 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Taina mîntuirii (Paradis VII)
1. «Osanna, sanctus Deus sabaòth, «‘Osanna, sanctus Deus sabaòth, superillustrans claritate tua felices ignes horum malacòth!’. Astfel răsucindu-se pe notele sale, am văzut cîntînd acea substanţă, peste care dublă lumină se-adună» (v. 1-6). Duhul împăratului Iustinian s-a îndepărtat de Dante, cîntînd un imn de slavă în latină, presărat cu termeni în ebraică. Fasciculul în care sufletul se înfăşura la plecare era marcat de lumina sa sufletească, interioară, şi de lumina divină, care-l umplea de fericire. “Cîntul se deschide cu un imn de slavă lui Dumnezeu, cîntat de Iustinian la sfîrşitul discursului său: «Osanna, oh, sfinte Domn al armatelor, ce adaugi aşa mare strălucire, cu lumina ta, la fericitele flăcări din aceste ţinuturi». Ideea centrală a imnului, exprimată de verbul făurit de Dante, superillustrans, este că Dumnezeu sporeşte în mod grandios lumina proprie a fiecărui duh, transmiţîndu-i supraabundenţa luminii sale divine. Solemnitatea acestui debut în limba latină liturgică – unică în cadrul canticei – prevesteşte marele subiect teologic despre care va fi vorba pe parcursul cîntului” (Chiavacci Leonardi). “Duhul lui Iustinian se îndepărtează cîntînd un imn, unde cuvintele în latină stau alături de cuvinte ebraice, după un obicei liturgic destul de răspîndit (de pildă, în Sanctus la slujbă), care îşi găseşte antecedentele în cîteva pasaje din Sfînta Scriptură. Osanna, termen ebraic de salut şi felicitare, a fost deja folosit de Dante în Purgatoriu (XI, 11; XXIX, 51) şi va fi repetat din nou în Paradis (VIII, 29; XXVIII, 118; XXXII, 135). La fel ca sabaòth, e termen ebraic şi malacòth, care prezintă o greşeală de transcriere, folosit în cîteva codice din Prologus galeatus al Sfîntului Ieronim ca mamlacòth. Cît priveşte conţinutul terţinei, e normal, cum arată Porena, ca Iustinian, «reprezentant al Imperiului, care a strălucit prin arme şi ştiinţă, ilustrat el însuşi prin faptele de arme şi înţelepciune... să-l elogieze pe Dumnezeul armatelor şi al înţelepciunii: fiindcă înţelepciunea este acea strălucire cu care Dumnezeu luminează sufletele fericite (felices ignes) din împărăţia cerurilor»” (E.A. Panaitescu). “Felices ignes: duhurile celor fericiţi, întrucît sclipesc în propria lor lumină, sînt şi în altă parte numite focuri (IX, 77; XVIII, 108; XX, 34 etc.). Pe acea lumină, iradiată de suflet (cf. V, 124-126), se altoieşte bogăţia luminii lui Dumnezeu. Întreaga terţină exprimă exultarea şi totodată abundenţa de lumină, una provocată de cealaltă” (Chiavacci Leonardi). “Răsucindu-se pe notele sale: mişcîndu-se circular, în ritmul cîntecului său (cf. XXV, 107); dansul în cerc le este specific, după cum se va vedea, duhurilor din Paradis, cercul semnificînd perfecţiunea şi infinitul divin” (Chiavacci Leonardi). 7. ed essa e l’altre mossero a sua danza, «iar ea şi celelalte s-au mişcat în dansul ei şi, ca sprintene flăcări, mi s-au învăluit iute-n depărtări. Eu mă-ndoiam şi ziceam ‘Spune-i, spune-i!’, în sinea mea: ‘spune-i’, ziceam, doamnei mele, care-mi alină setea cu dulcile-i vorbe» (v. 7-12). În timp ce duhurile se îndepărtau, călătorul se întreba dacă să ceară sau nu explicaţii de la Beatrice, pentru nelămuririle care îl frămîntau. “Mişcarea devine deodată foarte rapidă şi duhurile dispar aproape scufundîndu-se în vîrtejul de lumină. Se întorc în Empireul de unde au venit doar fiindcă trebuiau să-i ofere lui, poetului, o imagine sensibilă a fericirii ce are diferite grade” (T. Di Salvo). “Sprintene flăcări: ca scînteile focului, care zboară departe prin aer, la fel duhurile dispar din faţa ochilor lui Dante, prin depărtarea neaşteptată ce se produce. Frumuseţea rară a acestei terţine exprimă vraja profundă şi aproape extazul sufletesc, pe care versurile următoare îl vor repeta cu blîndeţea lor insistentă. Acesta e unul din momentele cînd, în ascensiunea din Paradis, printre viziuni şi cuvinte, intervine un repaus cu sens mistic, pentru a marca traseul, printr-o aluzie constantă la ultima realitate misterioasă spre care se îndreaptă” (Chiavacci Leonardi). 