 |
|||
 |
|||
|
Din noua serie „Lectura Dantis": Dante umblă să caute libertatea (Purgatoriu I)
1. Per correr miglior acque alza le vele «Pentru a străbate ape mai blînde îşi înalţă deja pînzele corăbioara meşteşugului meu, ce lasă-n urmă aşa groaznică mare; şi voi cînta despre a doua împărăţie, unde spiritul uman se limpezeşte şi se face demn de-a urca la cer» (v. 1-6). Poezia lui Dante va trata în continuare despre o lume mai blîndă, a Purgatoriului, după ce a depăşit oribilul univers infernal. Aici vor fi întîlnite sufletele care s-au pocăit şi sînt acceptate să se cureţe de păcate, înainte de-a urca în Paradis. „Cantica se deschide cu modulul retoric numit protază, adică expunerea subiectului care va fi tratat. Acest subiect e sintetizat ca moment al călătoriei, deja începute în Infern, care din lumea sclaviei păcatului conduce spre cea a libertăţii morale, spre redobîndirea binelui religios pierdut. (...) Cu alte cuvinte, descifrînd metafora, poetul vrea să spună că poezia lui, după ce a depăşit impactul atît de dificil al lumii infernale, pline de perversiune şi violenţă, acum înfruntă un subiect mai liniştit din punct de vedere moral, acela al călătoriei prin ţinutul expierii, care constituie premisa mîntuirii. Metafora călătoriei morale şi religioase asimilate unei navigări pe marea furtunoasă (groaznică) este de origine clasică, dar e adoptată şi amplu utilizată de cultura creştin-medievală. Groaznica mare nu e doar infernul, ci ansamblul tuturor greşelilor, al consecinţei păcatelor care atîrnă în existenţa noastră şi de care începem să ne eliberăm, atunci cînd pornim opera de purificare în al doilea ţinut de dincolo. Şi nu e imposibil ca prin ape mai blînde Dante să se refere la un nou botez: această interpretare apare acceptabilă, dacă citim toată cantica sub forma celebrării unui ritual liturgic, care merge de la botez la mîntuirea finală, la libertatea deplină. Apa se află la sfîrşitul ascensiunii pe vîrful muntelui: şi acolo va avea misiunea purificării pelerinului” (T. Di Salvo). „În ce priveşte tonalitatea acestei introduceri, în ea sînt prevestite euritmia şi delicateţea nuanţelor, care vor constitui caracteristica întregului cînt. «Însăşi propoziţia are un accent odihnit şi încrezător, deloc ţipător», după cum arată Sansoni (E.A. Panaitescu). „Tonul acestor prime terţine apare modulat de viziunea blîndă a unei realităţi complexe şi încărcate de antiteze: avem ape mai blînde, dar e şi groaznica mare, este aspiraţia spre cer, dar e şi dureroasa experienţă cotidiană a expierii, în a străbate avem dorinţa de fugă dintr-un loc opac şi sufocant, dar e şi conştiinţa mijloacelor limitate (corăbioara) de care dispune navigatorul. Se prevesteşte aşadar Purgatoriul ca o cantică a experienţei totodată pacificatoare şi dramatice” (T. Di Salvo). 7. Ma qui la morta poesì resurga, «Dar aici poezia moartă să reînvie, oh, sfinte Muze, căci al vostru sînt; şi aici Caliope să se-nalţe, însoţindu-mi cîntul cu-acel sunet, ce le-a izbit pe bietele Gaiţe, încît şi-au pierdut speranţa iertării» (v. 7-12). Poetul invocă sprijinul muzelor, ca să se ridice la abilitatea pe care materia i-o pretinde. În primul rînd el are nevoie de ajutorul oferit de Caliope, muza cu voce frumoasă, pentru a atinge nivelul stilistic elevat, pe care descrierea Purgatoriului îl impune. Orice fiinţă muritoare, avînd trufia de-a rivaliza cu muzele, va fi pedepsită. „Primele două terţine propun tema; următoarele două conţin invocarea Muzelor, potrivit schemei clasice urmate şi în celelalte două cantice. Dar există o gradaţie: în Infern sînt invocate generic Muzele; aici Caliope, cea mai importantă dintre ele; în Paradis, în plus faţă de Muze, însuşi Apolo. Este diferită şi evoluţia dată invocării şi întregii introduceri: şase versuri în prima cantică (Inf. II, 4-9), douăsprezece aici, treizeci şi şase în ultima (Par. I, 1-36)” (Chiavacci Leonardi). „Ovidiu povesteşte (Metamorfoze V, v. 300 şi urm.) că, întrucît fiicele regelui Pieriu au îndrăznit să se ia la întrecere cu Muzele la cîntat, au fost învinse de Caliope şi au fost schimbate în gaiţe. Şi în Purgatoriu Dante recurge adesea la miturile din antichitatea clasică. Observă D’Ovidio: «în simbolismul care ne permitea să vedem sub acele fantasme un adevăr uşor învăluit, el îşi liniştea conştiinţa