 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Leul care se odihneşte (Purgatoriu VI)
1. Quando si parte il gioco de la zara, «Cînd se termină jocul de zaruri, cel ce pierde rămîne îndurerat, mai dă o dată şi supărat învaţă: cu celălalt pleacă toată lumea; unul îi merge dinainte, altul din spate-l înhaţă, altul dintr-o latură îi aminteşte ceva: el nu se opreşte, pe ăsta şi pe ăla îi ascultă; spre care întinde mîna, nu-l mai buluceşte; şi-astfel de mulţime se apără» (v. 1-9). Omul care a cîştigat la jocul de zaruri pleacă însoţit de spectatori, care îl felicită şi-i intră în vorbă, iar el încearcă să-i evite pentru a-şi continua drumul. Între timp cel ce-a pierdut rămîne ignorat şi stă să repete, necăjit, azvîrliturile. „Poetul face aluzie la un joc de zaruri foarte răspîndit, deşi interzis de statutele comunale, în secolul al XIV-lea în toată Italia (şi în multe părţi din Europa), care consta în ghicirea numerelor ce rezultau din combinaţia a trei zaruri aruncate pe o masă, pe cînd în preajma jucătorilor se îmbulzeau curioşii: o scenă la care probabil că Dante a asistat de multe ori în Piazza del Mercato Vecchio de la Florenţa. Această observaţie din viaţa adevărată explică realismul, cu ritm vioi şi grăbit al comparaţiei, desprinzînd cu hotărîre debutul cîntului al VI-lea din tonul blînd, elegiac, prin care se încheia cîntul precedent. Diferenţa de ton l-a făcut pe Gentile să observe că «tragedia coboară pînă la farsă», iar pe Momigliano că «imaginea este prelucrată ca un fragment autonom, cu o redusă aderenţă la context». Totuşi dacă amestecul de stiluri (de atîtea ori observat în Infern) se justifică prin libertatea de care Poetul dispune pentru a-şi realiza dintr-un moment în altul inspiraţia, prezenţa sa şi în Purgatoriu nu trebuie să ne surprindă, inclusiv deoarece «la Dante preocuparea pentru sintonia să-i spunem internă, calitativă, a comparaţiilor nu este constantă şi nici preeminentă» (Mattalia). În plus, luînd în considerare importanţa pe care Poetul o conferă mereu începuturilor de cînt, trebuie să vedem în comparaţia cu zarurile contrapunctul pentru solemnitatea episodului cu Sordello şi totodată revenirea la tema fundamentală a celei de-a doua cantice, solicitarea de rugăciuni: revenire cu atît mai importantă, cu cît provine de la cei care au fost victimele răutăţii lumii şi care acum sînt uniţi cu lumea doar prin legătura sfîntă a rugăciunii” (E.A. Panaitescu). 10. Tal era io in quella turba spessa, «Aşa eram eu în gloata aceea deasă, întors spre ei, încoace şi-ncolo, cu faţa şi promiţînd mă desprindeam de ea. Aici era aretinul care de mîinile crude ale lui Ghin di Tacco şi-a găsit moartea, iar altul ce s-a-necat pe cînd gonea la bătălie» (v. 10-15). La fel evita călătorul mulţimea de penitenţi, care-l implorau să fie incluşi în rugăciuni pe pămînt, pentru a-şi mai scurta supliciile, pe cît încearcă să evite cîştigătorul unui joc de zaruri strînsoarea admiratorilor care se bulucesc. Într-o parte l-a recunoscut pe judecătorul ce-a fost ucis de Ghino di Tacco; în alta pe luptătorul ce-a pierit înecat. „Dante începe pomelnicul sufletelor moarte prin violenţă cu figura lui Benincasa da Laterina (din zona Arezzo), celebru jurisconsult din secolul al XIII-lea. Pe cînd era adjunct de podestà la Siena, i-a condamnat la moarte pe un unchi şi un frate ai lui Ghino di Tacco, un sienez devenit faimos «pentru aroganţa şi jafurile sale» (Boccaccio, Decameron, X, 5), care s-a răzbunat omorîndu-l pe Benincasa într-o sală de tribunal de la Roma. Altul ce s-a-necat pe cînd gonea la bătălie este Guccio dei Tarlati da Pietramala, ţinînd de o familie ghibelină din Arezzo, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea; a murit înecat în Arno, pe cînd lupta împotriva exilaţilor guelfi din familia dei Bostoli” (E.A. Panaitescu). 16. Quivi pregava con le mani sporte «Aici se rugau întinzîndu-şi mîinile Federigo Novello şi cel din Pisa, care l-a arătat pe bunul Marzucco virtuos. L-am văzut pe Contele Orso şi pe cel cu sufletul desprins de trup din ură şi invidie, cum zicea, nu din vină făptuită» (v. 16-21). Alţi oameni pieriţi de moarte violentă, întîlniţi de Dante, sînt Federigo Novello din Casentino şi Farinata din Pisa, a cărui ucidere i-a dat părintelui său, Marzucco, prilejul de a-şi arăta mărinimia. Tot aici stăteau contele Orso degli Alberti, omorît în urma răfuielilor de familie, precum şi Pier de la Brosse, decapitat din invidie curtenească. „Federigo Novello dei Conti Guidi a fost ucis în 1289 sau în 1291, lîngă Bibbiena, de unul din familia dei Bostoli. Cel din Pisa a fost, potrivit vechilor comentatori, Farinata, fiul lui Marzucco degli Scornigiani, şi a fost asasinat de un concitadin pisan; după ultimele studii ar fi vorba însă de Gano, un alt fiu al lui Marzucco, ucis la ordinul contelui Ugolino în 1287. Marzucco intrase cu un an înainte în ordinul franciscan şi şi-a dovedit puterea sufletească, atît prin acceptarea senină a durerii, cît şi prin insistenţa cu care s-a împotrivit oricărei încercări de răzbunare din partea rudelor: «şi astfel a dat poruncă să se facă pace şi a vrut să sărute mîna care l-a omorît pe băiatul său» (Buti)” (E.A. Panaitescu). „Contele Orso degli Alberti, fiul contelui Napoleone, a fost ucis în 1286 de vărul său Alberto, fiul contelui Alessandro. Continua astfel şirul de ură şi răzbunare sîngeroasă, început cu părinţii lui Orso şi Alberto, pe care Dante i-a plasat în zona Caina (Infern, XXXII, 41 sqq.)” (E.A. Panaitescu). 