13. Ma quella reverenza che s’indonna «dar acel respect care mă stăpîneşte, doar la Be sau la ice, mă înclina ca pe omul adormit. Puţin m-a răbdat astfel Beatrice şi-a început, sclipindu-mi într-un zîmbet astfel, de-ar face omu-n flăcări ferice» (v. 13-18). Respectul pe care femeia iubită i-l impunea, doar la auzul începutului sau sfîrşitului numelui său, îl determina să stea cu capul înclinat. Dar ea i s-a adresat, în scurt timp, zîmbitoare. “Doar la Be sau la ice: forţa numelui este mereu recunoscută şi prezentă în povestea lui Dante şi mai ales cea a numelui femeii care oferă mîntuirea. Să se compare mai ales cu Purg. XXVII, 37-42, unde la auzul acelui nume, Dante se cutremură ca un om pe cale să moară” (Chiavacci Leonardi). “Îndoiala care-l frămîntă pe Dante şi-i dă un fel de nelinişte, care totodată îl îndeamnă şi-l blochează, se naşte din vorbele lui Iustinian, care mai întîi zice că era drept şi legitim ca Isus să ia asupra sa păcatul originar şi aşadar pedeapsa pe care oamenii o meritau, pedeapsă al cărei instrument inconştient au devenit evreii: şi pe urmă spune că aceştia au fost pedepsiţi de Dumnezeu fiindcă l-au ucis pe Isus, iar distrugerea Ierusalimului a fost un mare semn al intervenţiei pedepsitoare a divinităţii. Dante se întreabă de fapt: dacă evreii au fost instrumentul necesar pentru mîntuire, de ce trebuie să-i considerăm vinovaţi şi să-i pedepsim? Era o problemă de conştiinţă istorică şi implica totodată comportamentul creştinilor faţă de evrei: trebuie să le fim îndatoraţi? sau mai curînd trebuie să-i persecutăm, ca ucigaşi de zei? (...) Beatrice simte nevoia de a prelungi pînă la sfîrşitul cîntului explicarea unei probleme care nu ţine doar de justiţie, ci implică destinul religios şi istoric al omenirii. Deocamdată să remarcăm felul în care Beatrice începe «lecţia» cu suflet senin, cu un sentiment afectuos, fără încruntarea sau enervarea profesorului plictisit” (T. Di Salvo). 19. «Secondo mio infallibile avviso, «După judecata-mi negreşită, cum dreapta răzbunare pe drept a fost pedepsită te-a pus pe gînduri; dar iute mintea ţi-o voi deznoda; şi tu ascultă, căci vorbele mele un mare adevăr îţi vor prezenta» (v. 19-24). După cum şi-a dat seama călăuza, pelerinul nu pricepea afirmaţia anterioară a lui Iustinian: de ce a fost sancţionată de Dumnezeu o faptă bună (dreapta răzbunare)? Această aparentă contradicţie urmează să-i fie lămurită. “Beatrice, cu referire directă la vorbele lui Iustinian (cîntul VI, v. 92-93), defineşte explicit îndoiala lui Dante: dacă răstignirea lui Isus a fost dreaptă răzbunare, prin care a fost îmblînzită mînia Domnului împotriva oamenilor, după păcatul originar, cum au putut evreii (prin distrugerea Ierusalimului, înfăptuită de Titus) să fie pe drept pedepsiţi ca fiind răspunzători de moartea lui Mesia?” (E.A. Panaitescu). “Cum a putut o răzbunare dreaptă (actul prin care Isus a fost condamnat de Pilat) să fie apoi pedepsită printr-un act de asemeni drept (răzbunarea realizată de Titus, tot prin voinţă divină)? Cele două declaraţii par să fie contradictorii. Explicarea lor este ocazia, pretextul lui Dante pentru a expune doctrina întrupării şi a mîntuirii, întemeiate tocmai pe o contradicţie în termeni, Deus homo” (Chiavacci Leonardi). “Discursul pe care îl începe aici Beatrice este cel mai lung, din cele pronunţate de ea în întregul poem şi ocupă aproape tot cîntul VII, cel mai anevoios, poate, dintre cînturile Comediei, nu doar fiindcă «elementul doctrinar se prezintă mai descărnat, mai brut, mai dezgolit, mai vizibil decît în orice cînt teoretic din Purgatoriu, cum sînt XVIII şi XXV, dar şi mai ‘şcolăresc’, destinat să-l instruiască pe Dante, şi implicit pe cititor, în comparaţie cu toate cînturile doctrinare din prima jumătate a Paradisului...» (Elwert). După un prolog foarte luminos, de fapt, toate personajele dispar, nici chiar Dante nu mai intervine direct, fiindcă Beatrice preia