 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Lacrimi şi suspine de căinţă (Purgatoriu XXXI)
1. «O tu che se’ di là dal fiume sacro», «‘Vai, tu, ce stai dincolo de rîul sfînt’, aruncînd spre mine ascuţişul vorbei sale, care şi la tăiş mi s-a părut amară, a reînceput fără zăbavă, ‘zi, zi dacă-i adevărat: la aşa acuzare trebuie adăugată mărturia ta’» (v. 1-6). Beatrice îl provoacă în mod direct pe Dante acum să-şi mărturisească păcatele. Apelul ţintit îl împunge ca ascuţişul sabiei, după acuzaţiile învăluite ce-l răniseră ca tăişul. “După discursul indirect, adresat îngerilor, Beatrice îl interpelează vehement pe Dante însuşi, iar acest Vai, tu are într-adevăr forţa tăioasă a unui ascuţiş de spadă” (Chiavacci Leonardi). “Beatrice continuă să-l dojenească pe Dante, supunîndu-l unei serii de contestări, printr-o procedură care seamănă mult cu cea de la tribunal: pe de o parte sînt faptele pozitive, care ar fi trebuit să-l îndrume la o viaţă cinstită şi credincioasă după îndemnurile primite de sus, mai ales prin intermediul şi prezenţa Beatricei, pe de altă parte căderile lui, trădările, degradarea ajunsă la limita damnării. Discursul, din indirect (mai întîi femeia vorbea cu îngerii care încercaseră să-i înduplece severitatea), devine direct, personal: poetul este acum izbit de noi recriminări, toate destinate să declanşeze în sufletul peregrinului – prin comparaţia dintre ceea ce ar fi putut să fie, ca unul ajutat de har încă de la naştere, şi ceea ce a fost în realitate – o dobîndire de conştiinţă extrem de limpede şi eliberatoare. Căinţa este obligatorie şi trebuie să fie proporţională atît cu gravitatea păcatului comis, cît şi cu trădarea de către poet a calităţilor sale intelectuale şi morale” (T. Di Salvo). “Solicitarea lansată de Beatrice ca poetul, aşa de aspru acuzat şi pus în faţa unui judecător ideal, să-şi prezinte argumentele în apărare sau să-şi recunoască păcatele, să admită cu voce tare (confessio oris) răspunderea, reflectă un canon tipic al procedurii penale. Publică, socială a fost greşeala, la fel trebuie să fie şi recunoaşterea ei. Această declaraţie publică, făcută de imputat, era considerată de medievali condiţia esenţială pentru iertarea greşelii. Să nu uităm că societatea medievală a avut o mare predilecţie pentru reprezentaţia publică şi a îndrăgit ritualurile, procesiunile, defilările, judecăţile, mărturisirile în faţa spectatorilor, rugurile. Odată cu Petrarca se naşte gustul pentru interioritate, pentru procesele celebrate în adîncul conştiinţei şi aşadar refuzul publicizării anumitor lucruri care fac parte din «taina» omului” (T. Di Salvo). 7. Era la mia virtù tanto confusa, «Virtutea-mi era aşa sleită, că vocea s-a pornit şi mai-nainte s-a oprit ca din organele ei să fie slobozită» (v. 7-9). Dante era atît de răvăşit, sub apăsarea acuzaţiilor şi a regretului, încît vocea, pornită să recunoască păcatele, i s-a sufocat înainte de-a se face auzită. “Terţina este o variaţiune retorică a unui loc comun, destinat să sublinieze imposibilitatea sau dificultatea poetului în anumite împrejurări. Şi chiar dacă aici este o trimitere aproape ştiinţifică la dinamica organelor ce însoţesc în acţiunea lor vocea umană, dicţia, termenii dominanţi sînt verbele dinamice s-a pornit... s-a oprit, completate de să fie slobozită: situaţia, din pur descriptivă, devine dramatică” (T. Di Salvo). 10. Poco sofferse; poi disse: «Che pense? «Puţin a răbdat; apoi a zis: ‘La ce te gîndeşti? Răspunde-mi; căci amintirile josnice în tine n-au fost încă de apă şterse’. Confuzia şi spaima laolaltă mi-au împins aşa un ‘da’ pe gură, încît la priceput a fost nevoie de priviri» (v. 10-15). După o scurtă răbdare, Beatrice şi-a reluat vorba, îndemnîndu-l să-şi recunoască faptele netrebnice. Păcătosul încă n-a fost scufundat în rîul Lete şi era conştient de cele comise. Strivit de sentimentele de penitenţă, Dante a scăpat cu greu o recunoaştere a păcatelor, care abia s-a auzit, mai mult s-a înţeles din vedere. “Situaţia o vede în centru pe Beatrice, judecătoare mîndră care contraargumentează, urmăreşte îndeaproape fărădelegea: ea face un monolog după toate aspectele rechizitoriului şi ale interogatoriului. Dar în spatele cuvintelor ei stă animus, ce apare şi în alte situaţii asemănătoare, al judecătorului ce intervine cu vorba aspră în apărarea unei legi morale încălcate şi ştirbite: iar dacă judecătorul se dezlănţuie împotriva nelegiuirii comise, cuvintele sale au scopul de a reface ordinea răsturnată, din perspectiva forţelor pozitive” (T. Di Salvo). “Confuzia şi spaima: «confuzia, care venea din ruşine, şi spaima, care se desprindea din durere», adică din viitoarea pedeapsă (Buti). Aşa explică toată lumea. Dar poate că spaima este cea pe care i-o transmite severa Beatrice, care astfel ar fi contraponderea pentru confuzie: una îl reţine, cealaltă îl împinge să dea ascultare, încît acel «da» îi iese sufocat din gură” (Chiavacci Leonardi). 