Lectura lui Dante. Petalele rozei (Paradis XXXII)

Empireul. Dispunerea duhurilor fericite în petalele rozei: personalitățile din Vechiul și Noul Testament. Duhurile copiilor morți înainte de a putea să opteze. Chipul Fecioarei Maria. Bucuria arhanghelului Gabriel. Marii patriarhi.

1. Affetto al suo piacer, quel contemplante
            libero officio di dottore assunse,
            e cominciò queste parole sante:
4. «La piaga che Maria richiuse e unse,
            quella ch’è tanto bella da’ suoi piedi
            è colei che l’aperse e che la punse.

«Privind încins la plăcerea sa, acel contemplator și-a luat liber datoria de învățător și a început cu aste sfinte vorbe: ‘Rana ce Maria a-nchis-o și-a uns-o, aceea așa frumoasă de la picioarele ei a deschis-o și-a împuns-o» (v. 1-6). Sfîntul Bernard continuă să contemple frumusețea Sfintei Fecioare, dar totodată trece să-i dea unele explicații călătorului, făcîndu-i o descriere a duhurilor fericite din roza albă. La picioarele Mariei, Maica Domnului, care a oblojit rănile păcatului, stă Eva, mama omenirii, care a provocat rănile păcatului. “Schema ascensiunii la Dumnezeu include, după Dante, care pe acest subiect contopește poziții tomiste și bonaventuriene, trei faze succesive: cea a luminii naturale oferite de rațiune, cea a înțelepciunii revelate, cea a viziunii directe, intuitive, a lui Dumnezeu, care se poate dobîndi în această viață doar printr-o experiență supranaturală. Această schemă s-a tradus, pe rînd, în figuri concrete, istorice (Virgiliu, Beatrice, Bernard), legate de experiența biografică, intelectuală sau spirituală a Poetului: prin aceste personaje, Dante stabilește un raport complex, întemeiat pe binomul maestru-discipol și îmbogățit cu cele mai diverse nuanțe psihologice. Virgiliu nu este doar învățătorul, care îl călăuzește pe peregrinul rătăcit prin cercurile infernale și treptele din Purgatoriu, ci și un maestru de poezie și viață morală, un tată dulce, îngrijorat cu iubire de soarta fiului său. În același fel datoria, cu care Beatrice pare a fi investită în ultimele cînturi din Purgatoriu și în aproape tot Paradisul, dobîndește o semnificație mai profundă decît atitudinea ei de femeie îndrăgostită. De fiecare dată cînd i se adresează, Dante cere nu doar ajutor de la învățătura ei, ci și alinare de la iubirea ei. De aceea Virgiliu și Beatrice dobîndesc, pe parcursul Comediei, o fizionomie psihologic-poetică bine determinată: păstrîndu-și valoarea alegoric-conceptuală, ei acționează ca adevărate «personaje». Cele spuse despre Virgiliu și Beatrice se aplică și la ultima călăuză ce apare în Comedie, deși datoria de învățător a Sfîntului Bernard se limitează la ultimele trei cînturi din Paradis. Inclusiv realitatea persoanei sale pămîntești este preluată, la fel ca în cazul lui Virgiliu, din tradiția istorico-literară, fiindcă, printre autorii de teologie mistică, Dante probabil că l-a privit pe bătăiosul abate de la Chiaravalle ca pe un maestru (vezi numeroasele pasaje din operele Sfîntului Bernard, semnalate de Erich Auerbach în Studii despre Dante, pentru a susține anumite afirmații sau imagini ale Poetului în Paradis), dar, cum se întîmplă cu înțeleptul antic, și episodul care îl are ca protagonist pe Sfîntul Bernard apare în mod clar proiectat într-un plan concret și omenesc. Întîlnirea dintre peregrinul aflat deja aproape de viziunea lui Dumnezeu și sfîntul devotat față de Maria se desfășoară într-o climă de profundă afecțiune, de fierbinte caritate, de înțelegere personală: tandru tată (cîntul XXXI, versul 63), evlavia vie a celui ce pe lumea asta, contemplînd, a gustat din acea pace (cîntul XXXI, versurile 109-111), Oh, sfinte părinte, ce pentru mine înduri aici jos, lăsînd locul dulce unde șezi prin eterna soartă (cîntul XXXII, versurile 100-102), și mă vei urma cu iubire, încît de vorbele mele inima să nu ți se îndepărteze (cîntul XXXII, versurile 149-150). Sfînt al iubirii și al umilinței, mai degrabă decît al încarnării vieții mistice, cuvintele pe care el le pronunță, înainte de măreața rugăciune adresată Sfintei Fecioare, sînt simple și modeste, încît unii critici le-au considerat chiar nepotrivite pentru această înălțime a Paradisului (vezi versurile 139-141). Totuși nu poate fi definită doar «paternă» figura Sfîntului Bernard, fără pericolul de a-i limita caracteristicile, fiindcă, descriindu-i apariția, Poetul se dovedește atent să indice noblețea figurii sale (un bătrîn cu straie ca ale lumii slăvite, cîntul XXXI, versurile 59-60), care amintește caracterul venerabil și maiestuos al lui Cato. Totuși trăsăturile Sfîntului Bernard apar mai nuanțate și mai spiritualizate, în comparație cu cele avute de paznicul Purgatoriului, pe al cărui aspect exterior Poetul insistă în mod deosebit (Barba lungă amestecată cu fire albe; Purgatoriu cîntul I, versul 34); în plus, la solemnitatea cam dură și morocănoasă de bătrîn singur, Sfîntul Bernard opune blînda voioșie, răspîndită-n ochi și pe față (cîntul XXXI, versurile 61-62), iar în timp ce primul este aşa demn de cinste la înfăţişare, cît nici vreun fiu nu-i datorează tatălui (Purgatoriu I, 32-33), al doilea este în actul smerit ce unui tandru tată i se cuvine (cîntul XXXI, versurile 62-63). În legătură cu aceste ultime versuri, Gallardo comentează foarte bine: «Contopirea limbajului aulic cu expresiile afectuoase creează în jurul acestei figuri o deosebită atmosferă de tandrețe și noblețe», în virtutea căreia foarte umanul personaj Sfîntul Bernard apare «capabil să se înalțe la cel mai înalt limbaj mistic și să se adreseze patern caracterului omenesc, șubred al Poetului»” (E.A. Panaitescu). “Medievalii, prin jocul de cuvinte Eva-Ave scoteau în evidență, ca puncte supreme în istoria lumii, cele două momente, căderea Evei și mîntuirea declanșată prin Ave rostit de arhanghel. Imaginea cu Eva care împunge și Maria care unge era la Sfîntul Augustin: aceea (Eva) a lovit; aceasta (Maria) a însănătoșit. Dar observați mai curînd reprezentarea dantescă densă și eficientă, inclusă în contrapunerea celor două femei, care se plasează la originile istoriei omenești, de la căderea în păcat la restabilirea virtuții, și care se desfășoară pe un itinerariu paralel și contrastant, cum o indică cele două perechi de verbe, unde însă trebuie remarcat că dintre cele două, prima este mai izbutită (a-nchis-o și-a uns-o), mai puțin decît a doua, fiindcă a împuns-o nu răspunde limpede la a uns-o, cum în schimb îi corespunde a deschis-o la a-nchis-o. Necesitatea rimei i-a impus poetului un verb nu prea limpede aici” (T. Di Salvo).

