 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Casella, muzicianul din Purgatoriu (Purgatoriu II)
1. Già era ‘l sole a l’orizzonte giunto «Soarele ajunsese deja la orizontul al cărui meridian stă la zenit deasupra Ierusalimului; iar noaptea, care potrivnic i se roteşte, ieşea din Gange alături de Balanţă, ce-i cade din mîini cînd se-mplineşte; încît obrajii albi şi purpurii ai Aurorei frumoase, de vîrsta înaintată se îngălbeneau» (v. 1-9). Cîntul se deschide cu o precizare a timpului, în funcţie de coordonatele astronomice. Soarele răsărea în Purgatoriu. „Pentru a înţelege pasajul trebuie să ne raportăm la astronomia medievală. Ierusalimul era plasat în centrul Emisferei boreale, singura locuită de oameni. Cele două puncte extreme, la 900 fiecare de centru erau, la orient Gangele şi la occident Cádiz. Purgatoriul era la polul opus, pe aceeaşi axă cu Ierusalimul, şi avea ca puncte extreme, la 900 fiecare, la orient Cádiz şi la occident Gangele. De aceea cînd se spune că soarele este la orizontul Ierusalimului, aceasta înseamnă că apune pe pămînt şi răsare în Purgatoriu. Şi întrucît cele două emisfere, boreală şi australă, sînt la antipozi, atunci cînd noaptea îşi face ocolul, ea se mişcă în sens opus soarelui: dacă este ziuă în Purgatoriu, este noapte pe pămînt” (T. Di Salvo). “Această a doua terţină a fost judecată de cineva (Pistelli) inutilă, dar trebuie să obiectăm la o asemenea observaţie că ceea ce poate părea, la o primă lectură, ca o simplă demonstraţie de erudiţie evocă în poezia din acest pasaj sensul ordonat al desfăşurării evenimentelor din cosmos, drept care oricărei apariţii de aştri pe bolta cerească îi corespunde apariţia contrară, la antipozi, într-un raport imens faţă de capacităţile noastre de judecată şi înţelegere, dar care îşi găseşte măsura exactă în mintea ordonatoare a lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). 10. Noi eravam lunghesso mare ancora, «Noi eram încă pe ţărmul mării, ca lumea care se gîndeşte la drumul său, de umblă cu inima şi stă-n loc cu trupul. Şi iată cum, la sosirea dimineţii, prin aburii groşi, Marte străluceşte roşiatic la apus, peste solul marin» (v. 10-15). Virgiliu şi Dante s-au oprit nesiguri pe ţărmul mării, asemeni unor pelerini mînaţi de dorinţa călătoriei, dar care ezită în ce direcţie să pornească. În faţa ochilor lui Dante a apărut pe neaşteptate o lumină puternică, asemănătoare planetei Marte, care sclipeşte roşie la asfinţit, înfăşurată în aburii mării. „Începe să se precizeze sentimentul dominant al cîntului, care nu e exultant şi nici doar elegiac, ci de frumuseţe matinală, de suavitate a amintirilor celui ce se plasează la limita ideală a vieţii şi, înainte de-a înfrunta noi situaţii, îşi reaminteşte cu blîndeţe trecutul favorabil, din care se iveşte chipul drag al unui prieten, ca pentru a sintetiza minunatele lucruri iubite şi pierdute” (T. Di Salvo). „În structura ei, această terţină aminteşte muzica obosită din versurile 118-120 ale cîntului I. Cei doi pelerini sînt singuri, pe malul acelei mări unde au asistat – după lunga, interminabila noapte infernală – la miracolul reînnoit al zorilor. Se gîndesc la drumul de străbătut, care va fi şi el anevoios şi aspru, deşi iluminat de Graţia de-acum binevoitoare şi vizibilă în strălucirea ei. Virgiliu, acel înţelept, care pe toate le ştie, nu mai e călăuza plină de autoritate din Infern, fiindcă «dacă în Infern înţelepciunea vechii poezii putea spune totul, întrucît în Infern este suficientă doar natura umană, acum Virgiliu însuşi se află în faţa unei lumi complet noi, care nu se mai conduce după raţiunea umană. În cîntul al XI-lea din Infern raţiunea lui Virgiliu cuprinde în sine şi domină perfect structura infernală. Aici deja nu: chiar peisajul este, încă din primul cînt, expresia unui gol ce nu poate fi umplut de natura umană, ci invocă un ajutor superior, care să înalţe spre o dimensiune metafizică mai intensă, spre însăşi viaţa lui Dumnezeu» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). 