 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Despre diversitatea firii omeneşti (Paradis VIII)
1. Solea creder lo mondo in suo periclo «Obişnuia să creadă lumea, spre a ei pieire, că frumoasa Ciprinia insuflă iubirea nebună, rotindu-se în al treilea epiciclu; drept care nu doar pe ea o onorau, cu jertfe şi jurăminţi rituale, ginţile vechi în vechea rătăcire» (v. 1-6). În Antichitate lumea îşi închipuia că zeiţa Venus inspiră pasiunea carnală, rotindu-se în al treilea cer. Pentru aceasta o idolatrizau prin jertfe şi jurăminte, nu doar pe ea, ci şi pe mama ei, Diona, precum şi pe fiul ei, Cupidon. “Cîntul se deschide cu un subiect foarte îndepărtat de cel în care se scufundase de-a lungul a două cînturi, VI şi VII, mintea lui Dante, şi anume tema justiţiei, care coincide cu tema Imperiului, singurul garant legitim al justiţiei şi al ordinii, singura instituţie capabilă să-i restituie omului neprihănirea primilor părinţi şi să-l îndrepte spre Paradis. Acum însă cîntul începe vorbind despre cerul lui Venus, unde poetul nu şi-a dat seama că a intrat. Oricum diferenţa de ton şi de subiect ne dă impresia că Dante simte ansamblul pe cînturi, iar fiecare cînt trebuie evaluat ca o unitate închisă în cadrul întregului, chiar dacă apoi pentru cel ce priveşte panoramic toate cînturile se leagă şi tind să confere unitate poemului” (T. Di Salvo). “Dante se află deja în cerul lui Venus dar, ca de obicei, interesul lui se deschide spre două motive de meditaţie: unul despre confuzia pe care o făceau păgînii între Venus-steaua şi Venus-zeiţa, celălalt despre influenţa afectivă care provine de la Venus şi natura acestei iubiri” (T. Di Salvo). “În mitologia antică, Venus, zeiţa iubirii şi a frumuseţii (numită Ciprinia fiindcă s-a născut în marea Ciprului şi în această insulă era venerată în mod deosebit), stătea în al treilea cer. Al treilea epiciclu: astronomii medievali, pentru a explica diversele poziţii ale planetelor, considerau că fiecare se mişcă nu doar de la răsărit la apus, ci şi de la apus spre răsărit, într-un cerc mai mic, al cărui centru cădea în circumferinţa primului (epiciclu: cerc în cerc). Pe cînd în gîndirea antică planeta Venus răspîndea, cu influenţa ei, iubirea senzuală în lume, după gîndirea medievală ea dă naştere unei iubiri benefice şi pozitive” (E.A. Panaitescu). “Iubirea nebună: este expresia tehnică din poezia franceză şi provensală (fol amor) pentru a indica iubirea simţurilor, opusă iubirii sufleteşti (fin’ amor). Amintim şi passada folor deplînsă de Arnaut Daniel în Purg. XXVI, 143” (Chiavacci Leonardi). 7. ma Dïone onoravano e Cupido, «ci pe Diona o cinsteau şi pe Cupidon, pe ea ca mamă, pe el ca fiu; şi ziceau că el a şezut în poala Didonei; şi de la ea, de unde-mi iau începutul, îşi luau numele stelei la care soarele rîvneşte, cînd apune şi cînd răsare» (v. 7-12). De la Venus, de unde poetul îşi reia povestea călătoriei, cei din Antichitate dădeau nume stelei pe care soarele o priveşte cu mult drag, la asfinţit şi la răsărit. “Lumea antică, de pe vremea păgînilor, obişnuia să creadă, punîndu-şi în pericol mîntuirea sufletului, că Venus, pentru noi o frumoasă planetă, dar pentru antici şi o divinitate, învîrtindu-se în epiciclul celui de-al treilea cerc, răspîndeşte în inimile oamenilor tendinţele instinctive şi de comportament ce împing la iubirea senzuală; şi pentru această credinţă lumile antice, captive ale păcatului lor de idolatrie, o proslăveau ca divinitate nu doar pe Venus, cu sacrificii şi rugăciuni însoţite de sacrificii; dar proslăveau de asemeni ca divinităţi pe mama ei, Diona, şi pe fiul ei, Cupidon” (T. Di Salvo). “Planeta Venus, din cauza mişcării sale duble, seara apare în spatele soarelui (cu numele de Hesperus), dimineaţa în faţa lui (cu numele de Luceafăr)” (E.A. Panaitescu). 13. Io non m’accorsi del salire in ella; «Eu n-am priceput că am urcat la ea; dar că sînt acolo m-a încredinţat doamna mea, pe care am văzut-o mai frumoasă. Şi cum în flacără scînteia se vede, şi cum în voce vocea se distinge, cînd una stă locului, iar cealaltă se duce şi vine, am văzut eu în acea lumină alte luciri mişcîndu-se roată, mai mult sau mai puţin grăbite, în felul, cred, al viziunii lor interne» (v. 13-21). Dante a intrat în al treilea cer, fără să-şi dea seama. A văzut doar că Beatrice a devenit mai frumoasă. În lumina noului cer, a zărit alte lumini ce se roteau, aşa cum se vede scînteia în foc şi cum se-aude o voce în cadrul corului. “Eu n-am priceput: «nepriceperea» trecerii de la un cer la altul face parte din invenţia generală a Paradisului dantesc, unde ascensiunea este un fapt spiritual, deşi se petrece corporal. Niciodată nu se descriu efectiv zborul, urcuşul: doar aspectul divers al noului cer, pe care Dante îl vede în jurul său, şi o mai mare strălucire sau frumuseţe a Beatricei marchează aceste treceri care nu sînt măsurate nici în spaţiu, nici în timp (cf. X, 34-39)” (Chiavacci Leonardi). “Sporirea luminii indică mereu în Paradis o