7. Nell’ordine che fanno i terzi sedi,
            siede Rachel di sotto da costei
            con Beatrice, sì come tu vedi.
10. Sara e Rebecca, Iudìt e colei
            che fu bisava al cantor che per doglia
            del fallo disse ‘Miserere mei’,

«În al treilea rînd de tronuri șade Rahela sub ea cu Beatrice, cum vezi. Pe Sara și Rebeca, pe Iudita și pe strămoașa cîntărețului, ce din jalea greșelii a zis ‘Miserere mei’» (v. 7-12). Pe jumătatea de amfiteatru destinată femeilor, sînt enumerate alte personalități din Vechiul Testament. “Rahela, fiica lui Laban și a doua soție a lui Iacob, este simbolul vieții contemplative (Purgatoriu XXVII, 104) și apare, așa cum Dante a dezvăluit-o deja în Infern (cîntul II, versul 102), alături de Beatrice care, ca simbol al adevărului revelat, pregătește pentru contemplare. «Faptul că stau alături firește că exprimă ideea complementarității lor, a acordului lor fecund și necesar» (Mattalia). Sara, soția lui Avraam și mama lui Isaac (care s-a însurat cu Rebeca) poate fi considerată strămoașa celor care cred în viitoarea venire a lui Cristos. Iudita a scăpat poporul ales de pericolul asirian, omorîndu-l pe generalul Olofern (cf. Purgatoriu XII, 58-60). Rut, soția lui Boaz, este aici prezentată ca străbunica lui David, care după adulteriul comis cu Batșeba și-a deplîns păcatul și și-a manifestat remușcările în Psalmul 51, care începe cu vorbele Miserere mei” (E.A. Panaitescu).

13. puoi tu veder così di soglia in soglia
            giù digradar, com’ io ch’a proprio nome
            vo per la rosa giù di foglia in foglia.
16. E dal settimo grado in giù, sì come
            infino ad esso, succedono Ebree,
            dirimendo del fior tutte le chiome;
19. perché, secondo lo sguardo che fee
            la fede in Cristo, queste sono il muro
            a che si parton le sacre scalee.

«le poți tu vedea astfel din treaptă-n treaptă coborînd, ca mine cum le zic pe nume prin roză-n jos din foaie-n foaie. Și de la a șaptea treaptă-n jos, ca pînă acum, urmează evreice, împărțind toate petalele florii; fiindcă, precum privirea ce-a urmat credința-n Cristos, acestea-s zidul la care se despart sfintele scări» (v. 13-21). La fel ca în primele șase trepte, și de la a șaptea în jos stau femeile evreice, care despart în două locurile rozei din Empireu. “Toate jilțurile aflate imediat sub Sfînta Fecioară, pînă la ultimul, sînt ocupate de femeile din Vechiul Testament (Dante a numit dintre ele, incluzînd-o și pe Maria, doar șapte). Se formează astfel o linie, care taie pe verticală roza albă; pe această linie, de partea cealaltă, corespunde alta, formată, cum va explica Dante ulterior (versurile 28 și urm.) de jilțurile în care stau Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntul Francisc, Sfîntul Benedict, Sfîntul Augustin  și alții. Empireul este astfel divizat în două părți egale, ocupate pe o parte de duhurile fericite din Vechiul Testament și pe cealaltă parte de cele din Noul Testament: primii au crezut în venirea viitoare a lui Cristos, ceilalți în venirea împlinită a lui Cristos (precum privirea ce-a urmat credința-n Cristos)” (E.A. Panaitescu). “Dacă duhurile sînt dispuse astfel încît să formeze imaginea unei roze, este evident că treptele trebuie văzute ca niște petale, niște foi ale rozei, coborînd sau urcînd treptat, după cum se uită privitorul. Notați de asemeni că figurile sînt toate înșirate pe o linie ce pleacă de sus și coboară treptat: doar Rahela și Beatrice sînt duhuri fericite care stau alături. Celelalte se află tot mai jos, urmează aceeași linie descendentă: este evident că cercul nu e ocupat numai de duhul al cărui nume îl pronunță Bernard. Acestea sînt figurile cele mai reprezentative și emblematice, sînt niște «exemple»” (T. Di Salvo). “Încă nu ne spune cine stă la dreapta și cine la stînga și nu spune nici unde trebuie plasată deosebirea dintre cele două grupuri. În stabilirea poziției femeilor, toate aliniate și despărțite, se păstrează principiul care a fost al bisericii ebraice și a devenit apoi al bisericii creștine, de-a plasa în biserică femeile într-un loc deosebit de cel ocupat de bărbați. Imediat se va vedea că, dacă femeile își au cea mai înaltă exponentă în Maria, bărbații sînt reprezentați de Ioan Botezătorul, iar pe partea lui stau fericiții Părinți ai Bisericii” (T. Di Salvo).

22. Da questa parte onde ‘l fiore è maturo
            di tutte le sue foglie, sono assisi
            quei che credettero in Cristo venturo;
25. dall’altra parte onde sono intercisi
            di voti i semicirculi, si stanno
            quei ch’a Cristo venuto ebber li visi.

