Lectura lui Dante. Dansul luminii (Paradis XIV)

Al patrulea cer, al Soarelui. Discuţie despre învierea trupurilor, la sfîrşitul lumii. Al treilea cerc de duhuri luminoase. Ascensiunea în cerul lui Marte. Crucea sclipitoare a lui Cristos.

1. Dal centro al cerchio, e sì dal cerchio al centro
movesi l’acqua in un ritondo vaso,
secondo ch’è percosso fuori o dentro:
4. nella mia mente fe’ subito caso
questo ch’io dico, sì come si tacque
la gloriosa vita di Tommaso,

«Din centru spre cerc şi la fel de pe cerc spre centru se mişcă apa într-un vas rotund, după cum e lovit afară sau înăuntru. În mintea mea s-a ivit pe dată asta ce spun, cum a tăcut sufletul glorios al lui Toma» (v. 1-6). Dante şi Beatrice se află în mijlocul duhurilor înţelepte, plasate ca lumini în două cercuri. Dialogul dintre Sfîntul Toma şi Beatrice, în această dispunere spaţială, îi aminteşte poetului de experimentul fizic cu apa dintr-un vas rotund, care se mişcă în funcţie de locul unde s-a creat un şoc prin lovitură. “Ca de fiecare dată cînd un duh îşi încheie prezentarea lămuritoare, la fel şi aici, înainte ca discursul să abordeze alte teme, nu mai puţin importante ca precedenta, Dante simte nevoia poetică de-a se desprinde din tensiunea care susţinuse explicaţia Sfîntului Toma, de-a se opri liniştit, de-a se reculege între două momente, cel abia încheiat, dar care încă mai răsună în mintea lui, şi cel pe care urmează să-l înfrunte şi pentru care simte nevoia să ia o scurtă pauză. În această pauză se plasează începutul cîntului” (T. Di Salvo).

7. per la similitudine che nacque
del suo parlare e di quel di Beatrice,
a cui sì cominciar, dopo lui, piacque:
10. «A costui fa mestieri, e nol vi dice
né con la voce né pensando ancora,
d’un altro vero andare alla radice.

«pentru asemănarea născută din vorba lui şi a Beatricei, căreia astfel i-a plăcut, după el, să înceapă: ‘Acesta e nevoit, şi nu v-o spune nici cu vocea, nici gîndind-o încă, de-a merge la rădăcina altui adevăr» (v. 7-12). Beatrice îi atrage atenţia Sfîntului Toma că Dante călătoreşte în Paradis pentru a descoperi adevărul divin. Dar încă nu are curajul să exprime prin viu grai, şi nici măcar să gîndească, o nedumerire importantă. “Pentru asemănarea: pentru perfecta analogie care s-a creat acolo sus, cînd Sfîntul Toma a tăcut şi Beatrice a luat cuvîntul imediat după el, cu cele două mişcări ale apei; unul de fapt vorbea de pe cercul duhurilor fericite către Dante, care era în centru, cealaltă relua vorba din centru către Sfîntul Toma. Iar cele două discursuri erau asemănătoare şi perfecte (ca mişcarea circulară a apei), căci ambele proveneau de la creaturi fericite, fixate în adevărul etern. La fel ca în cele trei cînturi precedente, începutul ne duce atenţia spre situaţia scenică tipică din acest cerc: Dante şi Beatrice în centru, iar în jur ghirlanda de duhuri fericite. La oprirea dansului, a cîntatului, discursul se va relua, de la un subiect la altul, iar în acest cînt va atinge culmea” (Chiavacci Leonardi). “Beatrice previne, iubitoare, noua nedumerire a lui Dante, pe care el nu doar că n-a exprimat-o cu vorba, dar încă nu şi-a formulat-o limpede în minte: ar fi într-adevăr de-ajuns să i se contureze gîndul pentru ca duhurile fericite să-l poată apoi desluşi” (E.A. Panaitescu).

13. Diteli se la luce onde s’infiora
vostra sustanza, rimarrà con voi
etternalmente sì com’ ell’ è ora;
16. e se rimane, dite come, poi
che sarete visibili rifatti,
esser porà ch’al veder non vi nòi».

«Spuneţi-i dacă lumina ce vă înveleşte substanţa va rămîne cu voi etern cum e acum; şi dacă rămîne, spuneţi cum, după ce vă refaceţi vizibili, va putea la ochi să nu vă rănească’» (v. 13-18). Duhurile fericite îşi vor păstra oare lumina intensă şi după Judecata de Apoi? Şi dacă da, odată recăpătate trupurile, această orbitoare strălucire nu le va afecta privirea recîştigată? “Iată nedumerirea lui Dante, o nedumerire care ne readuce la probleme propriu-zis teologice, discutate în şcoli şi care îi frămîntau pe mulţi gînditori, dar şi publicul mediu de credincioşi şi care apăreau în mintea tuturor, în clipa cînd se admitea prin dogmă, după Judecata de Apoi, o înviere universală a trupurilor. Dar atunci cînd ne vom recăpăta cu toţii trupurile, strălucirea care acum înfrumuseţează duhurile fericite va spori sau se va diminua, datorită prezenţei trupului?” (T. Di Salvo). “Nu înfăţişarea omenească va răni vederea, ci organul omenesc recăpătat este cel care – se gîndeşte Dante ca orice om – poate fi rănit de sclipirea excesivă, în care vor fi înfăşurate trupurile înviate ale celor fericiţi” (Chimenz).

