 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Simfonia crimei: între furtună şi nostalgie (Purgatoriu V)
1. Io era già da quell’ ombre partito, «Eu plecasem deja de lîngă umbrele acelea şi mergeam pe urmele călăuzei mele, cînd din spatele meu, arătînd cu degetul, una a strigat: ‘Vezi că parcă nu trece raza în stînga celui de mai jos şi parcă umblă ca omul viu!’. Mi-am întors ochii spre sunetul acestor cuvinte şi am văzut duhuri privind uimite la mine, doar la mine, şi la lumina despicată» (v. 1-9). Dante se îndepărtează de Belaqua şi ceilalţi leneşi, cînd penitenţii îşi dau seama cu uimire că au stat de vorbă cu un om viu, căci trupul său făcea umbră. „Continuă tema călătoriei: pe moment întreruptă, se reia şi marchează desprinderea dintr-o situaţie în alta, cu totul nouă; aici distanţa şi noutatea sînt fixate de acel deja care indică o experienţă încheiată şi trecerea spre alta” (T. Di Salvo). „Mişcarea lui Dante e hotărîtă (acel deja plasat în primul vers marchează o desprindere aproape brutală de grupul leneşilor), dar la fel de prompte sînt degetul şi vocea care strigă, surprinsă de comportamentul de om viu al lui Dante (parcă umblă ca omul viu!), pe care se răsfrînge agitaţia (mi-am întors ochii): este o scurtă reprezentare dramatică – amplificată de intervenţia lui Virgiliu şi de alergarea celor două suflete (v. 28-29), transformată într-o cursă colectivă (v. 42) – cu rol de prolog pentru aceea, mult mai vastă şi mai gravă, din a doua jumătate a cîntului” (E.A. Panaitescu). „Poetul schimbă punctul de observaţie, după o tehnică narativă care prevede modificări rapide, eliminarea insistenţelor şi a revenirilor la scene şi întîlniri deja definite şi încheiate. Trama narativă este garantată nu atît de personajele singulare întîlnite, care stau de vorbă cu poetul, cît de voinţa de construcţie a naratorului, care tinde să ofere prin intermediul călătoriei o serie de exemple însoţite de o judecată. Verbul de la începutul cîntului indică în mod special tensiunea itinerariului, iar cîntul, prin întîlniri rapide şi intense cu sufletele, subliniază repeziciunea călătorului, care lasă ceva în urmă şi descoperă altceva, de-a lungul drumului pe care trebuie să-l parcurgă repede şi cu sufletul deschis. De aici prezenţa predominantă, în cadrul cîntului, a verbelor sau a expresiilor de mişcare, pentru experienţe reprezentate dinamic” (T. Di Salvo). 10. «Perché l’animo tuo tanto s’impiglia», «‘De ce se-abate sufletul tău’, a zis maestrul, ‘încît mersul ţi-l răreşti? ce-ţi pasă de cîte se şoptesc pe-aici?» (v. 10-12). Virgiliu îl ceartă pe Dante fiindcă îşi abate atenţia de la ţinta principală şi se preocupă de ceea ce vorbesc oamenii pe la spate. „Situaţia din care se nasc aceste cuvinte, severe şi mustrătoare, care reprezintă o dojană şi o morală austeră, poate părea inadecvată: cuvinte ca acestea sînt o indicaţie importantă pentru idealurile morale de care se lasă călăuzit poetul, dar, cum au observat unii critici, reproşul lui Virgiliu e disproporţionat faţă de uşoara neglijenţă de care Dante s-a făcut vinovat. Pentru Sapegno reprimarea «se justifică prin intenţia morală care însoţeşte, uneori exprimată, alteori subînţeleasă, toată scena cu leneşii şi-i determină complexitatea, delimitînd cu precizie parametrii lecţiei morale ce derivă: conştiinţa propriei fragilităţi nu trebuie să devină o scuză pentru inerţie, iar aşteptarea răbdătoare a Harului nu trebuie să decadă într-un fel de contemplare. Celui care a pornit pe calea penitenţei, nici o leneveală nu-i este permisă, pentru el orice clipă e preţioasă. Orice deviere, chiar minimă, de la scopul propus devine o gravă greşeală»” (T. Di Salvo). 13. Vien dietro a me, e lascia dir le genti: «Vino în urma mea şi lasă lumea să vorbească: stai ca turnul neclintit, ce nu-şi apleacă fruntea la orice adiere de vînt; căci omu-n care gînd de gînd se leagă mereu îşi îndepărtează ţinta, fiindcă năvala unuia îl slăbeşte pe celălalt» (v. 13-18). Virgiliu îl îndeamnă să-l urmeze fără ezitare. Dante trebuie să stea ferm în faţa sorţii, ca turnul în bătaia furtunii. Omul frămîntat de prea multe gînduri contradictorii îşi pierde capacitatea de acţiune, pentru că ideile se anulează reciproc. „Pe cînd discursul lui Cato dispreţuieşte orice scuză, este direct psihagogic şi, aşa cum i se cuvine vorbirii divine, alocutiv, acesta al lui Virgiliu – numit aici maestru – este raţiocinant şi bazat pe argumente psihologice: unul era semnul autorităţii divine, celălalt este vocea înţelepciunii persuasive, unul era o intervenţie a puterii, acesta oferă sprijinul călăuzei” (A. Jacomuzzi). 19. Che potea io ridir, se non «Io vegno»? «Ce puteam răspunde alta, decît ‘Vin’? Am zis-o, cam pătat de culoarea ce-l acoperă pe omul meritînd uneori iertarea» (v. 19-21). Dante şi-a cerut iertare pentru scurta abatere de la drum, cu chipul roşu de sfială. „Cearta lui Virgiliu le-a părut excesivă unor critici («dăscăleală» la care Dante reacţionează roşind, ca acela care este vizat de-un reproş exagerat, după Mattalia), «învinuire... disproporţionată... pentru o greşeală atît de mică», potrivit lui Momigliano, prea pedagogică, acolo unde avertismentul moral (care se întîlneşte, în aceeaşi semnificaţie, cu al lui Cato din cîntul II şi cu al lui Virgiliu însuşi din cîntul III) este motivul liric în care se transformă conceptul teologic al fragilităţii sufletului şi al necesităţii ca raţiunea (în acest caz, Virgiliu) să sprijine aşteptarea răbdătoare a Harului. Intensitatea cu care Dante resimte acest adevăr este dezvăluit de forţa imaginii cu turnul, a cărui frunte ştie să se opună celor mai violente vînturi, imagine a izbirii şi a rezistenţei, pe cînd expresia lasă lumea să vorbească pare să sugereze mîndria exilatului, confruntat cu toate cîte se şoptesc” (E.A. Panaitescu). 