«De partea asta unde e floarea matură în toate frunzele ei sînt așezați cei ce-au crezut în venirea lui Cristos; de cealaltă parte, unde-s întrerupte de goluri semicercurile, stau cei ce pe Cristos venit l-au văzut» (v. 22-27). În partea plină a rozei stau cei din Vechiul Testament, care au crezut în Cristos. În partea cu locuri încă neocupate stau cei care au crezut în Cristos, după venirea sa pe pămînt. “Dreapta și stînga trebuie înțelese nu în funcție de ochiul care vede, al lui Dante sau al lui Bernard, ci al lui Cristos” (T. Di Salvo). “Semicercurile: tot amfiteatrul ideal se împarte în două semicercuri, despărțite de o linie, văzută adineaori, care pornește în mod ideal de la Cristos, care se situează în centrul întregii fericiri, iar la dreapta lui stau cei care au crezut în venirea lui viitoare, pe cînd la stînga cei care au crezut în el și l-au așteptat ca pe Mesia” (T. Di Salvo).

28. E come quinci il glorioso scanno
            della donna del cielo e li altri scanni
            di sotto lui cotanta cerna fanno,
31. così di contra quel del gran Giovanni,
            che sempre santo ‘l diserto e ‘l martiro
            sofferse, e poi l’inferno da due anni;
34. e sotto lui così cerner sortiro
            Francesco, Benedetto e Augustino
            e altri fin qua giù di giro in giro.

«Și cum aici tronul slăvit al doamnei cerului și celelalte jilțuri fac sub el așa despărțire, la fel dincolo cel al marelui Ioan, ce mereu ca sfînt pustiul și martiriul le-a pătimit, și-apoi Infernul pentru doi ani; și sub el astfel e sortit să despartă pe Francisc, Benedict și Augustin și alții pînă jos aici din treaptă-n treaptă» (v. 28-36). În celălalt semicerc, printre bărbați, la fel se împart jilțurile în două categorii de credincioși, în urma sfinților celebri ai Bisericii. “Sfîntul Ioan Botezătorul, umplut «de Duhul Sfînt încă din pîntecele maicii sale» (Luca 1, 15), a rămas o lungă perioadă de timp în pustietate spre a se pregăti, în singurătate și penitență, pentru viața de predicator și a fost martirizat sub Irod (Purgatoriu XXII, 151-154; Paradis XVIII, 134-135). După moarte, a trebuit să rămînă doi ani în Limb, pînă cînd Cristos a coborît în Infern pentru a elibera sufletele patriarhilor din Vechiul Testament. Sub jilțul marelui precursor al lui Cristos, apar cele în care stau Sfîntul Francisc din Assisi (Paradis XI, 43 sqq.), Sfîntul Benedict din Norcia (Paradis XXII, 28 sqq.), Sfîntul Augustin (354-430), mare filosof și teolog, unul dintre cei mai faimoși Părinți ai Bisericii. Deși Dante îl numește în Comedie doar întîmplător (Paradis X, 120), în Convivio, în Monarhia, în Epistole dovedește o bună cunoaștere a operelor lui Augustin. Duhurile dincoace de zidul acesta ar trebui să fie ale întemeietorilor de ordine religioase și teologice, «într-un fel continuatoarele operei Sfîntului Ioan Botezătorul ‘ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El’ (Luca 1, 17)» (Vandelli). Făcînd efortul de-a pătrunde logica acestei liste de sfinți, unii critici au crezut că Ioan Botezătorul este plasat în fața Mariei fiindcă nimeni născut din femeie – după vorbele lui Cristos (Matei 11, 11) – n-a fost mai mare decît el, sau fiindcă Poetul a vrut să stabilească o legătură supremă între Paradis și frumosul San Giovanni de la Florența, sau pentru că a vrut să simbolizeze în Francisc, Benedict și Augustin ardoarea mistică, contemplația și teologia. Poate că are dreptate Tommaseo, cînd comentează astfel versurile respective: «În fața celei mai sfinte dintre femei șade cel mai sfînt dintre bărbați, părintele sufletelor cucerite de Dumnezeu; sub el, întemeietorii de ordine religioase stau în fața mamelor iudee, tot ca părinți de suflete»” (E.A. Panaitescu).

37. Or mira l’alto proveder divino:
            ché l’uno e l’altro aspetto della fede
            igualmente empierà questo giardino.
40. E sappi che dal grado in giù che fiede
            a mezzo il tratto le due discrezioni,
            per nullo proprio merito si siede,

«Acum privește înalta prevedere divină; căci unul și alt aspect al credinței la fel vor umple această grădină. Și află că-n jos de treapta ce-i desparte la jumătate pe fericiți, nu prin meritul propriu se șade» (v. 37-42). Merită admirată înțelepciunea divină, care a inclus simetric în Empireu două categorii diferite de credincioși, în număr egal. În jumătatea inferioară a rozei se află spirite mîntuite prin meritele altora. “Conceptul cristocentric îl îndeamnă pe poet să considere că toate duhurile fericite tind spre, sau pleacă de la Cristos – dar și să împartă istoria omenirii în două ere, cu egală importanță și de asemeni cantitativ egale: credincioșii în Cristos care a venit vor avea același număr de reprezentanți ca și credincioșii în Cristos care urma să vină. Este o deducție provenită dintr-o viziune abstractă și ideologică” (T. Di Salvo). “Se pare că și copiii se dispun după aceeași regulă: la stînga sînt copiii născuți din părinți care au crezut în Cristos care urma să vină, la dreapta sînt copiii credincioșilor în Cristos care a venit. Această împărțire a copiilor, în destinul lor, în funcție de părinți, de credință, sau de poziția socială a părinților îi corespunde pe deplin concepției clanurilor familiale, care este o parte integrantă a mentalității medievale” (T. Di Salvo).

43. ma per l’altrui, con certe condizioni:
            ché tutti questi son spiriti assolti
            prima ch’avesser vere elezioni.
46. Ben te ne puoi accorger per li volti
            e anche per le voci puerili,
            se tu li guardi bene e se li ascolti.