16. Come balestro frange, quando scocca «Cum arbaleta se frînge, cînd prea tare-ntinde coarda şi arcul, iar săgeata fără vlagă ţinta o atinge, aşa m-am rupt sub grea povară, lacrimi şi suspine repezind afară, iar vocea mi-a slăbit pe la strîmtoare» (v. 16-21). Dante, sub greutatea reproşurilor, s-a prăbuşit în suspine şi lacrimi, iar vocea i-a slăbit, la fel cum săgeata ajunge vlăguită la ţintă, atunci cînd e azvîrlită dintr-o arbaletă prea încordată. “Metafora dominantă în această primă parte tensionată a cîntului este cea milităroasă, conflictuală, cu spada, cu săgeata lansată de arbaletă şi consecinţele provocate în ţinta lovită. Armele albe erau un fapt cotidian în viaţa medievală şi din ele vorbitorul îşi lua comparaţii, imagini, metafore: chiar şi viaţa psihologică părea ritmată după tema armelor şi a conflictelor, care se materializau în războaie, dueluri, ciocniri. Dar prin intermediul metaforelor sugerate de arme şi de folosirea lor, viaţa interioară, ca aici, devenea concretă, se deschidea mai uşor spre dramatizare, legată de altfel de existenţa dramatică a oamenilor din acele timpuri” (T. Di Salvo). 22. Ond’ ella a me: «Per entro i mie’ disiri, «Şi ea mie: ‘Prin dorinţa mea, ce te-mpingea la iubirea de bine, mai sus de care nu se poate aspira, ce gropi netrecute sau ce lanţuri ai găsit, pentru ca la nădejdea mersului înainte să renunţi?» (v. 22-27). Beatrice s-a interesat ce obstacole de netrecut i-au închis lui Dante drumul, prin intermediul iubirii, spre Dumnezeu. “Observînd blocajul psihologic al poetului, nodul dureros şi lacrimile care-l gîtuiesc, Beatrice reia vorbirea; va fi ea, şi nu penitentul, cea care va reface povestea rătăcirii lui, care prin intermediul multor puteri seducătoare l-a dus departe de ea, de ceea ce ea simboliza, de valorile absolute promise de ea, spre păcat, spre întunericul conştiinţei, spre pădure” (T. Di Salvo). 28. E quali agevolezze o quali avanzi «Şi ce foloase ori cîştiguri pe fruntea altora s-au arătat, ca să umbli după ele?’. După ce-am scos un oftat amar, abia am găsit vocea de a răspunde, şi buzele-anevoie au format-o» (v. 28-33). Ce avantaje s-au putut zări, prin renunţarea căii spre virtute, care să-l fi putut ispiti pe Dante? Cu o mare greutate provocată de suferinţă, poetul îşi formulează răspunsul. “Discursul rostit de Beatrice – calculat şi desfăşurat după o evoluţie fidelă faţă de normele retorice – are ritmul unui interogatoriu; de aici numeroasele întrebări, tot mai presante şi mai precise. (...) Pasajul tensionat şi ascuţit ca discursul unui orator, tocmai fiindcă este plin de întrebări, îi reflectă geneza literară şi se situează în cadrul genului literar, care pretinde chestionări, reproşuri, acuzaţii, îndemnuri la dezvinovăţire. În această parte Biserica-Eden (Paradisul Pămîntesc) se transformă într-o Biserică-Tribunal” (T. Di Salvo). 34. Piangendo dissi: «Le presenti cose «Plîngînd am zis: ‘Lucrurile prezente, cu falsa lor plăcere, mi-au deturnat paşii, după ce chipul vostru mi s-a ascuns’. Şi ea: ‘De-ai tăcea sau ai nega ce mărturiseşti, nu ţi-ar fi mai puţin cunoscută vina: marele judecător o ştie!» (v. 34-39). Printre lacrimi, păcătosul a recunoscut că a fost atras de bunurile pămînteşti, cu aparenţa lor plăcută, după moartea Beatricei. Aceasta i-a răspuns că Dumnezeu îi cunoaşte oricum greşelile, chiar dacă el ar fi încercat să le ascundă. “Pauza puternică – sfîrşitul cîntului precedent – şi reluarea discursului – vai, tu, ce stai dincolo de rîul sfînt – despart cele două momente, al rechizitoriului făcut de Beatrice şi al mărturisirii lui Dante, legate între ele şi dispuse în ordine ascendentă.Primul moment din complexa dramaturgie, care ocupă cînturile XXX şi XXXI, avusese nevoie, pentru confruntarea dintre păcătos şi judecătorul său, de fundalul grandios şisolemn al dialogului cu o sută... de sclavi şi soli ai vieţii eterne, care dacă pe de o parte indica noua dimensiune supranaturală a Beatricei, în comparaţie directă cu puterile cereşti, pe de altă parte reducea figura Poetului la rolul de simplă figuraţie, atenuînd efectele dramatice pe care cititorul le poate aştepta din confesiunea lui Dante şi din purificarea lui de orice păcat, în «nucleul adevărat al Purgatoriului, ba chiar nucleul şi centrul întregii Comedii», unde «se întîlnesc, ca într-un punct focalizat, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul» (Spoerri). Acum cei doi stau faţă în faţă, aprofundînd una acuzaţiile, iar celălalt căinţa, în versuri ce dezvăluie o construcţie foarte solidă, capabile să atingă o mare concreteţe (cum arbaleta se frînge... aşa m-am rupt sub grea povară; ce gropi netrecute sau ce lanţuri ai găsit... dar