19. Come, da più letizia pinti e tratti,
alla fiata quei che vanno a rota
levan la voce e rallegrano li atti,
22. così, all’orazion pronta e divota,
li santi cerchi mostrar nova gioia
nel torneare e nella mira nota.

«Cum, de mai multă veselie împinşi şi traşi, uneori cei ce joacă-n horă îşi ridică glasul şi-şi bucură gestul, aşa, la rugămintea rapidă şi cuvioasă, sfintele cercuri au arătat nouă voioşie în rotire şi-n dulce notă» (v. 19-24). În timpul dansului, participanţii sînt uneori atinşi de o veselie neaşteptată şi sînt cuprinşi de frenezie. La fel şi-au manifestat veselia duhurile luminoase, dispuse roată în jurul celor doi. “Dansul, muzica şi cîntecul erau componentele vieţii nobiliare la curte şi umpleau de farmec viaţa cavalerească: erau una din notele ei esenţiale. (...) Aici toate acestea sînt folosite cu un rol religios şi fiecare element devine o manifestaţie liturgică” (T. Di Salvo).

25. Qual si lamenta perché qui si moia
per viver colà sù, non vide quive
lo refrigerio dell’etterna ploia.

«Cine se plînge că murim aici spre a trăi acolo sus, n-a văzut dincolo răcoarea ploii eterne» (v. 25-27). Omul nu trebuie să regrete moartea pămîntească, dacă ştie că va asista la asemenea spectacol pe lumea cealaltă. “Un comentariu neaşteptat al naratorului întrerupe relatarea, adresîndu-se cititorului (ca în X, 74-75), cu o mişcare simplă şi directă, un efect viu şi absolut veridic. Cine se lamentează că omul este obligat pe pămînt să moară pentru a ajunge la viaţa eternă din ceruri, n-a văzut acolo sus, cum am văzut eu, împăcarea dulce şi sublimă revărsată peste duhurile fericite, din ploaia eternă, de harul divin. Ploia este o formă provensală (din lat. pluvia), folosită ca rimă şi în XXIV, 91; în alte părţi sînt tot formele toscane piova şi pioggia” (Chiavacci Leonardi).

            28. Quell’ uno e due e tre che sempre vive
e regna sempre in tre e ‘n due e ‘n uno,
non circunscritto, e tutto circunscrive,
31. tre volte era cantato da ciascuno
di quelli spirti con tal melodia,
ch’ad ogni merto saria giusto muno.

«Acel un, doi, trei ce-n veci trăieşte şi domneşte-n veci în trei şi-n doi şi-n un, nemărginit şi totul mărgineşte, de trei ori a fost cîntat de fiecare din duhuri cu-atare melodie, că pentru orice merit ar fi justă răsplată» (v. 28-33). Sfînta Treime, eternă şi atotputernică în trei persoane, nelimitată în univers, a fost slăvită de trei ori prin cîntec, de către duhurile fericite. “În cele două versuri care dispun într-un du-te – vino cele trei numere, în sens invers, pentru a reprezenta unitatea circulară, Dante exprimă cu ajutorul poeziei, în mod muzical şi totodată elevat teologic, taina inexprimabilă în termeni raţionali, a unităţii şi a trinităţii lui Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). “Cele două terţine vor să spună că se înălţa un cînt de slavă, de la duhurile fericite către Sfînta Treime. Însă termenii verbali şi combinaţia lor sintactică se pot considera o capodoperă de retorică nobilă. În versurile 27-28, la cele două extremităţi, se plasează numerele uno, due e tre,dispuse invers, în centru se repetă de două ori adverbul sempre, doar verbele nu se repetă, care apar însă şi sînt pronunţate ca o diadă (vive e regna), cu o semnificaţie complementară; numărul trei este reluat în terţina următoare, care se integrează în tematica generală a cîntului (cantato... melodia), pe cînd diada celor două verbe din prima terţină se repetă şi se încheie cu două substantive, fiecare însoţit de un adjectiv (ogne merto... giusto muno). Dacă am vrea să intrăm şi mai adînc în subtilităţi, am spune că tema Sfintei Treimi se oglindeşte în folosirea cuvintelor: există unele monosilabice (uno, due, tre), sînt cîteva bisilabice (vive, regna, merto, muno), apoi sînt trisilabice (cantato, ciascuno), pe cînd circunscrive şi circunscritto se pot reduce la duble bisilabice. Toate acestea nu ştirbesc prin nimic frumuseţea de ansamblu a pasajului, care îşi trage seva din bucuria duhurilor fericite, ce umplu de încîntare prin cuvintele lor sufletul lui Dante: de aici ritmul de sărbătoare al terţinelor, vioiciunea reprezentării, folosirea latinismelor, impusă de caracterul excepţional şi nobleţea cadrului general” (T. Di Salvo).

34. E io udi’ nella luce più dia
del minor cerchio una voce modesta,
forse qual fu dall’angelo a Maria,
37. risponder: «Quanto fia lunga la festa
di paradiso, tanto il nostro amore
si raggerà dintorno cotal vesta.