creştină şi mîngîia cu imaginaţia împăcată poveştile frumoase, pe care în calitate de poet şi erudit le iubea mult». La începutul Purgatoriului, Raimondi notează că discursul Poetului înaintează pe un plan retoric şi unul moral. «Groaznica mare pe care o lăsăm în urmă nu e doar marea rimelor aspre şi răguşite (rime aspre e chiocce), ţărmul (pelago) poeziei despre care va fi vorba mai tîrziu în Paradis; dar este şi apa periculoasă (l’acqua perigliosa) zărită într-o comparaţie din cîntul I al Infernului; sau, cum o explică în Convivio, «marea acestei vieţi» pe care orice creştin trebuie s-o străbată pentru a ajunge în «port». Este aceeaşi mare la care se gîndeşte cititorul Bibliei, de fiecare dată cînd îşi aminteşte întîmplarea evreilor fugiţi din Egipt: o mare-simbol, care se schimbă în certitudinea unor ape mai blînde, fiindcă prefigurează, ca misterul credinţei, ideea botezului şi, totodată, cea a victoriei lui Isus asupra morţii...” (E.A. Panaitescu). „Sensul mitului, la care se face aluzie aici, este insuficienţa puterilor omeneşti, oricît de mari, atunci cînd pretind să egaleze ori să întreacă însăşi divinitatea. Pentru a cînta noul ţinut, care aparţine lumii divine, Dante cere ajutorul, acompaniamentul acelui cîntec supraomenesc ce le-a învins odinioară pe fiicele lui Pieriu. Cu o semnificaţie asemănătoare, în cîntul I din Paradis, va fi amintită întrecerea dintre Apolo şi Marsia” (Chiavacci Leonardi). 13. Dolce color d’orïental zaffiro, «Dulcea culoare de safir oriental, ce se-aduna în aspectul senin al văzduhului, pur pînă la primul cerc, ochii mei a reînceput să-i bucure, îndată ce-am ieşit din văgăuna moartă, care mi-a întristat ochii şi pieptul. Frumoasa planetă ce-mbie la iubire înveselea tot Orientul, acoperind Peştii care o însoţeau» (v. 13-21). Culoarea pură a zorilor de zi i-a reconfortat privirile protagonistului. Planeta Venus, simbol al frumuseţii şi al iubirii, umplea orizontul cu lumina sa şi ascundea constelaţia Peştilor. „Cele două terţine insistă pe opoziţia dintre atmosfera luminoasă şi senină de acum şi întunericul infernal din trecut. Purgatoriul este determinat şi precizat de termenii dulce, senin, pur, Infernul de văgăuna moartă şi de participiul întristat. Tocmai aceşti termeni subliniază prin antiteză adjectivele ce accentuează clima nu doar fizică, ci mai ales morală a Purgatoriului. Dacă Infernul e întristător, Purgatoriul e îmbucurător; primul generează o atmosferă de moarte, al doilea de înviere şi seninătate interioară” (T. Di Salvo). “Orientul este partea cea mai luminoasă şi veselă a întregului orizont, înainte de răsăritul soarelui; este de asemeni, simbolic, punctul din care se naşte lumina, adică Dumnezeu. De aceea fixarea orientului confirmă că Dante este conştient de regăsirea lui Dumnezeu, care se prezintă deocamdată prin lumina blîndă şi slabă a zorilor. Pe de altă parte Venus, întrucît prevesteşte lumina soarelui, este asimilată Luceafărului, care în liturghia creştină indică fuga de întuneric şi preanunţă venirea Celui ce ne va ajuta de-a lungul zilei presărate de ispite” (T. Di Salvo). „Aluzia la planeta Venus, prin calificative (frumoasa... înveselea) care se referă direct la zeiţa frumuseţii şi a iubirii, are o semnificaţie alegorică, prin care iubirea păgînă, celebrată de poeţii antichităţii clasice, este interpretată ca o simplă, imperfectă prefigurare a singurei iubiri demne de acest nume: mila creştină” (E.A. Panaitescu). 22. I’ mi volsi a man destra, e puosi mente «Eu m-am întors pe mîna dreaptă şi mi-am aţintit mintea spre celălalt pol şi am văzut patru stele nicicînd zărite decît de primii oameni. Părea că cerul se bucură de sclipirea lor; vai, loc pustiu din Septentrion, ce mult îţi lipseşte vederea lor!» (v. 22-27). Dante se răsuceşte la dreapta, spre polul opus, unde vede patru stele pe care doar Adam şi Eva le-au observat. Din păcate acestea sînt invizibile din emisfera coruptă de păcat, a oamenilor muritori. „Cele patru stele care strălucesc pe cerul sudic şi pe care doar Adam şi Eva, înainte de alungarea lor din Paradis (situat, pentru Dante, în vîrful muntelui Purgatoriului) au putut să le vadă, simbolizează cele patru virtuţi cardinale. Acest simbol trebuie interpretat – din cîte notează Raimondi, pe baza unor observaţii ale lui Singleton – în sensul