22. Pier da la Broccia dico; e qui proveggia, «Mă refer la Pierre de la Brosse; şi aici să bage de seamă, cît e dincoace, Doamna de Brabante, ca pentru fapta ei să nu fie în mai păcătoasă turmă. Cum am fost liber de toate acele umbre care mă rugau de rugile altora, ca să le iuţească data sfinţirii» (v. 22-27). Regina intrigantă, vinovată de moartea lui Pierre de la Brosse şi care încă era în viaţă pe vremea redactării versurilor, este îndemnată de poet să-şi mărturisească păcatele şi să se căiască, pentru a nu ajunge în Infern. Într-un final pelerinul se desprinde din insistenţa penitenţilor. „Pierre de la Brosse, născut într-o familie modestă, a devenit medic la curtea Franţei, pe vremea lui Ludovic al XI-lea şi a lui Filip al III-lea, de care a fost numit mare şambelan. Atunci cînd în 1276 a murit în mod misterios Ludovic, primul născut al lui Filip, el a acuzat-o pe Maria de Brabante, a doua soţie a regelui, că este vinovată de fapta aceea, pentru a putea astfel să-i asigure tronul propriului ei fiu, Filip cel Frumos. Atrăgîndu-şi ura reginei, doi ani mai tîrziu, în timpul războiului dintre Franţa şi Alfons al X-lea de Castilia, a fost acuzat de trădare şi condamnat la moarte. După unii vechi comentatori, însă, regina l-ar fi acuzat că a încercat s-o seducă. Dante îl consideră nevinovat şi victimă, la fel ca Pier delle Vigne, a invidiei, o ruină generală şi-un viciu la case mari (Infern, XIII, 66)” (E.A. Panaitescu). 28. io cominciai: «El par che tu mi nieghi, «am început: ‘Se pare că negi, o, lumina mea, explicit într-un text, că rugăciunea înmoaie hotărîrea din ceruri; dar lumea asta doar pentru atît se roagă: ar fi aşadar speranţa lor zadarnică, sau nu ţi-am priceput eu bine vorba?’» (v. 28-33). Protagonistul i-a reamintit lui Virgiliu un pasaj din scrierile sale, în care contesta puterea rugăciunii. În schimb toţi penitenţii nu-i cereau, lui, altceva decît rugăciuni, pentru a-şi mai scurta suferinţele. Cum stau atunci lucrurile? Este sau nu importantă rugăciunea pentru soarta celor ce-au murit? „Dante aminteşte răspunsul pe care Sibila i l-a dat lui Palinurus, care o ruga să fie transportat dincolo de Aheron, deşi nu avea dreptul, căci nu fusese îngropat: «nu mai spera că decretele divine pot fi înduplecate prin rugăminte» (Eneida, cîntul VI, v. 376). Această afirmaţie îi pare a fi în opoziţie faţă de atitudinea sufletelor ce invocă rugăciunile, care pot modifica legea divină. Însă Virgiliu îl lămureşte: rugăciunea în lumea păgînă nu era adresată adevăratului Dumnezeu, de aceea nu putea să ofere nici un ajutor şi nici să completeze vreo lipsă (în cazul lui Palinurus, lipsa de îngropăciune). În schimb rugăciunea creştină se include în cerinţele sentinţei divine, ce rămîne neschimbată, dar permite, prin mila ei, să fie completată, prin focul iubirii, răscumpărarea datorată de sufletul păcătosului. După unii critici este o digresiune plicticoasă (Momigliano), după alţii însă (Mattalia), este un interesant document cultural: e o mărturie a lecturii în cheie alegorică, făcută operelor clasice, în Evul Mediu, atunci cînd interpreţii, cu subtilităţi rafinate, căutau «punctul de întîlnire şi de legătură dintre ‘poveste’ şi litera textului interpretat, respectiv adevărurile ‘creştine’ care trebuiau identificate în ambele»” (E.A. Panaitescu). „Dilema e formulată astfel încît să nu încalce respectul şi încrederea faţă de Virgiliu: fie speranţa lor e inutilă, fie n-am înţeles eu bine cuvintele tale (în loc să spună: fie ai greşit tu). Însă răspunsul lui Virgiliu demonstrează că dilema a fost greşit formulată, căci există a treia posibilitate, prin care este valabilă acea speranţă şi sînt valabile acele cuvinte” (Chiavacci Leonardi). 34. Ed elli a me: «La mia scrittura è piana; «Şi el mie: ‘Scrisul meu e limpede; iar speranţa acestora nu greşeşte, de-o priveşti cu mintea sănătoasă; căci înalta judecată nu se-apleacă fiindcă focul iubirii împlineşte pe loc ce-are de ispăşit cine-aici se opreşte» (v. 34-39). Nici speranţa penitenţilor, de-a le fi uşurate chinurile prin rugăciunea celor vii, nici cuvintele de contestare a acesteia, scrise de Virgiliu în capodopera sa, nu sînt eronate. Judecata lui Dumnezeu nu se modifică în urma rugăciunii, penitenţa păcătoşilor rămîne obligatorie: se schimbă doar durata ei, nu substanţa ei. „Problema înfruntată aici de Dante, comparînd teza păgînă (ineficienţa rugăciunii) şi teza creştină (valabilitatea rugăciunii) este una dintre cele mai importante din teologie: pusă sub semnul îndoielii de mulţi eretici medievali, teza că rugăciunile celor vii îi ajută pe morţi a fost în diverse momente criticată de curentele protestatare. Cei care n-au acceptat principiul au susţinut că purificarea este un proces absolut individual, care nu poate fi realizat de o persoană în beneficiul alteia. Însă, pe vremea lui Dante, chiar şi cei care nu erau eretici s-au plîns de abuzul pe care unele medii eclaziastice l-au făcut cu rugăciunile, pretinzînd ofrande, slujbe religioase etc. şi s-au răzvrătit împotriva acestui