22. E ‘ntanto per la costa di traverso «Şi între timp pe coasta din faţă venea lume, ceva mai sus, cîntînd Miserere un vers după altul. Cînd au văzut că nu las razele prin trup să-mi treacă, şi-au schimbat vocea într-un ‘Vai!’ lung şi răguşit» (v. 22-27). Deasupra celor doi călători, pe munte, a apărut un grup de păcătoşi, care cîntau un psalm de penitenţă. Ei au observat că Dante este viu şi cîntecul de slavă li s-a înecat în uimire. „Cele care înaintează cîntînd psalmul 50, unul dintre cei şapte psalmi de penitenţă, sînt sufletele oamenilor pieriţi de moarte violentă şi care, pocăindu-se doar în clipa morţii, trebuie să rămînă în Antipurgatoriu probabil (Dante de fapt n-o specifică) atîta vreme cît au trăit. Procesiunea înaintează foarte lent, de parcă paşii ar fi făcuţi în ritmul versurilor psalmului, care par să conducă şi ritmul stării sufleteşti a acestor penitenţi, neagra melancolie care, din cuvintele cîntecului, se prelungeşte într-un Vai! lung şi răguşit¸ după ce s-a repercutat în lentoarea magică a terţinei 22-24, pînă cînd îşi va găsi tensiunea cea mai acută şi totodată mai neconsolată în expresia Noi toţi am fost cîndva ucişi, prin care încep să-şi evoce dramatica întîmplare pămîntească. Stagnarea ce părea să lipească sufletele de munte, creînd o reprezentare de basorelief, asemănătoare sufletelor excomunicaţilor (cîntul III, v. 70-72 şi 91-93), este imediat sfîşiată de goana neliniştită a doi dintre ei, spre cel care nu lasă razele prin trup să treacă şi care părea să aducă în mijlocul lor pămîntul îndepărtat şi, prin chiar acea realitate, trupul, care în cazul lor a fost lovit şi umilit” (E.A. Panaitescu). „Miserere: este începutul psalmului 50 («Miserere mei Deus, secundum magnam misericordiam tuam»), unul dintre cei mai cunoscuţi din liturghia creştină, psalmul de penitenţă compus de regele David spre a-i cere iertare Domnului pentru păcatele sale. Aceasta e prima rugăciune – după cea intonată de sufletele ce ajung în barca îngerului – care se aude cîntată în Purgatoriu. După cum se va vedea, cîntatul este o constantă a celui de-al doilea ţinut: de aici înainte, fiecare grup diferit de suflete va intona o rugăciune liturgică – mereu aleasă dintre cele mai cunoscute în popor –, adaptată la condiţia sa proprie. Dante e însoţit astfel pe tot drumul din Purgatoriu de rugăciune şi cîntec, reprezentînd aproape o corespondenţă a acestuia” (Chiavacci Leonardi). 28. e due di loro, in forma di messaggi, «Iar doi din ei, ca mesageri, au dat fuga spre noi şi ne-au cerut: ‘Faceţi-ne cunoscută starea voastră’. Şi maestrul meu: ‘Puteţi merge să le spuneţi celor ce v-au trimis că acest trup e carne adevărată» (v. 28-33). Doi penitenţi s-au desprins din grup şi au venit în goană pentru a vedea cu cine au de-a face. Virgiliu îi asigură că Dante este om viu. „Situaţia începe să devină dinamică şi dramatică: procesiunea foarte lentă, concepută după datinile liturghiei, ca înşiruire de suflete ce recită cu atenţie rugăciuni de penitenţă, se spulberă; sufletele mai întîi se opresc înţepenite de uimire, în prezenţa omului viu (care în această parte din Antipurgatoriu evocă prin prezenţa lui stări sufleteşti, amintiri, fantezii) şi apoi trimit doi mesageri: grupul compact se destramă, întîi în cîntecul care păleşte şi apoi în mulţimea care se desface” (T. Di Salvo). 34. Se per veder la sua ombra restaro, «De s-au oprit fiindcă i-au văzut umbra, cum cred, destul e atîta pentru ei: să-i facă cinste şi asta le poate fi scump’» (v. 34-36). Dacă penitenţii s-au oprit văzînd că Dante trăieşte, aceste scurte explicaţii le sînt suficiente. Vor trebui să se poarte frumos cu el, fiindcă poetul le poate fi de folos la întoarcerea printre cei vii. „Hatzfeld, comentînd cu atenţie acest cînt, consideră că «răspunsul lui Virgiliu în ‘stil sublim’ este o capodoperă de solemnitate şi comunicare isteaţă. Avem solemnitate pentru că Virgiliu imită cuvintele pe care Isus le adresează mesagerilor trimişi de Sfîntul Ioan Botezătorul, într-o situaţie asemănătoare (Matei 11, 4: «Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi»), foloseşte verbul elevat ritrarre pentru a comunica, termen care, pe vremea lui Dante, era rezervat mesajelor trimise prin ambasadori, recurge la termeni caracteristici din discuţiile euharistice ale Scolasticilor (versul 33). Comunicarea isteaţă constă în amînarea pînă-n ultimul din cele şase versuri a faptului celui mai important pentru mesageri, anunţul că Dante îi poate ajuta, ceea ce se transmite, tot aşa, printr-o expresie voalată: asta le poate fi scump»” (E.A. Panaitescu). 