincinos, ba chiar tatăl minciunii’. Apoi călăuza cu paşi mari s-a îndepărtat, cam tulburat la faţă de mînie, drept care şi eu de la cei împovăraţi am plecat, pe urmele tălpilor dragi» (v. 142-148). Fratele Catalano îi aminteşte maestrului că diavolul stă la temelia înşelăciunii, aşadar nu trebuie să se mire că l-a indus şi pe el în eroare. Virgiliu se îndepărtează mînios şi tulburat, iar Dante îi urmează cu drag paşii. „Lui Virgiliu, care se miră şi se necăjeşte de păcăleala lui Coadă Rea, fratele Catalano îi aminteşte, ca un lucru de care a auzit vorbindu-se în şcolile teologice din Bologna cea doctă, un adevăr foarte simplu: printre năravurile diavolului se află minciuna, ba însuşi diavolul stă la originea minciunii. «Comentariul e uşor batjocoritor şi cam sarcastic, scoţînd la lumină, în mintea ipocritului Catalano, o mică admiraţie inconştientă pentru năravurile diavolului, în legătură cu care el se bucură de o deosebită competenţă» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). „Fraza este în mod limpede sarcastică: nu trebuie să studiezi teologia la Bologna ca să ştii că diavolul e tatăl minciunii!” (Chiavacci Leonardi). „Dante, care niciodată n-a avut încredere în diavoli, îl urmează umil pe maestrul său, victimă a păcălelii şi rănit în sensibilitate. O nuanţă foarte fină, care alături de altele de aceeaşi calitate, ce se regăsesc de-a lungul poemului, contribuie la trasarea raportului delicat şi cu totul special dintre cei doi poeţi. Cei doi se îndepărtează, unul în spatele celuilalt, în linişte, la fel cum au ajuns acolo, de bolgia ipocriţilor” (Chiavacci Leonardi).


În continuare, Lectura lui Dante. Muşcătura şarpelui (Infern XXIV)


Laszlo Alexandru
(nr. 9, septembrie 2015, anul V)




Din seria „Lectura lui Dante” am publicat:
Din noua serie „Lectura Dantis": O călătorie iniţiatică (Infernul I)
Lectura lui Dante. Infernul II, Dante e cuprins de îndoieli
Lectura lui Dante. Biciul dispreţului (Infernul III)
Lectura lui Dante. Spirite măreţe (Infernul IV)
Lectura lui Dante. Furtuna pasiunii (Infernul V)
Lectura lui Dante. Păcătoasa poftă a gurii (Infernul VI)
Lectura lui Dante. Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (Infernul VII)
Lectura lui Dante. Cetatea aroganţei (Infernul VIII)
Lectura lui Dante. Îngerul războinic (Infernul IX)
Lectura lui Dante. Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (Infern X)
Lectura lui Dante. Ierarhia păcatelor (Infern XI)
Lectura lui Dante. Rîul de sînge (Infern XII)
Lectura lui Dante. Copacii sălbatici (Infern XIII)
Lectura lui Dante. Ape infernale (Infern XIV)
Lectura lui Dante. Cum omul se eternizează (Infern XV)
Lectura lui Dante. Fericit cel ce vorbeşte liber (Infern XVI)
Lectura lui Dante. Călare pe monstru (Infern XVII)
Lectura lui Dante. Între bici şi fecale (Infern XVIII)
Lectura lui Dante. Păstori nelegiuiţi (Infern XIX)
Lectura lui Dante. Lacrimi pe buci (Infern XX)
Lectura lui Dante. Carnavalul cruzimii (Infern XXI)
Lectura lui Dante. Bălăceală în smoală (Infern XXII)