sporire a adevărului, a desăvîrşirii, o apropiere de divinitate, un salt în interiorul ierarhiei fericirii” (T. Di Salvo). “Mai frumoasă: faptul că Beatrice devine mai frumoasă este semnul că au urcat. Ca de obicei, Beatrice este oglinda sufletească a lui Dante: nu ea este cea care creşte, în realitate, ci el. Transpunerea evenimentului interior în lumina de pe chip – şi anume pe chipul iubit – este invenţia fundamentală din Paradisul dantesc” (Chiavacci Leonardi). “Dintre cele două comparaţii, prima provine dintr-o atentă examinare a realităţii celei mai umile, cealaltă are o temelie culturală, implică din partea poetului cunoaşterea legilor ce guvernează polifonia în cîntul gregorian. Ambele colaborează pentru a da impresia de unitate, ce rezultă întreagă, în ciuda aparentei dispersii sau diversităţi de voci, tendinţe, personalităţi. Cele două imagini ar putea fi considerate emblematice pentru puternica unitate în diversitate şi multiplicitate, care conduce întreaga lume dantescă, unde se contopesc retorica şi filosofia, observaţia directă şi teologia, cultura clasică şi modernitatea de orientări, toate prezente astfel încît la sfîrşit se regăsesc în unitatea universului, care pentru poet coincide cu cea a poeziei sale” (T. Di Salvo). “Cum în flacără...: geniala dublă comparaţie, creată pentru a distinge lumina de lumină, sunetul de sunet (scînteia în flacără, melodia în cîntecul ferm) este un prim exemplu măreţ de fantezie înzestrată, care de-acum înainte va închipui scenele din Paradis. În cerurile precedente, chipurile reflectate în apă, sau peştii în havuz încă mai trimiteau la imagini obişnuite, în toată delicateţea lor. Aici este deja un neobişnuit salt calitativ, în tentativa de-a exprima o realitate de o fineţe aproape inaccesibilă simţurilor. Scînteia se vede în flacără pentru că are lumina mai vie” (Chiavacci Leonardi). 22. Di fredda nube non disceser venti, «Din norul rece n-au coborît vînturi, văzute sau nu, aşa de iuţi, care să nu-i pară greoaie şi leneşe» (v. 22-24). Din nori n-au ţîşnit fulgere sau vîrtejuri de aer atît de rapid, cum s-au apropiat de călător trîmbele de lumină din Empireu. “După ştiinţa medievală derivată de la Aristotel, adierile de vînt se formează atunci cînd vaporii calzi şi uscaţi, urcînd în a treia regiune a aerului, întîlnesc norii reci. Vînturile văzute ar fi fulgerele şi stelele căzătoare, iar cele nevăzute vînturile propriu-zise. După unii interpreţi însă, primele ar reprezenta vînturile care produc deplasarea norilor pe cer şi ridică praful de pe pămînt. Înalţii Serafimi sînt inteligenţele mişcătoare din Primul Mobil, al nouălea cer, cel mai apropiat de Empireu. Duhurile care s-au desprins din Empireu pentru a coborî în al treilea cer şi-au început hora în Primul Mobil, fiindcă este primul corp ceresc înzestrat cu mişcare, după cerul cu lumina împăcată (Paradis I, 122)” (E.A. Panaitescu). 25. a chi avesse quei lumi divini «celui ce-ar fi văzut acele lumini divine venite spre noi, lăsînd hora mai-nainte învîrtită cu înalţii Serafimi; şi-n cele ce mai întîi au apărut răsuna ‘Osanna’ astfel, încît mi-a rămas apoi etern dorul să le reascult» (v. 25-30). Primele duhuri fericite intonau aşa de diafan “Osanna” încît poetul a rămas cu dorinţa eternă de-a le auzi din nou. “Ceea ce vrea să sublinieze Dante este viteza lor aproape incomensurabilă, încît scapă oricărei evaluări vizuale. În comparaţie cu mişcarea de coborîre din Empireu a acestor fericiţi ce-i ies lui Dante în întîmpinare, în cerul lui Venus, acele vîrtejuri de vînt par înţepenite” (T. Di Salvo). 31. Indi si fece l’un più presso a noi «Apoi una s-a apropiat de noi şi singură a început: ‘Toţi ne grăbim să-ţi facem pe plac, de noi ca să te bucuri. Noi rotim cu Principii cereşti aceeaşi horă şi acelaşi ritm şi-acelaşi dor, de care tu pe lume cîndva ai zis:» (v. 31-36). Un duh fericit s-a desprins din vîrtej, a venit spre Dante şi l-a asigurat că i-au ieşit în întîmpinare pentru a-l ajuta. Toate se învîrt în horă, în corul din Empireu, către care odinioară poetul a înălţat o canţonă. “Una s-a apropiat: este obişnuita ieşire în faţă a individului care se desprinde dintre ceilalţi, cu povestea şi destinul său, încă din primele cercuri infernale, de-a lungul întregului poem” (Chiavacci Leonardi). “Nu este generica ofertă de ajutor moral şi religios, făcută vizitatorului de excepţie, dar necunoscător; aici cuvintele şi inclusiv terţinele următoare au o insistenţă vibrantă, care îşi va găsi explicaţia atunci cînd duhul fericit va dezvălui că a fost cunoscut de Dante şi va spune că între ei doi a existat o simpatie, mai mult decît sentimentală, inclusiv de idei şi politică. Cuvintele poartă de la început semnul lăsat de acea întîlnire, care acum culminează într-o revedere, în care idealul pe atunci afirmat îşi găseşte motive de confirmare. Dar şi sentimentele personale şi publice, la fel ca în alte ocazii, aici se împletesc şi trebuie să notăm că tonul a devenit însufleţit, «plin de iubire», iar cel care vorbeşte este un duh fericit, dar şi un prieten” (T. Di Salvo). 