Alda Merini sau Echilibrul nebuniei

Se întâmplă de mult, se întâmplă multora, se întâmplă prea des. Vorbesc de inventarul limitat de cunoştinţe pe care oamenii le folosesc pentru a vorbi despre un artist. Situaţia deja este deranjantă când auzi aceleaşi platitudini despre Dante Aligheri, să spunem, mestecate de guri din secole diferite; ce să mai spunem de un artist contemporan nouă, dar şi mijloacelor noastre de globalizare a cunoaşterii. Dacă respectivul artist a mai avut şi apetit pentru întâlnirea cu oamenii – orice fel de întâlnire, cu orice fel de oameni –, eşti copleşit până la lehamite de siteuri, bloguri, forumuri etc. care încearcă să te convingă de calitatea informaţiei oferite. Iar artistul rămâne îngropat sub maldărul de banalităţi, nu îl mai vezi, dar ajungi să crezi că îl cunoşti, că ai aflat totul despre el. Sau, cel puţin, ceea ce era important de aflat, că doar or fi ştiind şi oamenii ăia ce spun!
Aşa se întâmplă că şi pe Alda Merini [2] nu o mai poţi vedea de alda merini.
Se născuse la 21 martie 1931 şi parcă ar fi vrut chiar să onoreze o expresie italiană: marzeggiare, a fi umoral, a fi schimbător ca vremea de martie. Expresia nu este tocmai comună, cum nici Alda Merini nu a fost comună, în nimic. Deşi învăţase bine până atunci, nu intră la liceu pentru că nu trece proba de italiană (ironia sorţii!), dar începe să scrie poezii care nu trec neobservate de numele mari ale literaturii italiene a momentului (Giacinto Spagnoletti, Eugenio Montale, Maria Luisa Spaziani, Salvatore Quasimodo, Luciano Erba), care o şi publică pe ici pe colo. Tot ei o susţin şi când iese după prima sa, scurtă, şedere într-o casă de sănătate mentală. Are o relaţie bizară cu Giorgio Manganelli, care se pare că, judecând după romanul La pazza della porta accanto (Nebuna din vecini, 1995), în ciuda altor iubiri, nu şi-a pierdut locul din inima ei. În 1953, când el şi soţia sa se mută la Roma, Alda Merini se căsătoreşte cu un bărbat nedorit de părinţii ei, un brutar: om harnic („albina mea” [2], îl va numi ea), simplu, care nu se ştie cât înţelegea din ceea ce gândeau şi vorbeau soţia lui şi prietenii ei. În scurt timp au o fiică, dar la fel de repede apar şi trădările bărbatului, şi violenţele împotriva soţiei. Care clachează şi, după ce soţul a lipsit inexplicabil de acasă trei zile, face o criză de isterie, aruncă cu scaune. Ettore Carniti cheamă ambulanţa şi semnează toate documentele necesare ca Alda să fie internată în balamuc. Urmează zece ani de internare întreruptă de scurte vacanţe acasă, în care sunt concepute alte trei fiice (dintre care ultimele două i-au fost luate imediat). Zece ani de alternare continuă a stărilor de calm cu cele de agitaţie, induse probabil de o tulburare bipolară şi nu de o schizofrenie, aşa cum spunea diagnosticul din 1947 şi nepus niciodată mai apoi în discuţie.