datoria de a-i exprima îndoielile (cf. v. 55 şi 124). Nu mai întîlnim şiruri de suflete, nu se aud cîntece, nu se zăresc lumini: dispare orice referinţă la mediul înconjurător în care se desfăşoară demonstraţia amplă a Beatricei, de parcă Poetul ar vrea să evite ca vreun fapt sau vreun spectacol să distragă atenţia sa şi a cititorului de la subiectul central. De fapt această renunţare la orice element vizual sau de reprezentaţie nu poate fi întîmplătoare la Poet: în faţa celor mai mari taine ale credinţei, pe care el se pregăteşte să le prezinte, cum sînt creaţia, păcatul originar, învierea lui Cristos, nemurirea sufletului, Dante pretinde «o lectură lentă, cuvînt cu cuvînt, şi o continuă şi nesfîrşită încordare a atenţiei, pentru a urmări raţionamentul neîntrerupt» (Elwert). La sfîrşit nu se va putea contesta, cum ar vrea totuşi mulţi critici, că solemnitatea cîntului nu se naşte doar din marile teme tratate, ci şi din «emoţia subtilă a gîndirii, ca adevăr posedat», din «plăcerea caracteristică a gîndirii precise, degustate şi exprimate» (Getto). Poetul are sentimentul efortului pe care inteligenţa sa îl depune pentru a expune sistematic şi limpede dogmele credinţei: în cazul său este nu doar o asceză spirituală, ci şi o zbuciumată asceză mentală, «contemplată de fantezie şi tradusă liric în cadrul cîntului» (Getto)” (E.A. Panaitescu). 25. Per non soffrire a la virtù che vole «Pentru că n-a suferit frîul ce-a pus obstacol în folosul său, acel om ce n-a fost născut, damnîndu-se pe sine, şi-a damnat urmaşii; la care neamul omenesc a zăcut şubred multe veacuri în marea rătăcire, pînă ce Cuvîntul dumnezeiesc a hotărît să pogoare unde firea, ce de la creatorul său se-ndepărtase, s-a unit în persoana sa, doar prin actul de eternă iubire» (v. 25-33). Adam, strămoşul nostru, n-a acceptat limita pe care Dumnezeu i-a impus-o, în folosul său. Încălcînd porunca Domnului, Adam s-a damnat pe sine şi pe noi toţi, urmaşii lui. Omenirea a rătăcit apoi multe secole în mizerie. Dar Isus a hotărît să se întrupeze, cu ajutorul iubirii Sfîntului Duh, într-o fiinţă omenească, Sfînta Fecioară. Astfel Mîntuitorul a dobîndit o dublă natură, umană şi divină. “În aceste terţine este identificată în termeni foarte limpezi, cu o expunere clară, tematica creştină a creaţiei şi a mîntuirii. În povestea care începe (...) cu naşterea lui Adam, acţionează şi se înfruntă două forţe: pe de o parte trufia care-l doboară pe Adam, şi odată cu el omenirea, în prăpastia păcatului şi a rătăcirii morale, pe de altă parte generozitatea, care-l îndeamnă pe Isus să coboare printre oameni, pentru a-i ajuta şi a-i elibera din legătura păcatului originar. Toate întîmplările istoriei se petrec pe linia divinităţii uneori contestate, alteori afirmate, care oricum, şi atunci cînd este contestată, îndrumă evenimentele, chiar şi în forme ascunse şi tainice, spre ţeluri care sînt prezente şi în călătoria lui Dante în lumea cealaltă” (T. Di Salvo). 34. Or drizza il viso a quel ch’or si ragiona: «Acum înalţă chipul spre ce se spune. Această fire, cu creatorul ei unită, cum a fost creată, a fost sinceră şi bună; dar pentru ea însăşi a fost din Paradis izgonită, fiindcă s-a smuls de pe calea adevărului şi a vieţii» (v. 34-39). În momentul concepţiei, Cristos a fost neprihănit. Dar apoi, prin natura umană pe care a dobîndit-o, şi-a asumat păcatul originar, pentru care strămoşii au fost alungaţi din Paradisul Pămîntesc. “Aşadar Isus, în clipa conceperii era nevinovat şi pur: natura sa era umană, însă cea care i-a aparţinut lui Adam, înainte de căderea în păcat. Apoi, cînd a devenit om, şi El s-a pătat de păcatul originar şi a trebuit să se purifice, iar singura posibilitate a fost cea dată de cruce şi moarte, dacă voia să obţină împăcarea cu Dumnezeu care, cum scrie Sfîntul Ioan, este «calea, adevărul şi viaţa»” (T. Di Salvo). 