cînd ţîşneşte din propria gură reproşul păcatului... se-nmoaie tăişul roţii) şi o limită abstractă (prin dorinţa mea, ce te-mpingea la iubirea de bine, mai sus de care nu se poate aspira... auzind sirenele...), fără nici o fractură sau schimbare de registru, adunînd şi amplificînd deodată, la început, impulsuri nemistuite în cîntul precedent şi acumulînd o nouă încărcătură emotivă, care se transmite intact în partea finală a cîntului şi în cele următoare. De fapt pentru autorul Dante întîmplarea prezentată în versurile 1-90 nu se încheie în limitele trasate de o perspectivă individuală şi nici nu evoluează pe o măsură exclusivă şi monocordă, care să examineze rigid o experienţă solitară, ci iluminează toată drama omenirii – de la păcat la mîntuire – în accentele şi aspectele ei infinite, morala dantescă nefiind niciodată închisă în sine, cu puţine note ce revin identic, ci destinată să se extindă într-o viziune elaborată asupra realităţii. Este nevoie aşadar – examinînd prima parte a cîntului – să subliniem valoarea de exemplum pe care o dobîndeşte, cu scopul de a scoate ultima sa parte şi ultimele două cînturi ale Purgatoriului de sub acuzaţia că «după ce le-am explicat simbolistica, poezia moare» (Momigliano). Poetul nu putea să elimine, din istoria generală a omului, intervenţia activă a virtuţilor cardinale, în lumea greco-romană, şi a celor teologale, cu venirea creştinismului, nici, cu atît mai puţin, momentele de politică şi religie prezentate – în cîntul XXXII – din întîmplările specifice ale Bisericii şi ale Imperiului. Totuşi, conştient el însuşi de dificultatea subiectului mistic şi doctrinar, îl abordează în imagini esenţializate şi eficiente (vezi, de exemplu, partea finală a cîntului XXXI, versurile 118-120, 121-123, 127-132, 144-145), conferindu-le o precisă valoare evocatoare de atmosferă lirico-didactică, ce domină în aceste pagini” (E.A. Panaitescu). 40. Ma quando scoppia de la propria gota «Dar cînd ţîşneşte din propria gură reproşul păcatului, la curtea noastră se-nmoaie tăişul roţii. Totuşi, pentru ca acum să simţi ruşine pentru greşeala ta şi ca altădată, auzind sirenele, să fii mai puternic» (v. 40-45). Atunci cînd păcătosul îşi mărturiseşte vina, justiţia divină îşi atenuează pedeapsa. “Cînd ţîşneşte...: cînd acuzaţia iese chiar din gura acuzatului... ţîşneşte se referă la faptul că iese cu forţă, fiindcă nu mai poate fi reţinută în suflet (cf. v. 19); aşadar nu este o mărturisire forţată, ci vine spontan, din căinţa sinceră a sufletului” (Chiavacci Leonardi). “La curtea noastră: la curţile oamenilor mărturisirea este folosită pentru condamnarea acuzatului; la cea a lui Dumnezeu pentru a-l ierta” (Chiavacci Leonardi). 46. pon giù il seme del piangere e ascolta: «pune jos sămînţa plînsului şi ascultă: aşa vei auzi cum în partea opusă trebuia să te îndemne carnea mea moartă» (v. 46-48). Beatrice îl îndeamnă pe Dante să-şi domine confuzia şi spaima pentru a înţelege felul cum moartea ei ar fi trebuit să-i arate lui calea virtuoasă. “Aici Beatrice a lăsat cu totul la o parte atitudinea iniţială de judecător, care atacă din înălţimi şi pretinde o mărturisire deplină şi limpede. Îşi asumă, în schimb, tonul didascalic al celui care, ştiind mai multe sau mai puţine, îşi propune să-i limpezească elevului sau necunoscătorului procedurile care-i rămîn ascunse sau nu întrutotul limpezi. Începe de aici imaginea Beatricei care predomină în Paradis, o călăuză afectuoasă şi îndeosebi înţeleaptă şi luminatoare, mai curînd o învăţătoare decît o femeie îndrăgostită, mai curînd o fiinţă ce rezolvă îndoieli, limpezeşte puncte neclare şi cercetează cu extremă competenţă, decît o tovarăşă care inspiră iubire” (T. Di Salvo). 49. Mai non t’appresentò natura o arte «Nicicînd nu ţi-au dezvăluit natura sau arta plăcerea, cît frumoasele membre în care-am fost închisă şi-s pe pămînt răvăşite; şi dacă plăcerea supremă astfel ţi s-a pierdut cu moartea mea, ce lucru muritor putea să-ţi atragă oare dorinţa? Erai dator, la prima lovitură a lucrurilor înşelătoare, să te înalţi în urma mea, ce nu mai eram aşa» (v. 49-57). Dante n-a avut niciodată privilegiul de-a admira, în natură sau în artă, o frumuseţe ca a Beatricei, care acum, după moartea ei, s-a răspîndit pe pămînt. Ce anume îl putea ispiti în asemenea măsură pe Dante, încît să-şi întoarcă faţa de la ea? Ar fi trebuit să se înalţe către valorile spirituale, pe urmele ei, care îşi pierduse aparenţele trupeşti iluzorii. “Natura şi arta, după un concept pe care Evul Mediu l-a împrumutat din clasicism, sînt derivate din frumuseţea unică, adevărată şi deplină care este cea a lui Dumnezeu, prima fiind fiica ei, iar a doua nepoata. Prin ele, pe cale indirectă, divinitatea dezvăluie semne, deşi limitate şi finite, ale frumuseţii sale şi prin vederea lor omul