«Şi-am auzit în lumina vie a cercului mai mic o voce modestă, poate ca a îngerului către Maria, răspunzînd: ‘Pînă va ţine serbarea-n Paradis, iubirea noastră îşi va trimite raza-mprejur astfel înveşmîntată» (v. 34-39). Un duh din cercul mai apropiat îl lămureşte pe călător: lumina strălucitoare va însoţi în eternitate sufletele mîntuite. “Duhul fericit care-i răspunde lui Dante şi-i lămureşte problema este al lui Solomon (în acest aspect deja critica este aproape unanimă): rămîne de stabilit motivul acestei opţiuni danteşti. Poate – se spune – fiindcă e cel mai sclipitor duh fericit din prima coroană, sau fiindcă este considerat autorul Cîntării Cîntărilor, aşa îndrăgită de medievali şi pe care o interpretau alegoric ca sărbătoarea, printre altele, a nunţii dintre suflet şi trup. Şi la asta se referă subiectul tratat” (T. Di Salvo).

40. La sua chiarezza séguita l’ardore;
l’ardor la visione, e quella è tanta,
quant’ ha di grazia sovra suo valore.

«Sclipirea ei urmează înflăcărarea; flacăra viziunea, iar aceea e multă, pe cît har peste valoarea ei» (v. 40-42). Intensitatea luminii emanate de un duh este în funcţie de puterea carităţii fiecăruia. Aceasta depinde de viziunea, mai mult sau mai puţin profundă, pe care fiecare o are despre Dumnezeu. Iar viziunea divină a fiecăruia depinde de intensitatea harului care i s-a dat, în funcţie de meritul personal. “În ierarhia privită aici se merge pe cale inversă faţă de cea indicată de versuri: de fapt se porneşte de la Dumnezeu, care îşi dăruieşte harul, pentru a se ajunge la intensitatea luminoasă a fiecărui duh, trecînd prin viziunea pe care el este în măsură s-o aibă, prin ardoarea carităţii; manifestarea respectivei condiţii este lumina” (T. Di Salvo).

43. Come la carne gloriosa e santa
fia rivestita, la nostra persona
più grata fia per esser tutta quanta;
46. per che s’accrescerà ciò che ne dona
di gratuito lume il sommo bene,
lume ch’a lui veder ne condiziona;

«Cînd carnea glorioasă şi sfîntă va fi reîmbrăcată, făptura noastră mai plăcută fi-va toată; căci va spori ceea ce ne dăruieşte prin lumina gratuită supremul bine, lumină ce ne face în stare de a-l vedea» (v. 43-48). După Judecata de Apoi, sufletul reunit cu trupul va redeveni cu adevărat perfect. Astfel va creşte şi intensitatea harului ce se revarsă asupra lor, ce va mări profunzimea viziunii divine de care fericiţii vor dispune. “Carnea glorioasă: trupul glorios era numit de teologi corpul omenesc, după judecata care îl trimite în gloria cerurilor” (T. Di Salvo).

49. onde la vision crescer convene,
crescer l’ardor che di quella s’accende,
crescer lo raggio che da esso vene.
52. Ma sì come carbon che fiamma rende,
e per vivo candor quella soverchia,
sì che la sua parvenza si difende;

«deci vederea a creşte se cuvine, a creşte ardoarea ce dintr-însa se aprinde, a creşte raza ce de la dînsul vine. Dar ca şi cărbunii ce dau flacără şi prin lucirea vie o depăşesc, încît vederea lor mai prejos nu-i» (v. 49-54). Imaginea duhurilor mîntuite, după Judecata de Apoi, va semăna cu situaţia cărbunilor ce ard în foc. “La obiecţia subînţeleasă că strălucirea sporită, după învierea trupului, ar putea să ascundă aspectul omenesc al duhurilor fericite, Dante răspunde cu una din comparaţiile cele mai remarcabile din a treia cantică: aşa cum poţi vedea în continuare cărbunele cum arde în foc, datorită incandescenţei sale, la fel aspectul trupesc al celor fericiţi va rămîne vizibil, pentru sclipirea sa, prin mantia luminoasă care îi va înfăşura” (E.A. Panaitescu).

55. così questo fulgor che già ne cerchia
fia vinto in apparenza dalla carne
che tutto dì la terra ricoperchia;
58. né potrà tanta luce affaticarne:
ché li organi del corpo saran forti
a tutto ciò che potrà dilettarne».