16. cotal m’apparve, s’io ancor lo veggia, «aşa mi-a apărut, de-aş mai vedea-o iar, lumină pe mare venind atît de iute, că mişcarea sa nici zborul n-o întrece. Pe care, îndată ce mi-am retras o clipă ochiul, pentru a-l întreba pe călăuzul meu, am revăzut-o mai strălucitoare şi mai mare» (v. 16-21). Lumina s-a apropiat cu repeziciune de Dante, de pe mare. Călătorul s-a răsucit spre Virgiliu, pentru a-i cere lămuriri. „Versurile 10-12 au marcat un fel de oprire în expunerea obiectivă a faptelor, o pauză în evoluţia acţiunii, o reculegere meditativă a sufletului, încă trepidant după dureroasa încercare infernală, încă nesigur în privinţa căilor propriei mîntuiri şi copleşit parcă de atmosfera miraculoasă în care se află scufundat (...). După versul al 13-lea povestirea se reia, trepidaţia se schimbă în aşteptarea plină de încredere, peisajului, pînă acum plin de presimţiri, dar nemişcat, i se imprimă o mişcare foarte rapidă. Este o pată simplă, care mai întîi apare ca o scînteie ameninţătoare (...), pentru a se debarasa apoi de orice ambiguitate terestră şi a deveni lumina din versul al 17-lea şi a se înconjura apoi, pe părţile laterale, de o candoare încă informă. Realismul, în virtutea căruia Dante identifica imediat în prima cantică aspectul esenţial al unei forme din lumea sensibilă, al unei atitudini umane, al unui caracter, lasă locul în Purgatoriu unei reprezentări graduale a realităţii, căci realitatea din Purgatoriu nu se mai configurează în caracterul definitiv al unei sentinţe deja aplicate, aşadar în fixitatea pe care o singură privire este în măsură să o dezvăluie în mod plastic, ci – în calitatea de itinerariu spre perfecţiune, de îndeplinire a unor acte simbolice care se desfăşoară în timp – i se destăinuie progresiv sufletului, ce a devenit demn de a o percepe. Această gradualitate a manifestării realităţii – în care se concretizează artistic procesul de cucerire treptată a Binelui de către sufletele care se purifică – stă la temelia stilistică a celei de-a doua cantice, pe care unii critici au definit-o «picturală», în opoziţie cu aceea, mai limpede conturată, caracterizată ca «sculpturală», a Infernului” (E.A. Panaitescu). 22. Poi d’ogne lato ad esso m’appario «Apoi pe laturile sale mi-a apărut ceva alb, şi dedesubt încet a ieşit altceva. Maestrul meu încă nu s-a clintit, pe cînd primele pete albe s-au vădit a fi aripi; atunci, cunoscîndu-l pe matelot, a strigat: ‘Iute, iute, aruncă-te-n genunchi: iată-l pe îngerul Domnului: uneşte-ţi mîinile: de-acum vei tot vedea aşa demnitari» (v. 22-30). Cînd Dante şi-a aţintit din nou privirile spre pata de lumină, a distins pe marginile ei aripile albe. Virgiliu l-a recunoscut pe îngerul luntraş de suflete şi i-a poruncit lui Dante să se arunce în genunchi cu respect. „Graba cu care Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să îngenuncheze nu întrerupe procesul prin care se defineşte treptat – de la comparaţia iniţială cu Marte şi pînă la recunoaşterea aripilor, în candoarea difuză care apare pe cele două laturi ale luminii – figura luntraşului de suflete, ci reprezintă încununarea sa firească şi armonioasă. Observă Montanari că strigătul poetului latin, mai curînd decît de uimire, este o exclamaţie de «exultare şi aproape de triumf, întrucît Virgiliu constată că şi-a condus discipolul în portul sigur al Graţiei: de aceea reacţionează mai uşor decît adineaori, în faţa lui Cato (cîntul I, v. 49 sq.); (...) din liniştea plină de aşteptare se iveşte un punct luminos şi, după ce se măreşte pînă capătă aspectul unui înger, se naşte strigătul de exultare al lui Virgiliu, puternic şi totuşi deja liber, uşor, fericit, în libertatea dată de graţie»” (E.A. Panaitescu). „Acesta este primul dintre îngerii care apar în Purgatoriu unde, cum remarcă Virgiliu, prezenţa lor va fi obişnuită. În el se reflectă deja ceea ce va reprezenta caracterul lor de bază: frumuseţea, învelită în lumină şi mereu marcată de o aură supranaturală. Îngerii sînt de fapt figura realităţii divine, care iese în întîmpinarea omului, dar îl transcende; ei anticipează calitatea tipică a întregii reprezentări din Paradis” (Chiavacci Leonardi). 