37. Vapori accesi non vid’ io sì tosto «Vaporii-ncinşi nu i-am văzut străpungînd aşa iute seninul, la venirea nopţii, nici norii în august, la apusul soarelui, cum aceia s-au întors în sus cu repezeală; şi, ajunşi acolo, spre noi s-au năpustit laolaltă, ca o ceată alergînd în vălmăşeală» (v. 37-42). Stelele căzătoare n-au despicat cerul la lăsarea nopţii sau norii la înserat, pe cît de repede s-au întors mesagerii cu veştile la grupul de penitenţi. Apoi s-au repezit cu toţii, grămadă, spre cei doi călători. „Ţîşnirea vaporilor încinşi a evocat viziunea curată a unei nopţi înstelate şi a unui soare la asfinţit, dar departe de-a îndepărta atenţia cititorului de la scenă, o adînceşte, fiindcă ea nu poate să nu urmărească mulţimea care se năpusteşte în dezordine – unde mai înainte era grupul compact şi ordinea unei procesiuni –, care se îmbulzeşte în jurul lui Dante (nici el n-are timp să respire în acest cînt: trebuie să-şi continue mersul, destul de neliniştit, aproape necăjit, în faţa acelui dar totuşi mergi al magistrului său): «agitaţia sufletelor, care se exprimă cu atîta vioiciune în mişcările lor, în intonaţia rugăminţii, care e ‘strigată’ (veneau strigînd)», nu pronunţată, şi are un ritm insistent şi îndurerat (hei, de ce umbli? hei, de ce nu te opreşti?) se naşte, în mod firesc, din dorinţa de-a fi amintite pe lume şi ajutate cu rugăciuni să-şi scurteze expierea, pentru a-şi satisface mai repede acea sete de a-l vedea pe Dumnezeu, care le consumă (v. 56-67: Domnul, care ne perpeleşte în dorinţa de a-l vedea)» (Puppo). Totuşi inspiraţia profundă a acestui cînt trebuie căutată în tema «trupului» care, introdusă în v. 25-26 şi reluată de Virgiliu (v. 33), este dezvoltată de suflete în v. 46-47, unde apare nostalgia după trupul de care au fost despărţite cu brutalitate. Drama rupturii violente a sufletului de trup, deja dezvoltată de Dante în Infern, în cîntul sinucigaşilor, unde se transforma în frămîntarea eternă a oamenilor deveniţi tufişuri, străbate, fireşte într-o altă tonalitate, şi acest cînt, în «sentimentul viu al destinului pe care-l are ‘trupul’, acel trup părăsit fără voie într-o singurătate lipsită de apărare, expus forţelor duşmane ale naturii şi ale demonului» (Puppo). Acest motiv, care s-ar părea că-i leagă în mod aproape carnal pe penitenţi de lume (Sapegno observă că «tragedia sîngelui, care le-a încheiat existenţa agitată şi păcătoasă şi a coincis cu clipa convertirii lor, creează între ei şi lumea celor vii o legătură mai strînsă şi dureroasă», contribuind la aceasta şi «imaginea unei drame mereu prezente în memorie şi sentimentul că n-au lăsat în urma lor pe nimeni care să-i iubească şi să se roage pentru ei»), este şi acela care îi eliberează şi îi purifică: viaţa lor, care a fost păcătoasă, se reduce la clipa supremă a morţii, cînd oroarea sîngelui – o oroare atît de mare încît şi-o mai amintesc – aduce cu sine dorinţa sfîşietoare a păcii şi puterea iertării. Triada emblematică păcat-violenţă-sînge, după definiţia lui Mattalia, ne aminteşte de cîntul V din Infern, de alte suflete care afirmă: noi care am pătat lumea de sînge, însă «tragica serie înlănţuită păcat-moarte-osîndire, tocmai în clipa scufundării în tenebrele infernale, deviază pe neaşteptate, în mod miraculos, spre înălţimi: păcat-moarte-mîntuire»”(E.A. Panaitescu). 43. «Questa gente che preme a noi è molta, «‘Lumea asta ce năvăleşte spre noi e numeroasă şi vine să se roage de tine’, a zis poetul: ‘dar totuşi mergi înainte şi umblînd ascultă’» (v. 43-45). Virgiliu îl previne pe călător că va trebui să-şi continue drumul, să nu piardă prea multă vreme cu sufletele celor ucişi, care se apropie de ei. „Ceea ce le împinge spre Dante este dorinţa de-a fi amintite de cei vii în rugăciunile lor, pentru a obţine o şedere mai scurtă în Purgatoriu. Dar exprimă această năzuinţă cu nelinişte, prin gesturi imploratoare şi febrile” (T. Di Salvo). 46. «O anima che vai per esser lieta «‘Vai, suflete ce mergi spre fericire, avînd membrele cu care te-ai născut’, veneau strigînd, ‘potoleşte-ţi oleacă paşii. Te uită dacă vreodată l-ai văzut pe unul din noi, ca veşti despre el să duci dincolo: hei, de ce umbli? hei, de ce nu te opreşti?» (v. 46-51). Penitenţii încearcă să se facă recunoscuţi de Dante şi sînt dezamăgiţi că acesta nu poate să stea pe loc. „Membrele unui om viu, care-l însoţesc de la naştere, par să atragă atenţia afectuoasă şi elegiacă a sufletelor spre o realitate pe care au iubit-o şi de care au fost lipsite printr-o intervenţie violentă. (...) Este un imn dedicat trupului care, spre deosebire de ceea ce li s-a întîmplat lor în mod aşa dureros, este încă legat de sufletul acestui excepţional călător viu. (...) Dacă societatea scindează, rupe, distruge, umanitatea nouă, în care se află acum, îndreaptă spre măsură, unitate, coralitate” (T. Di Salvo). 52. Noi fummo tutti già per forza morti, «Noi toţi am fost cîndva ucişi şi păcătoşi pînă-n ultima clipă: atunci lumina cerului ne-a deschis mintea încît, regretînd şi iertînd, am părăsit viaţa împăcaţi întru Domnul, care ne perpeleşte în dorinţa de a-l vedea’» (v. 52-57). Vorbesc păcătoşii omorîţi. În clipa morţii ei s-au căit şi au evitat astfel damnarea. Sînt torturaţi de dorinţa mult amînată de-a vedea chipul lui Dumnezeu, care deocamdată le rămîne inaccesibil. „Şirul ce vine spre Dante este al sufletelor celor ce au pierit de moarte violentă, ucişi din ură, sau din răzbunare, sau din răutate sufletească; doar în pragul morţii s-au căit şi din acest motiv sînt închise în Antipurgatoriu, pentru o perioadă echivalentă cu durata vieţii lor. Fiecare dintre ele a lăsat în urma sa o poveste de violenţă: fiecare, vorbind, readuce imaginea societăţii nemiloase al cărei semn îl poartă. Dar sufletele învaţă deja blîndeţea, pacea, sensul misterios şi religios al istoriei omeneşti. La această limpezime ele ajung prin intervenţia Harului, care le scoate de sub influenţa patimilor, le împacă, le face demne de mîntuire: de această viaţă se pregătesc în Purgatoriu, unde unica suferinţă este dată de neputinţa de a-l vedea pe Dumnezeu în deplinătatea sa” (T. Di Salvo). 