că Dante regretă «o pierdere iremediabilă, înscrisă pentru totdeauna în istoria omului, prin care nimeni nu se va mai putea întoarce în paradisul pămîntean, cu aceeaşi nevinovăţie şi cu simţul dreptăţii pe care Dumnezeu i le dăruise, prin intermediul lui Adam, naturii umane». Acest regret «se colorează de tristeţe şi poartă cu sine, de fapt, amărăciunea condiţiei umane, a omenirii noastre de după Eden, inevitabil obosite şi corupte, lipsite pentru totdeauna de dulcea fericire a inocenţei. Astfel simbolul este filtrat prin accente omeneşti, care au vibraţia poeziei», arată Sansone (E.A. Panaitescu). “Apele Purgatoriului nu sînt navigabile pentru oameni. Sînt o barieră pusă de Dumnezeu, care poate fi depăşită doar cu ajutorul graţiei: atunci spaţiul respectiv se deschide, iar omul dobîndeşte şi capacitatea de a vedea şi a găsi valori, despre care mai înainte avea o experienţă limitată sau o cunoaştere imperfectă. Cucerirea Purgatoriului echivalează cu descoperirea purităţii anterioare păcatului originar” (T. Di Salvo). 28. Com’ io da loro sguardo fui partito, «Cum mi-am desprins privirea de la ele, întorcîndu-mă puţin spre celălalt pol, de unde Carul pierise, am văzut lîngă mine un bătrîn singur, aşa demn de cinste la înfăţişare, cît nici vreun fiu nu-i datorează tatălui» (v. 28-33). Revenind cu privirile spre polul arctic, unde nu se mai zărea Carul Mare, dispărut sub linia orizontului, Dante a observat lîngă el un moşneag respectabil. „Bătrînul pe chipul căruia converg, aproape izolîndu-l «într-o sfîntă oază de lumină» (Momigliano) razele celor patru stele ce împodobesc şi sfinţesc cerul sudic, este Marcus Porcius Cato (95-46 a.C.), perseverent apărător al libertăţii şi al instituţiilor republicane, într-o perioadă cînd, prin lupte sîngeroase, se conturau la Roma noile forme de guvernare, impuse cu forţa şi bazate pe reunirea puterii în mîinile unui singur om, care vor conduce, cu Augustus, la imperiu. S-a opus în tinereţe dictaturii lui Sulla, apoi, împreună cu Cicero, conspiraţiei distructive a lui Catilina. A denunţat pericolele incluse în forma de guvernămînt a primului triumvirat, care tindea să se suprapună peste magistraturile republicii. În războiul civil dintre Cezar şi Pompei, a fost adeptul acestuia din urmă. După moartea lui Pompei, a comandat o armată de adversari ai lui Cezar în Africa. Învins la Utica, s-a omorît pentru a nu deveni prizonierul lui Cezar şi pentru a nu asista la prăbuşirea libertăţilor republicane. După ce, în Convivio şi în Monarchia, a manifestat o admiraţie necondiţionată pentru Cato, Dante îl plasează pe acest păgîn sinucigaş şi adversar al ideii imperiale ca paznic al insulei Purgatoriului, printre sufletele cărora li se asigură mîntuirea. Erich Auerbach observă că aceasta se întîmplă deoarece «povestea lui Cato este izolată de contextul său politic-pămîntean... şi a devenit figura futurorum (simbolul lucrurilor viitoare). Cato este un ‘simbol’, sau mai bine zis era astfel Cato, personajul real, care la Utica şi-a dat viaţa pentru libertate, iar Cato care apare aici este simbolul împlinit, adevărul acelui eveniment figural. De fapt libertatea politică şi pămînteană pentru care a murit este doar umbra futurorum, o prefigurare a acelei libertăţi creştine pe care acum este chemat s-o păzească». În personajul Cato – scrie De Sanctis – «se află înţeleptul antic şi ceva în plus: înţeleptul devenit creştin, pe fruntea căruia poetul a turnat apa de botez a noii religii... Există prin urmare înţeleptul din antichitate, dar şi ceva în plus: paradisul, graţia iluminantă, cele patru stele mistice din Purgatoriu, care transmit strălucire şi viaţă liniilor sale calme şi-l aseamănă unui soare»” (E.A. Panaitescu). 34. Lunga la barba e di pel bianco mista «Barba lungă amestecată cu fire albe o purta, la fel ca pletele sale, ce i se-ntindeau îmbelşugate pe piept. Razele celor patru stele sfinte îi împodobeau astfel chipul de lumină, că-l vedeam de parcă soarele i-ar sta ‘nainte» (v. 34-39). Cato avea barbă şi plete lungi, cu fire albe, revărsate pe piept. Cele patru stele îi iluminau intens chipul. „Este portretul fizic şi totodată moral al unui om înzestrat cu o mare putere, înnobilată de părul alb; Cato, personajul lui Dante, are solemnitatea unui profet sau a unui patriarh biblic” (T. Di Salvo). „Cato în realitate nu era bătrîn cînd a murit (avea cam 47 de ani), însă Dante îl prezintă ca atare – de altfel părul alb apare şi la Lucan – fiindcă astfel se potriveşte în textul său” (Chiavacci Leonardi). 