«ci din al altuia, cu anumite condiții; că toate astea sînt duhuri izbăvite înainte de-a avea adevărate alegeri. Bine poți pricepe din chipurile și chiar vocile lor de copii, de le privești bine și le-asculți» (v. 43-48). Spiritele mîntuite din partea inferioară a rozei și-au pierdut viața înainte de a-și fi formulat o opțiune proprie. Se poate vedea și auzi că este vorba despre grupuri de copii. “Empireul apare împărțit în două părți nu doar pe verticală, ci și pe orizontală: partea de sus este ocupată de fericiții care au murit adulți, cea de jos de sufletele copiilor. Acești morți (expresia izbăviți ar însemna, după unii critici: «eliberați de consecințele păcatului originar») înainte de a dobîndi uzul rațiunii se bucură de fericirea eternă nu prin merite proprii, ci prin împlinirea uneia dintre condițiile, pe care Poetul le va enumera în versurile 79-84. Toți teologii medievali sînt de acord cu afirmația că oamenii vor învia, în ziua Judecății de Apoi, în deplinătatea puterilor și cu vigoarea anilor de tinerețe, fără defectele inerente bătrîneții și copilăriei. În schimb lui Dante «prezența copiilor și a bătrînilor respectabili, în slava Empireului, nu i s-a părut neconvenabilă, cum li s-a părut mai tuturor teologilor contemporani cu el; și, așa cum chipurile copiilor adaugă un grațios element pictural la tabloul paradisiac, la fel caracterul suav al vocilor copilărești, amestecate cu tonurile robuste și grave ale vocilor bărbătești și cu trilurile cîntecelor femeiești, slujește să redea mai bine melodia ce-acolo sus se cîntă, căreia îi răspund corurile îngerești, însoțite de armonia solemnă a sferelor cerești» (Nardi)” (E.A. Panaitescu).

49. Or dubbi tu e dubitando sili;
            ma io discioglierò ‘l forte legame
            in che ti stringon li pensier sottili.
52. Dentro all’ampiezza di questo reame
            casual punto non puote aver sito,
            se non come tristizia o sete o fame:

«Acum te-ndoiești și-ndoit stai în tăcere; dar voi dezlega nodul tare-n care te strîng gînduri subtile. Pe marea întindere a acestui regat nu-și poate găsi loc un punct întîmplător, ca jalea, ori setea, ori foamea» (v. 49-54). Dante a rămas tăcut, fiindcă nu înțelegea ceva, dar Sfîntul Bernard îl va ajuta să priceapă. În Empireu, totul urmează reguli clare, stabilite de puterea divină; nefericirea întîmplătoare este posibilă doar pe pămînt. “Problema dificilă, pe care sfîntul o definește ca ținînd de credință și în care poetul se străduiește zadarnic să pătrundă cu mintea se referă nu la prezența, de el nepusă în discuție, a copiilor în roza albă și nici la diferența dintre copiii din Limb și copiii din Paradis, ci de plasarea lor în partea inferioară a rozei, distribuiți în mod diferit și ierarhic. Ei se situează, ca toate duhurile fericite, de-a lungul unei scări valorice. Însă copiii n-au avut calități sau defecte: ar trebuie să fie plasați fără nici o distincție valorică” (T. Di Salvo). “Răspunsul Sfîntului Bernard are un debut solemn, corespunzător măreției providenței divine, și un final realist, cotidian, prin indicarea inelului care se potrivește pe deget, cu savoarea unei expresii proverbiale. Dar tonul celor două terține este auster, așa cum i se cuvine unei reafirmări a întinderii vaste a universului celor fericiți și a eternei prezențe organizatoare și echilibrante a lui Dumnezeu. Observați de asemeni dispunerea muzicală: tonul devine mai înalt și sever în versurile inițiale din cele două terține, coboară apoi la limbajul cotidian, al expresiilor banale, după procedeul care vine de sus în jos, de la divinitate spre lumesc” (T. Di Salvo).

55. ché per etterna legge è stabilito
            quantunque vedi, sì che giustamente
            ci si risponde dall’anello al dito.
58. E però questa festinata gente
            a vera vita non è sine causa
            intra sé qui più e meno eccellente.

«căci prin eterna lege e stabilit tot ce vezi, că se potrivește ca inelul pe deget. Și-atunci această lume grăbită spre viața adevărată nu-i sine causa în rîndul ei mai mult ori mai puțin răsplătită» (v. 55-60). Deciziile lui Dumnezeu, de organizare a Paradisului, se potrivesc perfect cu specificul locului. Sufletele mîntuite își ocupă, fiecare, poziția meritată, în baza unei motivații limpezi. “Totul se întîmplă așadar nu fără motiv (sine causa: ca pentru a confirma valabilitatea discursului, recurge la o expresie din școlile teologice). Dar cînd să indice substanța acestui motiv și așadar s-o lase pe seama rațiunii omenești, discursul poetului se îndreaptă spre fideism: este astfel prin credință. Și, prin credință, trebuie acceptat faptul ca adevărat, indiscutabil și drept. Se va spune: este un răspuns facil și banal. Nu era așa pentru medievalul care, pe această distanță abisală, dintre om și divinitate, nu numai că își întemeia religia, ci și mentalitatea și frămîntările, simțul limitelor, avertismentul legilor și al autorității, ca structură esențială nu doar a minții, ci și a realității social-politice” (T. Di Salvo).

61. Lo rege per cui questo regno pausa
            in tanto amore e in tanto diletto,
            che nulla volontà è di più ausa,
64. le menti tutte nel suo lieto aspetto
            creando, a suo piacer di grazia dota
            diversamente; e qui basti l’effetto.