37. ‘Voi che ‘ntendendo il terzo ciel movete’; «“Voi ce-nţelegînd al treilea cer mişcaţi”; şi sîntem aşa pline de iubire că, spre a-ţi plăcea, ne-ar fi la fel de drag un mic repaos’. După ce ochii mi s-au închinat smeriţi spre doamna mea, şi dînsa i-a încredinţat şi asigurat, s-au întors spre lumina ce-atîtea făgăduise şi ‘Oh, cine sînteţi?’ mi-a fost vocea cu mare drag întipărită» (v. 37-45). Duhurile resimt aşa de multă afecţiune pentru Dante, încît s-ar bucura să se oprească din hora lor veselă. După ce-a obţinut din priviri permisiunea Beatricei, poetul s-a interesat cu cine vorbeşte. “Voi ce-nţelegînd al treilea cer mişcaţi (voi care doar cu inteligenţa voastră puneţi în mişcare al treilea cer) este prima canţonă din Convivio şi este comentată în cartea a doua. Totuşi acolo era legată de Tronuri, pe cînd în Paradis Dante, după ierarhia cerească atribuită marelui scriitor mistic grec din secolul al V-lea, Pseudo-Dionisie Areopagitul, pune în al treilea cer Principatele” (E.A. Panaitescu). 46. E quanta e quale vid’ io lei far piùe «Pe cît şi cum am văzut-o făcîndu-se mare de bucurie nouă ce-a crescut, cînd am vorbit, pe lîngă bucuriile ei!» (v. 46-48). Duhul a devenit încă mai luminos, de la noua bucurie stîrnită de cuvintele pe care Dante i le-a adresat. “La duhurile fericite, după cum s-a întîlnit deja, există mereu o legătură între extinderea şi intensificarea luminii şi generozitatea potenţată, pe care le-o oferă întrebările lui Dante: răspunzîndu-i, ele fac un bine, iar acest bine li se reflectă pe chip, care se aprinde de bucurie” (T. Di Salvo). 49. Così fatta, mi disse: «Il mondo m’ebbe «Astfel ajunsă mi-a spus: ‘În lume jos am stat puţină vreme; şi de era mai multă, din pacostea ce va veni, atîta n-ar mai fi. Veselia mă ascunde, ce-mi scînteie-mprejur şi mă-nconjoară, ca viermele-n mătase înfăşat» (v. 49-54). Strălucind mai intens, duhul i-a mărturisit că a pierit pe cînd încă era tînăr. Dacă ar fi trăit mai mult, ar fi putut influenţa în bine mersul lucrurilor pe pămînt. Acum se înfăşoară în lumina propriei sale veselii cereşti. “Cel ce vorbeşte spune că a murit tînăr, dar fără a putea să evite multe răutăţi; şi este vorba de răutăţile din lumea politică şi ar fi putut fi evitate, dacă ar fi venit el la putere, nu cel care a ajuns efectiv. Cel care se prezintă este aşadar interesat de întîmplările politice, de dezordinea care s-a declanşat şi, alături de amărăciunea sa, în ţesătura cuvintelor se poate pricepe un fel de regret că a lipsit din zona de activitate social-politică, unde ar fi putut lăsa rezultate pozitive” (T. Di Salvo). “Imaginea viermelui de mătase care se înfăşoară în ţesătură, ca într-o bilă mică, redă cu precizie această nouă formă figurativă, în care se prezintă duhurile; mici mase rotunde, a căror consistenţă e dată de lumina degajată de suflet. Am spune cu o imagine din zilele noastre că sînt ca nişte becuri electrice, al căror filament (sufletul) este invizibil, din cauza intensităţii luminii: vedem în schimb cercul de lumină împrejur, delimitat de sticla becului” (T. Di Salvo). “Se repetă motivul de la V, 124-126, prin care lumina fericirii, iradiată de duh, îl ţine ascuns de ochii lui Dante. La fel Iustinian «se cuibăreşte» în propria sa lumină, iar Carlo «se înfăşoară» în veselia sa, ca viermele de mătase în gogoaşa pe care singur şi-o produce. Doar din Piccarda, în primul cer, se întrezăresc, vag ca prin apă sau în oglindă, trăsăturile omeneşti. Prelungirea aspectelor corporale – pe care aceste trei pasaje o marchează – pare totuşi limitată la primele trei ceruri, fiindcă ulterior nu se va mai vorbi despre aşa ceva” (Chiavacci Leonardi). 55. Assai m’amasti, e avesti ben onde; «Mult m-ai îndrăgit şi-ai avut de ce; căci de-aş fi trăit, îţi arătam nu doar frunzele iubirii ce ţi-am purtat. Malul stîng scăldat de Rhon, după ce s-a amestecat cu Sorga, pe vremuri ca domn al său mă aştepta» (v. 55-60). Dante l-a cunoscut şi i-a purtat prietenie. Afecţiunea sa ar fi fost chiar răsplătită, dacă celălalt n-ar fi murit de tînăr. Urma să devină rege al Provenţei, în ţinutul situat geografic între Rhon şi Sorga. “Duhul care se prezintă înfăşat în propria sa veselie este Carlo Martello, fiul cel mare al lui Carol al II-lea de Anjou şi al Mariei, fiica lui Ştefan al V-lea al Ungariei. Născut probabil în 1271, a fost încoronat rege al Ungariei în 1292, ca urmaş al unchiului său Ladislau al IV-lea, mort fără copii în 1290. Moartea prematură, intervenită în 1295, l-a împiedicat să obţină coroana regatului Napoli şi să-şi asume conducerea Provenţei. Totuşi a condus cîţiva ani provizoriu regatul Napoli, dovedindu-se un principe drept şi luminat. În primele luni din 1294, Carlo Martello a mers la Florenţa, pentru a se întîlni cu tatăl şi mama sa, care se întorceau din Franţa; îl însoţea, cum povesteşte Villani (Cronica VIII, 13) «cea mai nobilă şi bogată suită pe care a avut-o vreodată un rege tînăr... şi din partea florentinilor a primit mare cinste şi el le-a arătat mare drag florentinilor, unde s-a bucurat de favoarea tuturor». Cu siguranţă l-a cunoscut pe Dante cu acest prilej, iar între cei doi s-a născut prietenia afectuoasă care se bănuieşte în versurile 55-57 şi, în general, în tot episodul ce-l are ca protagonist pe tînărul principe” (E.A. Panaitescu). 