învaţă să urce pînă la divinitate, mai întîi, pe pămînt, prin tensiunea dorinţei, apoi, în Paradis, prin viziunea directă şi fericită a frumuseţii divine. Beatrice frumoasă este indirect rezultatul, semnul minunăţiei divine în termeni superlativi, prin nimic asemănătoare sau confundabilă cu frumuseţile răspîndite pe faţa pămîntului, ca produse ale naturii sau ale artei. (...) Îndemnul rostit de Beatrice, de a fi urmată în Paradis, nu trebuie luat în sens fizic (ca îndemn ca Dante să moară cît mai degrabă), ci în sens metafizic (să moară pentru toate lucrurile pămînteşti, care îl distrag întrucît sînt legate de timp). După moartea femeii iubite, adică, Dante, devenit mai conştient de acel exemplu, care îi confirma adevărul învăţăturii creştine, ar fi trebuit să se lase stăpînit de contemplarea lucrurilor cereşti, să respingă orice putea să-l contamineze şi să-l înjosească. În schimb el a făcut tocmai pe dos: chiar dacă nu spune limpede ce anume a făcut” (T. Di Salvo). 58. Non ti dovea gravar le penne in giuso, «Nu trebuia să laşi în jos aripa, să aştepţi noi lovituri, vreo fetişcană sau alte vanităţi de-o clipă. Puişorul cade una-două; dar sub ochii zburătoarelor cu pene degeaba se-aruncă laţul ori săgeata’» (v. 58-63). Zborul lui Dante n-ar fi trebuit întrerupt de iubirea pentru vreo tînără fată sau de alte pasiuni trecătoare. Pasărea abia născută, nedeprinsă cu zborul, poate fi uşor doborîtă. Dar pasărea matură, cu experienţă, nu poate fi momită şi păcălită cu uşurinţă. “Au fost nenumărate discuţii în jurul fetişcanei (pargoletta), fiindcă unii comentatori au văzut în această expresie o aluzie la fetişcana cîntată în Rime, sau la vreo altă femeie iubită de Dante după moartea Beatricei (lumea s-a gîndit şi la femeia din cetatea Lucca, Gentucca, pomenită de Poet în cîntul XXIV din Purgatoriu, v. 37 sqq.). De fapt termenul aici are sensul de «tînără fată» şi poate include o referinţă generică la frumuseţea feminină” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: ai fi fost demn de înţelegere şi iertare, dacă ai fi fost tîrît în ispită la o vîrstă foarte tînără, cînd experienţa limitată sau inexistentă te orbeşte cu uşurinţă. Dar tu erai adult şi plin de experienţă! Imaginea cu laţul întins zadarnic în faţa păsărilor adulte se află deja în Biblie (Proverbe 1, 17): «degeaba se aruncă laţul înaintea ochilor tuturor păsărilor». Dar devenise şi proverb. Şi o experienţă comună pentru un medieval, care folosea frecvent vînătoarea cu laţ” (T. Di Salvo). 64. Quali fanciulli, vergognando, muti «Cum flăcăiandrii ruşinoşi, tăcuţi, cu ochii-n pămînt stau, ascultînd şi recunoscîndu-se vinovaţi şi căiţi, aşa stăteam eu; şi ea a zis: ‘Dacă auzind te-a apucat durerea, ridică barba şi mai rău te va durea privind’» (v. 64-69). Dante stătea cu privirile aplecate, ca adolescenţii cărora le pare rău de greşeala comisă. Beatrice îl îndeamnă cu sarcasm să-şi înalţe bărbia ca s-o privească, pentru a înţelege nesăbuinţa de a se fi îndepărtat de frumuseţea ei cerească, de dragul unei fetişcane pămînteşti. “După ce a fost demonstrată valoarea exemplară a înfruntării dintre Dante – păcătosul căit – şi Beatrice – justiţia divină –, este obligatorie o subliniere: inclus într-un context liturgic solemn, îmbogăţit de cîntări rituale (cîntul XXX, v. 11-12, 19-21, 83-84; cîntul XXXI, v. 98), cuprins între prima apariţie a procesiunii şi a doua sa ivire, în decorul vast din Paradisul Pămîntesc (cîntul XXXII, v. 16-18), dialogul nu-şi pierde tonalitatea densă, intimă şi emoţionată, ce se creează între două persoane care, legate de o profundă iubire, se întîlnesc după nenumărate dificultăţi şi după ce sentimentul lor s-a transferat pe un plan de spiritualitate aprinsă. «Versurile 47-54 sînt încă o declaraţie de iubire şi depăşesc în intensitate Vita Nova: şi totuşi această ardoare este parcă atenuată, în seninătatea unui simţ al deşertăciunii aparenţelor lumeşti; iar fractura melancolică din v. 51 prevesteşte deja fizionomia rimelor de după moartea Laurei. Acest imn dedicat frumuseţii pămînteşti a Beatricei este pronunţat de însăşi Beatrice, fără nici o înfumurare, fiindcă frumuseţea aceea este deja văzută de pe ţărmul celălalt, ca un lucru care n-o mai priveşte: de aici fermitatea, precizia lucidă a cuvintelor, care în gura lui Dante ar suna altfel şi ar tulbura scena pură, din lumea de apoi» (Momigliano). În Vita Nova virtutea mîntuitoare ce provenea din figura Beatricei nu depindea de voinţa ei personală, ci de o forţă fizică-metafizică ce o depăşea şi pe care Dante o percepea fiindcă «voia» – cu efortul supraomenesc al întregii sale fiinţe – s-o perceapă. «În Divina Comedie totul se schimbă: virtutea Beatricei... este o virtute supranaturală, Har al lui Dumnezeu... Dar acest Har, de ordine supranaturală, nu repezintă o entitate abstractă: ci o entitate în carne şi oase. Harul, pentru a ajunge din proprie iniţiativă pînă la Dante, s-a întrupat în Beatrice: iar ea nu este o distribuitoare impersonală de mîntuire, ci un om viu, care-i aduce lui Dante mîntuirea printr-un act precis, personal, sensibil, de voinţă proprie» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). 