58. E io: «Perché ne’ vostri visi guati, «Şi eu: ‘Oricît mă uit la chipurile voastre, nu recunosc nici unul; însă de vă place, orice-mi stă-n puteri, suflete alese, spuneţi şi voi face, pentru pacea pe care, în urma unei asemenea călăuze, din lume-n lume, mi-e dat s-o caut’» (v. 58-63). Dante nu identifică pe nici unul dintre cei care l-au abordat. Dar se obligă să le vină în ajutor, după puteri, întrucît şi el caută aceeaşi pace, mergînd pe drumul deschis de Virgiliu. „Pelerinul trăieşte în multe aspecte povestea de durere şi purificare a sufletelor pe care le întîlneşte; există între el şi penitenţi o înţelegere miloasă, o tendinţă identică spre bine, o asemănătoare experienţă a omului. (...) Sînt reluate cuvintele duhurilor care spun despre ele că au ieşit din viaţă împăcate cu Dumnezeu; acolo pacea este un fapt dobîndit şi sigur, la Dante pacea este o aspiraţie, de aici călătoria, oboseala încercării, supunerea în faţa poruncii venite de sus şi care-l obligă să iasă din lumea aceasta, să pătrundă în lumea de dincolo. În măsura austeră, tristă şi subtil dureroasă a muzicii din versul 63 este reluată şi prelungită cea din versul 57: între penitenţi şi Dante există deja conştiinţa unui destin comun şi a unei suferinţe comune” (T. Di Salvo). 64. E uno incominciò: «Ciascun si fida «Iar unul a început: ‘Fiecare se încrede în binele tău fără jurăminte, de nu cumva neputinţa retează voinţa» (v. 64-66). Primul care vorbeşte, Jacopo del Cassero, îl asigură că nu era nevoie de promisiuni solemne: lumea îl crede pe călător că îşi va duce la capăt voinţa, dacă nu va fi împiedicată de neputinţă. „Dante s-a jurat, atunci cînd a spus: o voi face şi îţi jur că mă voi strădui, în numele acelei împăcări; penitentul restabileşte raportul de încredere şi îndepărtează suspiciunea care s-a creat între poet şi celelalte suflete, cînd el continua să umble, iar ele îl implorau să se oprească” (T. Di Salvo). 67. Ond’ io, che solo innanzi a li altri parlo, «Deci eu, ce singur înaintea altora vorbesc, te rog, de vezi vreodată ţinutul ce şade între Romagna şi regatul lui Carlo, să mă ajuţi cu rugăminţile tale la Fano, ca aceia pentru mine să se roage, încît să-mi curăţ gravele păcate» (v. 67-72). Păcătosul îi solicită lui Dante să ducă veşti despre el la Fano, de unde provine şi unde are rude ale căror rugăciuni le aşteaptă. „Penitentul este Jacopo di Uguccione del Cassero, care s-a născut la Fano într-o familie nobilă. A participat în trupele guelfe la bătălia de la Campaldino (1289); a fost podestà la Bologna în 1296-1297 şi a apărat energic conducerea oraşului, în faţa încercărilor lui Azzo al VIII-lea d’Este, senior la Ferrara. În 1298 a fost numit podestà la Milano şi pentru a ocoli domeniile lui d’Este, s-a dus pe mare la Veneţia, iar prin ţinutul Padovei s-a îndreptat spre Milano, dar a fost ajuns din urmă de asasinii plătiţi de Azzo al VIII-lea, în preajma castelului Oriago din Brenta, şi ucis” (E.A. Panaitescu). 73. Quindi fu’ io; ma li profondi fóri «De acolo am fost; dar rănile adînci, pe unde a ţîşnit sîngele în care îmi aveam fiinţa, mi s-au făcut prin ţinutul lui Antenor» (v. 73-75). Jacopo s-a născut la Fano şi a fost ucis lîngă Padova (o legendă spunea că Padova a fost întemeiată de Antenor). „Să se remarce trecerea rapidă a minţii şi a fanteziei, de la un loc la altul: cel al naşterii şi cel al morţii” (Chiavacci Leonardi). “Era o opinie răspîndită că sufletul sălăşluieşte în sînge: «Anima enim omnis carnis in sanguine est» (Leviticul 17, 14). «Sufletul pînă este laolaltă cu trupul, el stă în sînge, adică se află în el» (Lana)” (Chiavacci Leonardi). „Dacă ne amintim că Antenor este prototipul trădătorilor (după el e denumită a doua zonă din Cocit: Inf. XXXII, 88), ne putem gîndi, cum observă Filalete, că Dante vrea să-i acuze cu acest nume pe padovani că s-au făcut complicii lui Azzo, trădîndu-l pe cel ce se încredea în ei” (Chiavacci Leonardi). 76. là dov’ io più sicuro esser credea: «pe unde mă credeam mai în siguranţă: acel d’Esti i-a pus, care mă ţinea în ură mai rău decît avea dreptul» (v. 76-78). Jacopo a străbătut ţinutul Padovei, unde se credea ferit de duşmănia marchizului Azzo, care îl ura mai mult decît ar fi fost legitim şi care a dat poruncă să fie omorît. „Reprezentarea crimei executate de asasinii lui Azzo al VIII-lea este făcută în termeni seci, aproape fără motivaţii interioare, fără adjective care să pună în lumină atitudini subterane, într-o serie de indicaţii aparent obiective: am murit în ţinutul padovan... acolo mă credeam mai în siguranţă... autorul delictului a fost boierul d’Este. Dar scot pasajul de sub impresia unei înregistrări reci şi detaşate a faptelor ultimul vers cu trimiterea, care este o condamnare morală, la încălcarea gravă a simţului dreptăţii, şi prezenţa adjectivului adînci (parcă mai vede rănile care i-au distrus trupul), ca şi viziunea sîngelui ce se revarsă şi pe care încă îl priveşte cu sufletul îndurerat. Se prezintă din nou – prin imaginea acestui om ucis, ce-şi revede propriul trup din care, îndată ce e spintecat, ţîşneşte sîngele – polemica împotriva politicii feroce a societăţii medievale, care străbate lumea lăsînd în urmă pete şi rîuri de sînge” (T. Di Salvo). „Mai rău decît avea dreptul: se recunoaşte implicit dreptul de a se răspunde la o jignire (vezi despre obiceiul răzbunării, admis şi prin lege, Inf. XXIX, 31 sqq.). Dar în acest caz ura marchizului a depăşit cu mult, prin asasinat, greşelile pe care Jacopo le putea avea faţă de el” (Chiavacci Leonardi). 