Lectura lui Dante. Cetatea rozei eterne (Paradis XXX)

Empireul. Ascensiunea în rîul de lumină aurie. Sorbirea din undele apei vrăjite. Imaginea rozei eterne. Jilțul lui Henric al VII-lea.

1. Forse semilia miglia di lontano
            ci ferve l’ora sesta, e questo mondo
            china già l’ombra quasi al letto piano,
4. quando ‘l mezzo del cielo, a noi profondo,
            comincia a farsi tal, ch’alcuna stella
            perde il parere infino a questo fondo;

«Poate la șase mii de mile distanță arde ora a șasea, și această lume își apleacă umbra aproape orizontal, cînd miezul cerului, pentru noi adînc, începe să fie astfel, că unele stele își pierd imaginea în văgăuna asta» (v. 1-6). În timp ce pe pămînt este amiază, în lumea cealaltă se luminează de ziuă, iar stelele încep să pălească. “Cele nouă cercuri luminoase de coruri îngerești dispar din ochii lui Dante, stingîndu-se și îndepărtîndu-se încet, ca stelele la ivirea zorilor. Aceasta este semnificația doctei și complicatei perifraze astronomice, care ocupă primele nouă versuri ale cîntului. Prima terțină oferă o indicație spațială și temporală totodată: atunci cînd, la venirea dimineții, stelele încep să pălească, noi ne găsim cam la șase mii de mile distanță de punctul în care soarele este la amiază (ora a șasea: după obiceiul canonic, cele douăsprezece ore ale zilei se împărțeau în patru părți, de cîte trei ore fiecare: terza, sesta, nona, vespero). Întrucît astronomul arab Alfraganus, ale cărui teorii erau adeseori acceptate de Dante, a stabilit lungimea circumferinței pămîntești la 20.400 mile (cf. și Convivio III, V, 11; IV, VIII, 7), măsura de șase mii de mile echivalează cam cu un sfert din ea (sau un cadran), iar fiecare cadran, față de mersul soarelui, corespunde cu șase ore. (…) Miezul cerului, pentru noi adînc: de mai multe ori Dante s-a slujit de expresia miezul cerului pentru a indica spațiul care se află între ochi și obiectul pe care acesta îl privește (Purgatoriu I, 15; XXIX, 45; Paradis XXVII, 74). Printr-o precizare ulterioară, Dante arată că se referă la tot spațiul ceresc, pînă la cerul mai adînc (adică mai departe de cel aflat pe Pămînt), cel al stelelor fixe” (E.A. Panaitescu).

7. e come vien la chiarissima ancella
            del sol più oltre, così ‘l ciel si chiude
            di vista in vista infino alla più bella.
10. Non altrimenti il triunfo che lude
            sempre dintorno al punto che mi vinse,
            parendo inchiuso da quel ch’elli ‘nchiude,

«și cum înaintează strălucita slugă a soarelui, așa cerul își închide stea după stea pînă la cea mai frumoasă. Nu altfel triumful care dansează-n veci în jurul punctului ce m-a învins, părînd cuprins de cele ce le cuprinde» (v. 7-12). Așa cum stelele se sting, pe măsură ce dimineața devine mai luminoasă, la fel încep să pălească în ochii lui Dante imaginile îngerilor dansînd roată în jurul cercului luminos care l-a fascinat pe călător. “Strălucita slugă a soarelui: cei mai mulți înțeleg aici aurora. Totuși în altă parte Dante numește slujnice ale zilei orele (Purg. XII, 81; XXII, 118) și niciodată aurora, cum observă Mattalia. Strălucita indică probabil prima oră, cea care se ridică odată cu soarele, iar această expresie vagă parcă răspîndește lumina pe tot cerul” (Chiavacci Leonardi).

13. a poco a poco al mio veder si stinse:
            per che tornar con li occhi a Beatrice
            nulla vedere e amor mi costrinse.
16. Se quanto infino a qui di lei si dice
            fosse conchiuso tutto in una loda,
            poca sarebbe a fornir questa vice.

«încet încet în vederea mea s-a stins; la care să mă-ntorc cu ochii spre Beatrice lipsa vederii și iubirea m-au silit. Dacă tot ce pînă aici despre ea se spune s-ar cuprinde într-o laudă, ar fi puțin la ce-i acum» (v. 13-18). În absența imaginii îngerilor, pelerinul și-a întors ochii spre călăuza sa. Toate elogiile aduse pînă acum Beatricei ar fi insuficiente pentru ceea ce a văzut Dante. “Lipsa vederii: aceste două cuvinte, extraordinare pentru Dante, au o deosebită importanță. Dispariția tuturor lucrurilor vizibile este motivul central, de la începutul cîntului: aici este lăsată în urmă lumea perceptibilă prin simțuri, pentru a se intra în cealaltă, de substanță pur spirituală (lumină a minții, v. 40), unde va fi o nouă vedere (v. 58), supranaturală. Această desprindere, această despărțire este adevărata semnificație a marii comparații inițiale, ce pare să golească treptat, în fața privirii, tot orizontul” (Chiavacci Leonardi).

19. La bellezza ch’io vidi si trasmoda
            non pur di là da noi, ma certo io credo
            che solo il suo fattor tutta la goda.
22. Da questo passo vinto mi concedo
            più che già mai da punto di suo tema
            soprato fosse comico o tragedo:

«Frumusețea ce-am văzut-o transcende nu doar dincolo de noi, dar sînt sigur că numai creatorul său deplin o gustă. Aici mă dau învins, mai mult decît a fost vreodată întrecut de-un punct al temei sale autorul comic sau tragic» (v. 19-24). Minunăția Beatricei întrecea orice splendoare văzută de ochiul omenesc; doar Dumnezeu a mai putut contempla așa ceva. Poetul se află în imposibilitatea de-a o exprima. “Se reunesc, în această intensă laudă a frumuseții Beatricei, chiar în pragul despărțirii de ea, sentimentele care din tinerețe pînă la maturitate, din experiența care a produs Vita Nova la călătoria de eliberare și îmbogățire cu care se hrănește poemul, au fost resimțite de Dante: dar se întîlnește inclusiv sensul etic-alegoric, pe care Dante i l-a atribuit Beatricei, cel de adevăr revelat, care depășește gîndirea oamenilor și poate fi priceput doar de către divinitatea care-l dezvăluie, din care toate provin” (T. Di Salvo).