40. La pena dunque che la croce porse «Chinul aşadar pe cruce, dacă la firea primită se măsoară, a fost pe deplin potrivit» (v. 40-42). Datorită naturii sale umane, Isus a fost răstignit în mod justificat. “Întrucît Isus, întrupat, a dobîndit natura umană căzută în păcatul originar, această natură, prin moartea sa, a primit pedeapsa potrivită pentru greşeala comisă de Adam. Dar întrucît Isus, pe lîngă faptul că a fost om, era şi Dumnezeu, condamnarea lui la moarte a fost o nelegiuire, care astfel a meritat cea mai aspră pedeapsă” (E.A. Panaitescu). 43. e così nulla fu di tanta ingiura, «şi nimic n-a fost mai nedrept, privind persoana ce-a pătimit, în care se unise atare fire. Aşa că dintr-o faptă au ieşit lucruri diferite: căci Domnului şi iudeilor le-a plăcut aceeaşi moarte; pentru ea s-a cutremurat pămîntul şi cerul s-a deschis» (v. 43-48). Moartea lui Isus pe cruce a fost în acelaşi timp dreaptă (căci se pedepsea jignirea adusă de Adam lui Dumnezeu) şi nedreaptă (fiindcă îl viza pe Fiul lui Dumnezeu). “Domnului şi iudeilor le-a plăcut aceeaşi moarte: cu moartea lui Isus, Dumnezeu, tocmai în clipa cînd pedepsea omul, îl salva deschizîndu-i porţile mîntuirii eterne (cerul s-a deschis), pe cînd iudeii l-au condamnat pe cel proclamat fiul lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). “Există aşadar două pedepse sau răzbunări: Isus îşi revendică păcatul originar, se lasă pedepsit, îi mîntuieşte pe oameni de pedeapsa lui Dumnezeu (o pedeapsă dreaptă şi echivalentă, fiindcă Dumnezeu-Isus îi dă satisfacţie lui Dumnezeu-Tatăl). Cealaltă pedeapsă se abate (iar aici Domnul se slujeşte, ca instrument al voinţei sale, de Imperiul Roman) asupra evreilor, care au vrut să-l respingă pe Mesia. Însărcinarea pedepsei este dată la dreapta curte, la curtea de justiţie, la tribunalul legitim al lui Titus, al cărui prefect, Pilat, îl judecase şi îl condamnase pe Isus” (T. Di Salvo). “Persoana lui Isus, după distincţia stabilită de teologia creştină, era unică şi divină, pe cînd natura lui era dublă, divină şi umană (cf. XIII, 25-27)” (Chiavacci Leonardi). 49. Non ti dee oramai parer più forte, «Să nu-ţi mai fie de-acuma greu de priceput, cînd se spune că dreapta răzbunare a fost pedepsită apoi de dreapta curte. Dar îţi văd deja mintea ghemuită din gînd în gînd la un nod, ce cu mare dor aşteaptă dezlegare» (v. 49-54). Prin dubla valenţă a răstignirii se explică aparenta contradicţie din cuvintele auzite de Dante. Se pare însă că o nouă nedumerire îl frămîntă acum. “Dreapta răzbunare a păcatului originar prin sacrificiul lui Isus a fost, la rîndul ei, pedepsită de Dumnezeu, care l-a trimis pe Titus să distrugă Ierusalimul, unde s-a săvîrşit marea jignire împotriva naturii divine a lui Cristos. Vechii comentatori şi cîţiva dintre cei moderni consideră că expresia dreapta curte face aluzie directă la Titus, dar, cum obiectează Porena, Titus «era instrumentul inconştient al pedepsirii iudeilor; însă curtea presupune o judecată, o justiţie, o conştiinţă limpede în exercitarea ei; şi toate acestea nu puteau să-i aparţină decît lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). 55. Tu dici: “Ben discerno ciò ch’i’ odo; «Tu zici: ‘Pricep limpede ce-aud; dar de ce-a vrut Domnul, mi se ascunde, mîntuirea noastră sub această formă’» (v. 55-57). Dante înţelege sensul explicaţiilor primite de la Beatrice. Dar el nu pricepe de ce, pentru a ne mîntui, Dumnezeu a ales o asemenea modalitate, prin întruparea şi răstignirea lui Isus. “Era o întrebare foarte raţională: nu existau alte posibilităţi, în afară de cea a venirii lui Isus-Dumnezeu şi a patimilor sale? Dacă Dumnezeu este atotputernic, putea să înfăptuiască mîntuirea pe o cale mai puţin crudă şi aşa greu de înţeles. La întrebarea raţională a lui Dante, Beatrice opune un răspuns cu caracter fideist: n-o ştie nimeni, în afară de Dumnezeu şi de cei luminaţi de divinitate” (T. Di Salvo). 