40. «Chi siete voi che contro al cieco fiume «‘Cine sînteţi voi, care urcînd prin rîul orb aţi fugit din temniţa eternă?’, a spus el, clătindu-şi cuvioasa coamă. ‘Cine v-a condus, sau cine v-a făcut lumină, ieşind din adînca noapte ce mereu ţine în beznă valea infernală? S-au frînt legile abisului? ori s-a schimbat vrerea nouă în ceruri încît, damnaţi, veniţi la stîncile mele?’» (v. 40-48). Cato se interesează în legătură cu prezenţa neobişnuită a lui Virgiliu şi Dante prin acele ţinuturi. „În întrebările pe care Cato le adresează celor doi pelerini a fost subliniată expresia indignării (Scartazzini), a spaimei (Grabher), a uimirii (Fassò). Mattalia vede în Cato «trăsăturile psihologice ale legalistului aspru, ale bănuitorului (ca să nu spunem chiar ale birocratului) păzitor al Regulamentului». Astfel de caracterizări totuşi, din exces de realism psihologic, nu redau maestatea figurii lui Cato, aura miraculoasă ce-l înfăşoară, supranaturalul care se întrupează în el. Notează oportun Sansone că «la rădăcina întrebării sale se află presimţirea unui fapt supranatural, care susţine călătoria celor doi pelerini», pe cînd Raimondi, analizînd versurile 40-48, observă: «Toate întrebările lui aparţin unui om surprins, care vrea să afle şi îşi hărţuieşte interlocutorul; dar indicaţia privind cuvioasa coamă, care întrerupe discursul, ca pentru a marca tonalitatea scenei printr-o vagă trimitere, poate, la fălcile lînoase (lanose gote) ale lui Caron, şi încă mai mult formulele din sfera numinosului şi antitezele grave care îi încarcă apostrofarea (de la lumină la adînca noapte, de la valea infernală la legile abisului, de la vrerea nouă la damnaţi, veniţi la stîncile mele) dezvăluie că, întrebîndu-l pe Virgiliu, Cato nu urmăreşte să se informeze, ci să provoace în cel ce se află în faţa lui o luare de poziţie, care trebuie ulterior să dobîndească, de fapt, valoarea unei abjurări, a unei hotărîte renunţări»” (E.A. Panaitescu). „Cato crede că cele două suflete damnate au fugit din Infern. El le-a văzut ieşind prin deschizătura din temniţa eternă. Să se remarce realismul viu al întrebării, care stabileşte îndată un precis raport omenesc între cei doi pelerini şi umbra aceea aproape inaccesibilă şi ireală, cum părea pînă atunci bătrînul măreţ” (Chiavacci Leonardi). „La stîncile mele: apare pentru prima dată, în locul singuratic pînă acum definit, muntele stîncos. Treptat Dante va oferi şi alte elemente ale peisajului (insula, plaja, marea), care se compune astfel în privirile cititorului, de parcă ar urmări ochiul pelerinului abia sosit” (Chiavacci Leonardi). 49. Lo duca mio allor mi diè di piglio, «Atunci călăuza m-a prins repede şi cu vorbe şi mîini şi semne cuvioase mi-a îndemnat picioarele şi privirile. Apoi a răspuns el: ‘Nu din voia mea am venit: o doamnă s-a pogorît din ceruri, la ale cărei rugăminţi l-am ajutat pe acesta însoţindu-l» (v. 49-54). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante la umilinţă şi începe să-i explice degrabă lui Cato situaţia: ei doi se află acolo ca urmare a voinţei divine. „Ritualul liturgic se conturează mai precis: alături de penitent se află un garant care, după ce l-a recunoscut pe preot, cu un gest rapid îl invită pe protejatul lui să îngenuncheze umil, ca un novice. Dar totodată în cadrul ritualului se află avertismentul istoric: lumea clasică, Virgiliu, îl recunoaşte în Cato pe reprezentantul noii civilizaţii şi pe aceasta, alături de discipolul său, o omagiază, scoţîndu-şi în evidenţă propriile limite şi imperfecţiuni, ce pot fi depăşite doar în saltul de la finit la infinit, realizat prin venirea lui Isus” (T. Di Salvo). „Vorbirea lui Virgiliu urmează regulile retoricii şi cu un mare respect, însoţit de caracteristica sa pătrundere psihologică, ţinteşte să-l convingă pe gardianul sever. Întîi oferă o motivaţie amplă a expediţiei, amintind la început şi la sfîrşit voinţa din ceruri (v. 53, 68), căreia nimeni nu i se poate opune; apoi foloseşte captatio benevolentiae, amintindu-i lui Cato glorioasa lui moarte, mîntuirea finală, soţia iubită pe pămînt; în fine peroratio, sau cererea finală (Lasă-ne a merge...), care ar fi oricum inutilă, dată fiind voinţa divină a călătoriei” (Chiavacci Leonardi). 