abuz, susţinînd prudenţa în ce priveşte eficacitatea intervenţiei omului viu asupra destinului morţilor: doar rugăciunea celui aflat în harul lui Dumnezeu, susţine Dante, este eficientă” (T. Di Salvo). „Cu mintea sănătoasă: pentru Dante, sănătatea, înţelepciunea erau date de acceptarea învăţăturii bisericeşti. Problema, tocmai prin dimensiunea sa teologică, nu putea fi lăsată la interpretarea sau la opinia unor persoane sau grupuri: trebuia încredinţată Bisericii, căreia Dante încă o dată îi reafirmă autoritatea şi adevărul învăţăturii doctrinare” (T. Di Salvo). „Satisfacţia datorată divinităţii nu ţine de timp, decît prin faptul că Dumnezeu ştie că sufletele doar într-o anumită durată cronologică ajung la purificarea necesară; altele într-un interval mai scurt, altele chiar şi într-o clipă. Dar Dumnezeu a obţinut scopul purificării sufleteşti, inclusiv prin intermediul rugăciunii recitate de alţii şi nu şi-a schimbat în nici un fel hotărîrea. Chestiunea este cu totul de natură spirituală, iar timpul trebuie văzut aici ca un factor de intensitate spirituală” (T. Di Salvo). Complicatul pasaj doctrinar este transpus cu dezinvoltură de George Coşbuc, într-o înfăţişare poetică limpede: „Răspunse el: - «Scriptura mea e clară / şi nici nu sper-aceştia nebuneşte, / de judeci drept, nu cum ar fi să pară. / Dreptatea cea de veci nu se clinteşte, / că umple-n clip-o dragoste-nfocată / ce-acestor inşi pe-ncet li se-mplineşte»”. 40. e là dov’ io fermai cotesto punto, «şi unde am zis asta, nu era iertată, prin rugăciune, vina, căci ruga era ruptă de Dumnezeu» (v. 40-42). Poemul lui Virgiliu se referea la realităţile necreştine, pe cînd situaţia de faţă e înrădăcinată în teologie. Dacă recapitulăm pe scurt acest pasaj, observăm că personajul Dante a construit o falsă dilemă, sprijinindu-se pe două elemente în alternativă. Cine are dreptate: sufletele din Purgatoriu, care speră în ajutorul oferit de rugăciunea celor vii? sau afirmaţia din Eneida, conform căreia rugăciunea nu are valoare? Călăuza Virgiliu îi demontează dilema, sprijinit tot pe două argumente, unul teologic şi altul istoric. Penitenţa nu este o chestiune cantitativă (de durată), ci calitativă (de intensitate a regretului, ce poate fi alimentat inclusiv prin rugăciunea celor virtuoşi). Afirmaţia din Eneida se referea la o situaţie precreştină, pe cînd sufletele penitente evoluează într-o împrejurare diferită. „Virgiliu precizează că afirmaţiile din poemul său trebuie incluse în contextul păgîn, nu în cel creştin: este imposibil aşadar ca un păgîn să obţină ceea ce, în schimb, un creştin obţine din partea îndurării divine, cu ajutorul rugăciunii” (T. Di Salvo). 43. Veramente a così alto sospetto «Totuşi de o îndoială aşa înaltă nu te împiedica, dacă nu ţi-o arată cea care-ţi va fi lumină între adevăr şi gîndire: nu ştiu de pricepi; mă refer la Beatrice: o vei vedea deasupra, pe vîrful acestui munte, zîmbind şi fericită’. Iar eu: ‘Stăpîne, să mergem mai degrabă, fiindcă deja nu mă obosesc ca adineaori şi vezi că muntele umbra de-acum şi-o întinde’» (v. 43-51). Toate celelalte curiozităţi ale lui Dante, în această privinţă, vor putea fi limpezite cu ajutorul oferit de Beatrice (simbol al gîndirii teologice), care-i aşteaptă la sfîrşitul ascensiunii din Purgatoriu. Îmboldit de numele femeii iubite, eroul solicită grăbirea călătoriei, pentru a se parcurge o distanţă cît mai mare înainte de venirea nopţii. „Virgiliu, care şi-a terminat explicaţia, îndemnîndu-l pe discipol să completeze clarificările pe care i le-a oferit raţiunea prin cele pe care i le va oferi Beatrice, ca simbol al Teologiei, anticipează cumva o viziune paradisiacă (v. 47-48), în faţa căreia Dante are o atitudine «atît de naivă, aproape infantilă», îndeplinind «partea care de obicei îi revine lui Virgiliu, îndemnînd la grabă..., afirmînd că nu mai simte oboseala dinainte, ceea ce nu-i adevărat, sau este doar efectul psihologic al ideii de-a o vedea pe Beatrice» (Porena): prin această trăsătură foarte umană, Poetul risipeşte cruzimea narativă a versurilor precedente, atrăgînd asupra figurii sale avîntul ascetic, care se va manifesta ca dorinţă de ordine morală şi ca forţă a misiunii profetice, în episodul cu Sordello. Această perspectivă deosebită justifică dimensiunea structurală şi poetică a înşiruirii de suflete (v. 13-24), care, departe de a-şi propune «să glorifice unele familii ilustre toscane», cum consideră Novati, profila «treptat imaginea unei societăţi profund corupte, în care s-a renunţat la orice simţ al ordinii şi al dreptăţii: abuzuri ale tiranilor şi ale bandiţilor, războaie ale cetăţilor şi ale partidelor, obsesia de dominare şi de îmbogăţire, care-i cuprinde pînă la rivalitate pe membrii aceleiaşi familii, invidia şi calomnia de la curte» (Sapegno), care-l împing pe Poet «să examineze din nou cauzele profunde ale acestei nedreptăţi şi ale acestei dezordini sociale»” (E.A. Panaitescu). „Ridere e felice: infinitivul şi adjectivul, ambele depinzînd de vedrai, sînt o construcţie rară (dar folosită şi în XII, 35), care dă un relief puternic acelei figuri” (Chiavacci Leonardi). 