31. Vedi che sdegna li argomenti umani, «Vezi că nu pune preţ pe instrumentele umane, că nu-i trebuie vîsle ori vele, decît aripile sale între ţărmuri aşa depărtate. Vezi cum le ţine drepte spre cer, tăind văzduhul cu eternele pene, care nu se schimbă ca pielea muritoare» (v. 31-36). Luntraşul divin nu recurge la unelte omeneşti, pentru a străbate distanţele mari, de pe lumea cealaltă pînă pe malul Purgatoriului. Aripile înălţate la cer, acoperite cu pene indestructibile, îi sînt suficiente. „Acest înger îl poate readuce în memorie pe îngerul care în Infern deschide porţile cetăţii Dite şi înfrînge opoziţia diavolilor; acela însă are ceva energic şi imperios, pe cînd acesta este învăluit într-o atmosferă de miracol” (T. Di Salvo). „În realitatea efectivă (îngerul nu are nevoie de instrumentele umane) se cuprinde una dintre marile teme ale Comediei. Cu forţe omeneşti nu putem ajunge la Dumnezeu; avem nevoie de forţa divină” (Chiavacci Leonardi). „Între ţărmuri aşa depărtate: în sens propriu, îngerul merge de la gurile Tibrului, de unde adună sufletele, pînă la insula Purgatoriului, în mijlocul oceanului. Dar aceste două ţărmuri sînt mult mai depărtate decît realitatea pe care o semnifică: de pe pămîntul oamenilor, pînă la lumea lui Dumnezeu; iar accentul şi ritmul versului ne ajută s-o înţelegem” (Chiavacci Leonardi). 37. Poi, come più e più verso noi venne «Apoi, cum tot venea pasărea divină, mai strălucită apărea; şi ochii de aproape n-au mai putut-o privi, ci i-am aplecat; şi-a venit la ţărm c-o luntre sprintenă şi uşoară, de-n apă deloc nu se-afunda» (v. 37-42). Matelotul divin strălucea tot mai mult, pe măsură ce se apropia, încît Dante a trebuit să-şi coboare ochii. S-a apropiat de ţărm, cu luntrea sa agilă, care plutea pe deasupra undelor mării. „Reprezentarea îngerului, căruia Dante îi construieşte pe rînd elementele componente, pe măsură ce i se fac vizibile prin imagini succesive (...) este în secvenţele sale extrem de modernă: ar putea fi asemănată cu un procedeu fotografic, prin fotograme înşirate, sau cu o tehnică cinematografică. Şi totuşi îngerul redă o formă ce aparţine în mod riguros iconografiei medievale” (T. Di Salvo). «La pupă stătea luntraşul ceresc, ce părea întipărit de preafericire; şi sute de duhuri înăuntru şedeau. ‘In exitu Israel de Aegypto’ cîntau toţi într-un glas şi celelalte scrise-apoi în psalm. Le-a făcut semnul sfintei cruci; la care ei s-au năpustit cu toţii pe ţărm: iar el a plecat, cum a venit, cu zor» (v. 43-51). Îngerul îşi conducea ambarcaţiunea de la pupă, într-o atitudine maiestuoasă. Sutele de suflete transportate cîntau în cor psalmul biblic de slavă pentru scăparea din robie. Ajuns la destinaţie, luntraşul le-a binecuvîntat, iar duhurile au alergat pe mal. Barca a plecat înapoi în grabă. „Să se compare această barcă şi cea a lui Caron, dar mai ales atitudinea de cumplită disperare a sufletelor infernale, care săreau în barcă, şi cea de linişte senină a acestor suflete: vedem abisul care desparte răul de bine” (T. Di Salvo). „Acest psalm, cu numărul CXIII, sărbătoreşte eliberarea israelienilor din captivitatea egipteană şi prin urmare este legat de condiţia sufletelor care se eliberează de pe pămînt şi pornesc spre purificare” (T. Di Salvo). „Şi cîntarea cu aceeaşi voce este un indiciu al acţiunii unitare a sufletelor şi o repudiere a caracterelor egoiste şi individualiste, care pe pămînt, dar şi în Infern, îi marchează pe cei care li se opun celorlalţi şi pierd simţul colectivităţii, al comunităţii, care înseamnă hotărîrea de a participa laolaltă a tuturor la acelaşi