55. Ma da ch’è tuo voler che più si spieghi «Dar cum voinţa ta e să ţi se dezvăluie limpede condiţia noastră adevărată, a mea nu poate să ţi se opună. Acesta n-a văzut încă ultima seară; dar nechibzuirea l-a împins aşa de-aproape, încît era pe punctul de-a se pierde» (v. 55-60). Virgiliu îi face pe plac lui Cato şi îi dă explicaţiile cerute. Dante încă n-a murit, dar era aproape de-a se rătăci în pădurea păcatului. „În Infern, cînd cineva încerca să se opună călătoriei, Virgiliu îi răspundea cu o enigmatică formulă ameninţătoare că aceasta era hotărîtă în ceruri, de către o voinţă căreia nimeni nu i se poate împotrivi. Aici termenii sînt limpezi şi se face o referinţă precisă la intervenţia Beatricei, a graţiei divine. Dante nu este un infractor, ci un penitent ajutat din înălţimi şi condus pe această cale spre cetatea cerească” (T. Di Salvo). „Bosco înţelege nechibzuirea ca trufie intelectuală, dar ea poate fi înţeleasă ca ansamblul păcatelor ce coincid cu rătăcirea etică a poetului, despre care Dante va vorbi la sfîrşitul Purgatoriului, cînd apare Beatrice în faţa lui şi-l ceartă pentru trecutul plin de păcate şi greşeli. Orice păcat, evaluat după criteriul filosofiei medievale, poate fi considerat ca o manifestare de nechibzuire” (T. Di Salvo). 61. Sì com’ io dissi, fui mandato ad esso «Precum am zis, am fost trimis la el să-l scap; şi n-avea altă cale decît asta, pe care am pornit. I-am arătat lui toată lumea ticăloasă; şi acum vreau să-i arăt acele spirite ce se purifică sub puterile tale» (v. 61-66). Pe calea ieşirii din păcat, Dante condus de Virgiliu a străbătut deja Infernul şi urmează acum să cunoască Purgatoriul, aflat în paza lui Cato. „Expresia – sub puterile tale – trebuie înţeleasă în sens generic, întrucît Cato, paznicul accesului spre muntele sfînt, poate fi considerat cumva paznicul întregului munte; dar simplificarea funcţiei lui Cato răspunde şi exigenţei retorice a captatio benevolentiae, din care se inspiră această parte a discursului rostit de Virgiliu” (Chimenz). 67. Com’ io l’ho tratto, saria lungo a dirti; «Cum l-am adus, ar fi vorbă lungă; de sus pogoară virtutea ce mă ajută să-l conduc spre a te vedea şi auzi. Primeşte-i dar venirea cu plăcere: libertate umblă să caute, care-i atît de scumpă, cum ştie cel ce pentru ea viaţa şi-o dă. Tu ştii, căci nu ţi-a fost pentru ea amară în Utica moartea, unde ţi-ai lăsat straiul, ce-n ziua măreaţă va fi strălucitor» (v. 67-75). Dante este ghidat de virtutea divină şi umblă spre a descoperi libertatea. Ea este o valoare fundamentală, foarte iubită de oamenii care şi-au sacrificat viaţa pentru ea, cum i s-a întîmplat chiar lui Cato în Utica. „Libertatea pe care o caută Dante este cea morală, ce purifică din sclavia păcatului şi îi restituie omului autonomia spirituală. Dar întrucît pe această libertate se întemeiază orice fel de libertate, inclusiv cea politică, nu este greşit să spunem că Dante (creştin) şi Cato (mort pentru victoria libertăţii politice) sînt amîndoi partizanii şi martorii libertăţii ca valoare supremă” (T. Di Salvo). „Notează cu fineţe Momigliano că în terţinele 73-75 «discursul lui Virgiliu se aprinde şi devine, pentru o clipă, imn: iar imnul se încununează cu imaginea luminoasă a lui Cato strălucind plin de glorie, în ziua învierii, cînd sufletele îşi reiau trupul (straiul): sînt de ajuns pentru această apoteoză cîteva cuvinte: ziua măreaţă, strălucitor»” (E.A. Panaitescu). 76. Non son li editti etterni per noi guasti, «N-am frînt noi legile eterne, fiindcă acesta trăieşte, iar Minos nu mă leagă; ci sînt din cercul unde-şi ţine ochii cuvioşi Marzia ta, care din priviri încă te roagă, o, suflet sfînt, s-o ţii a ta: pentru iubirea ei aşadar spre noi te-apleacă. Lasă-ne a merge prin ale tale şapte-mpărăţii; pentru tine îi voi mulţumi, de crezi că-i demn în adîncuri să fii numit’» (v. 76-84). Venirea celor doi nu încalcă legile divine. Dante încă mai trăieşte, iar locul lui Virgiliu este în Limb, la marginea Infernului, acolo unde se află şi soţia lui Cato. În numele iubirii pentru ea, călăuza îl roagă pe paznicul Purgatoriului să le permită trecerea. „Marzia, soţia lui Cato şi apoi a lui Quintus Hortensius, după