«Regele prin care acest regat se odihnește în atîta iubire și plăcere că nici o voință mai multe nu dorește, mințile toate după aspectul său voios creîndu-le, după placul său cu har divers le dăruiește; și-aici e de-ajuns efectul» (v. 61-66). Dumnezeu – căruia i se datorează iubirea și bucuria ce domnesc în Empireu și îndestulează toate dorințele – atunci cînd a creat sufletele, le-a dăruit harul în mod diferit, după bunul său plac. Motivațiile sale constituie deja o taină divină, ce nu poate fi argumentată, ci doar constatată în evidența efectelor produse. “Bernard își desfășoară ultima lecție teologică din Paradis. Ea, observați cu atenție, reia două teme esențiale pentru ultima cantică: a ordinii din Paradis (de care depinde ordinea din întregul univers) și a predestinării, legată de elogierea lui Dumnezeu ca taină de har, putere și dreptate, în fața căreia rațiunea se închină cu respect (și-aici e de-ajuns efectul). În aceste terține dogma divină este prezentată, încă o dată, ca esență tainică, maiestate transcendentă și inaccesibilă, o afirmare repetată a profunzimii de nepătruns, care le neagă fericiților orice posibilitate de înțelegere. Dar, alături de acest sentiment epic, al măreției divine, își face loc o teologie mai intimă, mai afectuoasă: Dumnezeu este regele dintr-un regat infinit și etern, iar acest regat se odihnește în El, răsplătit cu iubire și bucurie, în eternitate, restituindu-i Creatorului său iubirea, pe care a primit-o de la el în clipa creației, cînd chipul misterios al lui Dumnezeu a părut a fi acela al unui tată afectuos (mințile toate după aspectul său voios creîndu-le)” (E.A. Panaitescu). “Firește că rezultatul este pozitiv și drept: copiii sînt cu toții mîntuiți, chiar dacă sînt divers distribuiți. Dumnezeu n-a comis nici un act de nedreptate. Sîntem privați doar de cunoașterea modalității care îl conduce în luarea deciziilor. Aceasta este și o reafirmare, s-ar zice cam seacă, a imposibilității omului de a cunoaște hotărîrile divine: e totodată un avertisment implicit ca omul să-și accepte limitele. În această supunere se află o mare parte din fericirea sa” (T. Di Salvo).

67. E ciò espresso e chiaro vi si nota
            nella Scrittura santa in quei gemelli
            che nella madre ebber l’ira commota.
70. Però, secondo il color de’ capelli,
            di cotal grazia, l’altissimo lume
            degnamente convien che s’incappelli.

«Iar asta adins și clar se spune în Sfînta Scriptură prin acei gemeni ce-n mamă s-au zbătut cu mînie. De aceea, după culoarea părului, cu asemenea har, înalta lumină se cuvine demn să-i încununeze» (v. 67-72). Se regăsește în Biblie exemplul înzestrării diferite cu har, chiar înainte de naștere, a celor doi frați. Diversitatea gemenilor era semnalată inclusiv de culoarea diferită a părului lor. La fel de diferit îi încununează harul divin pe toți copiii, înainte de nașterea lor. “Pentru a demonstra că Dumnezeu le dăruiește harul în mod diferit creaturilor sale, Dante recurge, a doua oară (cf. Paradis VIII, 130-131) la exemplul cu Esau și Iacob, cei doi gemeni născuți din Isaac și Rebeca. Încă dinainte de a se naște (așadar înainte de-a dobîndi calități sau defecte), Dumnezeu a stabilit ca Iacob să fie întemeietorul poporului ales, iar lui Esau să-i revină un rol de mai mică importanță (cf. Geneza 25, 20 sqq.; Maleahi 1, 2-3; Epistola către Romani 9, 11-13): astfel cei doi gemeni au început să lupte între ei, încă de cînd erau în burta mamei lor (Geneza 25, 22). Expresia după culoarea părului face aluzie la harul diferit, pe care Dumnezeu l-a dăruit lui Esau și Iacob: «după cum Domnului i-a plăcut ca Esau să aibă părul roșcat, iar Iacob părul negru (cf. Geneza 25, 25), la fel i-a plăcut să-i dăruiască mai mult har lui Iacob decît lui Esau» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Că afirmația precedentă este adevărată, chiar dacă inaccesibilă rațional, ne asigură Biblia. Și dacă ne-am întreba de ce Biblia trebuie considerată adevărată, creștinul ar răspunde: fiindcă este cartea dictată de Dumnezeu. Așadar sîntem trimiși de la o taină la alta” (T. Di Salvo).

73. Dunque, sanza mercé di lor costume,
            locati son per gradi differenti,
            sol differendo nel primiero acume.
76. Bastavasi ne’ secoli recenti
            con l’innocenza, per aver salute,
            solamente la fede de’ parenti.

«Deci nu după merite pentru faptele lor sînt plasați pe trepte diferite, doar diferind în prima vigoare. Era de-ajuns în primele veacuri, cu neprihănirea, spre a obține izbăvirea, doar credința părinților» (v. 73-78). Copiii sînt repartizați în locuri diferite, în lumea de apoi, nu după calitățile sau defectele din viață, ci după harul care le-a fost atribuit. În prima etapă din istoria omenirii, definitorie era credința în Cristos a părinților copilului. “Nardi, bazîndu-se și pe o pagină din Convivio (IV, XXI, 4-10), recunoaște că «Dante a înțeles mai bine ca teologii din vremea sa că fiecare copil posedă, fie și doar în stare latentă, o individualitate și o personalitate proprie». Dumnezeu, răspîndindu-și harul în sufletele copiilor, respectă «caracterul psihologic diferit al fiecărui copil și personalitatea diversă, care se ascunde în mod potențial în fiecare dintre ei». În viziunea copiilor, plasați pe trepte diferite în roza albă a fericiților, nu după merite pentru faptele lor virtuoase, se observă, în opinia lui Nardi, o intuiție mult mai profundă decît a teologilor contemporani cu el «despre caracterul individual, unic și original al personalității. Fiecare suflet de copil, care se deschide spre lumină, este o mică lume nouă, cu sentimente și înclinații, care începe să se rotească în cerul duhurilor». Chiar dacă – afirmă criticul în concluzie – nu este posibil să-i cerem lui Dante o explicație și o justificare completă a conceptului dificil de personalitate și de individualitate originală, pe care doar gîndirea ulterioară a izbutit s-o dobîndească, trebuie totuși «să recunoaștem că nimeni dintre cei vechi n-a avut, despre valoarea spirituală a personalității, o intuiție mai puternică și mai adîncă decît el»” (E.A. Panaitescu).

79. Poi che le prime etadi fuor compiute,
            convenne ai maschi all’innocenti penne
            per circuncidere acquistar virtute.
82. Ma poi che ‘l tempo della grazia venne,
            sanza battesmo perfetto di Cristo
            tale innocenza là giù si ritenne.