61. e quel corno d’Ausonia che s’imborga «şi-acel corn zis Ausonia, cu tîrguri ca Bari, Gaeta şi Catona, de unde Tronto şi Verde în mare coboară. Îmi strălucea deja pe frunte coroana ţinutului pe care Dunărea îl brăzdează, după ce lasă germanele hotare» (v. 61-66). Duhul care vorbeşte ar fi trebuit să devină rege în sudul Italiei, în Calabria şi Puglia. Deja primise coroana Ungariei. “Carlo Martello trece în revistă ţinuturile care într-o zi ar fi trebuit să-i aparţină, deplîngînd cu voce emoţionată nu moartea sa tînără şi puterea de care nu s-a putut bucura, ci binele pe care nu l-a putut îndeplini în favoarea popoarelor sale (şi de era mai multă, din pacostea ce va veni, atîta n-ar mai fi: încă de la început, figura lui e marcată de această dureroasă meditaţie) şi pentru cei pe care i-a îndrăgit (de-aş fi trăit, îţi arătam nu doar frunzele iubirii ce ţi-am purtat). «Minunata trecere în revistă... a tuturor ţinuturilor ce-i erau destinate în stăpînire, zîmbitoare în farmecul încîntător al cetăţilor, al apelor, al promontoriilor, al vulcanilor şi al mărilor... nu e stîrnită de trufia zadarnică şi nici nu e doar un expedient ostentativ pentru persoana sa, ci se vrea mai ales o demonstrare convingătoare a întinderii la care ar fi putut ajunge hărnicia lui ambiţioasă de domnitor, la fel ca generozitatea lui regală faţă de Dante, dacă s-ar fi putut manifesta» (Rossi-Frascino). După Provenţa, privirea lui Carlo Martello se întoarce spre regatul Napoli, văzut ca un triunghi ale cărui vîrfuri extreme se constituie la Bari (est), Gaeta (vest), Catona (sud)” (E.A. Panaitescu). 67. E la bella Trinacria, che caliga «Şi frumoasa Trinacria, plină de neguri între Pachino şi Peloro, peste golful ce primeşte de la Eur mai mare adiere, nu prin Tifeu, ci de la sulful care iese, şi-ar mai fi aşteptat încă regii, din Carol şi din Rudolf născuţi de mine, dacă proasta cîrmuire, ce mereu îi împilează pe supuşi, n-ar fi împins Palermo să strige: ‘La moarte, la moarte!’» (v. 67-75). Urmaşii săi ar fi trebuit să guverneze în Sicilia, dacă revolta locuitorilor împotriva proastei guvernări nu i-ar fi alungat pe francezi de pe insulă. “Geografia medievală, pe urmele afirmaţiei lui Orosius, considera că Italia se întinde de la Nord-Vest la Sud-Est şi e scăldată la Sud-Vest de Marea Tireniană şi la Nord-Est de Marea Adriatică, după cum era confundată pe-atunci Marea Ionică. Poate uimi faptul că Poetul reprezintă toată coasta răsăriteană a Siciliei (numită, cu termenul grec, Trinacria pentru cele trei vîrfuri ale sale) învăluită într-o negură deasă, însă Dante poate că transmite informaţiile exagerate ale celui care, stînd pe ţărmul calabrez, a văzut timp de cîteva zile partea aceea a Siciliei acoperită de ceaţa produsă de fumul Etnei active. Totuşi, ca de obicei, cînd e posibil, Dante preferă să înlocuiască explicaţia ştiinţifică (emanaţii sulfuroase) a fenomenului natural cu cea oferită de fantezie sau de mit. Aşa că respinge legenda, acceptată de Ovidiu (Metamorfoze V, 352-356) şi Virgiliu (Eneida III, 570-582), după care acei aburi ar fi produşi de zbaterea gigantului Typhon care, după ce-a fost fulgerat de Jupiter, a fost îngropat sub Etna. Frumoasa Trinacria n-a putut fi condusă nici de Carlo Martello, nici de fiii săi, urmaşi pe linie paternă ai lui Carol I de Anjou şi pe linie maternă din Rudolf I de Habsburg, a cărui fiică s-a măritat cu Carlo Martello în 1287, pe cînd amîndoi încă erau copii. De fapt dominaţia angioină asupra insulei s-a încheiat cu revolta populară din Vecerniile siciliene (martie 1282), împotriva guvernării nepricepute a lui Carol I, atunci cînd, povesteşte Villani (Cronica VII, 61), poporul din Palermo a dat fuga «să se înarmeze strigînd: ‘La moarte cu francezii’». Dante, fără s-o legitimeze, nu condamnă totuşi revolta violentă împotriva autorităţii, atunci cînd aceasta oprimă poporul. În plus n-a avut niciodată o vorbă de laudă la adresa Angioinilor, mereu acuzaţi de el de lăcomie şi nedreptăţi. Astfel, deşi îl mîntuieşte pe Carol I (cf. Purgatoriu VII, 113), poate pentru liberalismul său, n-a încetat niciodată, ca în cazul de faţă, să scoată în evidenţă numeroasele aspecte negative ale guvernării sale. În timp ce privirea lui Carlo Martello domina, în gloria cerurilor planetei Venus, toate ţinuturile peste care ar fi trebuit să domnească, viziunea lui despre lume se întîlnea cu limpezimea şi calmul profund ale celui ce contemplă pe rînd lucrurile, din depărtarea unei seninătăţi dobîndite. Dar atunci cînd trece să analizeze situaţia familiei sale şi a popoarelor sale, tonul vocii se schimbă, iar