Adolescenta Alda Merini şi-ar fi dorit viaţa retrasă a chiliilor. Adultei Alda Merini i-a fost dată viaţa izolată a saloanelor de spital psihiatric. Fiecare întoarcere a ei acasă se sfârşeşte foarte repede şi voluntar, lumea „liberă” şi „normală” o oboseşte şi o copleşeşte. Alege să revină în locul în care i se administrează nu mai puţin de 43 de şedinţe de electroşocuri, care îi şterg, fie şi temporar, memoria, parcă dând ocazie gândurilor confuze să se disciplineze. Nu scrie, doar încearcă să reziste şi să înţeleagă noua omenire în mijlocul căreia a fost trimisă să trăiască, „suflete niciodată disperate”, blocate însă într-o „societate greşită”: „eram o nebună în mijlocul nebunilor. Nebunii erau nebuni până în adâncuri, uneori foarte inteligenţi. Acolo s-au născut cele mai frumoase prietenii ale mele. Nebunii sunt simpatici, nu ca demenţii, care sunt toţi afară, în lume. Demenţii i-am întâlnit pe urmă, când am ieşit”. Despre această experienţă începe să scrie din 1979, ca abia în 1984 să i se publice Terra santa (Pământ sfânt, un volum care în 1993 avea să îi aducă premiul Librex Montale), căci aşa vede ea ospiciul ei, infernul ei, din care ea, aleasă dintre atât de mulţi de soartă, se întoarce să povestească („eu chiar am văzut realitatea murind şi apoi renăscând”). Nu este furioasă, nu urăşte, este chiar fericită că a primit, la vârsta adultă, când toţi trebuie să muncească, nesperată şansă de a fi singură cu ea, în oţiu absolut, călită prin umilinţă şi durere, pentru a putea trăi, nouă Proserpină, două vieţi, dintre care cea din întuneric se dovedeşte mai bogată ca cea schimonosită de „lumina” celorlalţi.
Din acest moment, scrierile ei se intensifică, unele sunt adevărate texte literare, altele sunt scrieri terapeutice („pentru mine, poezia a fost sindrom de acomodare”), de nefolosit de curatorii volumelor meriniene, care fac eforturi să o readucă pe scriitoarea milaneză în atenţia criticii şi se străduiesc să o publice pe unde pot. În 1983 moare Ettore Carniti, pe care, dincolo de orice urmă de ranchiună, Alda l-a adorat mereu, iar spre sfârşitul anului se căsătoreşte cu Michele Pierri, un cardiolog poet din Taranto, cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea. Deşi noul soţ are grijă de ea şi îi oferă sprijinul său uman şi medical, poetesa ajunge să cunoască şi spitalul psihiatric din Taranto. Revenită la Milano, publică prima sa scriere autobiografică în proză, L’altra verità. Diario di una diversa (Celălalt adevăr. Jurnalul unei femei altfel, 1986). Urmează alte multe volume, dar şi alte premii literare (Viareggio, Procida-Elsa Morante), scriitoarea pare să îşi fi găsit echilibrul atât de dorit, scrie enorm. Neglijentă la glorie sau bani (de cele mai multe ori rămâne în urmă cu chiria), îşi dăruieşte prietenilor de la cafeneaua-librărie Chimera foile pe care a scris poeziile („scăpam de ele”), iar aceştia îi alcătuiesc volumele, îi reorganizează şi republică textele cele mai bune, pentru că le este imposibil să stabilească o cronologie a compunerii lor. Aldei Merini, pe cât de mult şi de uşor scrie, tot pe atât de mult îi place şi îi vine de uşor să dea interviuri, să răspundă la orice întrebare, oricât de intimă, să întâlnească oameni din muzică şi din lumea teatrului, să pună la cale cu ei spectacole pe textele ei. Jurnalişti şi critici literari se înghesuie în apartamentul ei mic şi neîngrijit, cu pereţi pe care sunt notate numere de telefon scrise cu ruj şi portrete nud ale poetesei la şaptezeci de ani, avizi să îi ia interviuri chiar şi în cămaşă de noapte, ştirbă. Exact ca şi textele ei, Alda Merini se dăruieşte necondiţionat, cu blândeţe, cu lăcomie de contact uman. Devine ţinta interesului general, a celebrărilor, versurile şi declaraţiile ei devin cărţi de aforisme. Când este bolnavă, prieteni şi internauţi necunoscuţi declanşează campanii de strângere de fonduri. La 1 noiembrie 2009 Alda Merini moare.