«După ce prima vîrstă s-a împlinit, a trebuit ca băieții să-și cîștige virtutea pentru zborul inocent prin circumcizie. Dar apoi, cînd a venit vremea harului, fără botezul desăvîrșit în Cristos, această inocență jos acolo a fost oprită» (v. 79-84). Într-o a doua etapă din civilizația omenirii, mîntuirea băieților se cîștiga prin circumcizie. După apariția creștinismului, copiii morți fără botez erau opriți în Limb, la marginea Infernului. “În primele două etape din istoria lumii (de la Adam la Avraam), pentru mîntuirea copiilor morți era necesară credința părinților acestora în venirea lui Cristos (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În etapa următoare (de la Avraam la venirea lui Cristos) s-a adăugat la cele două condiții amintite în versurile 77-78 și circumcizia: în perioada aceea «slăbise credința, fiindcă mulți s-au lăsat pe seama idolatriei; s-au întunecat și capacitățile raționale, prin răspîndirea păcatelor carnale… De aceea atunci, și nu mai devreme, a fost pe drept instituită circumcizia, pentru a întări credința și pentru a diminua păcatul carnal» (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În același pasaj Sfîntul Toma precizează că păcatul originar «împotriva căruia în special a fost instituită circumcizia, se transmite de la tată și nu de la mamă»” (E.A. Panaitescu). “Fără botezul desăvîrșit în Cristos: botezul, ca sacrament, a fost instituit chiar de Cristos, pe cînd circumcizia era doar prefigurarea sa imperfectă (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2)” (E.A. Panaitescu).

85. Riguarda omai nella faccia che a Cristo
            più si somiglia, ché la sua chiarezza
            sola ti può disporre a veder Cristo».
88. Io vidi sopra lei tanta allegrezza
            piover, portata nelle menti sante
            create a trasvolar per quella altezza,

«Privește-acum la chipul ce cu Cristos mai mult seamănă, că doar strălucirea sa te poate pregăti să-l vezi pe Cristos’. Am văzut cum peste ea atîta bucurie plouă, adusă de mințile sfinte, create să străbată-n zbor acele înălțimi» (v. 85-90). După aceste explicații, Dante este îndemnat să privească spre chipul Fecioarei Maria. Ea era venerată de mulțimea îngerilor ce-o înconjurau. “Subiectul a fost epuizat: nu mai e nimic de adăugat pe o temă care, deși misterioasă, trebuie acceptată prin credință. De aici îndemnul lui Bernard de a trece la alt moment al reprezentației, spre care se merge doar cu ajutorul Sfintei Fecioare. Astfel că revenim, după viziunea împărțirii duhurilor fericite în cadrul rozei, la importanța și rolul Fecioarei Maria în ascensiunea spre divinitate. Iar pe plan istoric-cultural, prezența Sfintei Fecioare, ca intermediar obligatoriu, ne face să ne întoarcem la poziția adoptată pe acest subiect de mistici și, printre ei, de Sfîntul Bernard. Faptul că este chiar el acela care îi atrage atenția lui Dante asupra rolului îndeplinit de Fecioara Maria este coerent, din punct de vedere istoric și cultural, cu figura sfîntului” (T. Di Salvo). “Contemplarea chipului Sfintei Fecioare, cea mai luminoasă limită omenească, poate, chiar trebuie să fie momentul obligatoriu pentru elevarea spre viziunea chipului divin. Să observăm din nou cum Cristos rimează doar cu sine însuși: este un omagiu adus divinității, care nu găsește termeni de referință sau de comparație decît cu sine însăși” (T. Di Salvo).

91. che quantunque io avea visto davante,
            di tanta ammirazion non mi sospese,
            né mi mostrò di Dio tanto sembiante;
94. e quello amor che primo lì discese,
            cantando «Ave, Maria, gratia plena»,
            dinanzi a lei le sue ali distese.

«că oricîte am văzut mai înainte, de-atîta admirație nu m-au uluit, nici nu mi l-au arătat pe Dumnezeu așa de-asemuit; și iubirea ce mai întîi de-acolo a coborît, cîntînd ‘Ave, Maria, gratia plena’, în fața ei aripile și le-a despletit» (v. 91-96). Nici o altă frumusețe din Paradis, zărită pînă acum, nu l-a uimit în asemenea măsură pe Dante ca vederea chipului Mariei. Arhanghelul Gabriel, apărut anterior, cîntîndu-i un imn de slavă, și-a desfăcut aripile și a zburat în fața ei. “Revine aici, după amplul pasaj descriptiv și explicativ, tema viziunii extatice, care se concentrează asupra Mariei, văzută aproape indirect prin mulțimea de îngeri care o înconjoară și o slăvesc, și prin arhanghelul care îi conferă întregii scene sensul de reprezentare picturală. Întrucît Dante tinde să scoată în evidență chipurile, scena reamintește tablourile medievale, în care Madonna pe tron este înconjurată de multe capete de îngeri cu aureolă” (T. Di Salvo). “Mai întîi de-acolo a coborît: arhanghelul Gabriel coborîse pentru a o slăvi pe Maria, în timpul elogiilor adresate ei în Cerul Înstelat (cf. cîntul XXIII, 91-111)” (E.A. Panaitescu).

97. Rispuose alla divina cantilena
            da tutte parti la beata corte,
            sì ch’ogni vista sen fe’ più serena.
100. «O santo padre, che per me comporte
            l’esser qua giù, lasciando il dolce loco
            nel qual tu siedi per etterna sorte,

«A răspuns la divina cantilenă din toate părțile Curtea fericită, încît toate chipurile de la ea s-au înseninat. ‘Oh, sfinte părinte, ce pentru mine înduri aici jos, lăsînd locul dulce unde șezi prin eterna soartă» (v. 97-102). La cîntecul de slavă al arhanghelului Gabriel au replicat cele două grupuri, de îngeri și duhuri fericite, care formau roza albă. Fericirea transmisă de melodie a luminat chipurile tuturor. “Termenul de Curte încă o dată ne dezvăluie termenul pămîntesc de referință și de proveniență a reprezentării: dacă Sfînta Fecioară este regina cerului, dacă șade pe un tron în înălțimi și asupra ei se concentrează atenția duhurilor fericite, dacă la regele universului se ajunge doar prin intermediul ei, apare coerentă viziunea duhurilor fericite și a îngerilor care compun o curte pămîntească, la fel ca acelea descrise de civilizația curtenească, unde toți participanții sînt preocupați de elogierea și slăvirea reginei” (T. Di Salvo).

103. qual è quell’ angel che con tanto gioco
            guarda nelli occhi la nostra regina,
            innamorato sì che par di foco?».
106. Così ricorsi ancora alla dottrina
            di colui ch’abbelliva di Maria,
            come del sole stella mattutina.