cuvintele lui se înalţă pentru a acuza şi a deplînge: sufletul care se dovedise ameţit de iubirea divină (v. 38), participînd la viaţa Principilor cereşti (v. 34-35), exprimă o judecată fără apel despre soarta dinastiei, îşi dezlănţuie propria indignare, în accente severe şi solemne, se înalţă la demnitatea de exemplum, devenind simbolul monarhului ideal, ce întrupează «valoarea» şi «curtenia», care se opune la proasta cîrmuire, ce mereu îi împilează pe supuşi (v. 73-74)” (E.A. Panaitescu). “Aici Dante se află în faţa unei dificultăţi nu doar politice, dar şi psihologice: nu merita nici un respect, ba chiar era demnă de condamnare familia de Anjou; şi totuşi în familia aceea s-a născut Carlo Martello, tînăr de altă factură. Se pare că n-a rezolvat dificultatea şi, în fond, răzvrătirea sicilienilor, văzută ca rebeliune împotriva guvernării nepricepute a Angioinilor, era justificată” (T. Di Salvo). 76. E se mio frate questo antivedesse, «Şi dacă fratele meu acestea le-ar vedea dinainte, de sărăcia zgîrcită a catalanilor s-ar păzi, ca să nu rămînă-n pagubă» (v. 76-78). Robert de Anjou ar fi mai prudent în guvernarea sa spoliatoare, dacă ar putea să prevadă faptele din viitor. “Avertismentul lui Carlo Martello, care se transformă într-o profeţie amară (şi dacă...) îi este adresat fratelui Robert, care i-a urmat tatălui Carol al II-lea pe tronul din Napoli în 1309. Sărăcia zgîrcită a catalanilor: Robert de Anjou, împreună cu fratele Ludovic, a trăit între 1288 şi 1295 în Catalonia, ca ostatic al regelui de Aragon, pentru a-l răscumpăra pe tatăl Carol al II-lea, învins şi luat prizonier în bătălia navală de la Napoli în iunie 1284 (cf. Purgatoriu XX, 79). Aici s-a împrietenit cu mulţi nobili şi cavaleri catalani; întors la Napoli, i-a luat cu sine, oferindu-le funcţii civile şi militare (cf. Villani, Cronica VIII, 82; IX, 39; X, 17), unde ei şi-au arătat întreaga lăcomie nestăvilită” (E.A. Panaitescu). “Fragmentul indică trecerea de la o situaţie ideală şi ipotetică la o situaţie reală, făcută din fiscalism împovărător şi zgîrcenie. Este mare, aproape abisală deosebirea dintre cei doi fraţi: generos, ideal, Carlo, autoritar şi lacom, Robert; Carlo se prezintă cu o aureolă sclipitoare (Îmi strălucea deja pe frunte), Robert cu o barcă pe cale de-a se scufunda. Episodul întîlnirii dintre Dante şi Carlo avea, aşadar, o dublă valenţă: pe de o parte elogierea prinţului ideal, pe de altă parte polemica dură împotriva unui rege nepriceput, căruia florentinii îi cunoşteau ambiţiile şi fiscalismul exagerat. Robert ţine de categoria acelor principi cărora, alături de guelfi şi ghibelini, li se atribuie răspunderea pentru destabilizarea Imperiului şi răspîndirea dezordinii în structurile etico-politice ale societăţii” (T. Di Salvo). 79. ché veramente proveder bisogna «că-n adevăr e nevoie a păzi, prin el sau prin alţii, ca barca lui încărcată să nu fie mai rău apăsată. Firea lui, ce din strămoşi largi a coborît, ar avea nevoie de slujbaşi care să nu umble doar după agoniseală’» (v. 79-84). Domnia lacomă şi spoliatoare a lui Robert este periclitată. Ea oricum nu reflectă generozitatea strămoşilor săi. “În contrastul dintre nobleţea de odinioară şi corupţia din prezent, discursul dobîndeşte o forţă ideală: viziunea lui Carlo Martello parcă nu se mai limitează la păcatele familiei sale, fiindcă prin sărăcia zgîrcită a catalanilor şi proasta cîrmuire acuzaţia se referă la degradarea moral-politică (cei doi termeni sînt mereu sinonimi la Dante) a vremii” (E.A. Panaitescu). “Judecata complet negativă pe care Dante o pronunţă despre Robert – căruia îi subliniază proasta guvernare, care concret se traduce în caracterul spoliator al sistemului său fiscal, accentuat de catalanii pe care i-a avut ca administratori hrăpăreţi şi faptul că a scris multe rugăciuni (vezi v. 147) şi neputinţa de-a avea grijă de supuşii săi – este în contrast cu aprecierile pe care le-a pronunţat Petrarca, cel ce-a ales să fie examinat în ştiinţa artistică de acelaşi rege, înainte de-a merge la Roma pentru a fi încoronat ca poet. La curtea lui s-a aflat şi poetul Cino da Pistoia şi aceeaşi curte a frecventat-o şi apoi a elogiat-o Boccaccio. Este sigur că Robert a dat o mare importanţă studiilor literare şi a sprijinit apariţia unei bune biblioteci. Poate că a fost lacom din punct de vedere fiscal, dar nu mai mult decît alţi regi şi principi, implicaţi la fel ca el în războaie costisitoare” (T. Di Salvo). “Nu se pare că printre ascendenţii liberali ai lui Robert poate fi inclus tatăl său, Carol al II-lea, întrucît acesta în Purgatoriu XX, 80-81 era acuzat tocmai de lăcomie; poate că se referea la Carol I, cuceritorul Italiei meridionale, care a avut faimă de rege generos. Dar poate că fraza trebuie inclusă în cadrul tipic dantesc al trecutului idealizat şi aproape mitic, cu bărbaţi, regi, principi adepţi ai virtuţilor măreţe şi nobile, ce se evidenţiază mai mult în comparaţie cu prezentul făcut din oameni erodaţi de răutate” (T. Di Salvo). 