«la fel această fulgerare ce deja ne-mpresoară va fi-ntrecută la-nfăţişare de carnea ce-n toată ziua pămîntul o acoperă; şi nu va putea măreaţa lumină să ne ostenească; fiindcă organele trupului vor fi tari pentru tot ce va putea să ne fericească’» (v. 55-60). Sclipirea care acum le învăluie spiritul va fi întrecută de strălucirea trupului lor înviat. Iar lumina lor intensă nu va dăuna privirii, fiindcă noile organe vor fi în măsură să suporte toate noile condiţii de beatitudine. “Prima parte a cîntului se concentrează, prin înmulţirea luminilor şi a mişcărilor, pe caracterul vizual şi pe reprezentare, atît în descrierea duhurilor fericite, cît şi în explicaţia doctrinară. Dacă noi, totuşi, ne-am opri doar la imaginea luminii care înveleşte duhurile fericite, la tinerii care de mai multă veselie împinşi şi traşi... joacă-n horă, la sfintele cercuri... în rotire, la ploaia eternă care este o răcoare pentru sufletele alese, la Sfînta Treime şi la toate elementele prin care se înalţă imnul învierii, pentru a admira extraordinara fericire creativă a Poetului, am cădea în pericolul de a considera această parte a cîntului (dar discuţia este valabilă şi pentru a doua parte) ca pe o grandioasă metaforă. Dar nu e posibil să operăm o despicare arbitrară între semnificat şi semnificant, între idee şi imagine: «spaţiul şi lumina cerească nu trăiesc independent, ci ca analogie pentru o realitate teologică, iar lumina aceea nu este doar lumină, iar cerul acela nu este doar un cer astronomic, ci un cer spiritual... Cerul şi lumina aşadar, nu ca o temă peisagistă, ci ca temă teologică... şi care nu stă ca o filosofare abstractă, sub vălul versurilor zîmbitoare, ce cîntă lumina şi cerurile» (Getto), întrucît «filosofarea abstractă», în cele mai fericite momente creative, cum sînt acestea, din cîntul XIV, se face una cu «versurile zîmbitoare». Entuziasmul care înfăşoară şi înalţă aceste versuri, ca într-o flacără pătimaşă, se naşte din convingerea nemuririi, din credinţa într-o viaţă în care contrastul îngrijorător dintre carne şi spirit, care a frămîntat aşa de mult viaţa pămîntească a omului, va fi nu doar depăşit, ci de-a dreptul reconciliat într-o supremă armonie. Trupul nu va mai atîrna ca o greutate muritoare asupra sufletului, iar acesta, însetat de infinit, nu va mai aspira să se desprindă din lanţurile respective, ci îşi va umple trupul cu nemurirea sa, îl va ajuta să perceapă realitatea spirituală. Setea de nemurire şi de fericire, pe care creatura umană o poartă în sine încă de la naştere, va fi potolită în sfîrşit, pe cînd «Dumnezeu-Om va zîmbi exaltant spre şirul celor aleşi, făcuţi după asemănarea Lui, cînd vor îmbrăca din nou carnea pe care Lui i-a plăcut s-o aşeze mai presus de toate cerurile» (Steiner). Întrucît această carne glorioasă şi sfîntă va purta cu sine lanţul iubirilor trupeşti şi nu va putea să uite mamele, taţii şi ceilalţi ce le-au fost dragi, Domnul îi va îngădui să adauge la fericirea cerească dulceaţa afecţiunii pămînteşti. Imaginea cu lucirea vie a cărbunilor, una dintre cele mai fericite din întregul poem, deschide uluitoarea viziune finală a trupului glorificat, care a învins moartea, păcatul şi însăşi materia sa. «Trupurile pe care ea [moartea] le-a înghesuit în mormînt vor ieşi să cutreiere prin infinit; limbile, devenite putrede, vor relua cîntecele de laudă la adresa Domnului; ochii, pe unde a sclipit lumina spiritului nemuritor şi pe care ea poate că a izbutit să-i stingă şi să-i golească, se vor reaprinde, iar sufletul va răsări din nou să admire fericit frumuseţea infinită a lui Dumnezeu, şi atunci carnea, pe care acum elementul cel mai greu o acoperă şi o ascunde, nu va mai putea fi învăluită nici măcar de lumina spirituală a Paradisului şi va apărea, trofeu fericit al izbînzii totale a lui Cristos» (Steiner)” (E.A. Panaitescu).

61. Tanto mi parver sùbiti e accorti
e l’uno e l’altro coro a dicer «Amme!»,
che ben mostrar disio de’ corpi morti:
64. forse non pur per lor, ma per le mamme,
per li padri e per li altri che fuor cari
anzi che fosser sempiterne fiamme.

«Aşa mi s-au părut de grăbiţi şi-atenţi, şi unul şi alt cor, a zice ‘Amin!’, că bine şi-au arătat dorinţa după trupurile moarte; poate nu doar pentru ei, ci pentru mamele, pentru taţii şi pentru ceilalţi ce le-au fost dragi, înainte de-a se face flăcări veşnice» (v. 61-66). Ambele cercuri de duhuri fericite s-au grăbit să aprobe explicaţiile vorbitorului, dezvăluindu-şi astfel dorinţa fierbinte de a-şi regăsi, la sfîrşitul vremurilor, fiinţele dragi din timpul vieţii. “Pe această observaţie aşa de afectuos umană (...) se închide discursul lui Solomon, de parcă toată imensa înţelepciune care era în el şi în marii învăţaţi ai Bisericii s-ar concentra în dorinţa, în aşteptarea şi în construirea paradisului familial, reconstituire a bunătăţii, a blîndeţii legăturilor de familie. Şi aici se încheie ciclul de cînturi dedicate înţelepţilor, pe cît de măreţi, pe atît de umili. Iar finalul contrastează cu imaginile dominante din aceste cînturi, cu cele două figuri centrale, Sfîntul Francisc şi Sfîntul Dominic, întemeietorii ordinelor care au vrut şi au izbutit să fie adevărate familii” (T. Di Salvo).