79. Ma s’io fosse fuggito inver’ la Mira, «Dar de-aş fi fugit spre Mira, cînd m-au ajuns la Oriaco, aş mai fi încă pe lumea unde se respiră. Am dat fuga la mlaştină, în trestii şi nămol m-am înglodat pînă m-am prăbuşit; şi-acolo am văzut că din vene mi s-a făcut lac împrejur’» (v. 79-84). Dacă Jacopo s-ar fi refugiat spre satul Mira, atunci cînd ucigaşii l-au ajuns la Oriaco, poate ar fi scăpat cu viaţă. Dar el s-a năpustit, pe jos, către mlaştină, unde a rămas împotmolit şi unde, murind, şi-a văzut sîngele revărsîndu-se din propriul său trup. „Drama morţii violente se precizează într-un triptic care dobîndeşte diferite nuanţe şi în care «sufletele înseşi, cu cît au ajuns mai pure şi singuratice, se depărtează de acel vîrtej de sînge» (Apollonio). Jacopo e cuprins de amintirile pămînteşti, demnitatea lui de odinioară e încă prezentă (eu, ce singur înaintea altora vorbesc), limbajul său elaborat este al demnitarului, şi totuşi viaţa lui pămîntească se pierde uşor în depărtare: este de ajuns simplul adjectiv acel, pentru a îndepărta în priviri şi sentimente ţinutul ce şade între Romagna şi regatul lui Carlo, pe cînd la Francesca expresia şade pămîntul unde m-am născut (Infern, cîntul V, v. 97) constituie o depărtare în timp şi spaţiu parcă intens prezentă. Fizionomia personajului se precizează mai bine începînd cu versul 73, fiindcă la el, ca la Bonconte şi la Pia, punctul central este «felul morţii sau sentimentul cu care ei şi-o amintesc» (Momigliano). Jacopo resimte o copleşitoare impresie fizică, sfîşierea cărnii (rănile adînci), fuga pînă la mlaştină, prăbuşirea în trestii, greutatea nămolului care parcă îl atrage spre sine, în fine sîngele roşu împrejur, şi totuşi nu găsim nici un accent de ură împotriva ucigaşului său (v. 77). Pacea cucerită în clipa morţii, pe care mai întîi a elogiat-o alături de celelalte suflete, îl ajută să privească lacul de sînge ca pe «o realitate exterioară, desfăcută, aproape materială, care se potriveşte cu pămîntul, pe cînd mai înainte tocmai în acel ‘sînge’ stătea eul său, pe care acum îl contemplă desprins de sine» (Puppo)” (E.A. Panaitescu). „Ne putem închipui că a luat-o la fugă pe jos. Însă conform unui vechi comentariu, Jacopo a fost ajuns din urmă la Oriago, pe cînd se pregătea să încalece. (...) Povesteşte Glosatorul cassinez că lui Jacopo i-au tăiat un picior de la nivelul coapsei, cu o lovitură de topor” (Chiavacci Leonardi). 85. Poi disse un altro: «Deh, se quel disio «Apoi a zis altul: ‘Hei, de s-ar împlini dorinţa ce te mînă spre vîrful muntelui, cu vrednică milă ajut-o pe-a mea! Am fost din Montefeltro, sînt Bonconte: Giovanna şi alţii nu se grijesc de mine; de asta umblu pe-aici cu fruntea plecată’» (v. 85-90). Un alt personaj îl abordează pe Dante şi, după ce se prezintă, îi explică de ce se preumblă îndurerat: soţia Giovanna şi celelalte rude l-au uitat deja. „Bonconte da Montefeltro a fost fiul lui Guido, plasat de Dante în Infern printre sfătuitorii de înşelăciune (cîntul XXVII, v. 19 sqq.), şi la fel ca tatăl său a fost un ghibelin înfocat. A jucat un rol important în alungarea guelfilor din Arezzo (1287) şi în înfrîngerea sienezilor de către aretini la Pieve del Toppo (1288). I-a condus pe ghibelinii din Arezzo în războiul împotriva Florenţei, care a culminat cu bătălia de la Campaldino (1289), unde Bonconte a murit; trupul său n-a mai fost găsit” (E.A. Panaitescu). 91. E io a lui: «Qual forza o qual ventura «Şi eu către el: ‘Ce putere sau întîmplare te-a împins aşa departe de Campaldino, că nu ţi s-a mai aflat locul de îngropăciune?’. ‘Vai!’, a răspuns el, ‘pe sub Casentino trece o apă ce se cheamă Archiano, care mai sus de Ermo se naşte-n Apenin» (v. 91-96). Poetul se interesează unde a ajuns cadavrul fostului său duşman, întrucît n-a mai fost găsit la sfîrşitul bătăliei. Bonconte îi povesteşte împrejurările morţii sale, începînd cu descrierea cadrului natural. La poalele muntelui Casentino curge un torent pe nume Archiano, ce izvorăşte din Apenini, deasupra schitului (ermo) de la Camaldoli. „Dante a luptat în bătălia de la Campaldino printre «călăreţi», dar de partea guelfilor. În faţa duşmanului de odinioară are o singură grijă, să afle cum a murit Bonconte şi unde a fost îngropat. În timp ce ne readuc la tema fundamentală a cîntului, moartea, cuvintele lui reprezintă consecinţa logică a celor prin care adversarul lui s-a prezentat (Am fost din Montefeltro, sînt Bonconte), marcînd «depărtarea de lumea pămîntească şi efemerele sale determinări de locuri, de titluri, de puteri» (Grabher), pentru că «acum îi rămîne doar ceea ce nu moare cu adevărat, adică persoana sa interioară, legată încă de numele său: sînt Bonconte»; şi sentimentele pămînteşti s-au pierdut, iar el se izolează de ceilalţi într-o singurătate care nu e cea orgolioasă, a lui Farinata, ci aceea îndurerată a sufletului care meditează la cît de puţin dăinuiesc bunurile pămînteşti. Comentînd această întîlnire, Puppo subliniază că «la nivelul Purgatoriului, unde amîndoi se află pe obositorul drum spre perfecţiune, antitezele politice şi-au pierdut orice semnificaţie, aşa cum şi-au pierdut-o toate demnităţile şi distincţiile pămînteşti... Între Dante şi Farinata se putea inflama duelul vorbelor ascuţite; nu între Dante şi Bonconte»” (E.A. Panaitescu). „Trupul comandantului ghibelin n-a mai fost găsit după bătălie. Ipoteza lui Dante – că a fost tîrît de un rîu sau de un torent, revărsat după grindina care s-a declanşat în seara aceea – pare dintre cele mai probabile şi a fost formulată de mai multă lume. Dante construieşte pe ea o extraordinară pagină de poezie, făcînd din acea grindină răzbunarea violentă a demonului înfrînt” (Chiavacci Leonardi). 