Dar Alda Merini nu este doar personajul în care a transformat-o balamucul, doar etichetata „poetessa dei Navigli”, „poetessa dell’amore” etc. Ceea ce rămâne în urma ei cred că este rodul unei – Doamne, ştiu cât o să sune de ciudat! – fericite serii de izolări de mediul literar contemporan ei. În primul rând, este, desigur, vorba de îndelungata izolare fizică şi de imposibilitatea de a crea în acea stare, într-o perioadă când poezia italiană se decanta, se distila în experimentalisme tematice, lingvistice, stilistice etc. Când ea reîncepe să scrie poezie, o face continuând de unde rămăsese, istoric chiar mai înainte de momentul internării. Iar atunci, în adolescenţă, fusese o orfică après la lettre (singurul poet orfic italian demn de atenţie fusese un alt locatar al ospiciilor şi avea să moară la un an de la naşterea Aldei Merini şi, la acea dată, deja nu mai scrisese de aproape un deceniu: Dino Campana). Rămăsese imună la momentul avangardelor anilor Şaizeci, rămâne fidelă unui dicteu liric interior. Ea nu poate fi catalogată în niciun fel, cuprinsă în niciuna dintre graniţele literare ale secolul XX.
De fapt, pentru Merini literatura este cu adevărat, dincolo de orice clişeu, forma de comunicare pe care o stabileşte cu sine, nu cu ceilalţi. Angoasele erau numai ale ei, exaltările ei îi deranjau pe ceilalţi şi o făceau să simtă întreaga alteritate a prezenţei sale umane, în primul rând, şi abia mai apoi artistice: [pentru ceilalţi] „cel diferit este nebun”, pentru că „boala mentală este rodul ignoranţei celorlalţi”. Când revine în lumea literară, Alda Merini nu are decât opţiunea onestităţii, pentru ea nu exista travestire după vreuna sau alta dintre modele literare, pentru că ea este convinsă de două mari adevăruri: „nimic nu este mai presus de nebunie”, dar şi că „demenţa este o importantă sarcină civică şi trebuie să ştii să o gestionezi”. Adică, aşa cum a făcut-o ea: fără filtre induse de practica socială, fără jumătăţi de adevăr, pentru că „poetului i-e scârbă de minciună”.
În al doilea rând – iar asta ar putea părea o blasfemie când vine din partea unui profesor de literatură –, Merini a fost izolată de ceea ce suntem obişnuiţi să numim cultură. Avea lecturi disparate, destul de inconsistente, pentru că era de părere că „experienţa nu se naşte din cărţi, ci din cultura imediată”. Poezia ei prezintă caracteristici anacronice: endecasilabul, versul atât de iubit de marea literatură italiană a oricărui secol, este în Merini de o limpezime şi de o aparentă facilitate a naşterii (chiar şi în volumele de senectute, pe care scriitoarea nu le mai scrie singură, ci le dictează în forme perfecte sau aproape perfecte de la prima rostire), dar unele volume, mai ales dintre cele ale anilor Optzeci, lasă loc şi septenarilor sau novenarilor la fel de bine cadenţaţi, metri pe care contemporanii săi fie se entuziasmau că i-au redescoperit şi valorificat, fie se fereau de ei ca purtători de dată. Apoi, într-o vreme în care autorii încercau să se uite pe ei şi să abordeze tematici de interes general, Merini se are numai pe sine, aproape maniacal, în atenţie, este contorsionată în ea şi în durerea şi în îndoielile ei. Dacă, în ultimii ani ai vieţii, reface legătura din adolescenţă, din versurile de debut, cu divinitatea şi experimentează un pronunţat filon mistic, o face ca în această relaţie să găsească nu alinare nefericirii, ci partener de experienţă.
Alda Merini este toate acestea şi multe altele, cum multe sunt lucrurile pe care le cuprinde mintea omenească atunci când lentilele dobândite cad şi lasă locul unei totale libertăţi de exprimare şi dezvoltare a sentimentului, care, neîncorsetat de vreo convenţie, conduce către o dureroasă identificare şi se revelează de o amuţitoare frumuseţe.