52. «Noi anderem con questo giorno innanzi», «‘Vom merge cu ziua asta-nainte’, a răspuns, ‘cît vom mai putea; dar faptul stă altfel decît crezi. Înainte să ajungi acolo sus, îl vei vedea revenind pe cel deja ascuns de coastă, încît tu nu-i mai frîngi razele» (v. 52-57). Lucrurile sînt mai complicate decît le-ar dori Dante. Călătorii vor fi obligaţi să înnopteze înainte de reluarea drumului, căci soarele, ale cărui raze nu trec prin trupul viu al poetului, a apus. „Soarele este deja în spatele muntelui, în dreapta celor doi poeţi, coborînd spre occident (marea, de unde ei au urcat, se află la orient: IV, 54). Sîntem la începutul după-amiezii. (...) Virgiliu, care citeşte mereu gîndurile lui Dante, a înţeles că el crede că va ajunge la piscul muntelui în aceeaşi zi” (Chiavacci Leonardi). „Pe de o parte idealismul lui Dante, pe de alta îndemnul lui Virgiliu de revenire la faptele concrete, la transpunerea idealului în situaţia obiectivă: pe acest raport se construieşte întregul poem, iar din colaborarea activă dintre sensul ideal şi adeziunea fermă la realitate se hrăneşte sufletul poetului, fiu al unei societăţi ce oscilează între tensiunile idealiste ale intelectualilor şi ale călugărilor, respectiv puternicele calităţi realiste ale neguţătorilor” (T. Di Salvo). 58. Ma vedi là un’anima che, posta «Dar vezi acolo umbră ce stă singură şi spre noi priveşte: aceea ne va învăţa calea mai scurtă’. Am mers la ea: vai, inimă lombardă, cum stăteai severă şi mîndră, iar în mişcarea ochilor demnă şi cumpănită!» (v. 58-63). Virgiliu îi indică lui Dante un duh nemişcat, ce pare să-i urmărească de la distanţă fără a se clinti. Cei doi călători se îndreaptă spre acela. „Duhul, în timp ce poeţii se deplasează, se concentrează în imobilism: totuşi există ceva dinamic la el, care-i subliniază energia şi seriozitatea: sînt ochii neliniştiţi şi intenşi, nobleţea demnă a atitudinii” (T. Di Salvo). „Cel ce apare este sufletul lui Sordello din Goito (zona Mantova), născut într-o familie nobilă rurală, pe la începutul secolului al XIII-lea. A fost printre cei mai faimoşi trubaduri italieni şi Dante, în De Vulgari Eloquentia (I, XV, 2) îi laudă amplu poezia. Mai întîi a trăit la curtea lui Riccardo di San Bonifacio, senior al Veronei, pe a cărui soţie, Cunizza da Romano, a celebrat-o în versurile sale. Între 1224 şi 1226 a răpit-o pe Cunizza sau a ajutat-o să fugă din casa soţului, fiind obligat să se adăpostească în zona Treviso; dar a trebuit repede, după alte întîmplări tulburi, să se refugieze la curtea lui Raimondo Berlinghieri, în Provenţa. A trecut apoi în slujba lui Carol de Anjou, însoţindu-l în expediţia din Italia împotriva lui Manfred şi primind în feudă cîteva localităţi din Abruzzo. A murit prin anul 1270. Unul din principalele motive pentru care Dante l-a ales ca protagonist al episodului care se deschide trebuie văzut în cele două compuneri poetice ale lui Sordello, Compianto, Plîngerea morţii seniorului Blacatz, în care îi supune la o judecată severă şi lipsită de prejudecăţi pe regii şi principii din vremea sa, precum şi micul poem Ensenhamen d’onor, în care îi ceartă pe cei bogaţi şi puternici că s-au îndepărtat de la legile curteniei şi ale virtuţii, proprii lumii cavalereşti. Pe bună dreptate aşadar, izolată de celelalte suflete din «vîlceaua înflorită», figura lui în acest cînt poate oferi prilejul de-a critica dezordinea politică a lumii, iar în cîntul următor vocea sa îi poate indica şi judeca pe cei puternici de pe pămînt” (E.A. Panaitescu). 64. Ella non ci dicëa alcuna cosa, «Ea nu ne spunea nimic, ci ne lăsa să înaintăm, doar privind ca leul care se odihneşte» (v. 64-66). Sordello aşteaptă neclintit şi impunător sosirea celor doi. “Încă din aceste replici Sordello este caracterizat ca un spirit meditativ, închis dramatic în meditaţie, în nobila lui singurătate, în aristocraţia lui nu arogantă, ci făcută din spiritualitate şi curiozitate: are încă de-acum ceva care îl înrudeşte cu Farinata” (T. Di Salvo). „Ca leul: reprezentarea lui Sordello, uimitoare statuie făcută din tăcere şi energie, are în această comparaţie o îmbogăţire figurativă. Asemănarea cu leul este de origine biblică («îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu», Geneza 49, 9); dar mai mult decît imaginea leului, pe Dante îl interesează condiţia sufletului văzut într-o stare de repaus, aproape de aşteptare sau de certitudine, ca un vînător care stă la pîndă, sigur că va trece pe acolo prada. Astfel Sordello nu se clinteşte, rămîne nemişcat ca o statuie, dar viaţa lui psihologică este înviorată de ceea ce exprimă ochii săi vigilenţi” (T. Di Salvo). 67. Pur Virgilio si trasse a lei, pregando «Totuşi Virgiliu s-a apropiat de ea, rugînd să ne arate urcuşul mai bun; şi aceea n-a răspuns la întrebare, ci de ţinutul şi viaţa noastră a vrut să ştie; iar dulcea călăuză a-nceput ‘Mantova...’ şi umbra, toată în sine chircită, a sărit la el din locul unde stătea, zicînd: ‘Hei, mantovanule, eu sînt Sordello, din ţinuturile tale!’; şi unul cu celălalt s-a îmbrăţişat» (v. 67-75). La rugămintea de-a li se indica drumul către vîrful muntelui, Sordello a răspuns cu o întrebare privind identitatea celor doi călători. Abia a apucat Virgiliu să pronunţe numele oraşului Mantova, celălalt a izbucnit mărturisindu-şi aceeaşi provenienţă. Cei doi mantovani s-au îmbrăţişat cu multă bucurie. „Toată critica romantică a văzut în Sordello însăşi figura lui Alighieri, arzînd de patriotism, căutînd în atitudinea şi gestul trubadurului mantovan atitudinea şi gestul Poetului florentin. Dar dacă a fost mare simpatia «pe care Dante, poet şi exilat, rătăcitor de la o curte la alta, a resimţit-o probabil faţă de acest poet, protagonist al unei agitate întîmplări biografice, om de curte şi totuşi îndrăzneţ judecător al regilor şi principilor» (Mattalia), a scoate în evidenţă punctele de contact nu înseamnă a uita foarte subtila construcţie poetică a figurii sale. Singurătatea şi liniştea din peisajul de asfinţit – după observaţia lui Momigliano – se leagă de singurătatea şi liniştea lui Sordello, sporindu-i solemnitatea, subliniind că viaţa personajului provine dintr-o concentrare spirituală, dintr-o tensiune (vai, inimă lombardă, cum stăteai severă şi mîndră) care închide această imagine statuară «mai curînd schiţată decît grijuliu sculptată» (Novati) şi care îi va dezvălui violenţa gestului neaşteptat, însufleţindu-i în exterior drama. Croce l-a definit pe Sordello ca fiind Farinata din Purgatoriu, punctînd acelaşi aspect fizic impunător şi aceeaşi măreţie morală şi politică, dar «la Farinata nu e o concentrare, ci o impunere prin intermediul sentimentelor omeneşti violente şi o înaintare zigzagată a discursului şi o frecventă întrerupere prin pauze... aici e o solemnitate liniştită, care iradiază lumina ce poartă în sine o ascunsă putere de atracţie; poezia lui Sordello se topeşte într-un avînt de căldură afectivă, care e sfîrşitul interiorităţii sale închise, prin care a devenit maiestuoasă. De aceea mişcarea expresivă are o deschidere caracteristică, iar în cadrul acestui ton cîntul se dezvoltă în invectiva împotriva Italiei, care este oratorie construită pe gravitate sentimentală şi expresivă»” (E.A. Panaitescu). 76. Ahi serva Italia, di dolore ostello, «Vai, slugă Italie, cuib de durere, navă fără cîrmaci pe-naltă furtună, nu doamnă a popoarelor, ci bordel!» (v. 76-78). Autorul Dante se lansează într-o amplă condamnare a situaţiei politice din zilele sale. „Începe aici invectiva împotriva Italiei, una dintre cele mai robuste, care ne indică motivul călătoriei în lumea de apoi, pentru reconstruirea unei societăţi opuse faţă de cea din realitate. Elementul ocazional, care aduce în prim-plan contrastul dintre real şi ideal, este oferit de îmbrăţişarea spontană şi generoasă dintre cei doi poeţi, care deşi nu se cunosc, se simt ca fraţii, doar fiindcă provin din aceeaşi regiune. Dar scena îşi are antecedentele în cîntul V şi în prima parte a cîntului pe care-l citim, în întîmplările dureroase şi însîngerate pe care le-au evocat sufletele întîlnite, victime, toate, ale violenţei unei societăţi care s-a întors cu spatele la Evanghelie. Participarea poetului devine treptat tot mai intensă şi culminează cu îmbrăţişarea dintre cei doi poeţi. Dante se înalţă sever ca judecător al vremurilor sale, cu accente de intensitate profetică. Pentru a găsi un precedent în invectiva dantescă, trebuie să ne gîndim la marile profeţii din Biblie, pe care Dante a citit-o cu nesaţ. Biblia «a creat imaginea poetului-profet, ea a oferit accentele religiozităţii danteşti care, prin caracterul ei rigid şi intratabil, e totodată biblică şi creştină. Este vorba despre o influenţă subterană care, mai mult decît prin imagini şi sentinţe derivate direct din textul sfînt, se dezvăluie în ţesătura discursului, în frazele solemne, în elanurile pătimaşe, în acea siguranţă nezdruncinată a sentinţei, convinsă că a fost inspirată de Dumnezeu» (S.A. Chimenz)” (T. Di Salvo). 79. Quell’ anima gentil fu così presta, «Acel suflet nobil s-a năpustit, doar la sunetul dulce al ţinutului său, a-l sărbători aici pe cetăţeanul lui; şi-acum nu stau în tine cei vii fără de război, şi unul pe altul se sfîşie cei împrejmuiţi de-un zid şi-un şanţ» (v. 79-84). Poetul este impresionat de contrastul care, în viaţa de apoi, face ca necunoscuţii să se îmbrăţişeze, pe cînd în viaţa reală, cunoscuţii se vînează şi se ucid. „Cei morţi se îmbrăţişează, cei vii se sfîşie” (Scartazzini). „După prima mînie biblică, privirea Poetului se întoarce la grupul lui Virgiliu şi Sordello, uniţi prin legătura patriotismului chiar şi dincolo de mormînt, pe cînd în Italia orice comunitate civilă s-a destrămat, ca efect ultim şi grav al dezordinii politice, care se extinde în peninsulă. (...) «Se poate observa că exemplul oferit de Virgiliu şi Sordello este de patriotism regional sau municipal, nu naţional, cum au vrut să vadă interpreţii din secolul al XIX-lea: rechizitoriul lui Dante, de fapt, care astfel reia şi încadrează într-o perspectivă mai amplă motivul politic din cîntul VI al Infernului (drama Florenţei), evoluează pe dublul motiv al dezordinii generale, datorate carenţei de autoritate imperială, care s-a extins pînă la alterarea fibrelor comunităţilor orăşeneşti. Şi după indicarea cauzelor generale (lipsa autorităţii imperiale; degradarea, provocatoare de confuzie, a autorităţii spirituale a Bisericii), diagnosticul nemilos şi dur continuă prin exemple, pînă la încheierea prin elogierea amarnic-sarcastică a Florenţei, exemplu chintesenţial de sfîşieri îngrozitoare şi de instabilitate politică. Un alt punct de legătură directă cu cîntul VI din Infern” (E.A. Panaitescu). 