97. Là ‘ve ‘l vocabol suo diventa vano, «Acolo unde vorba i se pierde, am ajuns eu, străpuns la beregată, fugind pe jos şi-nsîngerînd pajiştea. Aici mi-au pierit văzul şi graiul, cu numele Mariei m-am sfîrşit şi-aici am căzut, de mi-a rămas doar trupul» (v. 97-102). În locul unde pîrîul se revarsă în Arno, pierzîndu-şi denumirea, a ajuns Bonconte, grav rănit şi lăsînd în urma sa dîre de sînge. Acolo luptătorul s-a prăbuşit, pierzîndu-şi cunoştinţa. Dar în momentul morţii a avut puterea de a pronunţa numele Sfintei Fecioare. Trebuie subliniată sintonia subtilă, construită de poet între „moartea” pîrîului (care îşi pierde numele), şi expierea personajului (care se stinge cu numele Mariei pe buze). „Figura grandioasă a lui Bonconte se naşte nu din ciocnirea dintre forţele infernale şi cele îngereşti pentru stăpînirea sufletului său, ci din fundalul peisajului în care se aşterne nu mica mlaştină a lui Jacopo, ci lanţul întins al munţilor din Casentino, pe cînd departe domină, în mîndra sa singurătate, aproape ca un simbol de avertizare pentru o pace obţinută doar prin depărtarea de lume, schitul de la Camaldoli. Fuga istovitoare a lui Bonconte, în zadarnica încercare de a scăpa de ura duşmanilor, nu e ascunsă repede de mlaştină, ci se întinde pe pajişte, dobîndind o măreţie epică, «o dîră care străbate cîmpia cu o evidenţă sfîşietoare» (Puppo), în opoziţie cu întinderea lentă a bălţii de sînge a lui Jacopo. Peisajul, mai întîi aşa neted şi precis, observat aproape cu ochii unui şef militar, încă stăpîn pe sine, se împăienjeneşte deodată în faţa lui şi îi apare lumina cerului, pînă cînd «prăbuşirea şi moartea sînt acelaşi lucru. Nu rămîne decît greutatea inertă a trupului; singur, fiindcă lipsit de suflet; singur şi din punct de vedere material, o grămăjoară în pajiştea întinsă. Cele două versuri precedente constituie o unitate ritmică, oprită la am căzut; al treilea vers ce-a rămas izbeşte solemn» (Bosco), marcînd astfel «cele trei momente ale morţii: împăienjenirea vederii, stingerea cuvintelor pe buze, prăbuşirea»” (E.A. Panaitescu). 103. Io dirò vero, e tu ‘l ridì tra ‘ vivi: «Adevăru-l voi spune, tu să-l repeţi printre cei vii: îngerul Domnului m-a cuprins, şi cel din infern striga: “Vai, tu, din cer, de ce mi-l răpeşti? Îţi iei cu tine partea lui eternă, pentru o măruntă lacrimă; dar îi aştern eu altă soartă altei părţi!”» (v. 103-108). Îndată după moartea lui Bonconte, se iscă o dispută între îngerul ce vrea să-l scape de la damnare şi diavolul care încearcă să-l ducă în Infern. Agentul întunericului protestează: pentru o mică lacrimă de regret, scăpată în momentul morţii, păcătosul n-ar trebui scutit de osîndă. Văzîndu-se lipsit de sufletul la care rîvnea, Satana promite să se răzbune pe trupul fără viaţă, ce i-a rămas la îndemînă. „Episodul cu Bonconte înaintează pe teritoriul fantastic, unde Poetul rezolvă în termeni inventivi ipoteza comună din jurul dispariţiei lui Bonconte şi a multor altora, după bătălia de la Campaldino: că trupurile lor ar fi fost luate de apele revărsate ale rîului Arno. Critica este de acord să pună în relaţie această înfruntare dintre înger şi demon (una dintre numeroasele «înfruntări» din tradiţia literară şi figurativă din Evul Mediu) şi cea dintre Sfîntul Francisc şi diavol, pentru sufletul tatălui lui Bonconte, Guido, în cîntul XXVII din Infern. Întrucît căutarea simetriei are o valoare profundă la Dante, în convergenţa sau divergenţa semnificaţiilor, trebuie să subliniem – împreună cu Sapegno – că, pe cînd acea primă înfruntare voia să indice caracterul inutil al unei lungi perioade de penitenţă, dacă este întreruptă de un păcat lipsit de căinţă, aceasta arată felul cum o singură clipă de căinţă este de ajuns pentru a mîntui un suflet, căci judecata lui Dumnezeu este independentă de opinia oamenilor” (E.A. Panaitescu). „E şi acesta un scurt spectacol sacral, sau un mister (cum era numit), ca şi cel care îi vede în Infern ca actori pe Sfîntul Francisc şi pe diavol, iar ca obiect al disputei pe Guido da Montefeltro. Acum obiectul disputei este Bonconte, fiul: iar între cele două episoade există afinităţi şi divergenţe. Amîndoi sînt surprinşi la sfîrşitul vieţii: unul a păcătuit şi nu s-a căit, celălalt în schimb, după o viaţă păcătoasă, se căieşte şi se mîntuieşte. Dezbaterea se referă aşadar la prezenţa, eficienţa şi opoziţia căinţei faţă de păcat. În ambele episoade, cei doi Montefeltro nu vorbesc: în primul vorbeşte diavolul, în termeni de logică extremă şi zeflemitoare, în al doilea tot diavolul, care însă, acum învins, urlă şi se zbate şi vrea să lanseze ironii împotriva îngerului, care se mulţumeşte cu o