moartea acestuia s-a măritat din nou cu Cato. În Convivio (IV, XXVIII, 13-19) Dante interpretează alegoric revenirea Marziei la primul ei soţ, văzînd aici simbolul întoarcerii sufletului la Dumnezeu, în perioada senectuţii.” (E.A. Panaitescu). „În tulburarea lui Virgiliu – observă Bigi – «Dante a vrut să exprime atitudinea ştiinţei sau a raţiunii umane, confruntate cu conştiinţa condiţiei noi a libertăţii: o atitudine complexă, în care siguranţa că ne bucurăm de autorizarea teologică, pentru a înfrunta înalta datorie ce aşteaptă sufletul penitent, nu exclude încercarea de a se recurge şi la mijloacele omeneşti nobile, dar aici inadecvate, ale vorbirii împodobite şi afectuoase. Această semnificaţie a lui Virgiliu (despre care comentatorii moderni nu spun prea multe) nu le-a scăpat primilor comentatori; iar Buti, în legătură cu pomenirea Marziei de către Virgiliu, observă: ‘Se poate nota că Virgiliu vorbeşte astfel, pentru a da de înţeles că raţiunea omenească nu învaţă despre lucrurile din cealaltă viaţă decît practicînd în aceasta lucrurile pămînteşti’»” (E.A. Panaitescu). 85. «Marzïa piacque tanto a li occhi miei «‘Marzia mi-a încîntat aşa de mult privirile, cît timp am fost dincolo’, a zis el atunci, ‘că orice de la mine-a vrut, am făcut. Acum, de cînd adastă dincolo de apa ticăloasă, nu mai poate să mă mişte, prin legea care s-a creat cînd am plecat» (v. 85-90). Cato îşi aminteşte cu duioşie de iubirea sa de odinioară pentru Marzia. Însă aceste sentimente nu mai au putere de influenţă în noul tărîm, după moarte. “Există o despărţire netă între lumea căreia îi aparţine Marzia şi la care se raportează Virgiliu, respectiv lumea în care se află Cato şi în care el a fost plasat de învierea lui Isus. Cele două universuri sînt despărţite, dar nu contrapuse, de misterul lui Isus, de graţia mîntuitoare care nu i-a cuprins pe cei care, alături de Virgiliu şi Marzia, au rămas în Limb” (T. Di Salvo). „Trebuie să înţelegem despre Cato – mort înainte de Cristos, în anul 46, şi plasat în Limb, ca Marzia şi Virgiliu – că a ieşit de acolo atunci cînd Isus a coborît după moarte să-i elibereze pe cei drepţi din era precreştină (Inf. IV, 52-63). (...) Dante şi l-a imaginat aşadar mîntuit pe Cato; după cum vom vedea, acesta nu e singurul caz printre păgînii drepţi, mîntuiţi în poem; în Paradis îi vom găsi pe gloriosul Traian şi pe umilul Rifeu. În tradiţia creştină s-a spus mereu că omul cu conştiinţa dreaptă va fi mîntuit – chiar dacă nu cunoaşte evanghelia lui Isus – prin graţia deosebită a Domnului. Dar spiritul prin excelenţă liber al lui Dante preia şi dezvoltă cu deosebită ardoare această idee, la fel ca alte motive înrudite ale creştinismului: toată acea linie evanghelică şi paulină ce privilegiază spiritul în faţa literei” (Chiavacci Leonardi). 91. Ma se donna del ciel ti move e regge, «Dar dacă o doamnă din ceruri te poartă şi te conduce, cum spui, sînt de prisos linguşelile: de-ajuns e ca-n numele ei să mă rogi» (v. 91-93). Dacă expediţia lui Dante e hotărîtă de voinţa divină, toate celelalte argumente măgulitoare, cu valoare personală, sînt inutile. „Din iubire nu pentru Marzia, ci pentru Beatrice, el va fi de acord cu cererea lui Virgiliu. Dante trebuie pus pe traseul care duce la Beatrice: călătoria omului îl are ca punct final pe Cristos, nu lumea mereu limitată de pe pămînt” (T. Di Salvo). 94. Va dunque, e fa che tu costui ricinghe «Du-te aşadar şi fă astfel ca pe el să-l încingi cu stuf neted şi să-i speli chipul, ca orice murdărie să i se şteargă; fiindcă nu s-ar cădea, cu ochiul acoperit de vreo pată, să meargă în faţa primului slujbaş al celor din paradis. Această mică insulă, roată pe la temelii, acolo unde o scaldă apele, e plină de stufăriş pe nămolul umed» (v. 94-102). Cato îi îndrumă spre malul mării. Virgiliu va trebui să cureţe chipul lui Dante de urmele lăsate de murdăria infernală, pentru a se prezenta în faţa îngerului de la poarta Purgatoriului. La marginea apei ce înconjoară muntele, ei vor găsi mult stuf. „Ritualul liturgic este reluat în modul cel mai evident: simbolică este trimiterea la pată şi la murdărie, semn al unei atenuate voinţe a binelui; simbolică este şi apa care o aminteşte pe cea a botezului, cea cu care ne umezim la intrarea în biserică şi cea pe care preotul o stropeşte asupra