58. Questo decreto, frate, sta sepulto «Astă hotărîre, frate, e îngropată pentru ochii celui cu gîndirea nehrănită de flacăra iubirii. Totuşi, fiindcă la acest semn mult se priveşte şi puţin se zăreşte, voi spune de ce-a fost asemenea mod mai vrednic» (v. 58-63). Decizia Domnului rămîne ascunsă pentru mintea celor ce n-au fost atinşi de iubirea divină. Totuşi, întrucît mulţi au încercat o explicaţie raţională pe acest subiect, Beatrice va prezenta aici punctul de vedere al teologiei, pe care ea o simbolizează în cadrul poemului. “Pe de o parte, aşadar, taina şi neputinţa omului de-a o cunoaşte pe cale raţională; pe de altă parte afirmaţia că taina poate fi, dacă nu descifrată, măcar aproximată printr-un fierbinte act de credinţă, care-l plasează pe credincios în prezenţa divinităţii, dar prin intermediul unui har pe care aceasta i-l dăruieşte. În opinia lui Dante şi a contemporanilor săi, cele două forţe, îndemînarea sau raţionalitatea şi credinţa sau harul pot să convieţuiască şi să ofere înţelegerea completă pentru ceea ce doar minţii singure îi scapă. De fapt Evul Mediu afirma două lucruri: mai întîi, că taina trebuie să fie primită cu ajutorul credinţei, care nu ajunge la iraţionalitate, ci urmează căi ce nu sînt raţionale, dar nici opuse raţiunii; pe urmă, că momentul înalt, sublim şi onorant este mai ales cel datorat credinţei. De aceea o călătorie pe lumea cealaltă poate fi doar parţial călăuzită de Virgiliu” (T. Di Salvo). “După cum s-a spus, chestiunea i-a frămîntat îndelung pe marii învăţaţi ai Bisericii. Dante urmează linia principală, dată de Augustin, Anselm şi Toma, dar explicaţia lui, unică prin forţa de sinteză şi frumuseţea limbajului, pe care o conferă doctrinei dificile, este pînă acum textul cel mai clar şi convingător – în doar douăzeci de terţine – pe care-l avem pe această temă” (Chiavacci Leonardi). 64. La divina bontà, che da sé sperne «Divina bunătate, ce de la ea alungă orice ură, arzînd în sine, sclipeşte astfel încît desfăşoară frumuseţile eterne. Ce de la ea nemijlocit vine e fără sfîrşit, căci nu i se schimbă amprenta cînd pune sigiliul. Ce de la ea nemijlocit plouă e cu totul liber, căci nu se supune puterii lucrurilor noi» (v. 64-72). Bunătatea divină respinge invidia, egoismul şi pasiunile duşmănoase. Ea îşi răspîndeşte asupra tuturor creaturilor eterna frumuseţe. Creaturile provenite în mod direct de la ea se bucură de libertate şi nemurire. “După nemurire, a doua frumuseţe dăruită de Dumnezeu esenţelor eterne pe care El le creează în mod direct este libertatea. Cerurile sînt aici numite lucrurile noi faţă de Dumnezeu, care le-a creat şi care există dinainte de ele” (E.A. Panaitescu). “Ce de la ea...: ceea ce derivă în mod direct de la Dumnezeu, fără intermediari. Se distingeau pe atunci două categorii de creaturi: cele create direct de Dumnezeu (îngerii, oamenii, materia primă, cerurile) şi cele create prin intermediul influenţelor cereşti, adică toate creaturile din lumea sublunară, cu excepţia omului. Primele nu sînt supuse pieirii, sînt nemuritoare; celelalte sînt coruptibile şi mor” (Chiavacci Leonardi). 73. Più l’è conforme, e però più le piace; «Cu cît îi seamănă, cu atît îi place; căci sfînta ardoare, ce-n toate radiază, în cele asemeni e mai vivace. De toate aceste daruri se foloseşte fiinţa umană; şi unul de-i lipseşte, din nobleţea ei decade» (v. 73-78). Fiinţa umană seamănă cu Creatorul ei, fiind liberă şi nemuritoare. Tocmai datorită acestei asemănări este îndrăgită de El. Însă dacă îşi pierde vreuna din calităţi, fiinţa umană îşi pierde privilegiul de care se bucură. “Există şi aici o ierarhie de perfecţiune şi valoare, prin care în mod ideal toate lucrurile create direct de Dumnezeu se dispun pe o scară, distribuite pe trepte, unde locurile cele mai apropiate de Creator le sînt oferite celor ce au păstrat mai mult din perfecţiunea care le-a făcut şi le-a răspîndit pe lume. Dumnezeu toate le luminează, dar mai mult într-o parte şi mai puţin în alta” (T. Di Salvo). 79. Solo il peccato è quel che la disfranca «Doar păcatul o înrobeşte şi-o depărtează de supremul bine; căci la lumina sa deloc nu se albeşte» (v. 79-81). Căderea în păcat aruncă fiinţa umană în ghearele pasiunilor josnice şi o îndepărtează de Dumnezeu. “Doar păcatul...: singurul lucru care îi poate lua libertatea (...) e păcatul, care îl face să nu mai semene cu Dumnezeu, aşadar nu mai sclipeşte în lumina lui (nu se albeşte). Cele trei daruri se pierd, fiecare, din cauza celui precedent: după ce pierdem libertatea, pierdem asemănarea cu Dumnezeu şi apoi pierdem strălucirea vivace, care îi corespunde acestei asemănări” (Chiavacci Leonardi). 