25. ché, come sole in viso che più trema,
            così lo rimembrar del dolce riso
            la mente mia da me medesmo scema.
28. Dal primo giorno ch’i’ vidi il suo viso
            in questa vita, infino a questa vista,
            non m’è il seguire al mio cantar preciso;

«căci, așa cum soarele mai mult în ochi tremură, astfel amintirea dulcelui zîmbet mintea mea de mine însumi o retează. Din prima zi cînd i-am văzut chipul din această viață, pînă la astă viziune, n-am fost împiedicat s-o urmez cu cîntarea mea» (v. 25-30). Așa cum e de-ajuns o mică parte din strălucirea soarelui pentru a orbi pe un om, la fel amintirea surîsului Beatricei făcea să încremenească memoria poetului. Dante i-a putut urmări frumusețea, prin intermediul poeziei, din ziua cînd a văzut-o și pînă în acest moment al pătrunderii în Empireu. “Această mărturisire a eternei înfrîngeri, inevitabile în fața infinitului sau a ceea ce, ca Beatrice, este atins de infinit și privilegiat, face parte din arsenalul obișnuit al misticilor, care spuneau fie că nu ajung pînă la Dumnezeu, dintr-o slăbiciune permanentă, ce deriva din condiția lor omenească, fie că se apropie de el pe căi negative” (T. Di Salvo).

31. ma or convien che mio seguir desista
            più dietro a sua bellezza, poetando,
            come all’ultimo suo ciascuno artista.
34. Cotal qual io la lascio a maggior bando
            che quel della mia tuba, che deduce
            l’ardua sua matera terminando,

«dar acum trebuie ca vorba mea să renunțe a se ține după frumusețea ei, poetizînd, ca un artist pe culme. Astfel rămasă pentru o mai mare sărbătoare decît a trîmbiței mele, care-și încheie materia anevoioasă» (v. 31-36). De-acum vorbele poetice sînt în imposibilitatea de-a mai descrie minunăția Beatricei. Frumusețea ei inexprimabilă a rămas să fie celebrată de vocile divine, acolo unde elogiul omenesc este obligat la tăcere. “În pragul Empireului, singuri în fața așteptării nesigure, scufundați în cea mai adîncă liniște și într-o lumină cu caracterul nedefinit al celei de pe cerul dinainte de zorii zilei, Dante și Beatrice se află alături pentru ultima dată. Călătoria se apropie de sfîrșit și se pregătește viziunea supremă, pentru care poemul a constituit o scară mistică, o închipuire, poate, nu altfel decît cea care, la finalul cărții Vita Nova, i-a trecut prin minte Poetului rătăcit. Apoteoza Beatricei începe în clima de apariție triumfală a zorilor, pe un fundal infinit, în care se destramă triumful celor nouă coruri de îngeri. După o declarație privind imposibilitatea sa de-a o descrie (versurile 16-18), care ne reamintește formulele obișnuite ale liricii nobile din Vita Nova, sărbătoarea se deschide printr-o hiperbolă (versurile 19-21), ce pare dictată de un entuziasm incontrolabil, fiindcă o proiectează pe Beatrice tocmai în culmea inefabilului (doar creatorul său deplin o gustă). Ea, de fapt, reprezintă concluzia unui proces de glorificare și dizolvare a figurii Beatricei în divinitate. În Vita Nova, încercarea de-a o configura pe Beatrice cu trăsăturile ei omenești se lovea de farmecul supranatural, ce se degaja dintr-o ființă care-i obliga pe trecători să exclame «aceasta nu e femeie, ci este unul din preafrumoșii îngeri din cer» (cap. XXVI). Deja de atunci, peste trăsăturile omenești triumfa «lucrul venit din cer pe pămînt ca să dezvăluie miracolul» (Vita Nova XXVI). La apariția ei în Paradisul Pămîntesc, Beatrice este deja așa de sublimată, încît se lasă cu tot firescul pe seama celebrării într-un nour de flori ce din mîini de îngeri urca și cobora (Purgatoriu XXX, 28-29). Al treilea pasaj esențial este marcat de cîntul XXVIII al Paradisului (versurile 4-21), unde Beatrice apare ca oglinda în care Dumnezeu își reflectă esența, pînă cînd Dumnezeu însuși devine unica măsură posibilă de înțelegere și delectare, în fața frumuseții ei. Consecința logică a acestui fapt va fi profunzimea revelației divine, a cărei depozitară se va dovedi Beatrice în versurile următoare (cu descrierea Empireului). Totuși, îndată ce privirea Poetului, după ce-a depășit prima rătăcire, izbutește să perceapă amintirea dulcelui zîmbet al femeii iubite, străbate, în acest moment de așa înaltă tensiune spirituală, o foarte delicată dimensiune omenească (din prima zi cînd i-am văzut chipul). Chiar și astfel divinizată, Beatrice – și acesta este miracolul iubirii și al poeziei – rămîne mereu femeia pe care Dante a iubit-o în Vita Nova și la care s-a întors după Convivio, dulce și scumpă călăuză (Paradis XXIII, 34), de la care a pornit ascensiunea sa spirituală” (E.A. Panaitescu).

37. con atto e voce di spedito duce
            ricominciò: «Noi siamo usciti fore
            del maggior corpo al ciel ch’è pura luce:
40. luce intellettual, piena d’amore;
            amor di vero ben, pien di letizia;
            letizia che trascende ogni dolzore.

«cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: ‘Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie» (v. 37-42). Beatrice îl informează că tocmai au părăsit cele nouă ceruri din jurul Pămîntului și au pătruns în Empireu, pe care îl descrie succint. “Din Primul Mobil, al nouălea și cel mai amplu dintre cerurile materiale (Paradis XXVIII, 64 sqq.), Dante și Beatrice urcă în Empireu, cerul fără materie sau spațiu, ci doar cu lumină, care se datorează faptului că este reședința lui Dumnezeu, iar această lumină nu este «foc sau ardoare materială, ci spirituală, fiindcă este iubire sfîntă sau caritate» (Epistola XIII, 67-68). Lumina din Empireu provine din mintea lui Dumnezeu, care domnește peste toate cele create (Paradis XXVII, 109-110); ea, departe de a fi de o răceală intelectuală, este în măsură să aprindă o iubire fierbinte (Paradis XXVII, 110-111). Această iubire nu se îndreaptă spre un bine limitat și relativ, ci spre Binele infinit și absolut, spre Dumnezeu, de la care provine, pentru o creatură, bucuria de-a se uni cu Creatorul său, bucurie ce depășește orice satisfacție omenească. Beatrice, cu ținuta și vocea de călăuză grăbită, după acea vibrantă precizare, noi am ieșit din trupul mai mare, ne deschide porțile spre o experiență infinită, iar Dante, printr-o singură terțină, «introdusă de un vers foarte citat și de sugestivă frumusețe, concentrează într-o serie de consecințe faptele și noțiunile care înconjoară ideea de Dumnezeu» (Mattalia). La această coerență tematică se adaugă un intensificat crescendo ritmic, o rigidă înlănțuire sintactică, ce-l obligă pe cititor «să includă într-o singură respirație întreaga terțină» (Guidubaldi). Același critic, comparînd aceste versuri cu pasajul citat adineaori din Epistola XIII, arată că Dante, în configurarea Empireului, apărea acolo ca «un enunțător rece de presupuneri științifice luate de la alții» și încredințate «unei coordonări adversative și relative lipsite de preocupări unitare», pe cînd acum viziunea lui este pătrunsă de o animație lirică lipsită de precedent. De la fragmentarismul teoretic al acelei pagini, «se trece la o viziune de ansamblu, atît de marcată de omogenitate intrinsecă, încît legătura terținei rimate nu mai este suficientă; e nevoie de o subliniere cu totul excepțională: invenția metrică, prin care cititorul este obligat să proiecteze» fiecare cuvînt final în cuvîntul inițial din versul următor, încît ele se află într-un ecou reciproc, «pentru a se revărsa prin ultimul vers în oceanul de duioșie, pentru care lumina și iubirea din primele două versuri sînt izvor nesecat»” (E.A. Panaitescu). “Lumină a minții, plină de iubire: pentru a se ajunge la acest vers răscolitor, ce parcă se aprinde în orizontul gol de la începutul cîntului și poartă cu sine marea terțină care definește Empireul, au fost necesare secole de gîndire și de limbaj omenesc. Noi găsim urmele acestei idei – ale unui cer de foc, care este chiar locul divinității, locul care conține universul – la cei mai vechi scriitori creștini, care o preiau din filosofia greacă. În cuvintele lui Dante – care deja descrie Empireul în Convivio și de mai multe ori face trimitere la el în Paradis –, el își dobîndește forma splendidă și perfectă, care anevoie se poate traduce în alți termeni. Este o lumină intelectuală (a minții), dar este umplută de iubire (plină de iubire); și această iubire pentru adevăratul bine este însoțită de cea mai mare bucurie, care depășește (întrece) orice duioșie omenească (dolzore este o formă provensală, răspîndită în poezia italiană din sec. al XIII-lea). Empireul coincide așadar cu lumina divină, prin care Dumnezeu devine inteligibil și permite să fie iubit, generînd fericirea perfectă” (Chiavacci Leonardi).

            43. Qui vederai l’una e l’altra milizia
            di paradiso, e l’una in quelli aspetti
            che tu vedrai all’ultima giustizia».

«Aici vei vedea cele două armate ale Paradisului, iar una în aspectele cum le vei vedea la ultima judecată’» (v. 43-45). Îngerii și duhurile fericite se află aici, în Empireu. Sufletele mîntuite ocupă aceleași poziții pe care le vor avea și la Judecata de Apoi. “În clipa cînd Dante propune imaginea definitivă a Paradisului, acesta îi apare – în consonanță cu convingerile sale (viața este o implicare activă, o autentică luptă) și cu atmosfera civilizației cavalerești, de la idealul căreia se revendică (bărbații, care ies în evidență, sînt cavaleri ce acționează pentru apărarea și în onoarea curții) – ca o imensă curte, populată de o armată de cavaleri, văzuți în implicarea lor activă, iar după victorie ca niște duhuri ce sărbătoresc triumful, în jurul împăratului lor” (T. Di Salvo).

46. Come subito lampo che discetti
            li spiriti visivi, sì che priva
            dall’atto l’occhio di più forti obietti,
49. così mi circunfulse luce viva
            e lasciommi fasciato di tal velo
            del suo fulgor, che nulla m’appariva.

«Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream» (v. 46-51). Dante și-a pierdut brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. “Imaginea viziunii divine, care apare pe neașteptate, în mod devastator și impetuos, ca un fulger, se găsea deja la mistici și indica, pe de o parte, apariția divinității, pe de altă parte, neputința și insuficiența omului: consecința era orbirea, o momentană pierdere a capacităților omenești, printre care vederea. Dar aceasta era o premisă pentru dobîndirea unei puteri, cu totul interioare, de a vedea cu limpezime și de-a se contopi cu divinitatea. Și trimiterea la lumina care îl învăluie pe cel vizat, creatura care cu ajutorul harului ajunge la viziunea fericirii, ține de literatură și, mai înainte, de concepția misticilor, ce insistau pe tema omului sărman și neputincios, care dobîndește siguranța și echilibrul doar în clipa cînd se desprinde complet de legăturile cu individualitatea sa și i se dăruiește lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Ca fulger brusc: îndată ce intră în Empireu, Dante este învăluit de o lumină care îl orbește. Orbirea este faza aproape obligatorie a itinerariului mistic (vezi peste puțin timp referința la Sfîntul Pavel), dar, ca de obicei la Dante, faptul se desfășoară de parcă ar fi în mod firesc necesar. Aici este semnul noii dimensiuni în care am intrat, care-l depășește pe om în mod absolut. Tot limbajul se transfigurează, în efortul de-a se adapta la această realitate supraomenească, exprimînd cele două aspecte ale sale: transcendența asupra omenescului și totodată deschiderea sa în fața omului. De aceea se înmulțesc cuvintele rare, latinismele, neologismele, cuprinse într-o expresie înflăcărată, dar niciodată ininteligibilă” (Chiavacci Leonardi). “Mi-a scăpărat în jur / Mi circunfulse: splendidul verb – care marchează centrul terținei – este un citat din Faptele Apostolilor (22, 6), unde e povestită viziunea Sfîntului Pavel: «subito de caelo circumfulsit me lux copiosa». În acest moment dificil, Dante caută ajutor pentru limbajul său, ca pentru a ne ajuta să credem lucruri incredibile și, la fel ca în alte părți, apelează la autoritatea Scripturii. Sfîntul Pavel a fost deja amintit de mai multe ori, sau citat, în Comedie, pentru analogia viziunii sale cu cea a lui Dante (I, 73-75; XXVI, 10-12; Inf. II, 28-30). Acum a sosit momentul în care analogia respectivă se realizează, iar acest verb ne-o declară și ne avertizează” (Chiavacci Leonardi).

            52. «Sempre l’amor che queta questo cielo
            accoglie in sé con sì fatta salute,
            per far disposto a sua fiamma il candelo».

«‘Mereu iubirea ce potolește-acest cer primește la sine cu asemenea salut, spre a potrivi la flacăra sa candela’» (v. 52-54). Sclipirea orbitoare este semnul prin care Empireul salută venirea la el a unui duh din lumea pămîntească. “Cu imaginea repetată și preluată din viața cotidiană (candela era un obiect esențial în orice casă), sufletul este comparat cu o lumînare, iar flacăra pe care o aprinde este harul divin, care dăruindu-se îi oferă celui mîntuit, care pătrunde în Empireu, posibilitatea de a-l vedea pe Dumnezeu și de a se bucura de el” (T. Di Salvo).

55. Non fur più tosto dentro a me venute
            queste parole brievi, ch’io compresi
            me sormontar di sopr’ a mia virtute;
58. e di novella vista mi raccesi
            tale, che nulla luce è tanto mera,
            che li occhi miei non si fosser difesi.

«N-au intrat mai grabnic în mine aceste scurte vorbe că am priceput cum urc deasupra virtuții mele; și cu o nouă vedere m-am aprins astfel, că nu există lumină așa tare ca ochii mei să n-o fi îndurat» (v. 55-60). Înainte de-a pricepe deplin explicațiile Beatricei, Dante a simțit că i-au sporit puterile omenești; ochii lui s-au deprins cu capacitatea de-a vedea noi realități. “Totul este evident, sensibil, fantastic, dens și fluid, totul se traduce într-o reprezentație emoționantă și în mișcare… și totul împreună exprimă o condiție de extaz spiritual și de cunoaștere poetică, din care nu se pierde acordul cu etimologia spirituală a fiecărui detaliu și cu temelia sa istorică, de anterioare experiențe poetice și mistice” (Binni). “Tot acest pasaj (v. 34-60) de la intrarea în Empireu este călăuzit de tema luminii, care îi străbate țesătura verbală (pură lumină, v. 39; lumină a minții, v. 40; fulger brusc, v. 46; lumină vie, v. 49; scînteierea, v. 51; flacăra, v. 54; lumină așa tare, v. 59). Este o invazie de lumină, dar de o calitate mereu precisă și determinată, care vine astfel să-i configureze cititorului, și lui Dante însuși, această lume supraomenească, a cărei exprimare este oarecum încercată prin intermediul cuvintelor omenești” (Chiavacci Leonardi).

61. E vidi lume in forma di rivera
            fulvido di fulgore, intra due rive
            dipinte di mirabil primavera.
64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
            e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
            quasi rubin che oro circunscrive.

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde» (v. 61-66). În fața ochilor i-a apărut un rîu de lumină curgătoare, cu țărmuri pline de flori și verdeață. Flăcările țîșneau din rîu și se așezau pe plante, sub forma unor giuvaeruri de aur ce poartă rubine. “Și-am văzut lumină: începe aici viziunea propriu-zisă, singura viziune adevărată, căreia toate celelalte îi sînt subordonate, care e pregătită încă de la începutul poemului și poate chiar mai dinainte (cf. Vita Nova XLI și XLII). Pînă acum s-a precizat calitatea instrumentului care privește (nouă vedere). Acum este înfruntat obiectul vederii. Iar verbul am văzut e primul cuvînt, un cuvînt fundamental, pe care totul se sprijină și care va reveni ca protagonist, în toată urmarea cîntului. Viziunea ce apare aici este ca un văl, o figură a celei reale, cum va spune Dante imediat. Nu-l vedem încă pe Dumnezeu și pe sfinți, ci un rîu de lumină, de fapt o lumină sub formă de rîu (lumina este adevăratul obiect al văzului), între două țărmuri zugrăvite cu flori. Frumusețea acestor versuri i-a fermecat mereu pe cititorii din toate secolele, chiar și pe cei mai reticenți. (…) Poate că nu există alt text poetic pe lume, în afară de acesta, al lui Dante, unde văzul omenesc și văzul divin se întrepătrund cu atîta naturalețe” (Chiavacci Leonardi). “Se completează, în liniile ei esențiale, prima impresie vizuală și psihologică a Empireului, Paradisul propriu-zis, care în neputința simțurilor peregrinului se prezintă ca un rîu luminos, colorat pe țărmuri cu un fel de pajiște primăvăratică. Aici totul e strălucitor și totul se concentrează pe culoarea roșietică (roșul este simbolul iubirii, virtute centrală a conștiinței creștine), care pătrunde în auriul de fulgerare și se limpezește mai mult în flăcări vii, ca niște rubine montate în coliere de aur. Și, alături de culoare, de faptul vizual, se plasează simțul mirosului, care este ca al omului îmbătat de aroma florilor. E importantă această beție mistică, datorată mirosurilor intense și exaltante: în general, beția mistică este vizuală. Oricum, pe cele două simțuri, al văzului și al mirosului, se joacă întreaga reprezentație, ce unește gustul descrierii și tensiunea precisă, încît totul se sintetizează în acel am văzut de la început, care pe de o parte ne sugerează viziunea, pe de altă parte bucuria descoperirii, de parcă un văl orbitor s-ar fi sfîșiat” (T. Di Salvo). “Fulvido: culoare aurie, roșie-aurie; din lat. fulvidus (derivat din fulvus)” (Chiavacci Leonardi).