«cine-i acel înger ce cu atîta veselie se uită-n ochii reginei noastre, așa îndrăgostit că pare a fi de foc?’ Astfel am recurs din nou la învățătura celui ce se înfrumuseța de la Maria, cum din soare steaua dimineții» (v. 103-108). Dante, mulțumindu-i Sfîntului Bernard pentru sacrificiul de a-și fi părăsit, pe moment, locul mîntuirii, pentru a-l călăuzi pe el, se interesează cine este îngerul ce contemplă fericit chipul Sfintei Fecioare. “La fel ca în alte împrejurări, nici aici Dante nu pierde vremea în extaz; revine la modulul solicitării de explicații, al raționalizării, al interpretării scenei. Aici se urmărește precizarea poziției arhanghelului în cadrul cultului marian” (T. Di Salvo).

109. Ed elli a me: «Baldezza e leggiadria
            quant’ esser puote in angelo e in alma,
            tutta è in lui; e sì volem che sia,
112. perch’ elli è quelli che portò la palma
            giuso a Maria, quando ‘l Figliuol di Dio
            carcar si volse della nostra salma.

«Și el mie: ‘mîndria și voioșia cîte se pot găsi în înger și-n duh toate-s în el; și așa vrem să fie, fiindcă el e cel ce-a dus frunza de palmier jos la Maria, cînd Fiul lui Dumnezeu a vrut să-și ia povara trupului nostru» (v. 109-114). Arhanghelul Gabriel adună în sine cele mai înalte virtuți ale spiritului, ce pot apărea la oameni sau îngeri. Toți ceilalți locuitori ai Paradisului se bucură de una ca asta, fiindcă arhanghelul Gabriel este cel care a dus pe pămînt Buna Vestire. “Mîndria și voioșia: sînt calități spirituale, care se traduc apoi în atitudini și moduri de-a fi pe care civilizația cavalerească le-a pus la temelia unui perfect om de curte și de arme. Aici sînt destinate să păstreze și să consolideze decorul curții mariane: Gabriel este cavalerul ideal de la această curte, cel în care procesul de rafinament a devenit așa desăvîrșit, încît el merită să stea alături sau în fața reginei, ca un vasal privilegiat” (T. Di Salvo). “A dus frunza de palmier jos la Maria: ca «semn de victorie, pentru că ea întrecea toate celelalte creaturi în plăcerea lui Dumnezeu» (Buti). Adeseori, în arta figurativă, arhanghelul din Buna Vestire poartă în mînă o frunză de palmier” (E.A. Panaitescu).

115. Ma vieni omai con li occhi sì com’ io
            andrò parlando, e nota i gran patrici
            di questo imperio giustissimo e pio.
118. Quei due che seggon là sù più felici
            per esser propinquissimi ad Augusta,
            son d’esta rosa quasi due radici:

«Dar vino deja cu ochii după cum voi umbla vorbindu-ți și vezi marii nobili ai acestui prea drept și cuvios imperiu. Cei doi ce șed acolo sus mai fericiți pentru a fi mai aproape de Augusta, sînt ca două rădăcini pentru această roză» (v. 115-120). E vremea ca Dante să urmeze din priviri explicațiile călăuzei, pentru a-i cunoaște pe demnitarii din Empireu. Cele două duhuri fericite ce șed pe tronuri deasupra celorlalți, în apropierea Sfintei Fecioare, au stat la temelia existenței Paradisului. “Marii nobili: Dante se slujește adeseori de terminologia feudală pentru a-i indica pe sfinții din Paradis (de exemplu: conți, baroni), dar și în acest moment expresiile nobili, imperiu și apoi Augusta se referă mai direct la lumea romană. Paradisul i se oferă lui Dante ca arhetipul perfect al Imperiului, care ar trebui să guverneze drept și pios (cf. Paradis XIX, 13) peste lumea întreagă” (E.A. Panaitescu). “Trebuie să subliniem caracterul acestui Paradis dantesc: nu un loc al duhurilor fericite, care stau într-o contemplare extatică, spirite cu totul îndepărtate de pămînt și pe deplin absorbite de divinitate. Paradisul este un imperiu care își are epicentrul în roza albă, o curte unde demnitarii, aleșii și privilegiații sînt incluși pe baza valorilor cu totul cavalerești (mîndria și voioșia) și se dispun ierarhic în jurul unui împărat, ale cărui calități sînt justiția și mila, care adică își exercită puterea cu o dreptate atenuată de înțelegerea afectuoasă și omenească a slăbiciunilor celorlalți, fără cruzime și sălbăticie” (T. Di Salvo).

121. colui che da sinistra le s’aggiusta
            è il padre per lo cui ardito gusto
            l’umana specie tanto amaro gusta;
124. dal destro vedi quel padre vetusto
            di Santa Chiesa a cui Cristo le chiavi
            raccomandò di questo fior venusto.

«cel ce din stînga îi stă alături e tatăl cu gust îndrăzneț, pentru care specia umană atîta amar degustă; în dreapta îl vezi pe acel părinte bătrîn al Sfintei Biserici, căruia Cristos i-a lăsat cheile acestei minunate flori» (v. 121-126). În stînga Mariei șade strămoșul oamenilor, care a îndrăznit să guste din fructul oprit. El a provocat astfel consecințe dureroase pentru toți urmașii săi. În dreapta Mariei se află strămoșul Bisericii, care a primit de la Isus responsabilitatea conducerii instituției. “Alături de Sfînta Fecioară stau cei ce au format poporul credincios în viitoarea venire a lui Cristos (Adam) și pe cel credincios în Cristos care a venit (Petru): de aceea sînt ca două rădăcini pentru această roză. Vandelli notează că Adam șade la stînga, partea mai puțin nobilă, pentru a simboliza că legea veche este mai puțin nobilă decît cea nouă, adusă de Cristos” (E.A. Panaitescu).

127. E quei che vide tutti i tempi gravi,
            pria che morisse, della bella sposa
            che s’acquistò con la lancia e coi chiavi,
130. siede lungh’ esso, e lungo l’altro posa
            quel duca sotto cui visse di manna
            la gente ingrata, mobile e retrosa.