singură şi măruntă lacrimă, cu un timid gest de căinţă. Lui Dante i se adresează amîndoi: primul fiindcă îl consideră un damnat şi deci în imposibilitatea de-a duce veşti despre el pe pămînt, celălalt în schimb rugîndu-l pe cel viu să-l pomenească” (T. Di Salvo). „Per una lagrimetta: în acest cuvînt, la diminutiv, pronunţat cu dispreţ de diavolul înfrînt, stă cheia întregului episod. Nu un plîns răsunător, nu o lungă rugăciune, ci o singură lacrimă, şi aceea scurtă şi mică, a fost de ajuns pentru a smulge sufletul din Infern şi a-l dărui lui Dumnezeu. Diminutivul exprimă disproporţia dintre acea lacrimă şi mîntuirea eternă, oferită de mila divină. Dante va folosi diminutivul – cu aceeaşi valoare – pentru vedovella (văduvioara) lui Forese, al cărei plîns i-a scurtat soţului ei cu mulţi ani suferinţa (XXIII, 92). Ceea ce e dispreţuit de oameni constituie în faţa lui Dumnezeu motiv de mîntuire” (Chiavacci Leonardi). 109. Ben sai come ne l’aere si raccoglie «Ştii bine cum în văzduh se-adună aburul umed ce-n apă revine, îndată ce urcă unde frigul l-aşteaptă» (v. 109-111). Sufletul penitent îi aminteşte fenomenul fizic prin care vaporii, ajunşi în aerul rece, se condensează şi se întorc pe pămînt sub formă de ploaie. „Aristotel învăţa că apa din rîuri şi din mări, prin evaporare, ca urmare a acţiunii soarelui, devine vapori şi apoi se schimbă în apă, cînd ajunge la al doilea strat al cerului, care este rece. Bonconte, printr-o asemenea trimitere, introduce scena de vijelie care se dezlănţuie în jurul trupului său” (T. Di Salvo). „Furtuna înfricoşătoare (...) este desigur o realitate istorică, întrucît Dante, prezent pe acea cîmpie, a văzut-o cu ochii săi şi a ţinut-o minte (n-ar fi putut s-o inventeze şi s-o dea ca adevărată, cînd mai trăiau, ca el, luptătorii din ziua respectivă): trebuie să ne gîndim că, în acel tragic asfinţit, în valea plină de morţi, dezlănţuirea furtunii a provocat în sufletele celor prezenţi – sau măcar în cel atît de sensibil al necunoscutului călăreţ – o emoţie violentă. După atîţia ani, amintirea revine pentru a crea o pagină de mare poezie” (Chiavacci Leonardi). 112. Giunse quel mal voler che pur mal chiede «Răul voitor, ce rău-l caută mereu cu gîndul, a pornit fumul şi vîntul, prin puterea ce i-a dat-o natura. Apoi valea, cînd s-a fost stinsă ziua, din Pratomagno-n Jugul Mare a cuprins-o-n ceaţă; şi cerul deasupra l-a făcut aşa» (v. 112-117). Diavolul, care se străduieşte mereu să provoace ticăloşii, a stîrnit vaporii de apă şi vîntul, care s-au transformat într-o furtună îngrozitoare. Toată valea de la Campaldino, între muntele Pratomagno şi Giogana de la Camaldoli, a fost cuprinsă de ceaţă la venirea serii. „Se credea că demonii, în baza originii lor angelice, aveau puterea să influenţeze forţele naturii” (Chiavacci Leonardi). „Sînt cei doi contraforţi ai Apeninilor, Pratomagno şi Giogana, care se înalţă la dreapta şi la stînga rîului Arno, în zona Casentino. În mijloc se aşterne pajiştea de la Campaldino” (Chiavacci Leonardi). „Versurile au o forţă care se încarcă de o putere misterioasă, aliată cu o formidabilă voinţă de acţiune, ce pregătesc scena următoare, a naturii răscolite, asupra căreia se adună şi se mobilizează fumul şi vîntul” (T. Di Salvo). 118. sì che ‘l pregno aere in acqua si converse; «încît aerul încărcat în apă s-a schimbat: ploaia s-a năpustit şi şanţurile le-a umplut partea ce pămîntul n-a înghiţit-o; şi cum s-a petrecut cu apele multe, spre rîul mare s-a prăvălit, că nimic n-a ţinut-o» (v. 118-123). Ploaia s-a revărsat din ceruri, în şuvoaie imense, pe care pămîntul nu le-a mai putut cuprinde. Apa dezlănţuită s-a scurs spre Arno, măturînd totul în jurul ei. „Pe linia credinţei care consideră noaptea împărăţia forţelor întunecate şi demonice, la Dante diavolul se pune pe treabă seara, între fum şi vînt, şi dezlănţuie un dezastru nocturn, în care forţele naturii, lovind cu violenţă, par să se concentreze toate pe bietul cadavru al lui Bonconte. Iar pagina, toată adunată într-o singură frază amplă, tinde mai curînd spre căutarea unor rezultate eficiente ca descriere, decît spre o tonalitate de elegie interioară, cum ar da de bănuit tonul dominant al cîntului” (T. Di Salvo). Găsim o extraordinară traducere a acestui pasaj dantesc la George Coşbuc, care dovedeşte încă o dată că este cel mai important poet român al naturii dezlănţuite: „Şi-n faptul serii văile-nvăli / din Pratomagno pînă-n Jugul Mare / cu nori, şi ceru-aşa-l acoperi, / că-n apă s-a topit întreaga zare, / iar cîtă ploaie nu putu s-o-nghită / pămîntu-n el, prin văi cătă scăpare, / şi-apoi, cu alţi torenţi mai mari unită, / căzu-n regalul rîu, cu-atîta hui / că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.” 124. Lo corpo mio gelato in su la foce «Trupul meu îngheţat l-a găsit în cale Archiano cel robust; şi l-a împins în Arno şi mi-a desfăcut de pe piept crucea» (v. 124-126). Pîrîul Archiano, învolburat de ape, a luat cadavrul lui Bonconte şi l-a tîrît în rîul Arno. “De ce atîta furie şi înverşunare? Furia elementelor naturii este corespondentul precis al furiei oamenilor, ambele dezlănţuite de demonul mîniei şi de iraţionalitatea patimii” (T. Di Salvo). 