67. Ed ecco intorno, di chiarezza pari,
nascere un lustro sopra quel che v’era,
per guisa d’orizzonte che rischiari.
70. E sì come al salir di prima sera
comincian per lo ciel nove parvenze,
sì che la vista pare e non par vera,

«Şi iată în jur, cu aceeaşi lumină, apărînd o lucire peste ce era, ca la orizont de dimineaţă. Şi cum la venirea primei seri se-arată pe cer noi forme, încît vederea pare şi nu pare dreaptă» (v. 67-72). Pe neaşteptate o altă lucire intensă s-a adăugat la cele două cercuri luminoase care îi înconjurau pe Dante şi Beatrice. “Se pare că este vorba de a treia coroană de duhuri înţelepte, din care nu este indicat nimeni. A treia coroană îi corespunde unei exigenţe structurale de armonie: trei sînt persoanele din Sfînta Treime, termen ultim şi unic adevăr de autentică înţelepciune, trei sînt interlocutorii călătorului, Sfîntul Toma, Sfîntul Bonaventura şi Solomon, trei sînt coroanele” (T. Di Salvo).

73. parvemi lì novelle sussistenze
cominciare a vedere, e fare un giro
di fuor dall’altre due circunferenze.
76. Oh vero sfavillar del Santo Spiro!
come si fece sùbito e candente
alli occhi miei che, vinti, nol soffriro!

«mi s-a părut că noi duhuri încep a vedea făcînd un cerc în afara celor două hore. Vai, adevărată sclipire a Spiritului Sfînt! ce iute şi fierbinte mi s-a lipit de ochii care, învinşi, n-au răbdat!» (v. 73-78). Parcă un al treilea cerc luminos s-a format în exteriorul celorlalte două. Dante a fost copleşit de noua strălucire. “De pe cerul întins apar, la venirea primei seri, stelele: chiar dacă imaginea e propusă cu o justificare teologică precisă (divinul se manifestă progresiv în faţa bietelor capacităţi omeneşti), ea deschide o clară filieră poetică. Şi este o poezie cosmică, o poezie ce cîntă spectacolul ceresc cel mai îndrăgit de Poet, cel al nopţii luminate de lumina tremurătoare a stelelor. În gingăşia şi muzicalitatea terţinei 70 (observaţi, printre altele, aliteraţia din versul 70 şi forma nedeterminată, aproape suspendată, a versului 72) parcă se reflectă naşterea tainică a serii, după lumina orbitoare a soarelui de la orizont (v. 69), apariţia şi dispariţia misterioasă de pe cer a acelor puncte luminoase, pe care de fiecare dată Poetul le contemplă cu înnoită uimire şi iubire. Un singur cuvînt, izolat pe spaţii imense – parvenze – şi un ritm limpede, închis într-o terţină, creează o viziune netedă şi, totodată, nedefinită, fiindcă ochiul a izbutit să contemple cerul înstelat, dar sufletul s-a rătăcit în această contemplare” (E.A. Panaitescu). “Invocaţia-exclamaţie către Spiritul Sfînt este în conformitate cu triada armonioasă ce guvernează în cerul Soarelui: a treia coroană face trimitere la Sfîntul Duh, a cărui caritate o exprimă” (T. Di Salvo).

79. Ma Beatrice sì bella e ridente
mi si mostrò, che tra quelle vedute
si vuol lasciar che non seguir la mente.
82. Quindi ripreser li occhi miei virtute
a rilevarsi; e vidimi translato
sol con mia donna in più alta salute.

«Dar Beatrice aşa frumoasă şi zîmbitoare mi s-a arătat, că între cele văzute trebuie lăsată, pe care mintea nu le-a urmărit. Apoi şi-au reluat ochii mei puterea de-a se ridica; şi m-am văzut trecut doar cu doamna mea spre mai înaltă fericire» (v. 79-84). Beatrice i-a apărut deodată la fel de frumoasă ca splendoarea lucrurilor ce n-au mai putut fi percepute cu mintea de Dante. Şi atunci cei doi au urcat în cerul următor. “Saltul în sus, în zbor, este marcat de strălucirea sporită a Beatricei: dar toate acestea nu pot fi observate de Dante. Nu este vorba despre un fapt verificabil în mod ştiinţific şi comparat printr-o experienţă pămîntească: este un fapt supranatural şi de aceea scapă de orice determinare fizică şi de orice reprezentare verbală” (T. Di Salvo).

85. Ben m’accors’ io ch’io era più levato,
per l’affocato riso de la stella,
che mi parea più roggio che l’usato.
88. Con tutto ‘l core e con quella favella
ch’è una in tutti, a Dio feci olocausto,
qual convenìesi alla grazia novella.

«Bine mi-am dat seama că eram mai sus, după rîsul înfocat al stelei, ce-mi părea mai roşie ca de obicei. Din toată inima şi cu-acel grai ce-n toţi e, Domnului i-am adus jertfă, cum se cuvine pentru noul har» (v. 85-90). Cerul mai încins l-a ajutat să priceapă că a urcat încă o treaptă. Foarte impresionat, călătorul îi mulţumeşte în gînd lui Dumnezeu printr-o rugăciune de slavă. “Dante îşi dă seama imediat că a ajuns în cerul lui Marte (unde va întîlni sufletele celor ce-au luptat pentru credinţă), prin lumina sa caracteristică, roşie ca focul (cf. Convivio II, XIII, 21; Purgatoriu II, 14)” (E.A. Panaitescu). “Este fulgerătoare trecerea călătorului în cerul următor, al lui Marte, la fel de rapidă este şi conştientizarea noii situaţii: fără vreo uimire deosebită. (...) În ceruri, grupurile se fac şi se desfac: singurul lucru constant este prezenţa celor doi, pelerinul şi călăuza sa cerească” (T. Di Salvo).