act unificator. De acum înainte va fi o constantă a tipului de penitenţă din Purgatoriu. Iar din acest cor pe o singură voce – care se exprimă într-un cîntec monodic, conform modulului adoptat de muzica medievală – va începe să facă parte şi Dante, al cărui itinerariu începe a se defini ca expediţia individului, dinspre singurătatea sa, dinspre izolarea sa, către comunitatea care dobîndeşte un sens, atunci cînd se supune unui ţel care pe toate le leagă şi le uneşte” (T. Di Salvo). „Cîntau: este primul cîntec care se aude în Purgatoriu şi, după cum se va vedea, este primul dintr-o lungă serie. De fapt pe fiecare cornişă va răsuna un cînt liturgic – format din rugăciunile sau psalmii cei mai cunoscuţi, care se recitau atunci în biserică de către cler şi popor – ca trimitere la gîndurile cereşti, la mîntuirea obţinută, la iubirea divină. În fiecare, un cuvînt cunoscut are rolul de aluzie (de obicei sînt citate doar două sau trei cuvinte, de la început, ca aici), iar cîntecul, prin blîndeţea şi armonia sa, e destinat, la fel ca frumuseţea naturii, să transmită ideea de divinitate” (Chiavacci Leonardi). 52. La turba che rimase lì, selvaggia «Mulţimea oprită acolo părea rătăcită prin ţinut, privind în jur ca omul ce noi lucruri încearcă. În toate părţile străpungea ţinutul soarele, care cu săgeţile lui gonise din vîrful cerului Capricornul, cînd lumea nouă şi-a ridicat fruntea spre noi, zicîndu-ne: ‘De ştiţi, arătaţi-ne calea de mers pe munte’» (v. 52-60). Sufletele debarcate priveau roată dezorientate şi le-au cerut ajutorul celor doi călători. Razele soarelui deja se răspîndeau peste tot, se făcuse ziuă. „Sentimentul de aşteptare, de suspendare, al celor doi poeţi se extinde şi la noii-veniţi, de asemeni incapabili să treacă de la momentul de rugăciune la cel de religiozitate pusă în practică” (T. Di Salvo). „Imaginea soarelui care îşi aruncă săgeţile este de ascendenţă clasică, unde soarele este identificat cu Apolo, care înarmat cu săgeţi urmărea vînatul; în cazul de faţă, capricornul. Această constelaţie primăvara se află foarte departe de soare şi de aceea pare urmărită de el” (T. Di Salvo). 61. E Virgilio rispuose: «Voi credete «Şi Virgiliu a răspuns: ‘Voi credeţi poate că noi cunoaştem aceste locuri; dar sîntem drumeţi ca voi. Abia de-am ajuns, chiar înaintea voastră, pe altă cale, ce-a fost aşa de aspră şi grea, că urcuşul de-acum ne va părea o joacă’. Duhurile care m-au priceput după suflare că-s încă viu, uimite au pălit» (v. 61-69). Virgiliu îi asigură pe noii-veniţi că nici ei nu cunosc drumul, fiindcă au ajuns doar cu puţin mai devreme, venind pe un drum mai dificil, faţă de care ascensiunea în Purgatoriu va fi mai uşoară. Sufletele penitente şi-au dat seama că Dante încă n-a murit şi au rămas uluite. „Acest motiv al personajului Dante care, recunoscut ca fiind viu, stîrneşte uluirea sufletelor, îndemnîndu-le să-i vorbească, ne însoţeşte în toată cantica. Prezenţa unui om viu nu este doar semnul uneia dintre modalităţile misterioase de acţiune ale lui Dumnezeu, ci şi o legătură între realitatea istorică, de care ţine el, şi lumea de dincolo: se naşte de aici o constantă confruntare între o experienţă deja încheiată şi una care se înfăptuieşte, şi care se rezolvă într-o judecată despre distanţa care îi desparte pe oameni de idealurile religioase şi sociale prin care se ajunge pe lumea cealaltă” (T. Di Salvo). 