credincioşilor; simbolic e stuful neted, ce reprezintă umilinţa necesară penitentului care vrea să pornească pe calea purificării. Ansamblul se compune dintr-o serie de gesturi care ţin de ceremonialul mîntuirii” (T. Di Salvo). „Al celor din paradis: se pare că prin această determinare Cato se deosebeşte pe sine însuşi – de asemeni un slujbaş – de îngeri. El nu ţine prin urmare de Paradis. Credem, împreună cu mulţi alţii, că Dante a imaginat – dar totul este abia insinuat şi deci este inoportun să insistăm – despre Cato că ar fi destinat să rămînă la marginea Purgatoriului pînă în ultima zi (ziua măreaţă din v. 75); mîntuit, aşadar, însă neadmis să se bucure de viziunea lui Dumnezeu. Astfel poate că îşi plăteşte sinuciderea, atît de problematică şi în mintea strălucită a Sfîntului Augustin. Poezia poate să rezolve ceea ce logica nu poate nicicum” (Chiavacci Leonardi). 103. null’ altra pianta che facesse fronda «nici o altă plantă cu frunze şi tulpină nu poate-avea viaţă, căci nu se mlădiază după valuri. Apoi nu vă mai întoarceţi aici; soarele vă va arăta, care tocmai răsare, să porniţi spre munte într-un urcuş mai domol’. Astfel a dispărut; iar eu m-am ridicat făr-a grăi şi m-am apropiat de călăuzul meu şi ochii spre el i-am înălţat» (v. 103-111). Alte plante, care nu sînt destul de mlădioase, nu pot trăi acolo, sînt frînte de valuri. După ritualul de curăţare, cei doi vor putea începe drumul spre munte. După aceste instrucţiuni, Cato dispare, iar Dante se îndreaptă spre Virgiliu. „Cu alte cuvinte: omul care vrea să se purifice şi să se elibereze de obstacolele păcatului trebuie să străbată calea luminată de soare, indicată de Dumnezeu” (T. Di Salvo). „Cei mai mulţi critici au văzut în Cato numai gardianul riguros şi inflexibil, accentuîndu-i fără deosebire severitatea şi asprimea. Este concludentă, între toate, judecata lui Croce, pentru care Cato este «figura în care Poetul actualizează una din laturile idealului său etic: verticalitatea rigidă, îndeplinirea datoriei primite de sus, care parcă nu se poate realiza şi nici nu poate acţiona asupra celorlalţi, pentru ca aceştia, la rîndul lor, să-şi facă datoria, fără a dobîndi o anumită asprime, fără înfăţişarea posomorîtă şi cam neîncrezătoare a celui care se păzeşte mereu pe sine şi pe ceilalţi». Această interpretare «laică» a personajului Cato nu ţine seama de interiorizarea lui progresivă şi de spiritualizarea figurii sale, în al doilea discurs pe care-l adresează pelerinilor. Notează Sansoni că în figura bătrînului «asprimea şi rigiditatea filosofului stoic sînt moderate de afecţiunea şi cumpătarea omenească» şi că, în ceea ce priveşte mai ales terţina 97-99, Cato dă de înţeles în cuvintele sale «o îndepărtare de la esenţele divine pure, care aproape că îl pune pe acelaşi plan cu cei doi ascultători ai săi şi aproape că destinde orice tensiune şi totodată deschide spre o nouă atmosferă de aşteptare a miracolului. Îngerii sînt cei din paradis, creaturi cu privilegii atît de înalte, încît Cato nu îndrăzneşte să le numească decît printr-o perifrază». Apoi, încetul cu încetul, vorbirea lui îşi pierde asprimea: «accentul lui este liniştit şi aproape familiar, iar simplitatea anunţurilor reafirmă caracterul obişnuit al supranaturalului, în forme care aici dobîndesc condiţia lirică a miracolului, adică nu prin scoaterea sa în relief, ci într-o măsură naturală (versurile 100-108)»” (E.A. Panaitescu). 112. El cominciò: «Figliuol, segui i miei passi: «El a început: ‘Urmează-mi paşii: hai înapoi, fiindcă pe-aici coboară pajiştea spre marginile ei’. Zorii învingeau noaptea ce fugea din faţa lor, încît de la distanţă am cunoscut tremurul mării» (v. 112-117). Călătorii se întorc spre ţărmul mării. În lumina zorilor se distingea sclipirea apei. „Virgiliu îşi reia misiunea de călăuză, dar îl simţim deja că e diferit: nu mai e sigur, nu mai e plin de hotărîre. Se află în prezenţa unei realităţi care şi lui trebuie să-i fie explicată şi revelată” (T. Di Salvo). „Mai mult decît în celelalte două cantice, unde reflectă o condiţie îndepărtată – în oroarea tenebrelor sau în jubilaţia luminii eterne – faţă de cea pămîntească şi care participă, în afara timpului, într-o anumită abstracţie, peisajul Purgatoriului apare ca fiind apropiat, vibrînd de o trepidaţie umană, pătruns de