85. «Però ch’i’ credo che l’alta letizia «‘Fiindcă eu cred că înalta veselie, pe care vorba ta mi-o insuflă, stăpîne, acolo unde tot binele se termină şi începe, tu o vezi cum o văd eu, mi-e cu atît mai dragă; şi de asemeni mi-e scumpă, căci o zăreşti privind în Dumnezeu» (v. 85-90). Dante îl asigură de bucuria sa, ştiind că duhul, privind la Dumnezeu, vede încîntarea pe care poetul însuşi o încearcă fiindcă l-a întîlnit. “Sînt două aşadar motivele bucuriei pe care Dante o resimte, văzîndu-l şi auzindu-l pe prinţul prieten: prima derivă din constatarea că propriile sale vorbe sînt inadecvate să exprime ce simte pentru prietenul său; dar acesta vede în Dumnezeu totul şi prin urmare inclusiv profunzimea şi intensitatea recunoştinţei poetului. Se depăşeşte astfel neplăcerea în care s-ar fi putut pomeni, dacă nu i-ar fi spus amicului toate sentimentele din inimă. Celălalt motiv de satisfacţie şi bucurie derivă din conştiinţa lui Dante că duhurile fericite văd ce anume se întîmplă în viaţa interioară, mentală şi afectivă, a celorlalţi, aşadar şi Carlo Martello ştie cît de încîntat este Dante că l-a întîlnit printre cei fericiţi” (T. Di Salvo). 91. Fatto m’hai lieto, e così mi fa chiaro, «M-ai bucurat; şi-acum mă lămureşte, căci vorbind spre îndoială m-ai împins, cum poate veni din dulce sămînţă amarul’. Aşa eu lui; şi el mie: ‘De pot să-ţi arăt vreun adevăr, spre ceea ce întrebi vei ţine chipul, cum ţii acum dosul. Binele ce tot regatul prin care urci îl roteşte şi-l fericeşte, îşi umple de virtute providenţa în aceste corpuri măreţe» (v. 91-99). Mirarea lui Dante este cum de poate apărea o progenitură nedemnă, în descendenţa unei familii glorioase. Duhul se va strădui să i-o explice, astfel încît, pricepînd situaţia, călătorul s-o depăşească. Providenţa divină îşi răsfrînge bunătatea asupra stelelor, care apoi influenţează viaţa pe pămînt. “Metafora cu copacul, seminţele şi fructele se găsea deja în Evanghelia după Matei 7, 17-20: «Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte». Problema pe care o înfruntă aici Dante, a distanţei şi uneori a antitezei dintre tendinţele şi comportamentul părinţilor şi al copiilor era cu deosebire dificilă pentru cineva care, după obiceiul medievalilor, credea în influenţa cerurilor, care este pozitivă, pentru că la astre ajung de la Inteligenţele mobile şi, în ultimă analiză, de la Dumnezeu. Aceeaşi temă era deja în valea principilor şi chiar în prezenţa lui Carol I de Anjou şi a lui Rudolf de Habsburg, atît de legaţi de Carlo Martello (Purg. VII, 121-122): «Rareori învie prin ramuri / cinstea umană». Problema reapare acum, în cazul celor doi fraţi, atît de diferiţi, ba chiar opuşi: pe de o parte generosul Carlo, pe de altă parte zgîrcitul Robert. Însă discuţia nu era doar teoretică: se includea în tematica politică a cîntului. Iar Dante voia să ajungă la concluzia că dezordinea din societate ar putea fi evitată, dacă oamenii ar respecta mai mult principiul supunerii în faţa pravilei Domnului şi în faţa ierarhiei sau, pentru a folosi o expresie mai apropiată de noi, principiul «omul potrivit la locul potrivit»” (T. Di Salvo). “Versurile 97-111 pot fi considerate o scurtă completare la teoria influenţelor cereşti, expusă de Dante în cîntul II din Paradis. Avînd în vedere premisa (în ceruri, providenţa divină se transformă în virtute activă), concluzia este evidentă: efectele produse de corpurile cereşti cu influenţele lor sînt hotărîte şi conduse de Dumnezeu, şi tind către un ţel drept şi raţional, stabilit ab aeterno de voinţa divină. Din această concluzie, Carlo Martello va deduce un adevăr particular: ţelul omului, stabilit de Dumnezeu, este convieţuirea socială (v. 115-116). Cîteva replici din acest dialog între duhul fericit şi Poet «ar tinde să confere o mişcare scenică disertaţiei doctrinare», dar schematismul întrebărilor şi al răspunsurilor «nu transformă, cum se întîmplă de obicei în această cantică, răceala meditativă în dramă a intelectului, la care participă sentimentul» (Pézard)” (E.A. Panaitescu). 100. E non pur le nature provedute «Şi nu doar firile sînt înzestrate, în mintea care e prin sine perfectă, ci ele laolaltă cu bucuria lor: drept care oriunde acest arc săgetează, cade dispus la un ţel hărăzit, ca lucrul spre ţinta sa îndreptat» (v. 100-105). Dumnezeu creează fiinţele şi le trasează finalitatea vieţii. “Prin urmare Domnul le dăruieşte creaturilor nu doar existenţa, ci şi înzestrările şi virtuţile, prin care ele îşi împlinesc destinul pe care însuşi Dumnezeu l-a încredinţat fiecăreia, în clipa cînd a trimis-o pe pămînt” (T. Di Salvo). 