70. E come a messagger che porta ulivo «Şi cum la solul ce poartă ramura de măslin se-adună lumea spre a auzi veştile şi nimeni nu se fereşte de îmbulzeală, aşa spre chipul meu s-au aţintit acele suflete norocoase, aproape uitînd a merge să se cureţe» (v. 70-75). Odinioară cetăţenii dădeau fuga să asculte vestea bună, adusă de solul ce purta o ramură de măslin. La fel s-au îmbulzit şi sufletele în jurul lui Dante, amînîndu-şi drumul spre penitenţă. „Ramura de măslin era în Evul Mediu semn de veste bună: pace, victorie, sfîrşit al unui pericol. Comparaţia – mulţime care se înghesuie în jurul celor doi pelerini – mulţime care se îngrămădeşte în preajma mesagerului, este destinată să dedramatizeze rătăcirea precedentă, de care sufletele au fost cuprinse, la vestea că erau în faţa unui om viu şi care le împingea să se îndoiască de cunoştinţele şi aşteptările lor. Scena cu solul, în simplitatea sa cotidiană, în realismul său ţărănesc, readuce situaţia la dimensiuni pămînteşti, vitale, afectuoase. (...) Dar toate aceste priviri uluite pregătesc contextul episodului legat de Casella, care îşi face apariţia din mijlocul privirii colective marcate de uimire şi afecţiune” (T. Di Salvo). 76. Io vidi una di lor trarresi avante «Eu am văzut pe unul venind în faţă pentru a mă-mbrăţişa, cu atîta iubire încît m-a îndemnat să procedez la fel. Vai, umbre golaşe, avînd doar înfăţişare! De trei ori mi-am încolăcit braţele în jurul ei şi de atîtea ori m-am pomenit cu ele pe piept» (v. 76-81). Dintre nou-veniţi a ieşit în faţă unul, care a vrut să-l îmbrăţişeze pe Dante. Şi protagonistul a încercat, de trei ori, aceeaşi îmbrăţişare, dar fără succes: braţele lui au strîns doar vidul, căci duhurile erau lipsite de trup. „Sufletul care înaintează pentru a-l îmbrăţişa pe Dante este cel al lui Casella, despre care Anonimul Florentin scrie: «Fost-a Casella da Pistoia un foarte mare muzicist şi mai cu seamă în arta de a intona; şi fost-a bun cunoscut de-al poetului, pentru că în tinereţea lui făcut-a Dante multe canţone şi balade pe care acesta le-a intonat; şi lui Dante mult plăcut-a de el şi mai cu seamă pe vremea cînd o iubea pe Beatrice». Alţi comentatori din vechime se referă la el ca la un muzician florentin. Motivul triplei îmbrăţişări zadarnice cu umbra defunctului i-a fost inspirat Poetului de un pasaj din Eneida (VI, v. 700-702): Enea încearcă zadarnic să îmbrăţişeze umbra tatălui său Anchise. Dante concentrează, precizîndu-l, motivul virgilian şi îl face mai incitant şi dramatic, eliminîndu-i aspectele ce confereau întîlnirii dintre Enea şi Anchise un ton de blîndă elegie. De fapt, dacă pentru un păgîn viaţa de apoi reprezenta o diminuare, un ecou palid al desăvîrşirii din viaţa pămîntească, pentru un creştin viaţa pămîntească este aceea care pare ciuntită, incompletă, faţă de cea de după moarte. De aceea motivul triplei îmbrăţişări, dezolat şi patetic la Virgiliu, are la Dante numai funcţia de a sublinia afecţiunea ce supravieţuieşte morţii, prietenia dintre două spirite, care-şi află împlinirea în lumea vieţii eterne” (E.A. Panaitescu). 82. Di maraviglia, credo, mi dipinsi; «De uimire, cred, m-am colorat; căci umbra a zîmbit şi s-a retras, dar eu, urmînd-o, am venit spre ea. Duios mi-a zis să nu mai încerc: atunci am recunoscut cine era şi am rugat-o ca, spre a-mi vorbi, să se oprească oleacă» (v. 82-87). Uimirea s-a întipărit pe chipul lui Dante, iar păcătosul a surîs şi s-a dat la o parte. Dante s-a apropiat din nou de celălalt şi l-a recunoscut. „Situaţia se răstoarnă: mai întîi erau umbrele mirate şi palide, acum Dante este cel care, surprins de îmbrăţişare, nu-şi poate ascunde uimirea omului atras instinctiv în cercul de afecţiune ce provine de la grupul de suflete. Dar situaţia, rapidă şi construită din sentimente care se răstoarnă cu iuţeală, nu devine dramatică, e îmblînzită şi înseninată de zîmbetul duhului, care acum se află într-o condiţie de superioritate” (T. Di Salvo). “Casella ne apare departe de orice frămîntare, care face problematică, ireală căutarea fericirii pe pămînt (duios mi-a zis să nu mai încerc), dar totodată este legat de ceea ce pe pămînt a părut a fi o anticipare a felului de-a simţi al sufletelor în Purgatoriu: spiritualitatea sentimentelor, o blîndeţe, o tandreţe ce exprimă o fierbinte compasiune. Afecţiunea lui faţă de Poet «acum se concretizează în dorinţa de a şti cum a ajuns Dante acolo, cu înfăţişarea sa muritoare, în ţinutul umbrelor şi ‘merge’, aşa cum merg ei, care deja sînt umbre despărţite de trupul muritor. Nu spune unde merge; acoperă însă destinaţia într-o sugestivă indeterminare, foarte potrivită pentru locul care este la o depărtare extremă şi absolută faţă de orice determinare pămîntească» (Chiari)” (E.A. Panaitescu). 