82. e in sua dignità mai non rivene, «şi la demnitatea sa în veci nu mai revine, de nu umple golul păcatului, împotriva plăcerilor ticăloase cu drepte pedepse» (v. 82-84). Măreţia originară a omului nu mai poate fi redobîndită decît printr-o ispăşire adecvată. “Conceptul e limpede: omul, după ce şi-a pierdut condiţia de neprihănire şi libertate prin căderea în păcat, nu putea reveni la condiţia fericită din Paradisul Pămîntesc decît printr-o ispăşire adecvată, capabilă să restituie pe planul justiţiei ceea ce luase în mod arbitrar păcătuind. Să se observe procedura dualistă, întemeiată pe contrapunerea elementelor ce caracterizează forţele opuse. Omul era liber în actul creaţiei; a devenit sclav la căderea în păcat; (...) a comis un act grav de răzvrătire: trebuie să se aştepte la pedeapsa meritată. Discursul sub forma aceasta devine mai limpede, dar şi mai rigid, mai scolastic” (T. Di Salvo). 85. Vostra natura, quando peccò tota «Firea voastră, cînd a păcătuit toată în sămînţa ei, din aceste demnităţi, ca din Paradis, a fost alungată; şi ele nu se puteau recupera, de te gîndeşti atent, pe nici o cale, fără a se trece prin vreunul din aceste vaduri» (v. 85-90). Omul şi-a pierdut privilegiile şi a fost alungat din Paradis, ca reacţie la păcatul comis de Adam. Existau doar două posibilităţi de obţinere a iertării. “Natura umană, cînd a păcătuit în întregimea ei, adică în totalitate, prin strămoşul ei (întrucît toţi oamenii moştenesc de la el o fire coruptă) a fost îndepărtată, aproape respinsă de la aceste demnităţi, la fel cum a fost alungată din Paradisul Pămîntesc (al doilea eveniment este de fapt reflectarea celui dintîi, cum lasă de înţeles Dante în versul său sintetic)” (Chiavacci Leonardi). 91. o che Dio solo per sua cortesia «ori Domnul prin mărinimia sa îl iartă, ori omul prin sine îşi repară sminteala. Acum înfige-ţi ochiul în abisul sfatului etern, cît poţi mai strîns înlănţuit la vorba mea» (v. 91-96). Păcatul originar putea fi reparat ori prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ori prin strădania omului. “Aici intră în discuţie argumentul lui Anselm din Aosta în Cur Deus homo, un text fundamental pentru teologia mîntuirii. Existau două posibilităţi: fie Dumnezeu iartă din pură mărinimie, adică printr-un act gratuit, fie omul se răscumpără doar prin puterile sale (prin sine). Dar această a doua cale era imposibilă, căci omul, o creatură finită, nu are posibilitatea de-a remedia o jignire infinită. Aşadar nu mai rămînea decît intervenţia divină. Alegerea lui Dumnezeu n-a fost totuşi – în mod imprevizibil – cea a gestului gratuit, după cum se va vedea” (Chiavacci Leonardi). “Subiectul devine acum mai complex şi dificil: este înfruntat aspectul central şi nodal al învierii, al intervenţiei divinităţii. De aici îndemnul la o atenţie sporită, pentru a nu se scăpa nici un element al prezentării” (T. Di Salvo). 97. Non potea l’uomo ne’ termini suoi «Nu putea omul, în termenii săi, nicicînd să se-ndrepte, căci nu putea să coboare înapoi cu umilinţă dînd ascultare, pe cît a ţîşnit sus în neascultare; şi asta-i pricina pentru care omul de la putinţa-ndreptării prin sine a fost exclus» (v. 97-102). Omul, închis în limitele sale biologice, nu putea să ofere el însuşi o reparaţie acceptabilă pentru grava jignire suferită de Dumnezeu, prin gestul de răzvrătire al lui Adam. “Păcatul originar, explică Beatrice, a fost un act de trufie nebună, prin care omul a vrut să fie asemeni lui Dumnezeu în cunoaşterea binelui şi a răului. Remedierea lui însemna găsirea unei expieri proporţionale cu gravitatea acelui gest; dar pe cînd «măreţia lui Dumnezeu este infinită... nici o josnicie nu e infinită» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Prin căderea în păcat, distanţa dintre Dumnezeu şi om a devenit abisală: o revenire la condiţia originară îi era imposibilă omului, fiindcă în actul păcătuirii puterea lui şi-a pierdut vlaga, şi-a risipit forţa pentru o înviere autonomă” (T. Di Salvo). 