91. E non er’ anco del mio petto essausto
l’ardor del sacrificio, ch’io conobbi
esso litare stato accetto e fausto;
94. ché con tanto lucore e tanto robbi
m’apparvero splendor dentro a due raggi,
ch’io dissi: «O Eliòs che sì li addobbi!».

«Şi încă nu mi s-a stins în piept ardoarea ofrandei, cînd am aflat că a fost primită şi plăcută; căci cu multă lucire şi multă înfocare mi-au apărut sclipiri din două raze, încît am zis: ‘Oh, Helios, cum le împodobeşti!’» (v. 91-96). Pelerinul a priceput îndată că rugăciunea i-a fost primită, fiindcă i-au apărut în faţă două şiruri de duhuri parcă înroşite în foc. Călătorul a fost uimit de podoaba intensă cu care Domnul le-a ornat. “Situaţia se înalţă şi lexicul trebuie să fie pe măsură: de aici prezenţa cuvintelor rare, nobile, cu aparenţă latină, pline de demnitate: essausto, conobbi (cu sensul de «am aflat»), litare, fausto, lucore, robbi, splendor, Elïos, addobbi” (T. Di Salvo). “În Magnae Derivationes de Uguccione da Pisa, pe care Dante îl cunoştea bine, termenul grec helios (soare) era apropiat arbitrar de termenul ebraic Eli, El (Domnul), încît Poetul îl utilizează aici pentru a-l indica pe Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

97. Come distinta da minori e maggi
lumi biancheggia tra ‘ poli del mondo
Galassia sì, che fa dubbiar ben saggi;
100. sì costellati facean nel profondo
Marte quei raggi il venerabil segno
che fan giunture di quadranti in tondo.

«Cum marcată de mai mici şi mai mari lumini străluce albă între polii lumii Galaxia astfel, încît îi lasă gînditori pe înţelepţi; aşa constelate făceau în adîncurile lui Marte acele raze veneratul semn care-mparte cercul în cadrane» (v. 97-102). Calea Lactee se distinge ca o dungă luminoasă pe cer, încît originea ei îi pune pe gînduri pe savanţi. Tot astfel dungile înroşite din cerul lui Marte erau dispuse în cruce. “Dante, în versul 99, se referă la diversele opinii pe care savanţii antici şi medievali le aveau despre originea şi natura Galaxiei sau a Căii Lactee (cf. Convivio II, XIV, 5-8). Veneratul semn care-mparte cercul în cadrane: crucea constituită din cele două raze ale cerului lui Marte este o cruce greacă, avînd braţe egale, ca aceea formată din două diametre care se intersectează în unghi drept, în centrul cercului” (E.A. Panaitescu). “Încă o imagine nocturnă, cea a Galaxiei, de data asta punctată de stele infinite de diverse dimensiuni, conţinute între două extremităţi. Dante avea nevoie de reprezentarea unui fenomen luminos: totodată nu trebuia să fie uniform şi totalizant, ca lumina soarelui, care acoperă singură orice altă lumină şi o anihilează. Doar strălucirea infinită a unui cer străpuns de stele îi dădea posibilitatea varietăţii, a multiplicităţii: a adăugat de la sine intensitatea extraordinară a luminii şi fundalul, care nu mai e întunecat, ci seamănă cu cel diurn. S-ar putea aminti, pentru afinitatea legăturilor, stelele numeroase ce învăluie o cruce, în mozaicul din Galla Placida la Ravenna. Oricum fără îndoială Dante a vrut să fixeze o imagine figurativă, fie că i-a fost sugerată de mozaic, fie că o lua din reproducerile gotice. Încă o dată trebuie subliniată simplitatea mijloacelor folosite de Dante pentru această reprezentare făcută din lumină şi linii” (T. Di Salvo).

103. Qui vince la memoria mia lo ‘ngegno;
ché ’n quella croce lampeggiava Cristo,
sì ch’io non so trovare essemplo degno;
106. ma chi prende sua croce e segue Cristo,
ancor mi scuserà di quel ch’io lasso,
vedendo in quell’ albor balenar Cristo.