88. Rispuosemi: «Così com’ io t’amai «Mi-a răspuns: ‘Cum te-am iubit în trupul muritor, la fel te iubesc în risipire: de aceea stau pe loc; dar tu de ce mergi?’. ‘Dragul meu Casella, spre a mă-ntoarce iar unde sînt, fac eu această călătorie’, i-am spus; ‘dar ţie cum de ţi s-a răpit atîta vreme?’» (v. 88-93). Prietenul îl asigură pe Dante că îl iubeşte la fel de mult, după moarte, ca pe vremea cînd trăia. Protagonistul îl informează că a pornit la drum pentru a redobîndi virtutea. Apoi se interesează cum de a întîrziat celălalt atît de mult în calea spre mîntuire. „La întrebarea lui Casella dar tu de ce mergi? răspunde cea a lui Dante dar ţie cum de ţi s-a răpit atîta vreme?. Observă în legătură cu aceasta Pistelli: «Nimic n-ar putea exprima interesul reciproc al celor doi prieteni, mai bine decît aceste două întrebări întrerupte, rapide, aproape îndurerate... Aici dar întrerupe un alt discurs, deja început, şi exprimă de două ori acelaşi lucru: dar să lăsăm problemele mele: vorbeşte-mi despre tine, fiindcă doar asta mă interesează»” (E.A. Panaitescu). „Pe cînd orice întîlnire din Infern devenea o ciocnire, dacă nu cu damnatul, măcar cu lumea evocată de el (ca în cazul lui Brunetto Latini, unde opoziţia este între Dante şi ticăloasele bestii fiesolane care l-au izgonit din Florenţa), aici prima întîlnire este celebrată ca o scumpă redescoperire a iubirii, a afecţiunii, a cordialităţii, a corespondenţei afective şi artistice” (T. Di Salvo). 94. Ed elli a me: «Nessun m’è fatto oltraggio, «Şi el mie: ‘Nimeni nu m-a nedreptăţit, dacă cel ce ia cînd şi pe cine vrea, de mai multe ori mi-a negat trecerea; căci din voinţa dreaptă se face voia lui: însă de trei luni i-a luat pe toţi ce-au vrut să intre, în bună pace» (v. 94-99). Casella îi explică lui Dante că n-a fost o nedreptate faptul că i s-a amînat trecerea spre Purgatoriu. Îngerul luntraş are deplina libertate de a-şi alege sufletele pe care le transportă, în funcţie de voinţa divină. În ultimele trei luni (după promulgarea Jubileului anunţat de Benedict al VIII-lea în noaptea de Crăciun a anului 1299), toţi cei care au vrut să urce pe barcă au fost acceptaţi. „«Pare rezonabil să presupunem că îngerul amînă trecerea pentru sufletele celor ce-au murit, fiindcă nu erau tocmai în regulă cu Biserica, în aşteptarea situaţiei ca ele, prin dorinţă fierbinte şi rugăciune, să repare greşeala» (Chimenz). Este o ipoteză: Dante nu ne dă nici o explicaţie despre aceasta; o înregistrează şi nu se scufundă în cercetări teologice care s-o justifice. Putem presupune de asemeni că Dante l-a pus pe Casella să ajungă în Purgatoriu tocmai în dimineaţa cînd vine el din motive poetice, fiindcă în acest moment avea nevoie de un personaj pe care să-l plaseze în centrul muzicii măreţe care străbate aceste două cînturi” (T. Di Salvo). 100. Ond’ io, ch’era ora a la marina vòlto «Aşa că eu, care priveam la valul mării, unde apa Tibrului devine sărată, de el fost-am cules cu binişorul. Spre acea strîmtoare şi-a îndreptat el acum aripa, fiindcă mereu acolo se adună cei ce nu se prăbuşesc spre Aheron’» (v. 100-105). Casella aştepta să se îmbarce spre Purgatoriu, stînd cu privirea aţintită spre gura de vărsare a Tibrului, unde se strîng toţi cei ce nu se prăvălesc în Infern. „Această credinţă dantescă nu are un echivalent în teologia medievală; unii l-au acuzat pentru asta de erezie pe poet. Faptul că sufletele îşi încep călătoria spre Purgatoriu de la vărsarea Tibrului ţine de raportul pe care Dante îl stabilea între mîntuire şi Biserică, închipuită ca intermediara esenţială dintre pămînt şi valorile eterne, adevărate” (T. Di Salvo). 