103. Dunque a Dio convenia con le vie sue «Deci Domnul trebuia pe căile sale să-l readucă pe om spre viaţa adevărată, pe una sau pe amîndouă. Dar fiindcă fapta e cu atît mai îndrăgită de cel ce-o face, cu cît mai mult vădeşte bunătatea de unde-i provenită» (v. 103-108). Numai Dumnezeu putea să repună fiinţa umană în demnitatea pierdută, ori prin milă, ori prin dreptate. “Iată concluzia: dacă omul nu era în stare, era necesar prin urmare ca Dumnezeu însuşi să-l readucă pe om la condiţia vieţii depline şi perfecte. (...) Pe căile sale: cele două căi ale Domnului sînt mila şi dreptatea (expresia este biblică; vezi Psalmul 24, 10: «universae viae Domini misericordia et veritas»)” (Chiavacci Leonardi). 109. la divina bontà che ‘l mondo imprenta, «divina bunătate, ce pune pe lume o pecete, să meargă pe toate căile ei spre a vă mîntui s-a îndurat. Între ultima noapte şi prima zi, aşa de înalt şi de magnific proces, fie pe o cale, fie pe alta, n-a fost şi nu va fi» (v. 109-114). Orice acţiune fiind cu atît mai plăcută celui ce-o execută, cu cît reflectă generozitatea sa sufletească, Dumnezeu a ales ambele căi de mîntuire a omului: prin milă şi prin justiţie. Între prima zi, a Genezei, şi ultima noapte, a Apocalipsei, n-a existat şi nu va mai fi o asemenea acţiune sublimă precum cea a Mîntuirii. “Divina bunătate: se repetă denumirea lui Dumnezeu prin care s-a deschis amplul raţionament (v. 64); cele două începuturi identice, rare în Comedie la aşa scurtă distanţă, subliniază tema ce structurează toată evoluţia cîntului: iubirea divină e cauza unică şi de necercetat a marilor «procese» aici povestite, creaţia şi mîntuirea” (Chiavacci Leonardi). 115. ché più largo fu Dio a dar sé stesso «căci mai larg a fost Domnul să se dăruiască, pentru a-l face pe om în stare de-a se ridica, decît de-ar fi iertat doar păcatul în sine; şi toate celelalte căi erau strîmte pentru dreptate, de Fiul Domnului nu s-ar fi smerit să se-ntrupeze» (v. 115-120). Dumnezeu şi-a dovedit mărinimia, prin sacrificarea propriului său Fiu, de dragul de a-l înălţa pe om. “Prin întruparea lui Cristos a fost eliminată disproporţia dintre gravitatea jignirii şi satisfacţia pe care omul o putea da pentru a obţine iertarea: doar umilinţa fără limite, la care s-a supus Cuvîntul care s-a întrupat şi a murit pe cruce, s-a potrivit cu actul de trufie fără limite al celui dintîi om. Dante desfăşoară în aceste terţine o afirmaţie limpede a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, 46, 1): mîntuirea a fost un act de justiţie, deoarece Isus prin patimile sale a dat satisfacţia necesară pentru ca omul să fie iertat şi a fost un act de milă întrucît, omul neputîndu-se elibera singur din păcat, Dumnezeu şi-a oferit Fiul chezaş. Acesta a fost un act de iubire mai profundă decît cel pe care El l-ar fi înfăptuit, dacă ar fi acceptat din nou ca omenirea să se bucure de primele daruri primite, printr-un simplu gest de iertare” (E.A. Panaitescu). 121. Or per empierti bene ogne disio, «Acum spre a-ţi potoli orice dor, mă-ntorc să-ţi spun un lucru, să-l vezi aşa cum îl văd eu» (v. 121-123). Pentru a limpezi încă o curiozitate a lui Dante, călăuza revine asupra unui alt aspect. “Beatrice adaugă o explicaţie suplimentară, la prima vedere lipsită de necesitate, la raţionamentul central, argumentînd de ce cele patru elemente prime şi derivatele lor sînt pieritoare, cu toate că au fost de asemeni create de Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). 