85. Cerca, misera, intorno da le prode «Caută, sărmano, de-a lungul coastelor tale marine şi-apoi te uită-n sîn, dacă vreo parte a ta se bucură de pace» (v. 85-87). Italia şi-ar cerceta zadarnic situaţia politică de pe ţărmul mării sau de pe uscat, peste tot va găsi aceeaşi duşmănie făţişă. „Cu cetăţile de pe malul mării se face aluzie la republicile marinăreşti, aflate în război pentru hegemonia asupra traficului comercial. Cetăţile dinăuntru sînt cele din Toscana şi din alte cîteva regiuni, unde puterea era disputată între diverse facţiuni” (T. Di Salvo). „Termenii încărcaţi de semnificaţie politică sau juridică şi metaforele de largă analogie, expresiile de reţinută blîndeţe şi imaginile de aspră violenţă disting prima parte a invectivei, care potrivit lui Gentile se desfăşoară pe patru motive: «o apostrofă împotriva Italiei sfîşiate de facţiuni, care a uitat sfintele legi pacificatoare ale Imperiului (v. 76-96); o apostrofă împotriva împăratului german, neatent, uituc, neglijent faţă de mandatul său divin (v. 97-117); invocarea lui Dumnezeu, care doar el singur cunoaşte cauzele şi ţelurile dezordinii politice şi sociale pe care o îngăduie (v. 118-126); o invectivă de o sălbăticie sarcastică împotriva Florenţei: marea bolnavă (v. 127-151). Adjectivul slugă aminteşte numeroase pasaje din Monarchia, unde conceptul de aservire, în plan moral, este legat de păcat, în plan politic, de lipsa legilor, fiind cu adevărat liber doar cel care trăieşte potrivit legii morale şi politice. Deja în Convivio (IV, IV, 5) nava este figura comunităţii, a Statului, unde puterea supremă unifică funcţiile şi subdivizările dintre indivizi” (E.A. Panaitescu). 88. Che val perché ti racconciasse il freno «Ce folos că ţi-a strunit frîiele Iustinian, dacă nimeni nu-i în şa? Fără asta n-ar fi atîta ruşine. Vai, neam ce-ar trebui să fii cuvios şi să-l laşi pe Cezar în şa, de pricepi porunca Domnului» (v. 88-93). Edictele realizate de împăratul Iustinian sînt inutile, cîtă vreme nu există puterea politică aptă să transpună legile în practică. Cetăţile italiene au refuzat însă guvernarea imperială şi situaţia socială a devenit haotică. „Dante şi-a propus o misiune de mîntuire spirituală şi totodată de mîntuire pămîntească, prima fiind, în gîndirea sa, legată de a doua, adică de reconstrucţia eficientă a Imperiului care, doar el, le poate garanta oamenilor pacea şi justiţia de care au nevoie pentru obţinerea fericirii temporale: aceasta, eliminînd orice ură şi discordie şi ajutîndu-i pe oameni să-şi exercite virtuţile, creează premisele fericirii eterne. Iustinian (împărat între 527 şi 565), reordonînd dreptul roman în Corpus Iuris (bază a întregii doctrine juridice din Evul Mediu) şi plasînd-o la temelia oricărei organizări civile, a vrut să fie «călăreţul voinţei umane. Care cal e destul de limpede cum umblă fără călăreţ pe cîmpie, şi mai ales în biata Italie, care fără de nici un ajutor din partea conducerii sale a rămas» (Convivio, IV, 10). Cea care a contribuit din greu la ruinarea autorităţii imperiale a fost intervenţia în plan temporal a Bisericii, care a încălcat ordinul explicit al lui Isus (Matei 22, 21 şi Ioan 18, 36)” (E.A. Panaitescu). 94. guarda come esta fiera è fatta fella «vezi ce-ndărătnică s-a făcut această fiară, căci nu-i strunită din pinteni, de cînd ai pus mîna pe hăţuri. Vai, neamţule Albert, care o laşi baltă pe asta care-i sălbatică şi turbată, cînd ar trebui s-o struneşti din scurt» (v. 94-99). Peninsula italiană s-a sălbăticit, în lipsa autorităţii civile. Împăratul german îşi neglijează obligaţiile de guvernare. „Metafora Italia-cal şi împărat-călăreţ care, după ce-a pus şaua pe animal, îl conduce şi-l moderează, cu frîiele, pe de o parte spune a cui este răspunderea pentru proasta guvernare sau pentru absenţa completă a guvernării (deci a aservirii), pe de altă parte subliniază că Italia şi întregul Imperiu îşi vor recuceri libertatea şi justiţia doar dacă Împăratul îşi va redobîndi pe deplin puterile şi îşi va reafirma întreaga autoritate” (T. Di Salvo). „Albert I de Habsburg a fost împărat de la 1298 la 1308 şi preocupat, ca odinioară tatăl său Rudolf I, de problemele regatului german, a neglijat situaţia politică italiană, tot mai complicată şi haotică. Împotriva lor Poetul invocă răzbunarea divină care, în interpretarea majorităţii comentatorilor, s-ar fi abătut prin moartea precoce a lui Rudolf, primul născut al lui Albert (iunie 1307) şi prin însăşi moartea lui Albert (ucis în iunie 1308), al cărui urmaş a fost Henric al VII-lea” (E.A. Panaitescu). 100. giusto giudicio da le stelle caggia «pedeapsa dreaptă să cadă din ceruri peste sîngele tău şi să fie nouă şi vădită, încît urmaşul tău să fie-ngrozit! Căci tu şi tatăl tău aţi răbdat, din lăcomie pentru cealaltă mînaţi, să fie pustiită grădina imperiului» (v. 100-105). Dante invocă sancţiunea divină împotriva împăratului german şi a urmaşilor săi, pentru neglijarea situaţiei politice italiene, în favoarea celei central-europene. „Ca răzbunarea divină să cadă pe capul copiilor nevinovaţi era cu totul acceptabil în morala medievală” (T. Di Salvo). 