106. E io: «Se nuova legge non ti toglie «Şi eu: ‘De noua pravilă nu-ţi opreşte memoria sau folosirea cîntului drăgăstos, ce-mi alina adesea zbuciumul, fii bun şi împacă-mi sufletul care, laolaltă cu trupul meu venind aici, e tare ostenit!’» (v. 106-111). Dante îl roagă pe muzicianul Casella să-i intoneze o canţonă de iubire, ca pe vremuri, cînd îl reconforta în timpul vieţii, dacă nu cumva noua lege de după moarte i-o interzice. „Putem înţelege că Dante îi cere prietenului un cîntec de iubire, fie şi alegoric, care să aibă însă puterea de a potoli patimile şi care să fie important nu atît pentru conţinutul său, cît pentru tehnica sa. De fapt în Convivio (II, XIII, 24) Dante scrie că muzica are o mare putere de atracţie şi îndeamnă la oprirea activităţilor intelectuale şi sentimentale care îl agită pe om. La muzică şi la tehnica muzicală Dante s-a priceput, dacă e adevărată informaţia pe care ne-o transmite Boccaccio, că poetul în tinereţe s-a bucurat de sunete şi cîntece şi i-a frecventat pe muzicanţi, cărora le-a oferit texte de pus pe note” (T. Di Salvo). 112. 'Amor che ne la mente mi ragiona' «‘Iubirea care-n mintea mea vorbeşte’, a-nceput el atunci aşa de gingaş, încît gingăşia încă-mi sună dinăuntru. Maestrul meu cu mine şi cu acea lume care era cu el păream aşa de fericiţi, parcă ne vrăjise mintea» (v. 112-117). Casella a pornit să interpreteze, cu multă sensibilitate, o melodie compusă pe versurile lui Dante. Cei doi poeţi au stat pe loc să-l urmărească fascinaţi. „Amor che ne la mente mi ragiona este versul cu care începe canţona comentată în cartea a III-a din Convivio. Dante analizează această canţonă în mod alegoric, încercînd să demonstreze că laudele pentru femeia iubită sînt laude adresate filosofiei şi îşi încheie comentariul îndemnîndu-i pe oameni să urmeze învăţăturile filosofilor. Dar, făcînd abstracţie de învăţătura doctrinară, compoziţia, care în mai multe locuri se întîlneşte cu melodia foarte curată, aminteşte motive şi forme dintre cele incluse în Vita Nova. Este – notează Chiari – «canţona extazului fericit în iubire, atît de fermecător încît pînă şi intelectul deraiază... şi este canţona imposibilităţii absolute de a exprima în cuvinte ceea ce simte sufletul». În ce priveşte sensul întregului episod al lui Casella, sînt de mare interes următoarele observaţii ale lui Montanari: «Mitul virgilian al întîlnirii lui Enea cu tatăl defunct semnifica iluzia amintirii, care ţi-l face prezent o clipă pe cel dispărut, cu acelaşi sens pe care ţi-l dădea prezenţa vie care, după o clipă, te-a părăsit, făcînd şi mai dezolat sentimentul absenţei iremediabile. Dante cunoaşte prea bine o asemenea experienţă umană: dar la mitul iluziei rapid decepţionate se adaugă aici un suprasens, fără a-l distruge pe primul: prietenia cea mai înaltă şi eternă... nu se mai mulţumeşte cu simţurile trupeşti; şi totuşi, în trecerea de la temporal la etern, de la trupesc la spiritual, suferă de o dureroasă ruptură... Vechea temă a consolării prieteniei, retrăită mai întîi în atmosfera iubirii curteneşti, retrăită apoi în clima laudei solemne a filosofiei, simţită ca ţintă supremă a măreţiei umane, răsună acum ca o consolare umană, în care se topesc laolaltă muzica, prietenia, filosofia...»” (E.A. Panaitescu). 118. Noi eravam tutti fissi e attenti «Stăteam toţi înlemniţi şi-atenţi la notele sale; dar iată-l pe vrednicul bătrîn strigînd: ‘Ce-nseamnă asta, suflete leneşe? ce neglijenţă, ce trîndăvie-i asta? Daţi fuga la munte să vă lepădaţi de scoarţa ce nu vă lasă spre Dumnezeu învederat’» (v. 118-123). Fascinaţia spiritelor penitente şi a celor doi poeţi, în faţa melodiei intonate de Casella, este sfîşiată de intervenţia aspră a lui Cato. Paznicul Purgatoriului îi ceartă pe toţi pentru lenea care le-a întrerupt traseul pocăinţei. „La extazul sufletelor, încă înlănţuite, prin legătura spirituală a muzicii, de ceea ce parţial pur