67. Poi, come inebriate dalli odori,
            riprofondavan sé nel miro gurge,
            e s’una intrava, un’altra n’uscìa fori.
70. «L’alto disio che mo t’infiamma e urge,
            d’aver notizia di ciò che tu vei,
            tanto mi piace più quanto più turge;

«Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea. ‘Înalta dorință ce-acum te-aprinde și te-apasă, de-a cunoaște ce vezi, cu atît mai mult îmi place, cu cît crește» (v. 67-72). De pe florile situate pe țărm, flăcările de aur plonjau înapoi în rîul de lumină, într-un du-te – vino permanent. Beatrice constată cu bucurie că mirarea și curiozitatea lui Dante cresc treptat. “Crește / turge: este umflată și apasă cu putere. Continuă latinismele, aduse de rima rară gurge, care mențin nivelul deja remarcat de extraordinară tensiune lingvistică. Cele două verbe trasează cu mare putere dorința, care se dilată și apasă sufletul, ca o undă împiedicată” (Chiavacci Leonardi).

73. ma di quest’ acqua convien che tu bei
            prima che tanta sete in te si sazi»:
            così mi disse il sol delli occhi miei.
76. Anche soggiunse: «Il fiume e li topazi
            ch’entrano ed escono e ‘l rider dell’erbe
            son di lor vero umbriferi prefazi.

«dar din apa asta trebuie să bei, înainte ca marea sete-n tine să se domolească’: astfel mi-a zis soarele ochilor mei. A mai adăugat: ‘Rîul și topazele ce intră și ies și zîmbetul ierburilor sînt prevestiri umbrite ale adevărului lor» (v. 73-78). Înainte de-a primi explicații, călătorul trebuie să soarbă din undele luminoase. Apa strălucită și limbile de foc sînt doar palide prefigurări ale adevărului divin. “Florile și flăcările sînt o primă imagine figurativă a realității, destul de diferite, a Empireului. Dante nu trebuie să fie tentat să se limiteze la un spațiu, care în parte repetă formele de viață (apă și flori) din Eden, din Paradisul Pămîntesc. O legătură subtilă între cele două Paradisuri există și se evidențiază aici: dar îndată imaginea adevăratului Paradis, mai mult decît de sugestia la imaginile Paradisului edenic, se apropie de cele literare clasice, cu amfiteatrul sau curtea medievală” (T. Di Salvo).

79. Non che da sé sian queste cose acerbe;
            ma è difetto dalla parte tua,
            che non hai viste ancor tanto superbe».
82. Non è fantin che sì subito rua
            col volto verso il latte, se si svegli
            molto tardato dall’usanza sua,
85. come fec’ io, per far migliori spegli
            ancor delli occhi, chinandomi all’onda
            che si deriva perché vi s’immegli.

«Nu că-n sine ar fi aceste lucruri necoapte; dar e lipsa ta, că n-ai încă vederi atît de-ascuțite’. Nu-i prunc ce-așa iute să-ntoarcă fața spre lapte, de se trezește mult mai tîrziu decît îi stă-n obicei, cum am făcut eu, pentru a deschide încă mai bune oglinzi din ochii mei, aplecat spre unda ce se desprinde să ne desăvîrșească» (v. 79-87). Nu imaginile aflate în fața lui Dante sînt imperfecte, ci vederea lui este încă limitată de condiția sa umană. Călătorul s-a năpustit spre undele sacre, la fel de nerăbdător ca pruncul după hrană. “Obligat să descrie Empireul – o realitate mai presus de timp și spațiu – în forme sensibile, legate, așadar, de categoria de timp și spațiu, Poetul «rezolvă fericit problema de a împăca natura acestui cer cu nevoile inevitabile ale poeziei, prezentîndu-ne suprasensibilul ca pe un sensibil definitiv, la care ajungem traversînd faze sensibile iluzorii, ce-l străbat, adumbrindu-l, de parcă sînt prevestiri umbrite ale adevărului lor… O astfel de apariție a suprasensibilului, din nuanțele primelor imagini sensibile pînă la iluzoriu, ca printr-o formă de respect, nu-i dăunează poeziei, care găsește modalitatea de-a se agăța puternic în concret…» (Rossi-Frascino). Trei sînt momentele succesive ale viziunii Empireului: mai întîi o lumină vie îl înfășoară pe Poet, orbindu-l, apoi lumina se precizează, configurîndu-se în formă de rîu (Harul), pe ale cărui țărmuri cresc viguroase florile (duhurile fericite), pe cînd flăcări vii, cu o mișcare neîntreruptă, trec pe rînd de la rîu la corole și de la corole la rîu (îngerii, intermediari ai Harului și uniți, în fericire, cu duhurile mîntuite). În sfîrșit, valurile dobîndesc figură de cerc (versul 103), tipică pentru construcția dantescă, dispunîndu-se sub forma rozei eterne, un imens amfiteatru, pe treptele căruia apar de-acum în mod direct, cu înfățișarea lor omenească, duhurile fericite; ele contemplă lumina divină reflectată în lacul de lumină, care ocupă centrul amfiteatrului (versurile 103 sqq.). În viziunea Empireului, punctul de pornire este oferit de Biblie: lumina în formă de rîu, de fapt, amintește un pasaj din Daniel (7, 10: «Un rîu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui») și unul din Apocalipsă (22, 1: «Mi-a arătat un rîu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului»). Cf. și Psalmi 36, 9; 46, 5; 65, 10; Isaia 66, 12” (E.A. Panaitescu).