106. Vieni a veder Montecchi e Cappelletti, «Vino să-i vezi pe Montecchi şi Cappelletti, pe Monaldi şi Filippeschi, tu, om fără de grijă: unii deja doborîţi, iar ceilalţi speriaţi! Vino, nemilosule, vino şi vezi apăsarea boierilor tăi şi curmă-le metehnele; şi o să vezi Santafior ce-a decăzut!» (v. 106-111). Nobilimea italiană s-a şubrezit, în urma conflictelor interminabile. „Dante prezintă în sinteză situaţia celei care ar trebui să fie, ca leagăn al civilizaţiei romane şi reşedinţă a catedrei lui Petru, grădina Europei. Nu se ştie dacă Poetul indică, în aceste versuri, familii din aceeaşi cetate, aflate în luptă între ele, sau familii ghibeline din cetăţi diferite. După ultimele cercetări istorice totuşi numele de Montecchi şi Cappelletti se refereau în secolul al XIV-lea nu la cele două familii duşmane din Verona, ci la partidul imperial şi la cel antiimperial, primul deja învins, al doilea deja incapabil de a-i domina pe seniorii din diverse cetăţi. Pe cînd aceasta e situaţia în Italia de nord, în Italia centrală, la Orvieto, este în toi lupta dintre familia Monaldi, guelfă, şi familia Filippeschi, ghibelină, deja ambele aproape distruse, ceea ce a dus, în faţa consolidării Comunelor, la dispariţia tuturor familiilor care conduceau feude imperiale (v. 109-110), printre care şi Aldobrandeschi, seniori la Santafiora, în zona Monte Amiata. Degradarea Italiei este totală şi tîrăşte cu sine şi Roma, cetatea imperială, a cărei imagine de dezolare şi abandon aminteşte un verset din Plîngerile lui Ieremia (I, 1) despre distrugerea Ierusalimului” (E.A. Panaitescu). „Vino se repetă la începutul a patru terţine, conform figurii stilistice a anaforei, tipică pentru pasajele ameninţătoare din poem” (Chiavacci Leonardi). 112. Vieni a veder la tua Roma che piagne «Vino să vezi Roma ta cum plînge, văduvă şi singură, zi şi noapte strigă: ‘Împărate, de ce nu-mi stai alături?’. Vino să vezi oamenii cît se iubesc! şi dacă de noi nici o milă nu te-nduplecă, vino să te ruşinezi de faima ta» (v. 112-117). Întreaga peninsulă, în frunte cu cetatea eternă, se degradează din cauza neglijenţei imperiale. Duşmănia dintre nobili sporeşte, iar reputaţia împăratului decade. „Terţina alternează în redactarea ei prin tonuri înalte, nobile din punct de vedere literar, şi tonuri modeste, derivate din limbajul vorbit, preţiozităţi (vezi antifraza cît se iubesc care explicit, pe lîngă sarcasm, înseamnă: cît se urăsc) şi un strigăt popular: să-ţi fie ruşine! Se începe cu Virgiliu: «dacă nici un gînd din înalta mea iubire nu te mişcă» (Eneida, VI, 405), reluat prin dantescul dacă de noi nici o milă nu te-nduplecă, şi se continuă cu: să-ţi fie ruşine! nu meriţi faima pe care o ai, care vine dintr-o expresie populară: bine ţi-a mers faima! Este încă un indiciu al puternicei elaborări tehnico-stilistice, care stă la temelia întregii invective: nu pagină de mare poezie, dar tehnic agitată, bogată, variată” (T. Di Salvo). 118. E se licito m’è, o sommo Giove «Şi dacă mi-e permis, oh, Zeus suprem, ce-ai fost pus pe cruce pentru noi, ochii tăi preadrepţi se-ntorc în altă parte? Sau e pregătirea, în prăpastia înţelepciunii tale, a vreunui bine, cu totul închis privirii noastre?» (v. 118-123). Dante se miră că Bunul Dumnezeu permite această decădere a societăţii italiene. El admite, totuşi, că planurile Domnului sînt inaccesibile gîndirii umane, prin urmare este posibil ca delăsarea italică să fie rezultatul unui proiect divin pe termen lung, încă neperceput de muritorii de rînd. „Numele Dumnezeului păgîn se referă la Cristos, după un obicei care distonează în urechile noastre moderne, dar care era normal şi acceptat în Evul Mediu (vezi la Petrarca). În opera dantescă o astfel de contaminare este cu totul coerentă şi întemeiată pe înţelegerea specifică a lumii antice ca prefigurare a celei creştine” (Chiavacci Leonardi). „Într-o concepţie providenţială, ca aceea dantescă, este o nelegiuire să crezi că divinitatea a lăsat oamenii şi lucrurile de capul lor: dacă există vreun element care nu intră în justa schemă providenţială, asta desigur nu i se poate imputa divinităţii: mai devreme sau mai tîrziu totul reintră în ordinea dorită de providenţă, chiar dacă inteligenţa umană limitată nu izbuteşte să-i priceapă planul secret. Acolo unde nu ajunge inteligenţa, vine în ajutor credinţa” (T. Di Salvo). 124. Ché le città d’Italia tutte piene «Fiindcă cetăţile Italiei sînt pline de tirani, şi un Marcel se face orice ţărănoi care ajunge în vreun partid» (v. 124-126). Toată peninsula e sufocată de despotism, căci boierii rurali se umflă de aroganţă şi se închipuie a fi mari politicieni. „Marcellus a avut curajul să i se opună marelui Cezar din motive nobile; aceşti oameni mărunţi, veniţi de la ţară, lipsiţi de tradiţii de familie şi cultură, politicieni improvizaţi, îndrăznesc să se opună cu obrăznicie autorităţii Împăratului. Şi aici printre rînduri se citeşte un atac împotriva Comunelor, a căror clasă conducătoare de orăşenizaţi şi îmbogăţiţi a dus o neghioabă politică antiimperială: dintre acei oameni au răsărit noii tirani, conducătorii de secte, consorţii şi partide, care exercită o putere nelegitimată de unica sursă de putere care este Împăratul” (T. Di Salvo). 