70. Con men di resistenza si dibarba «Mai lesne iese din rădăcini stejarul gros, fie la vîntul de miază-noapte, fie la cel din ţinutul lui Iarba, decît am înălţat la porunca ei bărbia; şi cînd prin barbă la faţă s-a gîndit, uşor am cunoscut veninul vorbei» (v. 70-75). Mai uşor s-ar fi dezrădăcinat un copac gros, sub bătaia crivăţului, decît şi-a ridicat Dante ochii, după ce-a înţeles ironia muşcătoare din vorbele Beatricei. “Groaza şi spaima îi opun lui Dante, care încearcă să-şi înalţe faţa, la îndemnul Beatricei, o rezistenţă mai aspră decît a unui stejar sub loviturile vîntului care bate din părţile nordice sau ale vîntului din Africa. Iarba a fost celebrul rege din Numidia, de a cărui iubire neîmpărtăşită pentru Didona vorbeşte Virgiliu (Eneida IV, v. 195 sqq.)” (E.A. Panaitescu). 76. E come la mia faccia si distese, «Şi cum chipul mi s-a ridicat, ochiul meu a înţeles că acele prime creaturi s-au oprit din jocul de flori; şi privirile mele, încă şovăitoare, au văzut-o pe Beatrice întoarsă spre fiara ce-i o singură persoană în două naturi» (v. 76-81). Privind spre carul triumfal, călătorul a observat că îngerii nu mai aruncau petale de flori. Iar Beatrice se uita la grifon. “O singură persoană: versul, cu toate că se referă la grifon (care are două naturi, de acvilă şi de leu), îl defineşte de fapt pe Cristos (şi doar lui i se poate atribui termenul de persoană, după credinţa creştină), declarînd astfel în mod deschis simbolul. Conciliul de la Calcedonia, din anul 451, a stabilit dogma prin care Cristos are o singură persoană, cea divină a Cuvîntului (a doua persoană din Sfînta Treime) şi două naturi, divină şi umană (cf. Par. VI, 13-18)” (Chiavacci Leonardi). 82. Sotto ‘l suo velo e oltre la rivera «Sub vălul ei şi dincolo de rîu, mi se părea că se-ntrece pe ea însăşi de odinioară, cum le-ntrecea pe celelalte, cînd era. Aşa m-a urzicat deodată căinţa că, dintre toate, lucrul care mai mult m-a-ndepărtat de iubirea ei, mai tare l-am urît» (v. 82-87). Atît cît se bănuia pe sub vălul ei, în depărtare, Beatrice era mai frumoasă acum decît pe cînd trăia. Iar atunci fusese mai frumoasă decît oricare alta. Regretul pentru trădarea comisă l-a usturat pe Dante, care a ajuns să urască ispita ce l-a îndepărtat de ea. “Pe pămînt sau în Paradisul Pămîntesc, Beatrice este înzestrată cu o frumuseţe superlativă, este mereu imaginea absolutului şi prin urmare nu suportă comparaţii relativizante” (T. Di Salvo). “Mi se părea că se-ntrece pe ea însăşi: construcţie cu al doilea vers eliptic şi cu ordinea cuvintelor inversată, dar cu sensul limpede: mi se părea că o întrece în frumuseţe pe ea însăşi de odinioară, mai mult decît (mi se părea) că le întrece pe celelalte femei aici pe pămînt, cînd ea încă mai trăia. Beatrice de acum o depăşeşte aşadar în frumuseţe pe cea de atunci, chiar mai mult decît acea Beatrice care, pe vremea cînd era în viaţă, le depăşea pe toate celelalte” (Chiavacci Leonardi). 88. Tanta riconoscenza il cor mi morse, «Atîta pocăinţă m-a muşcat de inimă că am căzut învins; şi cum am ajuns o ştie cea care mi-a fost pricină. Apoi, cînd inima mi-a readus vlaga de-afară, femeia ce-o găsisem singură era aplecată peste mine şi spunea: ‘ţine-te, ţine-te!’» (v. 88-93). Copleşit de durere, Dante a leşinat sub apăsarea remuşcărilor. Cînd şi-a revenit, Matelda era aplecată asupra lui şi-l încuraja. “În spectacolul sacru din Paradisul Pămîntesc, drama lui Dante dobîndeşte o forţă plastică de neuitat, aruncată în prim-plan cu o vehemenţă care îi demonstrează, dincolo de rezultatele poetice deosebite, spontaneitatea absolută. Freamătul şi indignarea arătate de Beatrice şi de poetul Dante, în faţa păcatelor comise de individul Dante se ascut, manifestîndu-se şi concentrîndu-se în epigrafe dramatice, înfierbîntate (ridică barba; m-a urzicat deodată căinţa; atîta pocăinţă m-a muşcat de inimă; o ştie cea care mi-a fost pricină). În versurile 67-90, acest «crescendo» al cronicii personale şi al întîmplării universale îşi atinge tonul cel mai înalt şi tensionat, într-o confluenţă de planuri atent studiate: Dante, adică omenirea pocăită, percepe frumuseţea şi neprihănirea credinţei (mai presus de tot ceea ce îşi putea închipui: cf. v. 82-84), dar posibilitatea receptării lor este, în sufletul omului, încă limitată. Acel am căzut învins al păcătosului pocăit nu este o amintire vagă a expresiilor asemănătoare din Vita Nova şi din poezia stilnovistă, ci recunoaşterea dureroasă, dar