88. E sì come di lei bevve la gronda
            delle palpebre mie, così mi parve
            di sua lunghezza divenuta tonda.
91. Poi, come gente stata sotto larve,
            che pare altro che prima, se si sveste
            la sembianza non sua in che disparve,
94. così mi si cambiaro in maggior feste
            li fiori e le faville, sì ch’io vidi
            ambo le corti del ciel manifeste.

«Și cum din ea au sorbit genele mele, astfel din lungă mi s-a părut a deveni rotundă. Apoi, ca oamenii ascunși sub mască, ce par altfel ca înainte, dacă-și leapădă cealaltă imagine, sub care au dispărut, astfel mi s-au preschimbat în mai mari sărbători florile și fulgerele, încît am văzut ambele oștiri ale cerului cu limpezime» (v. 88-96). Îndată ce ochii i-au sorbit din undele sfinte, călătorul a văzut că rîul și-a schimbat forma. La fel ca persoanele ce-și aruncă masca și își dezvăluie o altă înfățișare, florile și limbile de foc s-au transformat brusc, lăsînd să se vadă îngerii și duhurile fericite. “Cu alte cuvinte: viziunea nesigură de adineaori, cu flori și flăcări, acum cînd puterea văzului s-a întărit prin intervenția harului, acea viziune, care era ca a omului de sub mască, se precizează în dimensiunile ei reale, iar ceea ce mai înainte apărea alăturat în mod confuz, deși frumos, se precizează în două curți diferite. Însă nu lucrurile se schimbaseră: transmutarea, pe care atît de mult insistau misticii și care la ei dobîndea aspectul unei răsturnări antropologice, este a poetului, care trece de la deficiență și imperfecțiune la satisfacție și perfecțiune. Pe această cale, sugerată de mistici, poetul își recucerește adevăratul chip, capacitățile sale efective, inclusiv văzul, care mai înainte se aflase la originea păcatului, care e mereu un văl ce atenuează sau retează puterile omului” (T. Di Salvo). “Din lungă: lungimea rîului i s-a părut că se schimbă într-o figură circulară. Extraordinară transformare, unde se frîng legile geometriei. Spațiul omenesc este depășit, la fel ca timpul. Este începutul viziunii noi și mai adevărate, care se pregătește și se desfășoară treptat. Forma circulară este primul lucru ce-i apare privirii, după ce s-a schimbat calitatea vederii, cum s-a spus. Ea înseamnă, ca totdeauna, eternitatea, întrucît nu are început și sfîrșit. Și este prima caracteristică a fericirii divine” (Chiavacci Leonardi).

97. O isplendor di Dio, per cu’ io vidi
            l’alto triunfo del regno verace,
            dammi virtù a dir com’ io il vidi!
100. Lume è là sù che visibile face
            lo creatore a quella creatura
            che solo in lui vedere ha la sua pace.

«Oh, splendoare a lui Dumnezeu, prin care am văzut înalta izbîndă a împărăției adevărate, dă-mi virtutea de-a spune cum am văzut-o! Lumină-i acolo sus ce-l face vizibil pe creator acelei creaturi ce doar în vederea lui își află pacea» (v. 97-102). Harul divin, care i-a permis să vadă realitățile Paradisului, este invocat de poet în ajutor, ca să poată exprima cele văzute. În Empireu există o lumină ce-l revelează pe Dumnezeu în fața îngerilor și a duhurilor, ce-și găsesc în El împăcarea. “Dante își simte sufletul plin de exaltare, care îi provine din faptul că a ajuns la contemplarea îngerilor și a duhurilor fericite, că a sosit așadar în adevăratul Paradis, printr-un privilegiu cu siguranță neoferit altor oameni: de aici exclamația celui care nu-și poate exprima decît propria uimire și nu știe să-și comunice altfel recunoștința pentru ceea ce l-a condus așa departe. Însă harul dăruit nu este acela total, care se concretizează în viziunea divinității: de aici invocarea acestui har și a celuilalt, suprem, de-a le putea spune oamenilor, în cuvinte precise și complete, realitatea Paradisului” (T. Di Salvo). “Vidi (am văzut), repetat de trei ori în cadrul rimei, punctează condiția experienței dantești, ce poate fi considerată mistică: prin ea, omul izbutește să ajungă vizual pînă la totalitate și infinit și trăiește în cadrul unei realități negate calității sale pămîntești. Sufletul, spunea Hugo de Saint Victor, are trei ochi, dar numai cel al contemplației este în măsură să-l vadă pe Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Iar la acest rezultat omul ajunge cu ajutorul credinței sau al harului: «credința este necesară ca să se accepte prin intermediul ei lucrurile ce nu se văd și există în noi, acele lucruri care încă nu sînt prezente în cadrul viziunii»” (T. Di Salvo).

03. E’ si distende in circular figura,
            in tanto che la sua circunferenza
            sarebbe al sol troppo larga cintura.
106. Fassi di raggio tutta sua parvenza
            reflesso al sommo del mobile primo,
            che prende quindi vivere e potenza.

