„Pământul Sfânt”: întâlnire cu poezia Aldei Merini

Alda Merini (1931-2009), poeta milaneză „născută pe douăzeci și unu primăvara” debutează la vârsta de 19 ani, în Antologia della poesia italiana contemporanea 1909-1949. Versurile din această primă etapă creatoare sunt reunite în volumul La presenza di Orfeo („Prezența lui Orfeu”, 1953). Vor urma, în 1955, Paura di Dio („Teama de Dumnezeu”, 1955) și Nozze romane („Nuntă romană”, 1955), în care se resimte influența unor Rilke, Campana, Quasimodo și a poeților ermetici. Dominante sunt motivele mitologice și religioase, accentele mistice, scriitura de tip confesiv. După ciclul de versuri Tu sei Pietro („Tu ești Petru”, 1962), urmează o lungă perioadă de izolare, ca urmare a succesivelor internări în spitalul psihiatric Paolo Pini.
Versurile scrise începând cu anul 1979 poartă amprenta experienței traumatizante a sanatoriului. Volumul La Terra Santa („Pământul Sfânt”, 1984), pentru care poeta primește Premiul Montale în 1993, reprezintă mărturia cea mai evocatoare în acest sens. Urmează două decenii de intensă activitate creatoare și recunoaștere mediatică. Între plachetele de versuri din această perioadă se numără: Fogli bianchi („Foi albe”, 1987), Vuoto d’amore („Gol de iubire”, 1991) Ballate non pagate („Balade neplătite”, 1995), Superba è la notte („Măreață este noaptea”, 2000). Referitoare la spectrul bolii și la traumele suferite la Paolo Pini, nu mai puțin evocatoare sunt fragmentele de proză confesivă din L’altra verità. Diario di una diversa („Celălalt adevăr. Jurnalul unei diferite”, 1986).
Textele cuprinse în grupajul selectat fac parte din ciclul La Terra Santa, considerat de criticul literar Maria Corti a fi capodopera poetică a Aldei Merini.

*

Ospiciu e cuvânt cu mult mai mare
decât obscurele prăpăstii ale visului
și totuși mai veneau la răstimpuri
filament de albastru sau cântec
îndepărtat de privighetoare sau gura
ți se desfăcea mușcând în albastru
minciuna feroce a vieții.
Sau o mână de bolnav, necruțătoare,
urca încet până la fereastră
silabisindu-ți numele și-odată
dezlegat hidosul număr, regăseai
toată gravitatea vieții tale.



*

La poartă se încheagă victimele
chipuri perfecte și goale
închise-n ignoranță,
paradoxale mâini
încleștate pe gratii de fier
și-afară trenul care trece
ușor, în soare
o sfâșiere orbitoare
peste marginea mea înjosită.



*

Affori, ținut îndepărtat
cufundat în mizerie,
pe-aici te lovești de bârne,
de întrebări și zăvoare
de-atâtea și atâtea spaime,
Affori, ținut abia ivit
care-și trimite după voie
raza goală
în temnița ta mută.



*

Acolo jos unde mureau cei osândiți
în iadul decăzut, smintit
în sanatoriul fără sfârșit
unde membrele vlăguite
erau înfășurate în pânze
ca într-un giulgiu semit
acolo jos unde umbrele trecerii
alunecau peste picioarele goale
ieșite de sub așternuturi
iar bandajele încinse
îți brăzdau încheieturile și mâinile
și miroseai a fecale
acolo jos, în sanatoriu
era ușor să transferi paradisul.
Îl atingeai cu mintea înfierbântată
și mâinile sleite de sudoare
cu sexul ridicat în aer
cu nerușinare spre Dumnezeu.
Acolo jos, în sanatoriu
unde perne sângeroase
îți înăbușeau urletele
acolo îl vedeai pe Dumnezeu
știu eu, printre ideile străvezii
ale marii tale nebunii.
Dumnezeu îți apărea
iar corpul ți se fărâmița,
fărâme blonde, parfumate
ce coborau să devasteze stoluri
de rândunele ivite de niciunde.



*

Cele mai frumoase poezii
se scriu deasupra pietrelor
cu genunchii zdreliți
și mâinile-ascuțite de mister.
Cele mai frumoase poezii se scriu
în fața unui altar gol,
încercuiți de trimișii
divinei nebunii.
De-acolo tu, criminal smintit,
tu dictezi versuri omenirii,
versurile răzvrătirii
și profețiile biblice
și ești frate cu Iona.
Dar în Pământul Făgăduinței
unde rodesc copacii de aur
și pomul cunoașterii
Dumnezeu n-a coborât
nici nu te-a blestemat vreodată.
Dar tu cu fiecare ceas
îți blestemi cântecul
căci ai descins în limb,
acolo unde sorbi pelinul
unei supraviețuiri refuzate.



*

Încă o dimineață fără culoare
o dimineață neistovită
plină ca o gutuie,
ca rodia lui Dumnezeu,
o dimineață cu miros de ferigi
și de cutreierări prin păduri,
dar nu vor fi nici ferigi
nici cai țâșnind în lumină,
această dimineață blândă
va purta în frunte pecetea
surpărilor mele…



*

Luna se desface în grădinile spitalului,
câte-un bolnav suspină
cu mâna-n buzunarul gol.
Luna cere pătimire
și sânge celor închiși:
odată am văzut un bolnav
cum murea golit de sânge
sub luna aprinsă.



Răzvrătire

Ai făcut din mine ceva mărginit
o pădure pietrificată
ce nu-și poate plânge
maternitatea destrămată.
Ai făcut din mine o pădure
unde mișună șerpi veninoși
unde hiena stă la pândă,
căci eram o nimfă
îndrăgostită și blândă
și-aveam la sân animăluțe moi.
Dar unghiile mele însetate
se-nfig cu îndârjire-n pământ, iar eu,
Medusa, încremenită te privesc în ochi.
Eu, în visare maestră,
mă ghemuiesc și-acum într-un pat
înfășurată în doliu
să nu-mi mai simt carnea.

 

Traducere și prezentare de Dana-Alexandra Popa
(nr. 10, octombrie 2015, anul V)