totodată eliberatoare, a propriei slăbiciuni. Aluzia la poetica inefabilului, care se va regăsi în Paradis, pe care Gallardo o identifică în unele pasaje din acest cînt, este cu totul evidentă în acest moment, cînd omul, confruntat cu supranaturalul descoperit cu evidenţă (privirile mele, încă şovăitoare, au văzut-o pe Beatrice întoarsă spre fiara) capitulează în faţa oricărei ipoteze de rezistenţă” (E.A. Panaitescu). “Nu e prima dată cînd Dante, strivit de o puternică emoţie, după ce îşi pierde controlul raţional, leşină. El se prăbuşeşte pe malul Aheronului (Infern III, 136) şi, de asemeni, cînd aude de la Francesca trista ei întîmplare (Infern V, 142). Aici însă leşinul trebuie pus în legătură cu valoarea simbolică pe care medievalii o atribuiau morţii mistice. Care acum «reafirmă renaşterea dantescă din păcat la o nouă viaţă, o reînnoire şi o regăsire sufletească (în timp ce trupul e lipsit de simţuri), pe care doar Beatrice o afirmă deplin (vezi v. 89-90), ea care a pregătit ritul de purificare prin cuvintele sale, ea care în timpul vieţii a fost «steaua călăuzitoare» a vieţii morale şi spirituale a lui Dante» (Mazzoni)” (T. Di Salvo). “Aplecată peste mine: Dante îşi revine cînd era scufundat în rîu şi o vede deasupra lui pe Matelda, care umblă cu uşurinţă pe apă, după cum o va explica în terţina următoare” (Chiavacci Leonardi). 94. Tratto m’avea nel fiume infin la gola, «Mă adîncise-n rîu pînă la gît şi trăgîndu-mă după ea înainta pe ape, uşoară ca suveica. Ajuns lîngă ţărmul fericit, Asperges me aşa de suav am auzit, că n-o ştiu gîndi, nu doar scrie» (v. 94-99). Scufundat de Matelda în apele rîului Lete, pentru a se purifica de păcate, Dante se apropia de ţărmul celălalt. De-acolo au răsunat cu gingăşie fragmentele unui psalm de penitenţă: Asperges me hyssopo, et mundabor; lavabis me, et super nivem dealbabor (“Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decît zăpada”). “Trăgîndu-mă după ea: pe mine, «care mă agăţasem de hainele ei» (Buti)” (Chiavacci Leonardi). “Termenul scola a avut în limba italiană din secolul al XIII-lea sensul de «barcă mică», dar în toscană s-a folosit – ca în ziua de azi – pentru a indica piesa pe care ţesătorul o plimbă peste material: Dante s-ar fi putut gîndi şi la această semnificaţie pentru a arăta înaintarea uşoară a Mateldei pe apă” (E.A. Panaitescu). “Pe cînd Dante este inconştient, Matelda îl scufundă în apa rîului Lete, pentru a săvîrşi ultimul ritual – cel care dăruieşte uitarea păcatelor comise – după care pelerinul, de-acum încheindu-şi purificarea, devine demn de a pătrunde în ţinutul beatitudinii, dincolo de ţărmul fericit. Versetul 9 din Psalmul 50 se cîntă «cînd în biserică se stropeşte cu apă sfinţită, care are puterea de-a goni duhurile necurate; şi pentru că rîul Lete dăruieşte uitarea păcatelor şi le izgoneşte, de aceea se impune ca îngerii să-l cînte» (Landino)” (E.A. Panaitescu). 100. La bella donna ne le braccia aprissi; «Frumoasa doamnă braţele şi le-a deschis; mi-a cuprins capul şi m-a scufundat, încît am fost silit să-nghit apă. Apoi m-a smuls şi ud m-a împins în hora celor patru zîne; şi fiecare cu braţul m-a acoperit» (v. 100-105). Matelda i-a scufundat tot trupul în rîu şi Dante a înghiţit din apa uitării păcatelor. Pe urmă l-a scos din unde şi l-a îndrumat spre cele patru femei care dansau în partea stîngă a carului triumfal (virtuţile cardinale). “Botezul, noul botez ce-i redă lui Dante puritatea originară, este realizat prin scufundare, după o tehnică folosită la Florenţa încă de pe vremea poetului” (T. Di Salvo). “Cele patru virtuţi cardinale pot apărea, în atmosfera blîndă a divinei păduri, ca nimfe, locuitoare din codru, dar aceasta nu le diminuează măreţia din realitate: ele sînt cele patru stele nicicînd zărite decît de primii oameni (Purgatoriu I, 37-38). Virtuţile cardinale care, existînd dinainte de creştinism, au iluminat cu învăţătura lor morală lumea păgînă, pot fi considerate slujitoarele Beatricei dintr-un dublu punct de vedere: Beatrice ca femeie este «regina virtuţilor» (Vita Nova X) şi ca simbol este ştiinţa adevărului revelat, care, departe de a refuza înţelepciunea păgînă, i-a asimilat părţile cele mai bune. Însă datoria celor patru virtuţi cardinale se limitează la obţinerea unei perfecţiuni morale, ce încă e lumească, pe cînd drumul creştinului se înalţă spre Absolut. De aceea adevăratele intermediare între Dante – creatura de-acum purificată de păcat – şi Beatrice – ştiinţa divină – vor fi cele trei virtuţi teologale, cu ajutorul cărora se ajunge la fericirea vieţii eterne” (E.A. Panaitescu). 