«Ea se-ntinde în figură de cerc, încît a sa circumferință i-ar fi soarelui prea largă centură. Se face din rază toată înfățișarea ei, răsfrîntă-n vîrful Primului Mobil, ce-și ia de-aici viața și putința» (v. 103-108). Lumina din Empireu, care din lungimea ei a devenit rotundă, este mai cuprinzătoare decît mărimea soarelui. Ea, care provine din lumina lui Dumnezeu, se reflectă asupra celui mai amplu cer, al nouălea, care la rîndul său o transmite spre celelalte, astfel răspîndindu-se viața și virtutea divină. “Rîul de lumină, după ce-a căpătat formă circulară, se desprinde cu totul într-o rază, așadar este lumină pură, doar lumină, ce-și transmite puterea și influența asupra Primului Mobil; prin această putere, ce derivă din lumină, din rază, din Dumnezeu, cerurile se rotesc și tot universul este condus de legea ordinii” (T. Di Salvo). “Ca în alte părți, descriindu-și călătoria, Dante dă o aparență de precizie științifică unor fenomene născute din fantezia sa, cum e această rază care, coborînd de la Dumnezeu, se reflectă ca într-o oglindă în punctul culminant al cerului Cristalin și formează cercul imens de lumină, mai mare decît soarele. Totuși imaginația nu este gratuită, fiindcă în punctul unde raza se reflectă în Cristalin este cumva ușor umbrită legătura dintre corporal și incorporal, și chiar acolo incorporalul devine vizibil: de parcă ar spune că actul de creație al lui Dumnezeu coincide cu însăși vizibilitatea sa” (Chiavacci Leonardi).

109. E come clivo in acqua di suo imo
            si specchia, quasi per vedersi adorno,
            quando è nel verde e ne’ fioretti opimo,
112. sì, soprastando al lume intorno intorno,
            vidi specchiarsi in più di mille soglie
            quanto di noi là sù fatto ha ritorno.

«Și cum panta în apa de la poale se-oglindește, ca pentru a se vedea împodobită, cînd e bogată-n verdeață și floricele, așa, stînd peste lumină roată-roată, am văzut oglindite în peste o mie de trepte, cîte dintre noi acolo sus s-au întors» (v. 109-114). Așa cum se răsfrînge dealul în lacul de la picioarele sale, de parcă și-ar privi în oglindă podoabele naturii, deasupra luminii divine se aflau, dispuse în trepte, mii de duhuri ale oamenilor virtuoși de pe pămînt, care acum, din înălțimi, parcă se reflectau în lumină. “Limpezește Chimenz: «întrucît stau deasupra luminii, duhurile se uită la ea în jos, ca spre arena unui amfiteatru». Iar scena, în amploarea ei coregrafică, se oferă pictural, ca descrierea unui Paradis format din cercuri, unde își fac apariția, cu ochii îndreptați în jos, duhurile fericite. Tabloul nu numai că este grandios, în reprezentarea sa, dar este și însuflețit de prezența, pe cale comparativă, a verdeții și a floricelelor. Și aici, la fel ca în prima parte, revine, prin intermediul unei comparații, imaginea Paradisului edenic, ce trăiește alături de cel monumental, foarte înalt și structurat după forme arhitecturale clasice” (T. Di Salvo).

115. E se l’infimo grado in sé raccoglie
            sì grande lume, quanta è la larghezza
            di questa rosa nell’estreme foglie!
118. La vista mia nell’ampio e nell’altezza
            non si smarriva, ma tutto prendeva
            il quanto e ‘l quale di quella allegrezza.

«Și dacă pragul de mai jos în sine strînge atîta lumină, ce mare-i lărgimea acestei roze în petalele extreme! Vederea mea în adîncime și-n înălțime nu se rătăcea, ci toată cuprindea mulțimea și valoarea acelei serbări» (v. 115-120). Dacă treapta inferioară poate să cuprindă o lumină mai amplă decît circumferința soarelui, să ne închipuim cît de extinsă trebuie să fie treapta de sus a amfiteatrului. Privirea călătorului, întărită de puterea harului divin, percepea deja cu ușurință ansamblul imaginii. “Această serie de cercuri, care se deschid tot mai amplu și larg, lăsînd în centru un fel de spațiu gol, diferit colorat, dă imaginea unei roze imense, ale cărei petale corespund jilțurilor ocupate de duhurile fericite. Paradisul idilic, compus din verdeață și flori, reapare în această roză, floare care pentru medievali era printre cele mai nobile și frumoase: nu degeaba, în cadrul litaniilor, Sfînta Fecioară este numită roza mistică” (T. Di Salvo).

            121. Presso e lontano, lì, né pon né leva:
            ché dove Dio sanza mezzo governa,
            la legge natural nulla rileva.

«Aproape și departe, acolo, nici nu scad, nici nu pun; căci unde Dumnezeu nemijlocit domnește, legea firii deloc nu contează» (v. 121-123). Dimensiunile, distanțele și legile naturii nu mai există, acolo unde Dumnezeu își exercită în mod direct autoritatea. “Într-o lume ca a Empireului, n-au nici o putere măsurile spațiale sau temporale: Paradisul este dincolo și în afara spațiului și a timpului: este etern și infinit. În consecință, nu se poate vorbi nici de apropiere, nici de depărtare și toate sînt percepute de Dante cu extremă claritate și limpezime” (T. Di Salvo).

124. Nel giallo della rosa sempiterna,
            che si digrada e dilata e redole
            odor di lode al sol che sempre verna,
127. qual è colui che tace e dicer vole,
            mi trasse Beatrice, e disse: «Mira
            quanto è ‘l convento delle bianche stole!