«Aici amintirea îmi învinge-ndemînarea; că-n crucea aceea străfulgera Cristos, încît nu ştiu găsi exemplu vrednic; dar cine-şi ia crucea şi-l urmează pe Cristos încă mă va ierta de ceea ce las nespus, văzîndu-l pe cruce sclipind pe Cristos» (v. 103-108). Puterea memoriei depăşeşte aici capacitatea de expresie a poetului, care nu mai poate descrie cu precizie cele văzute. În crucea luminoasă sclipea însuşi Mîntuitorul. Cel care îşi va dedica viaţa credinţei va putea, la rîndul său, ajuns în Paradis, să vadă imaginea glorioasă şi va înţelege imposibilitatea exprimării ei în poezie. “Cuvintele Poetului din versul 106 sînt aproape traducerea unui pasaj evanghelic (Matei 10, 38; 16, 24)” (E.A. Panaitescu). “Ca în Paradis XII, 71, şi aici Cristos rimează doar cu el însuşi, ca o determinare concretă a faptului că este irepetabil şi incomparabil. Şi aici, ca peste tot, de cîte ori este numit ori reprezentat Dumnezeu, nu există trimitere la o înfăţişare fizică” (T. Di Salvo). “Acest înalt spiritualism, care îi neagă lui Dumnezeu o figură anume, este cel mai mare dar al filosofiei Paradisului. Poezia nu rămîne aridă, cum le-a părut multora, ci dobîndeşte puterea de-a deveni cea mai deosebită operă: o poezie lipsită de obiecte, de pură elevaţie spirituală. Aşa cum Dumnezeu nu are o figură materială, la fel nici Isus Cristos. Iar Paradisul dantesc nu-l cunoaşte pe Isus din Nazaret, omul care a fost perfect, la fel ca tatăl său din ceruri: îl cunoaşte doar pe Cristos. Iar pe Cristos îl vede mai curînd cu funcţia de mîntuitor, decît ca pe un om. Ceea ce explică de ce nici Cristos nu este o persoană concretă, într-un loc concret: în crucea aceea străfulgera Cristos” (A. Guzzo).

109. Di corno in corno e tra la cima e ‘l basso
si movìen lumi, scintillando forte
nel congiugnersi insieme e nel trapasso:
112. così si veggion qui diritte e torte,
veloci e tarde, rinovando vista,
le minuzie de’ corpi, lunghe e corte,
115. moversi per lo raggio onde si lista
talvolta l’ombra che, per sua difesa,
la gente con ingegno e arte acquista.

«Din corn în corn şi de la vîrf la poale se mişcau lumini, scînteind tare cînd se uneau şi se despărţeau; aşa se văd aici drepte şi aplecate, iuţi şi lente, schimbate-n aspect, fărîme de corpuri, lungi sau scurte, mişcîndu-se prin raza ce taie uneori umbra pe care omul, spre a se apăra, cu minte şi dibăcie şi-o face» (v. 109-117). Pe orizontală, între braţele crucii, şi pe verticală, de la cap la picioare, se agitau particule luminoase, care sclipeau mai tare cînd se întîlneau şi se desprindeau. La fel, în umbra pe care şi-o face omul pentru a se apăra de soare, se văd particule agitîndu-se prin raza de lumină ce pătrunde întîmplător. “Crucea lui Cristos şi a martiriului înseamnă înviere şi victorie, nu mai este simbolul morţii, ci semnul nemuririi şi al fericirii eterne. Continuă aşadar, în aceste terţine, tonul de exaltare intelectuală a discursului lui Solomon, ton ce dobîndeşte acum o bogăţie de teme fantastice şi sentimentale, încă mai mare decît înainte. Nu prevestirea depărtatei învieri îl inspiră deja pe Poet, ci însăşi figura lui Cristos, mărturie şi garanţie a învierii. Iar crucea luminoasă, debut triumfal pentru acel moment, se întinde pe cerul lui Marte, care stă la jumătatea celor nouă ceruri, la jumătatea drumului între fericirea regăsită în Paradisul Pămîntesc şi fericirea promisă a viziunii divine. «Viziunea crucii, în cerul lui Marte, este prima dintre invenţiile figurative majore, pe care poetul o introduce... pentru a diversifica decorul călătoriei sale cereşti (coroanele fericiţilor, în cerul precedent, încă proveneau dintr-o climă de fantezie liberă şi deschisă, mai puţin stilizată). În apariţia unor asemenea invenţii (crucea, acvila, scara) se întîlnesc experienţe din pictura medievală şi elemente spectaculare din ritual şi liturghie» (Sapegno), chiar dacă Poetul tinde să privilegieze mai curînd sentimentul decît figura sa, simbolul şi misterul pe care îl reprezintă, mai curînd decît imaginea sensibilă. Din această cauză figura lui Cristos «sclipeşte», «străfulgeră», dar nu capătă formă, iar apariţia crucii luminoase este comparată cu Calea Lactee, deci cu ceva greu de priceput (îi lasă gînditori pe înţelepţi)” (E.A. Panaitescu). “Din corn în corn: de la un braţ la celălalt al crucii (în sens orizontal) şi de la punctul cel mai înalt la cel mai jos (în sens vertical) se mişcau pe cele două raze multe lumini care sclipeau cu deosebită intensitate, atunci cînd se întîlneau ori cînd se despărţeau. Acele sclipiri sînt salutul bucuros, ca o aprindere mai mare în focul iubirii. Progresia ritmică a primelor două versuri – două emistihuri egale, cu o pauză marcată la mijloc – parcă însoţeşte mişcarea, egală şi constantă, în cele două direcţii” (Chiavacci Leonardi).

118. E come giga e arpa, in tempra tesa
di molte corde, fa dolce tintinno
a tal da cui la nota non è intesa,
121. così da’ lumi che lì m’apparinno
s’accogliea per la croce una melode
che mi rapiva, sanza intender l’inno.