şi fericit le reapare din trecut, se contrapune dramatic porunca lui Cato. Starea contemplativă fiind prerogativa preafericiţilor (şi doar acestora Dumnezeu le este învederat în toată splendoarea sa), sufletele trebuie să nu mai privească în trecut, spre oazele de bine, în care au crezut că zăresc prefigurată fericirea eternă. Privirea lor trebuie să se îndrepte spre viitor, nu să evite amintirea greşelilor, ci să le depăşească prin ispăşire (daţi fuga la munte). «Casella şi Cato sînt asemeni celor două teme fundamentale din cîntul al II-lea al Purgatoriului: rătăcirea uluită, nesiguranţa cam lentă şi ceţoasă, respectiv siguranţa absolută şi indiscutabilă, certitudinea fermă şi fără de greşeală. Şi dacă nu ne-am teme să cădem într-un simbolism cumva mecanic şi formal, n-am ezita să adăugăm despre Casella şi Cato că reprezintă acum cele două stări sufleteşti ale lui Dante, pelerin prin noul ţinut: siguranţa de-a realiza în sine, curînd, libertatea absolută şi rătăcirea stupefiată şi uluită care-l aruncă în ceaţă» (Marti)” (E.A. Panaitescu). 124. Come quando, cogliendo biado o loglio, «Ca atunci cînd, culegînd boabe sau mei, porumbii adunaţi să ciugulească, potoliţi, fără obişnuita sumeţie, de li se-arată lucru înfricoşător îndată părăsesc hrana, căci sînt cuprinşi de mai mare grijă» (v. 124-129). Porumbeii stau de obicei la ciugulit, cu umilinţă, dar îndată ce li se arată un pericol, renunţă la mîncare, fiindcă se sperie. „Cuvintele lui Cato îşi ating efectul dorit: sufletele blînde şi supuse ca nişte porumbei, oprite o clipă să evoce aspectele dragi şi preţioase ale experienţei pămînteşti, pornesc degrabă într-acolo unde le cheamă voinţa divină. Din acest moment, ispăşirea devine tema dominantă în cantică” (T. Di Salvo). „Dante reprezintă în porumbei simplitatea, blîndeţea şi aerul rătăcit, nesigur, care le caracterizează pe aceste suflete abia ajunse; prin hrană se referă la atracţia puternică şi exclusivă a cîntecului. Aceasta este prima comparaţie care în Purgatoriu descrie sufletele, asemănate cu creaturi blînde şi slabe de pe pămînt, ca mioarele (III, 79) sau furnicile (XXVI, 35). Ele indică «sărăcia cu duhul», proprie locuitorilor din al doilea ţinut, în contrast cu aroganţa spiritelor infernale” (Chiavacci Leonardi). 130. così vid’ io quella masnada fresca «aşa văzut-am eu ceata cea nouă lăsînd cîntarea şi mergînd spre coastă, ca omul care umblă, dar nu ştie ce-l aşteaptă: nici plecarea noastră n-a fost mai zăbavnică» (v. 130-133). Asemeni porumbeilor izgoniţi de spaimă de lîngă boabele pe care le ciuguleau, penitenţii s-au îndreptat iute spre coasta muntelui, la dojana lui Cato. Cei doi poeţi şi-au grăbit de asemeni paşii. „Observă cu fineţe Chiari că, în ciuda apelului brusc al lui Cato privind întoarcerea la realitate, comparaţia cu porumbii «ne duce înapoi la pacea oferită de hrana plină de gingăşie a cîntului despre Casella şi se armonizează cu toată imaginea de tandră blîndeţe, cu care intră în sufletul nostru primul dintre aceste numeroase şiruri de suflete, pe care le vom întîlni în călătoria pe muntele Purgatoriului; şi este imaginea lumii noi, unde trebuie să dispară complet orice tulburare pămîntească». Aceasta e prima dintre comparaţiile care ilustrează condiţia sufletelor din Purgatoriu, caracterizată, cum bine a văzut De Sanctis, de uitarea conştiinţei individuale «în acelaşi spirit de caritate şi iubire... În Infern există mari individualităţi, dar nu există coruri; ura e solitară. În Purgatoriu nu avem mari individualităţi, dar întîlnim coruri: iubirea e simpatie, dualitate, un suflet ce caută alt suflet». De aceea numeroase comparaţii din a doua cantică se referă la grupuri de suflete, şi nu la suflete singuratice, ele propun meditaţiei noastre tema umilinţei şi a armoniei, nu a afirmării orgolioase a sinelui, ce introduce în univers sămînţa rebeliunii şi a dezordinii” (E.A. Panaitescu).
Laszlo Alexandru | ||