106. Se ciò non fosse, il ciel che tu cammine «De n-ar fi aşa, cerul pe care-l străbaţi şi-ar produce efectele, ce n-ar fi arte, ci ruine; iar asta nu se poate, dacă inteligenţele ce mişcă aceste stele nu-s şubrede şi dacă nu-i şubredă prima, să le facă imperfecte» (v. 106-111). Dacă acest fapt n-ar fi adevărat (dacă influenţa astrelor n-ar fi predestinată unui ţel pozitiv), cerurile pe care Dante le străbate ar provoca efecte haotice şi dezastruoase. “Pentru a dovedi că este corectă şi adevărată afirmaţia făcută, Carlo Martello recurge acum la argumentaţia, foarte scolastică, numită per absurdum, în care se pleacă de la o ipoteză, care duce la concluzii cu totul inacceptabile prin absurditatea lor. (...) Întrucît este absurd ca Dumnezeu să fie imperfect, este inadmisibil să credem că sînt greşit orientate şi susceptibile de consecinţe eronate Inteligenţele mobile şi influenţele pe care acestea le provoacă” (T. Di Salvo). 112. Vuo’ tu che questo ver più ti s’imbianchi?». «Vrei ca acest adevăr mai mult să ţi se albească?’. Şi eu: ‘Ba nu; văd că nu-i cu putinţă ca firea, în datoria ei, să ostenească’» (v. 112-114). Dante nu are nevoie aici de explicaţii suplimentare. El pricepe că natura nu-şi poate încălca finalitatea pentru care a fost creată de Atotputernic. “O asemănare între natură şi Dumnezeu se află în sistemul medieval, atît de riguros ordonat: întregul univers se raportează la Dumnezeu şi de la el primeşte poruncile. Asta se reflectă asupra ansamblului, în determinarea generală a lucrurilor, a oamenilor, a societăţii, în funcţie de voinţa ordonatoare a lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). 115. Ond’ elli ancora: «Or di’: sarebbe il peggio «La care el din nou: ‘Spune: ar fi mai rău pentru om, pe pămînt, de n-ar fi cetăţean?’. ‘Da’, am răspuns eu; ‘şi aici nu cer lămurire’» (v. 115-117). Omul ar trăi mai rău în afara societăţii şi a regulilor acesteia. “Începe discursul despre ultimul subiect al cîntului, cel despre numeroasele aptitudini care sînt necesare pentru existenţa socială. Aici poate fi găsită legătura unificatoare dintre partea, mai înainte argumentată, legată de mintea ordonatoare şi perfectă, care din ceruri influenţează şi conduce toate creaturile, dispunîndu-le către un ţel ordonat, şi partea acum abordată, a diversităţii atribuţiilor necesare pentru organizarea socială” (T. Di Salvo). 118. «E puot’ elli esser, se giù non si vive «‘Şi poate fi, dacă jos nu se trăieşte diferit în diferite îndeletniciri? Nu, dacă maestrul vostru bine vi le scrie’. Astfel a venit deducînd; apoi a sfîrşit: ‘Aşadar trebuie să fie diferite rădăcinile efectelor voastre» (v. 118-123). Viaţa socială nu e posibilă decît prin asigurarea de funcţii şi atribuţii diverse pentru indivizi. “A spus-o deja Aristotel şi Dante reafirmă acest principiu: nu se concepe o existenţă organizată şi ordonată din punct de vedere social, dacă pentru toate activităţile care se desfăşoară în respectiva societate, pentru toate funcţiile nu există atribuţii diferite şi aşadar oameni pentru aceste îndatoriri, funcţii, atribuţii, stabilite dinainte. Altminteri ar fi haos. (...) Există aşadar la temelia activităţii noastre sociale o linie unitară, ce leagă impulsurile originare, tendinţele înnăscute sau instinctele şi activităţile, operaţiile, funcţiile, atribuţiile prin care ne manifestăm în viaţa socială. Dezordinea începe în clipa cînd această unitate se rupe şi intervine o forţă deviatoare şi degenerantă” (T. Di Salvo). 124. per ch’un nasce Solone e altro Serse, «de aceea unul se naşte Solon şi altul Xerxe, altul Melchisedec şi altul cel ce, zburînd prin aer, şi-a pierdut copilul. Natura rotundă, care-i sigiliu în ceara muritoare, îşi face bine meşteşugul, dar nu distinge între bordeie» (v. 124-129). În viaţa socială apar juriştii, militarii, preoţii şi meşteşugarii. Natura creează diversitatea şi nu păstrează uniformitatea nici măcar în interiorul aceleiaşi familii. “Este o revendicare antifeudală a egalităţii originare: există caractere diverse şi atribuţii diverse, dar nici un caracter nu e ereditar. Singurul care repartizează locurile, obligaţiile, este Dumnezeu, nu familia” (T. Di Salvo). “Solon a fost un celebru legiuitor atenian (circa 638 – circa 558 î.Cr.); Xerxe, fiul lui Darius, regele perşilor, în secolul al V-lea î.Cr. a dus numeroase războaie împotriva grecilor; Melchisedec, regele Salemului, a fost preotul care l-a binecuvîntat pe Avram (Geneza 14, 18 sqq.); Dedal (considerat în Evul Mediu cel mai mare meşter din Antichitate) a fost închis de Minos, regele Cretei, în labirint; a evadat de acolo după ce şi-a făcut aripi de ceară pentru sine şi pentru fiul său, Icar. Dar acesta din urmă s-a apropiat prea mult de soare: aripile de ceară i s-au topit şi tînărul s-a prăbuşit în mare (cf. Infern XVII, 109-111)” (E.A. Panaitescu). “Sînt exemple clasice, primul pentru omul de stat, al doilea pentru războinic; Melchisedec a fost cel dintîi şi cel mai celebru dintre preoţii Israelului. (...) Aşadar un om se naşte pentru a deveni politician, altul pentru a fi militar; unul se naşte preot, altul meşteşugar. Sînt amintite aici cele patru activităţi principale în comunitatea civilă: guvernare, război, religie, meşteşuguri” (Chiavacci Leonardi). 