spiritualitate. Întîmplările de lumină şi întuneric, care îi vor însoţi pe cei doi pelerini în ascensiunea pe muntele expierii, le vor interpreta stările sufleteşti, mlădiindu-se docil pe ele. Mai ales aici «cerul nocturn şi senin care încet încet se iluminează reprezintă un preludiu maestuos şi îngîndurat pentru asceza purificatoare la care Dante se pregăteşte» (Momigliano). În terţina 115-117 gustul preţios al personificărilor – prin care apariţia luminii se configurează ca o victorie fericită asupra întunericului izgonit – se rezolvă pe planul unei impresii retrăite direct şi intens în memorie: marea se anunţă de la distanţă, prin mobilitatea luminii ce se reflectă în ea. În tremurul mării stă transpunerea vizuală a trepidaţiei celor doi călători, consimţămîntul implicat, de bun augur, al creaţiei, faţă de speranţa care-i însufleţeşte” (E.A. Panaitescu). 118. Noi andavam per lo solingo piano «Noi mergeam pe şesul singuratic, ca omul ce se-ntoarnă spre cărarea rătăcită şi pînă dă de ea simte că umblă zadarnic. Cînd am ajuns acolo unde roua se luptă cu soarele şi, în bătaia brizei, mai greu se evaporă» (v. 118-123). Cei doi pelerini au pornit, în marea singurătate, cu speranţa că îşi vor găsi calea cea dreaptă. Au ajuns pe malul apei, acolo unde roua durează mai mult, menţinută de briză. „O altă mare terţină, unde în singurătatea peisajului se mişcă cele două figuri umane, aproape doi exilaţi în căutarea drumului de întoarcere în patrie” (Chiavacci Leonardi). „Motivul singurătăţii se adaugă acum celui al rătăcirii, iar cele două se leagă de simbolul căderii în păcat; de care nu ne putem salva fără prezenţa luminatoare a graţiei. Altfel căutăm zadarnic” (T. Di Salvo). “Lupta pe care o dă roua cu soarele o reia, cu mai multă discreţie, pe aceea triumfală şi strălucitoare a zorilor ce pun pe fugă tenebrele. Aici lumina îşi amînă victoria; roua îşi menţine intactă prospeţimea, forţa purificatoare, pentru ca Dante să poată, cu ajutorul maestrului, să se cureţe de ororile nopţii trăite printre damnaţi” (E.A. Panaitescu). 124. ambo le mani in su l’erbetta sparte «ambele mîini desfăcute pe pajişte suav şi le-a pus maestrul meu: la care eu, care i-am priceput arta, mi-am întins spre el obrajii înlăcrimaţi; şi-atunci mi-a readus pe ei acea culoare pe care Infernul a ascuns-o» (v. 124-129). Virgiliu spală cu rouă chipul lui Dante, pentru a-i înlătura urmele infernale. „Gestul maestrului ţine de ceremonia liturgică în care se include tot cîntul şi este urmarea celor indicate de Cato că trebuie să facă” (T. Di Salvo). „La fel ca steaua de dimineaţă, la fel ca stuful, tot aşa roua face parte din acel univers de semne, mai puţin transparent pentru noi decît pentru omul din Evul Mediu, dar pe care arta măreaţă a unui poet reuşeşte să ni-l transmită aproape spontan, oferindu-ne nu simboluri abstracte, ci frumuseţea simplă a naturii înseşi – cerul, stelele, zorii, roua – asemeni «cărţii lui Dumnezeu» pe care el o citea” (Chiavacci Leonardi). 130. Venimmo poi in sul lito diserto, «Am ajuns pe-un mal pustiu, ce niciodată n-a văzut om navigînd pe apele sale şi-apoi să ştie a reveni. Aici m-a-ncins cum celuilalt i-a plăcut: vai, minune! fiindcă planta umilă, pe care el a ales-o, îndată a renăscut acolo de unde a cules-o» (v. 130-136). Pe malul pustiu, unde niciodată un om viu n-a pus piciorul, Virgiliu l-a încins pe Dante cu o bucată de stuf. În locul plantei smulse din mîl a apărut alta, în mod miraculos. „Stuful mlădios şi pur simbolizează umilinţa; renaşterea sa instantanee – fertilitatea acestei dispoziţii sufleteşti, prin care un act de umilinţă nu se epuizează în el însuşi, ci dă naştere altor acte de umilinţă. Supranaturalul, prezent peste tot de-a lungul cîntului, şi la care au făcut trimitere alegoriile, simbolurile, ritualurile, îşi dobîndeşte, în miracolul stufului ce renaşte o confirmare explicită şi lipsită de echivoc” (E.A. Panaitescu). “Astfel se încheie acest cînt introductiv, care dincolo de trama narativă şi de evidentele motive simbolice, se dezvoltă mai ales ca atmosferă spirituală şi muzicală, într-un văl de culori delicate şi nuanţate: se încheie aşa cum a început, în aceeaşi atmosferă de uimită bucurie, de reculeasă tăcere, de senină aşteptare şi întîmpinare a evenimentelor supranaturale” (M. Sansone).
Laszlo Alexandru | ||