«Și cel ce-a văzut toate vremurile cumplite, înainte de-a muri, ale frumoasei mirese dobîndite cu lancea și piroanele șade alături, iar lîngă celălalt se află conducătorul sub care a trăit cu mană lumea ingrată, schimbătoare și nărăvașă» (v. 127-132). Lîngă el stă cel ce-a avut viziunea persecuțiilor îngrozitoare, pe care le va avea de suferit instituția lui Isus. Alături șade călăuza poporului ales, care și-a purtat și îngrijit supușii îndărătnici prin deșert. “Sfîntul Ioan Evanghelistul a avut, încă din timpul vieții, viziunea profetică a dușmăniilor, a persecuțiilor, a greutăților care vor lovi, de-a lungul timpului, Biserica. Această viziune a fost descrisă de el în Apocalipsă. Moise i-a condus pe evrei din Egipt pe pămîntul făgăduinței, prin pustietate, unde poporul ales, adeseori nesupus și neascultător al poruncilor date de conducătorul său, s-a hrănit cu mana căzută miraculos din ceruri (Exodul 16, 13-35; Numeri 11, 7; Psalmul 78, 24; Ioan 6, 31-34)” (E.A. Panaitescu).

133. Di contr’ a Pietro vedi sedere Anna,
            tanto contenta di mirar sua figlia,
            che non move occhio per cantare osanna.
136. E contro al maggior padre di famiglia
            siede Lucia, che mosse la tua donna
            quando chinavi, a rovinar, le ciglia.

«În fața lui Petru o vezi șezînd pe Ana, așa bucuroasă de a-și privi fata că nu-și mișcă ochiul în timp ce cîntă Osana. Și-n fața celui mai mare tată de familie șade Lucia, ce-a trimis-o pe doamna ta, cînd ți-ai aplecat în prăbușire privirea» (v. 133-138). De partea cealaltă a rozei, la nivelul Sfîntului Petru, șade Sfînta Ana, mama Fecioarei Maria, și își admiră fiica, privind-o intens și cîntîndu-i un imn de slavă. În dreptul lui Adam stă Sfînta Lucia, căreia drumețul are toate motivele să-i fie recunoscător. “Lucia, sfînta martiră din Siracuza, căreia Dante i-a fost în mod special devotat, a fost cea care, la voința Sfintei Fecioare, a rugat-o pe Beatrice să-i vină în ajutor lui Dante, atunci cînd acesta și-a pierdut speranța spre înălțimi (Infern I, 54), după apariția celor trei fiare, și se prăbușea din nou spre pădurea întunecată (Infern I, 60). Pentru intervenția celor trei doamne binecuvîntate în ajutorul lui Dante, vezi Infern II, 52 sqq.” (E.A. Panaitescu).

139. Ma perché ‘l tempo fugge che t’assonna,
            qui farem punto, come buon sartore
            che com’ elli ha del panno fa la gonna;
142. e drizzerem li occhi al primo amore,
            sì che, guardando verso lui, penetri
            quant’ è possibil per lo suo fulgore.

«Dar fiindcă fuge timpul ce te-adoarme, aici ne vom opri, ca bunul croitor care după cum are stofă croiește haina; și ne vom înălța ochii la prima iubire încît, privind spre ea, să pătrunzi cît e posibil în străfulgerarea sa» (v. 139-144). Timpul expediției se apropie de sfîrșit, alte explicații despre locuitorii din Empireu nu mai sînt cu putință. Artistul trebuie să respecte regulile cronologiei, la fel cum croitorul trebuie să țină seama de materialul cu care lucrează. Călăuza și călătorul urmează să privească în ochii Sfintei Fecioare, pentru ca prin intermediul ei Dante să-și continue ascensiunea spre Dumnezeu. “Interpretarea versului 139 e foarte controversată, fiindcă unii critici consideră că aici Dante se referă la condiția sa de ființă muritoare, care nu poate rezista la o lungă așteptare: ar fi așadar apropiată întoarcerea lui, din lumea eternă și infinită, pe pămînt. Barbi, în schimb, amintește o expresie a Sfîntului Augustin, care descrie astfel răpirea mistică a Sfîntului Pavel în al treilea cer: «quasi dormiens vigilaret» (de parcă, dormind, continua să rămînă treaz) și pasajul din Purgatoriu (cîntul XXIX, versul 144), unde Dante îl prezintă pe Sfîntul Ioan, autorul Apocalipsei, în timp ce înaintează dormind, cu fața strălucită, pentru a conchide, pe bună dreptate, că timpul ce te-adoarme este cel «destinat contemplării celor mai înalte taine divine, pentru care este necesară desprinderea totală de simțuri, iar omul rămîne așadar ca adormit»” (E.A. Panaitescu). “Tema principală a terținelor este un apel energic la întoarcerea spre Dumnezeu, punctul central și final al călătoriei: tot restul este o pregătire, ca pentru a le da ochilor puterea necesară, să-i pregătească de întîlnirea cu strălucirea divină. De aici nevoia de-a nu mai insista cu înșirarea fericiților din cadrul rozei și cealaltă, de-a îndepărta atenția de la orice ar tulbura concentrarea asupra divinității” (T. Di Salvo).

145. Veramente, ne forse tu t’arretri
            movendo l’ali tue, credendo oltrarti,
            orando grazia conven che s’impetri;
148. grazia da quella che puote aiutarti;
            e tu mi seguirai con l’affezione,
            sì che dal dicer mio lo cor non parti».
151. E cominciò questa santa orazione.

           
«Cu adevărat, ca să nu aluneci îndărăt bătînd din aripi, crezînd că-naintezi, har se cade rugînd a cere; harul de la cea care te poate ajuta; și mă vei urma cu iubire, încît de vorbele mele inima să nu ți se îndepărteze’. Și a pornit această sfîntă rugăciune» (v. 145-151). Pentru a evita eșecul, din pricina trufiei de-a încerca să răzbească de unul singur, Dante trebuie să implore, cu smerenie, ajutorul Sfintei Fecioare. El va trebui să urmeze, plin de iubire, din tot sufletul, cuvintele rugăciunii rostite de Sfîntul Bernard. “Versul final stabilește o pauză solemnă și slujește totodată ca deschidere pentru cîntul următor, unde rugăciunea se va înălța, fără nici o explicație sau comentariu, pură și absolută” (Chiavacci Leonardi).



Laszlo Alexandru
(nr. 1, ianuarie 2019, anul IX)