124. Tu dici: “Io veggio l’acqua, io veggio il foco, «Tu zici: ‘Văd apa, văd focul, aerul şi pămîntul şi orice amestec dintre ele cum se strică şi puţin durează; dar şi aceste lucruri au fost creaturi; de aceea, dacă cele spuse au fost adevărate, ar trebui să fie de moarte cruţate’» (v. 124-129). Elementele fizice fundamentale în creaţia universului sînt supuse dispariţiei. Însă dacă ele au fost făurite de Dumnezeu, ar trebui să fie de asemeni eterne. “Dante poate să obiecteze că apa, focul, aerul şi pămîntul (cele patru elemente ale lui Empedocle, rămase la temeliile fizicii în întregul Ev Mediu) şi toate cele compuse cu ajutorul lor (adică toate fiinţele din lumea sublunară) sînt caduce şi pieritoare; dar şi acestea sînt create de Dumnezeu, prin urmare dacă ceea ce a afirmat mai înainte Beatrice (v. 67-69) este adevărat, şi ele ar trebui să fie ferite de la degradare, adică să fie nemuritoare” (Chiavacci Leonardi). 130. Li angeli, frate, e ‘l paese sincero «Îngerii, frate, şi locul sincer în care stai au fost creaţi, aşa cum sînt, în fiinţa lor întreagă» (v. 130-132). Doar îngerii şi cerurile sînt creaturi directe ale lui Dumnezeu, înzestrate cu nemurire. “Răspunsul este intonat cu obişnuita amploare şi siguranţă de ton (acel frate interpus exprimă, ca şi în alte părţi, indulgenţa afectuoasă faţă de cel care vine de pe pămînt şi nu pricepe): îngerii, frate, şi cerurile (...) se pot considera ca fiind creaţi direct aşa cum sînt, în ansamblul lor” (Chiavacci Leonardi). 133. ma li alimenti che tu hai nomati «dar elementele pe care le-ai numit şi lucrurile din ele făcute, din forţă creată sînt formate. A fost creată materia ce-o au; a fost creată puterea formatoare în aceste stele ce-n jurul lor se-nvîrt» (v. 133-138). Celelalte substanţe amintite sînt create în mod indirect de Dumnezeu, prin intermediul îngerilor, al cerurilor, sau prin combinaţia dintre ele. “Cele patru elemente şi toate cele compuse din ele au fost formate, adică au primit o formă care le ajută să existe, de către o forţă intermediară, situată între Dumnezeu şi ele (influenţa cerurilor)” (Chiavacci Leonardi). 139. L’anima d’ogne bruto e de le piante «Sufletul oricărui animal şi al plantelor, cu reunită putere atrage strălucirea şi mişcarea luminilor sfinte; dar viaţa voastră fără mijlocire o insuflă supremul bine şi-o îndrăgosteşte de sine, încît mereu la el tînjeşte» (v. 139-144). Sufletul senzitiv al animalelor şi cel vegetal al plantelor sînt atrase de luminile din ceruri. Însă viaţa intelectivă a oamenilor este inspirată direct de bunătatea lui Dumnezeu, la care rîvneşte mereu să se întoarcă. “Beatrice afirmase (v. 67-69) că tot ceea ce este creat direct de Dumnezeu se bucură de eternitatea acestuia, dar îşi dă seama că a stîrnit o îndoială la Dante: cum de apa, focul, aerul, pămîntul şi compuşii lor sînt coruptibili, dacă sînt tot creaturi ale Domnului (v. 124-129)? De aici nevoia de-a opera o ulterioară distincţie între substanţele create direct de Dumnezeu şi cele provenite dintr-o cauză intermediară. Primelor le aparţin îngerii, materia primă ce constituie lumea, cerurile în materia lor şi în puterea lor formatoare (adică în influenţele lor), sufletul raţional al omului (creat cu dorinţa eternă de a se contopi din nou cu Dumnezeu). Aceste substanţe sînt aşadar incoruptibile şi eterne. Din materia eternă a cerurilor, cu influenţele lor, îşi extrag cele patru elemente substanţele componente, sufletul senzitiv al animalelor, sufletul vegetal al plantelor: aceste lucruri, fiind create de un element secundar (acţiunea cerurilor), sînt coruptibile şi muritoare” (E.A. Panaitescu). 145. E quinci puoi argomentare ancora «Şi de aici încă poţi deduce învierea voastră, de te gîndeşti cum s-a făcut carnea umană, cînd primii părinţi au fost creaţi’» (v. 145-148). Învierea sufletelor poate fi dedusă din principiul după care creațiile directe ale divinităţii nu sînt supuse pieirii. “Trupul strămoşilor omului a fost creat direct de Dumnezeu şi prin urmare a fost înzestrat cu nemurire. Omul, prin păcatul originar, a pierdut acest dar, însă învierea lui Isus i-a restituit, împreună cu alte demnităţi, şi pe aceea a trupului necorupt. El, provizoriu muritor, va învia la Judecata de Apoi, reunindu-se în eternitate cu sufletul” (E.A. Panaitescu). Laszlo Alexandru | ||