106. «Noi siam qui ninfe e nel ciel siamo stelle; «‘Noi sîntem aici nimfe şi-n cer sîntem stele; înainte să coboare Beatrice-n lume i-am fost date ca slujitoare. Te vom duce sub ochii săi; dar în sclipirea lor vioaie, ai tăi vor răzbi spre cele trei de-acolo, ce văd mai adînc’» (v. 106-111). Cele patru femei care dansează i se prezintă călătorului. În grădina Edenului ele sînt nimfe, iar în cer sînt stele. Au fost trimise de Bunul Dumnezeu s-o slujească pe Beatrice. Urmează să-l conducă pe Dante în faţa ochilor ei strălucitori. Dar înainte de asta, el va trebui să le observe pe femeile care dansează de partea cealaltă a carului triumfal. “Înainte să coboare Beatrice: cele patru virtuţi declară că înainte de apariţia Beatricei pe pămînt, ele i-au fost date s-o slujească. Şi această frază este o ilustrare a valorii simbolice purtate de Beatrice, pe care deja e imposibil s-o punem sub semnul îndoielii: virtuţile cardinale, inerente naturii umane, pregătesc de-a lungul secolelor precreştine omenirea să întîmpine revelaţia divină” (Chiavacci Leonardi). “Imaginea stelelor – cele patru stele din Carul Mare sau Carul Mic (în al doilea caz referinţa este la steaua polară) – ca forţe pe de o parte luminatoare, pe de altă parte călăuze pe drumul spre virtute, derivă din navigaţie şi este obişnuită la Dante, ca şi la alţi scriitori din vremea sa. Era, ca să spunem aşa, un loc comun, un punct ferm în retorica religioasă şi morală. Aluzia se face la cele patru virtuţi cardinale, care au fost puteri morale oarecum suficiente, dar imperfecte: au fost virtuţile din vremea precreştină. Pentru a deveni perfecte, ele trebuie consolidate de virtuţile teologale, date oamenilor de Cristos. Atunci sensul este următorul: noi, virtuţile cardinale, am fost călăuze luminoase ale omenirii, pînă cînd a venit Beatrice-Cristos şi am pregătit acest eveniment; acum, după ce am predispus lumea la receptarea adevărului creştin, rămînem în slujba lui, a lui Beatrice-Cristos, a întregii omeniri creştine, ca o forţă esenţială, dar îndatorată virtuţilor teologale. Şi astfel Dante, prin prezenţa alăturată şi colaborarea dintre cele şapte virtuţi reafirmă continuitatea civilizaţiei clasice sau precreştine în cea creştină” (T. Di Salvo). “Pătrunderea în tainele credinţei este mai lesne de realizat prin intermediul celor trei virtuţi teologale, nu al celor cardinale. Dar acestea din urmă au datoria să-l călăuzească pe Dante spre acelea, întrucît de-acum destinul lui se poate descifra doar cu ajutorul teologiei: nu întîmplător Virgiliu a plecat şi i-a cedat locul lui Beatrice. De aici provine învăţătura medievală, după care filosofia este o activitate auxiliară a teologiei: nu-şi revendică o autonomie, care ar însemna că omul poate de unul singur, fără Cristos, să se realizeze” (T. Di Salvo). 112. Così cantando cominciaro; e poi «Aşa au pornit să cînte; şi apoi la pieptul grifonului cu ele m-au dus, unde Beatrice stătea întoarsă spre noi» (v. 112-114). Femeile, cîntînd şi dansînd, l-au condus pe Dante în faţa grifonului, care trăgea carul triumfal. Beatrice era “într-o atitudine de aşteptare, ca preotul care îl întîmpină, la poarta templului sau lîngă altar, pe credincios pentru a-l îndruma în săvîrşirea ritualului prescris de liturghie. Şi e chiar liturgică celebrarea diferitelor ritualuri, în diversele puncte din templu. Acum sîntem în faţa Grifonului, adică a lui Cristos: am putea afirma că sîntem în faţa altarului principal” (T. Di Salvo). 115. Disser: «Fa che le viste non risparmi; «Au spus: ‘Să nu-ţi fereşti privirile; te-am adus în faţa smaraldelor cu care Amor odinioară te-a săgetat’. Mii de dorinţi, mai calde ca flacăra, mi-au lipit ochii de ochii strălucitori, ce tot la grifon stăteau pironiţi» (v. 115-120). Ele l-au îndemnat să se uite cu atenţie la ochii de smarald, de care s-a îndrăgostit odinioară, în tinereţe. Dante şi-a îndreptat cu mare dorinţă privirile spre Beatrice, care îl privea pe grifon. “Este un îndemn insistent la contemplarea Beatricei, a frumuseţii ei, unde ochii sînt momentul cel mai înalt şi sintetizant: din acei ochi, Dante cel tînăr şi-a luat inspiraţia de nobleţe şi puritate, odată cu sentimentul viu de iubire; tot de-acolo şi-a luat puterile pentru saltul calitativ care, din lumea finită, îl va conduce spre infinit, din timp în eternitate. Şi nu este lipsită de importanţă indicarea culorii ochilor: verzi ca smaraldul. În lapidariile medievale, smaraldul era indicat ca inspirînd puritate celui ce-l stăpînea” (T. Di Salvo). 