130. Quinci addivien ch’Esaù si diparte «Aşa se face că Esau se desparte din sămînţă de Iacob; şi se trage Quirinus din aşa tată josnic, încît e pus pe seama lui Marte» (v. 130-132). În cadrul aceleiaşi familii, gemenii pot să nu semene între ei; fiul poate să nu semene cu tatăl său. “Geneza (25, 22 sqq.) povesteşte că Esau şi Iacob, deşi erau gemeni, au fost foarte diferiţi între ei, fiindcă unul era din fire mai certăreţ, celălalt era blînd. Romanii, pentru a înnobila naşterea lui Romulus, care era din tată necunoscut, au răspîndit credinţa că a fost generat de zeul Marte” (E.A. Panaitescu). “Sînt oferite astfel două exemple diferite de caracter independent faţă de familia nativă: doi gemeni cu firi opuse, un erou dintr-un tată umil şi necunoscut” (Chiavacci Leonardi). 133. Natura generata il suo cammino «Firea născută acelaşi drum l-ar face cu născătorii, de n-ar învinge providenţa divină. Acum ce-ţi era în urmă îţi stă în faţă: dar ca să ştii că mi-eşti drag, o mantie vreau să-ţi înfăşor» (v. 133-138). Tendinţa de asemănare, în cadrul familiei, este răsturnată de voinţa divină. Cu aceasta Dante a priceput cum stau lucrurile. Însă duhul fericit vrea să-i mai adauge o explicaţie suplimentară. “Mai presus de uniformitatea repetitivă, dorită de părinţi, prevalează varietatea decisă de Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Aici Dante citează parcă, introducînd o modificare, un pasaj din Sfîntul Toma, unde se afirmă această identitate: «in rebus naturalibus forma generati est similitudo quaedam formae generantis» («în natură forma fiinţei generate repetă într-un fel forma generatorului său», S.T. II, II, q. 171, a. 6)” (Chiavacci Leonardi). 139. Sempre natura, se fortuna trova «Mereu firea, de găseşte potrivnică soartă, ca orice sămînţă în afara ogorului, dă roadă proastă. Şi dacă lumea acolo jos ar lua aminte la temelia aşezată de natură, urmînd-o, ar avea tot oameni buni» (v. 139-144). În condiţii nefavorabile, firea umană produce efecte negative. Societatea ar trebui să ţină seama de înclinaţia naturală a fiecărui individ, pentru a evita nenorocirile. “Aici se află rădăcina dezordinii, a corupţiei, a ineficienţei, a scăderii tonusului moral care subliniază negativ societatea din vremea lui Dante. Violenţa cetăţilor, războaiele civile, corupţia ecleziastică, decăderea familiilor vin după o violenţă originară: cea a opoziţiei faţă de dispoziţiile naturale ce-l marchează pe orice individ” (T. Di Salvo). 145. Ma voi torcete a la religïone «Dar voi suciţi la credinţă pe unul născut să-ncingă spada şi faceţi rege din altul care e pentru rugăciune: de asta vă ţineţi tot pe lîngă drum’» (v. 145-148). Din păcate, hazardul social deturnează pe un războinic spre viaţa monahală şi invers. “Faceţi rege din altul care e pentru rugăciune: toţi vechii comentatori sînt de acord să considere acest vers ca o aluzie din partea lui Carlo Martello la fratele său, Robert, devenit rege la Napoli în 1309. El s-a dovedit nepriceput în politică, dar a devenit celebru, pe vremea sa, pentru cultura literară şi teologică” (E.A. Panaitescu). “Altul care e pentru rugăciune: expresie voit ironică. (...) Atitudinea aspră a lui Dante faţă de regele angioin se include în condamnarea mai generală a familiei regale din Franţa, dar cu siguranţă se datorează şi rolului pe care el l-a jucat, la venirea împăratului Henric al VII-lea: Robert, considerat bastionul natural al guelfilor italieni, a fost căpitanul ligii guelfe antiimperiale, unde Florenţa avea un prim rol, iar după moartea lui Henric al VII-lea a fost numit de Papa Clemente al V-lea vicarul Imperiului în Italia” (Chiavacci Leonardi). “Finalul polemic subliniază linia de temelie a cîntului, care nu e amintirea duioasă a unei întîlniri ce a stîrnit speranţe, ci a unei tematici etico-politice, care se evidenţia în povestea familiei de Anjou, ce cu Florenţa avusese de-a lungul deceniilor relaţii uneori determinante pentru evoluţia politică a cetăţii. Altfel ar fi mers lucrurile, dacă la putere ar fi fost Carlo Martello. Situaţia s-a schimbat radical, atunci cînd puterea a fost preluată de fratele său Robert. Şi totuşi s-ar fi putut bănui că între cei doi fraţi ar fi existat o continuitate a liniei politice. Lucrurile au luat o altă turnură, fiindcă direcţia comportamentului este garantată nu de părinţi, ci de stele şi, în ultimă analiză, de divinitate. Avem temperamente şi înclinaţii diferite, dar cîtă vreme orice creatură rămîne fidelă semnului său originar, totul evoluează ordonat, numai să nu se afirme că fiii moştenesc caracterul părinţilor. Dezordinea nu se datorează voinţei de organizare şi programare a divinităţii, ci pretenţiei indivizilor de a-şi construi destinul şi prin urmare de-a se dedica unor activităţi care nu le sînt hărăzite prin naştere. Încă o dată pentru Dante dezordinea, care este mereu etico-politică, trebuie pusă pe seama oamenilor, a răzvrătirii lor, a infidelităţii lor faţă de semnul pe care Dumnezeu îl hotărăşte şi cu care ne marchează încă din naştere” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru | ||