127. ch’i’ fe’ di me quando ‘l dolor mi vinse; «pe care mi-am făcut-o cînd chinul m-a învins: m-a rostogolit prin pietre şi nămol; apoi cu alte gunoaie m-a cuprins şi m-a acoperit’» (v. 127-129). Apa furioasă a desfăcut braţele mortului, puse pe piept în formă de cruce, l-a tîrît prin noroi, l-a izbit de bolovani, l-a acoperit de gunoi. „M-a cuprins şi m-a acoperit: fraza amplă (dar şi toată scena ce reia teme şi culori dintr-o aspră bătălie) se închide cu aceste două verbe, care au forţa unui epitaf. În centrul luptei se află tot un trup, aici văzut ca fiind (...) rece, congelat, zăcînd neînsufleţit pe ţărm (ca un simbol al ţărmului ceresc), asupra căruia se înverşunează furia diavolului. Reprezentarea are tonurile unei povestiri epice, făcute din cîteva cuvinte, fără adjective, concentrate pe verbe, toate la trecut, toate resimţite în momentul cînd şi-au încetat efectul” (T. Di Salvo). „Întrucît este vocea lui Bonconte cea care povesteşte, lunga paranteză ştiinţifică, dacă pare să diminueze pe moment gradul de tensiune, mărturiseşte desprinderea cu care penitentul îşi observă ultima zi a vieţii. Cadavrul lui devine acum «punctul de perspectivă a convergenţei din tabloul fantastic şi grandios al furtunii...» (Mattalia), împotriva lui se va năpusti mişcarea ce, începînd cu ritmuri lente (a pornit fumul şi vîntul), va dobîndi treptat, în diversele faze, o evoluţie dezlănţuită (s-a schimbat..., s-a năpustit..., s-a petrecut..., s-a prăvălit...), pînă cînd îşi va înhăţa prada, cu o înverşunare la care au contribuit forţele naturale şi cele supranaturale, acolo unde împotriva lui Manfred (la episodul căruia ne readuce scena furtunii şi profanarea trupului) era mai ales ura oarbă a unei omeniri netrebnice, care ignora mila divină. Mai întîi sufletul distinge, separat de el, trupul îngheţat, închis în maiestatea morţii, dar cînd apa îl înşfacă, tîrîndu-l cu sine, «deodată el se identifică în acesta, zice m-a rostogolit; zice m-a cuprins şi m-a acoperit. Revine aşadar la sfîrşit durerea explicită a lui Bonconte pentru bietul său trup: durerea pentru cruzimea oarbă a oamenilor» (Bosco)” (E.A. Panaitescu). 130. «Deh, quando tu sarai tornato al mondo «‘Vai, după ce te vei întoarce-n lume şi te vei odihni de calea lungă’, a continuat al treilea duh după al doilea, ‘aminte să-ţi aduci că eu sînt Pia: Siena m-a făcut; m-a desfăcut Maremma; o ştie cel ce-nsurîndu-se cu mine-ntîi mi-a dăruit perle» (v. 130-136). O altă voce se aude pe neaşteptate, pe un ton de mare delicateţe. Ea îl roagă pe Dante ca, după odihna de la drumul greu, s-o pomenească pe Pia, născută la Siena şi moartă în Maremma. Îi cunoaşte nefericirea doar soţul, care a început prin a-i dărui inelul cu nestemate şi a sfîrşit prin a o ucide. „În acest moment intervine vocea duioasă şi melancolică a unei femei, care cere să fie pomenită, cu extremă simplitate şi pe un ton de mare nobleţe” (T. Di Salvo). „Dante trimite la o singură ceremonie, promisiunea de-a fi luată de soţie şi dăruirea inelului, pe cînd nunta propriu-zisă era celebrată mai tîrziu în casa mirelui. Vorbeşte Pia, o tînără din Siena, care a aparţinut familiei dei Tolomei. S-a măritat cu Nello d’Inghiramo dei Pannocchieschi, senior al castelului Pietra în Maremma. După unii comentatori vechi, a fost ucisă de soţul care voia să se însoare cu Margherita Aldobrandeschi, după alţii ar fi fost ucisă din cauza infidelităţii ei, iar după alţii din bănuială de infidelitate. Dacă totuşi critica romantică a creat mitul despre o Pia nevinovată, contrapusă păcătoasei Francesca, nu este inutil să amintim că Dante o plasează printre cei care au fost păcătoşi pînă-n ultima clipă. Apariţia acestei figuri, în care rugămintea sigură de sine a lui Jacopo şi cea nesigură şi suferindă a lui Bonconte se purifică în îngrijorarea dulce pentru Dante (după ce... te vei odihni de calea lungă), se petrece după ce ritmul în crescendo al furtunii s-a potolit într-unul din acele versuri (129) pe care Bosco le consideră «definitive», marcînd în cadrul «simfoniei pauza dintre cea de-a treia măsură, atît de emoţionantă şi dramatică, şi a patra, un pianissimo plin de elegie». Dar chiar dacă, mereu conform analizei lui Bosco, poezia celor două episoade precedente este «un fapt», fiindcă se constituie mai ales din peisaj, din gest, din culoare, este «o vizibilă împletire între vorbă şi suferinţă», cuvintele rostite de Pia nu se pot dizolva într-o simplă sugestie muzicală, cum tinde să facă şi Momigliano. Versul 134 are o forţă interioară, ce propune încă o dată tema desprinderii (m-a desfăcut) forţate a sufletului de trup, chiar dacă mişcarea dramatică a celor două episoade precedente «se comprimă şi se potoleşte în ultimul, care din această calmare muzicală îşi cîştigă fascinaţia poetică» (Puppo), deşi Pia, mai mult decît Jacopo şi Bonconte, îşi ascunde viaţa şi moartea şi, făcînd aluzie la cel ce-a fost cauza pieirii sale, laolaltă cu iertarea, face să vibreze totodată un sentiment de iubire” (E.A. Panaitescu). “Reiese din acest episod participarea emoţionată a poetului la destinul dureros, căruia i se supune o creatură blîndă şi nobilă. Iar violenţa căreia Pia îi cade victimă rezultă, prin contrast, din aluziile vagi şi nuanţate la împrejurarea ei lumească şi îi plasează figura într-o aureolă de înaltă şi melancolică poezie” (T. Di Salvo). Laszlo Alexandru | ||
Antipurgatoriul: cei pieriţi de moarte violentă. Îndemnul lui Virgiliu la înaintarea hotărîtă. Grupul sufletelor pocăite în clipa morţii. Jacopo del Cassero, ucis în mlaştină. Bonconte da Montefeltro, străpuns la beregată. Pia, delicateţea victimei.