121. Come in lo specchio il sol, non altrimenti «Ca soarele-n oglindă, nu altfel, dubla fiară acolo se reflecta, ba cu unele, ba cu alte înfăţişări. Gîndeşte, cititorule, cît mă miram văzînd pe-aceea neschimbată şi-n imaginea ei transformată» (v. 121-126). Grifonul se reflecta în ochii Beatricei, cu cele două naturi ale sale, de leu şi de acvilă, la fel cum se răsfrînge soarele în oglindă. Dante a rămas uimit văzîndu-l pe grifon neschimbat, dar alternîndu-şi cele două naturi, în reflectarea sa. Poetul îl cheamnă pe cititor să se transpună în acea situaţie, pentru a-i percepe cu adevărat uluirea. “Beatrice apăruse pe marginea stîngă a carului (cîntul XXX, v. 61) şi, în al doilea moment, se întorsese către grifon (cîntul XXXI, v. 80), stînd cu şoldul spre Dante, care acum este condus la pieptul grifonului (v. 113) şi de aceea o poate zări pe Beatrice din faţă (stătea întoarsă spre noi). Acest ultim fapt ne ajută să înţelegem versul 126: Poetul observă dubla fiară, a cărei imagine se reflectă în ochii Beatricei, ce tot la grifon stăteau pironiţi. Reunirea celor două naturi ale lui Cristos este indicată de alternarea în imaginea grifonului a celor două aspecte, de acvilă şi de leu (v. 123), pe cînd terţina 124 vrea să sublinieze că cele două naturi ale lui Cristos sînt mereu egale şi identice, cu toate că fiinţa umană, pe cale raţională, nu-şi va împlini vreodată cunoaşterea tainei cuprinse în Omul-Dumnezeu şi în El va vedea mereu, distincte şi paralele, cele două naturi” (E.A. Panaitescu). “Gîndeşte, cititorule: apelul la cititor este adesea folosit de Dante, atunci cînd povesteşte lucruri în sine incredibile. Implicîndu-şi cititorul în stupoare şi uimire, el asigură astfel verosimilul povestirii” (Chiavacci Leonardi). 127. Mentre che piena di stupore e lieta «Pe cînd uimit şi fericit sufletul meu gusta acea hrană care, săturînd prin sine, de sine se însetează» (v. 127-129). Sufletul penitentului se desfăta cu revelaţia adevărului supranatural. “Remarcaţi insistenţa lui Dante, despre caracterul de nepotolit al voinţei de cunoaştere: înţelepciunea pe de o parte lasă impresia că satisface deplin sufletul, dar pe de altă parte dezlănţuie dorinţa de ea însăşi” (T. Di Salvo). 130. sé dimostrando di più alto tribo «pe ele arătîndu-se prin fapte din tagmă mai înaltă, celelalte trei au venit în faţă, dansînd pe cîntarea lor îngerească. ‘Întoarce, Beatrice, întoarce privirile sfinte’, era vorba cîntecului, ‘la credinciosul tău care, spre a te vedea, a bătut atîta cale!» (v. 130-135). Virtuţile teologale şi-au făcut apariţia, dansînd pe melodia divină. Ele o îndeamnă pe Beatrice să-l privească pe călătorul ce-a parcurs un drum aşa de dificil pentru a o regăsi. “Să se remarce insistenţa pe distribuţia ierarhică a virtuţilor. Aici cele patru virtuţi cardinale ţin de o tagmă, o ordine ierarhic inferioară faţă de cea ocupată de virtuţile teologale. Şi ierarhia este determinată inclusiv fizic, prin dispunerea persoanelor pe trepte sau laturi metaforice: cele cardinale stau la stînga, cele teologale la dreapta” (T. Di Salvo). 136. Per grazia fa noi grazia che disvele «Din graţie fă-ne graţie şi-i arată gura ta, încît să discearnă a doua ta vrajă ascunsă’» (v. 136-138). Beatrice este îndemnată să se milostivească, revelîndu-şi încă o tainică minunăţie, după ochii săi fascinanţi. “Unii critici oferă o altă interpretare pentru terţina 136: a doua vrajă a Beatricei ar consta în gura ei, pe care Dante, călăuzit de virtuţile teologale, acum poate să o contemple, după ce a văzut, cu ajutorul virtuţilor cardinale, prima vrajă ascunsă în ochii ei (v. 116). Sapegno, care acceptă această a doua interpretare, consideră că ochii şi gura Beatricei au în această lume o semnificaţie alegorică, pentru a cărei explicare aminteşte un fragment din Convivio (III, XV, 2): «ochii Înţelepciunii sînt dezvăluirile ei, prin care se vede adevărul cu multă siguranţă; şi rîsul ei este puterea de convingere, prin care se arată lumina interioară a Înţelepciunii, de sub orice învăluire»” (E.A. Panaitescu). 139. O isplendor di viva luce etterna, «Oh, splendoare a eternei lumini vii, cine s-a veştejit în umbra Parnasului, ori a băut din izvorul lui, să nu pară cu mintea-n pîclă, vrînd să te redea cum te-ai ivit, acolo unde în armonie cerul te prezintă, cînd în văzduhul liber te-ai dezvăluit?» (v. 139-145). Cine oare, dintre poeţii cei mari, care s-au vlăguit pe lîngă muntele Parnas, sorbind din undele Castaliei pentru a-şi găsi inspiraţia şi a-şi cîştiga astfel o minte isteaţă, ar putea vreodată să descrie reflectarea luminii lui Dumnezeu pe chipul Beatricei, cînd în armonia grădinii edenice şi-n aerul liber şi-a lepădat vălul, arătîndu-se în deplinătatea frumuseţii sale? “Întregul pasaj, cu aceste trimiteri la marii poeţi cu deosebire privilegiaţi de Apolo şi de Muze, arată că frumuseţea Beatricei, sau mai precis cea divină care se reflectă în ea, este atît de înaltă şi stupefiantă încît se prezintă într-un mod inexprimabil, inefabil, superior faţă de poeziile celor mai mari poeţi. Iar poetul care ar încerca s-o redea ar fi umilit, învins” (T. Di Salvo). “Încheierea acestui cînt cu semnul întrebării, adică aproape în suspensie, (...) transmite un sens inefabil al infinitului, care sporeşte efectul finalului uimitor” (Porena).
Laszlo Alexandru | ||