«În galbenul rozei eterne, ce se dilată-n trepte și umple de miresme lauda spre soarele ce mereu împrimăvărează, ca acela ce tace și vrea a spune, m-a tras Beatrice și-a zis: ‘Te uită ce mare-i lăcașul de stole albe!» (v. 124-129). Beatrice l-a atras pe Dante, fascinat și tăcut, în centrul rozei sfinte, de unde se desfac petalele și parfumurile ce-l slăvesc pe Dumnezeu. Ea l-a îndemnat să admire numărul mare de spirite mîntuite, dispuse în straie albe pe treptele amfiteatrului. “Continuă, în versurile 103-129, bogăția ce-a caracterizat imaginile precedente și se accentuează, în formarea lentă a rozei, luminozitatea și muzicalitatea viziunii, chiar dacă imaginile proaspete și vesele ale rîului făcut din lumină, ale flăcărilor care se mișcă într-o veselă libertate, îmbătate de parfumul florilor, de țărmurile înflorite ce-i zîmbesc rîului, lasă locul unui grandios amfiteatru. Acestuia din urmă, Poetul – mereu atent, ca și în cele două cantice precedente, să caute în realitate măsuri concrete, care să-i confirme viziunea – îi oferă dimensiunile: baza sa este mai amplă decît circumferința discului solar (versurile 103-105), iar înălțimea depășește adîncimea prăpăstiilor marine, observate de pe cele mai înalte ținuturi ale atmosferei (cîntul XXXI, versurile 73-76). Totuși, purtat de avîntul liric al primelor imagini, care i s-au părut cele mai potrivite pentru a sugera emoția experienței sale spirituale, fiindcă sînt mai apte să stîrnească în inima omului un sentiment de bucurie și seninătate, Dante insistă pe imaginea florii – roza –, a frunzelor, a aromelor, a culorilor, într-o atmosferă de eternă primăvară (sugerată desigur de eterna primăvară din Paradisul Pămîntesc; cf. Purgatoriu XXVIII, 143). Se realizează astfel, în reprezentarea Empireului, o unitate între conținut și stil de o rară vigoare. Un alt element de unitate, între pasajele succesive, este oferit de «permanentul control al înțelesurilor, cu rol de susținere ideală, încît să-i păstreze fluxului liric densitatea expresivă și autenticitatea de simboluri» (Guidubaldi)” (E.A. Panaitescu).

            130. Vedi nostra città quant’ ella gira:
            vedi li nostri scanni sì ripieni,
            che poca gente più ci si disira.

«Vezi cetatea noastră cum se-ntinde roată: vezi jilțurile noastre așa de pline că puțină lume mai e dorită» (v. 130–132). Călătorul este îndemnat să constate mulțimea tronurilor ocupate și cît de puține au mai rămas libere. “În acord cu gîndirea vremii sale, Dante consideră că numărul de duhuri fericite a fost stabilit încă din eternitate, pentru a-i înlocui pe îngerii răzvrătiți, care au fost a zecea parte dintre toate inteligențele îngerești (Convivio II, V, 12). Iar în 1300 se credea deja că este apropiat sfîrșitul lumii, ajuns la a șasea și ultima sa etapă (Convivio II, XIV, 13); de aceea, puține suflete fericite mai lipseau pentru a completa jilțurile încă libere ale rozei eterne. Vezi cetatea noastră: Paradisul, de obicei desemnat, în literatura patristică și în tot Evul Mediu ca Ierusalimul ceresc, în opoziție față de Ierusalimul pămîntesc” (E.A. Panaitescu).

133. E ‘n quel gran seggio a che tu li occhi tieni
            per la corona che già v’è sù posta,
            prima che tu a queste nozze ceni,
136. sederà l’alma, che fia giù agosta,
            dell’alto Arrigo, ch’a drizzare Italia
            verrà in prima ch’ella sia disposta.

«Și-n jilțul înalt la care ții ochii, pentru coroana care deja acolo-i aranjată, înainte să fii părtaș la nunta asta, va ședea duhul ce va fi mai nobil al mărețului Henric, ce pentru a îndrepta Italia va veni, înainte de-a fi ea dispusă» (v. 133-138). Pe tronul măreț, cu coroana pregătită, pe care poetul le admiră deja, va sta împăratul Henric, ce va pieri înainte de moartea lui Dante. Tînărul domnitor va fi răsplătit pe lumea cealaltă, pentru eforturile sale de-a restabili virtutea italiană, în ciuda vremurilor ce i-au fost neprielnice. “Henric al VII-lea de Luxemburg, ales împărat în 1308, a venit în Italia doi ani mai tîrziu, cu speranța de-a restaura autoritatea imperială, punînd capăt luptelor care sfîșiau cetățile italiene, precum și lungii confruntări dintre guelfi și ghibelini. În cei trei ani cît a rămas în Italia (a murit la Buonconvento, la 24 august 1313), acțiunea lui a avut totuși rezultate modeste, din cauza opoziției înverșunate a partidului guelf și a multor cetăți italiene, printre care Florența. Dante a văzut în el nu doar restauratorul păcii în Italia (de această pace se legau, printre altele, speranțele lui de a se întoarce la Florența), ci și simbolul unei reconcilieri efective între cele două puteri, cea temporală și cea spirituală și, prin urmare, a unei reînnoiri morale și politice a lumii (cf. Epistole V, VI, VII)” (E.A. Panaitescu).

139. La cieca cupidigia che v’ammalia
            simili fatti v’ha al fantolino
            che muor per fame e caccia via la balia.
142. E fia prefetto nel foro divino
            allora tal, che palese e coverto
            non anderà con lui per un cammino.

«Apriga lăcomie ce vă orbește v-a făcut ca pruncul ce moare de foame și alungă doica. Și va fi căpetenie-n forul divin pe-atunci unul, ce drept și-acoperit nu va umbla cu el pe-o cale» (v. 139-144). Goana oarbă după bunurile pămîntești i-a îndemnat pe italieni să acționeze iresponsabil și să lupte împotriva intențiilor nobile ale împăratului. Pe vremea acestor confruntări, Biserica va fi condusă de un păstor duplicitar, care pe față va părea să-l sprijine, iar în culise îl va combate pe împărat. “Apriga lăcomie: reproșul li se adresează aici mai ales italienilor. Lăcomia este originea tuturor relelor din Comedie” (Chiavacci Leonardi). “Papa Clement al V-lea, după ce l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și i-a promis ajutorul, a devenit, în al doilea moment, partizanul intereselor angioine în peninsulă și a început să pună piedici acțiunii imperiale” (E.A. Panaitescu).

145. Ma poco poi sarà da Dio sofferto
            nel santo officio; ch’el sarà detruso
            là dove Simon mago è per suo merto,
148. e farà quel d’Alagna intrar più giuso».

Laszlo Alexandru
(nr. 12, decembrie 2018, anul VIII)