127. Fiorenza mia, ben puoi esser contenta «Florenţa mea, poţi fi tare fericită de această digresiune care nu te atinge, datorită poporului tău care-şi dă silinţa. Mulţi au dreptatea în suflet, dar tîrziu aruncă săgeata, ca să nu plece fără judecată din arc; dar poporul tău o ţine-n vîrful gurii» (v. 127-132). Dante îşi asigură sarcastic cetatea natală că marea invectivă împotriva Italiei n-ar viza-o deloc, întrucît cetăţenii ei sînt modele de comportament. Prin alte părţi dreptatea este o valoare importantă, păstrată cu grijă în adîncul sufletului – în schimb florentinii o invocă mereu cu demagogie. „Indignarea şi patima sînt urmate din nou de ironie şi sarcasm; de parcă, lovind în Florenţa şi ocupîndu-se de motivul cel mai profund şi tainic al suferinţei sale, Poetul ar încerca să îndepărteze de la sine orice impuls de compasiune şi justificare; dar la sfîrşit mila, îndelung reţinută, prevalează şi invectiva sfîrşeşte în elegie” (N. Sapegno). „«Să nu plece din arc: se referă la momentul în care săgeata, cu coada trasă înapoi de coarda întinsă, ajunge cu vîrful în dreptul arcului, pentru a fi lansată» (Chimenz). Cu alte cuvinte: poporul florentin este în profunzimea sa nedrept, dar cu ipocrizie îşi mărturiseşte mereu prin vorbe dorinţa de dreptate” (T. Di Salvo). 133. Molti rifiutan lo comune incarco; «Mulţi refuză datoria obştească; dar poporul tău iute răspunde, fără chemare, şi strigă: ‘Eu mă sacrific!’. Acuma veseleşte-te că ai de ce: tu bogată, tu în pace şi tu cu-nţelepciune! Dacă zic drept, efectul n-o ascunde» (v. 133-138). Alţii evită funcţiile publice, în schimb florentinii se bat pentru ele, pentru a se îmbogăţi ilicit, cu toate că simulează dezinteresul. Se vede limpede că Florenţa e bogată, liniştită şi înţeleaptă. Faptele concrete n-o pot contesta. „Fireşte că în atîta grabă de-a se înscrie la serviciile publice – cu atît mai admirabilă cu cît se face fără nici o solicitare sau desemnare, sau fără ca autorităţile sau cetăţenii să-l fi chemat – nu există în el dezinteres: cel care astfel se propune urmăreşte să tragă foloase personale, iar sacrificiul lui, agitaţia lui se schimbă în furtişaguri, în dobîndire de putere şi bani prin intermediul funcţiei publice. Şi acest denunţ dantesc pune în evidenţă inconsistenţa morală şi politică a Comunei, absenţa unei adevărate clase politice, în stare să confere propriei acţiuni un evantai de posibilităţi utile în societate” (T. Di Salvo). 139. Atene e Lacedemona, che fenno «Atena şi Lacedemona, ce-au făcut legi bătrîne şi-au fost civilizate, au dat un semn mic traiului bun, faţă de tine, care faci legi aşa subţiri că pînă la jumătatea lui noiembrie n-ajunge ce-ai împletit în octombrie» (v. 139-144). Atena şi Sparta, care au formulat cele mai vechi legi de comportament public, sînt neglijabile pe lîngă forţa legislativă a Florenţei: ceea ce se hotărăşte în octombrie se încalcă înainte de jumătatea lui noiembrie. „Intervine o altă comparaţie ironică. Atena şi Sparta sînt primele care au dat legi privind viaţa civilă” (Chiavacci Leonardi). „Jumătatea lui noiembrie: aluzie clară, după cum a văzut-o Del Lungo, «la ultimul priorat al Partidului Albilor, care a fost ales pentru obişnuitele două luni la 15 octombrie 1301, dar a trebuit să demisioneze la 7 noiembrie, sub presiunile Negrilor». Coincidenţa datelor face trimiterea sigură. Să ne amintim că, după căderea Albilor, a urmat direct, în ianuarie 1302, condamnarea lui Dante însuşi. El se gîndeşte aici, în cadrul general de duşmănie din Italia, la discordia înverşunată care a decis întreaga sa viaţă” (Chiavacci Leonardi). 145. Quante volte, del tempo che rimembre, «De cîte ori, în vremea ce ţi-o aminteşti, lege, monedă, obiceiuri şi ocîrmuiri ai schimbat tu şi-ai înnoit mădulare! Dar de bine-ţi vine-n cap şi te uiţi limpede, te vezi ca bolnava ce nu-şi găseşte odihnă pe perne, ci se suceşte pentru a-şi ascunde durerea» (v. 145-151). În ultimii ani Florenţa şi-a alternat cele mai importante elemente ale organizării statale: legile, moneda, sistemul administrativ, funcţiile publice, şi-a schimbat populaţia citadină, prin numeroasele decrete de expulzare. La fel procedează şi omul bolnav, care se răsuceşte mereu în pat, cu iluzia că îşi va găsi un loc confortabil, deşi problema i se datorează lui, nu pernelor pe care încearcă să se odihnească. „Ai înnoit mădulare: Se face aluzie aici la plecările în exil şi revenirile diverselor grupări şi familii, datorită victoriei alternative a unei părţi sau a celeilalte, guelfă sau ghibelină. Amintim alungarea şi întoarcerea guelfilor din 1248 şi 1250, alungarea şi întoarcerea ghibelinilor din 1258 şi 1260, întoarcerea guelfilor şi alungarea ghibelinilor din 1267. Aceste răsturnări de situaţie sînt amintite în Infern, cînturile VI (v. 64-69) şi X (v. 46-51)” (Chiavacci Leonardi). „Imaginea bolnavului în mişcare continuă, plină de durere, a fost reluată de Manzoni (Logodnicii, cap. XXXVIII): «Omul, atît cît se află pe lume, e un bolnav care se găseşte într-un pat mai mult sau mai puţin odihnitor, dar văzîndu-i pe alţii în juru-i zăcînd în paturi mai plăcute, mai primitoare, mai mari, îşi închipuie că stau mai bine decît el. Iar dacă izbuteşte să-şi schimbe culcuşul, abia se aşază, că şi începe să simtă ba că aici îl înţeapă ceva, ba că dincolo îl supără o ridicătură, şi pînă la urmă se simte mai prost decît înainte» (trad. Al. Balaci)” (T. Di Salvo). Laszlo Alexandru | ||