«Şi cum giga şi harpa, în sunet întins de multe coarde, fac dulce zumzet chiar şi pentru cel ce nota n-o ştie, astfel din luminile ce-acolo mi-au apărut se desfăcea din cruce o melodie ce mă răpea, fără a-i pricepe imnul» (v. 118-123). Imaginea crucii din cerul lui Marte a fost repede însoţită de o muzică divină, care provoca o răpire mistică, deşi nu i se înţelegeau cuvintele. “Comparaţia vizuală este imediat urmată de alta, care se referă la al doilea simţ mereu treaz în Paradis, auzul. În acea cruce de lumini se răspîndea un sunet dulce, multiplu şi variat, ca mişcarea adineaori descrisă, dar formînd o melodie unică, supraomenească: la fel cum giga şi harpa, cu tensiunea armonizată a corzilor, produc un concert blînd, chiar şi pentru cel ce nu deosebeşte diferitele note între ele... Se face aluzie aici la muzica polifonică (sunet întins de multe coarde se referă tocmai la «armonia dintre diverse sunete»), care pentru Dante este motiv de înaltă încîntare şi, în cadrul poemului, este mereu numită dulce” (Chiavacci Leonardi). “Giga este un instrument muzical cu corzi, despre care avem puţine informaţii; comparaţia cu harpa ne lasă să credem că producea un sunet asemănător (...). Cele două instrumente poate că sînt alese aici pentru caracteristica inconfundabilă a sunetelor produse în pizzicato (ca tintin-ul orologiului de la X, 143), mai apropiate de sunetele acelor luminiţe numeroase şi variate şi pentru mişunarea lor tainică” (Chiavacci Leonardi).

124. Ben m’accors’ io ch’elli era d’alte lode,
però ch’a me venìa «Resurgi» e «Vinci»
come a colui che non intende e ode.

«Bine am înţeles că era de înaltă laudă, căci la mine ajungeau ‘Învie’ şi ‘Învinge’, ca la cel ce nu ştie şi-aude» (v. 124-126). Se înţelegea doar că e un măreţ imn de slavă adresat Domnului. “«Învie» şi «Învinge»: cele două cuvinte, care celebrează învierea lui Cristos şi victoria sa pe cruce, se înalţă din crucea unde el a îndurat înfrîngerea şi moartea. În cerul celor ce-au murit pentru credinţă şi aşadar au experimentat aceeaşi înfrîngere şi aceeaşi victorie, cele două verbe răsună cu mare putere de semnificaţie. Să nu omitem legătura tematică faţă de prima parte a cîntului, unde motivul învierii ocupă toată secţiunea teologică de acolo” (Chiavacci Leonardi).

127. Io m’innamorava tanto quinci,
che ‘nfino a lì non fu alcuna cosa
che mi legasse con sì dolci vinci.
130. Forse la mia parola par troppo osa,
posponendo il piacer delli occhi belli,
ne’ quai mirando mio disio ha posa;

«M-am îndrăgostit astfel de-aceasta, că pînă atunci n-a fost nimic ce să mă lege cu-aşa dulci laţuri. Poate că vorba-mi pare prea-ndrăzneaţă, amînînd plăcerea ochilor frumoşi, în care privind, dorinţa mi se împacă» (v. 127-132). Extazul mistic de care a fost cuprins Dante i-a depăşit toate sentimentele trăite pînă în acel moment. Cititorul ar putea să se mire că, astfel, poetul parcă a uitat cît de frumoşi sînt ochii Beatricei. “Şi această hiperbolică definire a frumuseţii şi gingăşiei spectacolului şi a cîntului convinge nu prin noutatea sa, ci fiindcă, deşi este o repetiţie şi o variaţie a altor motive asemănătoare de celebrare superlativă, triumfă în inspiraţia mijloacelor expresive, prin care se determină. Iar aici variaţia apasă pe verbul «m-am îndrăgostit» şi pe substantivul «lanţuri»” (T. Di Salvo).

133. ma chi s’avvede che i vivi suggelli
d’ogni bellezza più fanno più suso,
e ch’io non m’era lì rivolto a quelli,
136. escusar puommi di quel ch’io m’accuso
per escusarmi, e vedermi dir vero:
ché ‘l piacer santo non è qui dischiuso,
139. perché si fa, montando, più sincero.

«dar cine pricepe că peceţile vii mai frumoase devin cum mai sus se merge, iar eu pe-acelea încă nu le privisem, mă poate scuza de ceea ce mă acuz pentru a mă scuza şi mă vede că zic adevărul; căci plăcerea sfîntă nu-i aici părăsită, fiindcă se face, urcînd, mai sinceră» (v. 133-139). Dar ochii Beatricei devin tot mai frumoşi, pe măsură ce călătorii urcă în Paradis. Iar aici încă n-au fost priviţi, pentru a exista un termen de comparaţie, de către poetul însufleţit de trăiri intense. “Remarcabil finalul de cînt, cu acuza şi scuza poetului, care izbuteşte să afirme ceea ce a negat mai înainte, readucînd glorios în prim-plan ochii Beatricei, ce păreau neglijaţi: poate că voi părea prea îndrăzneţ, zice el, punînd în urma cîntului auzit în cerul lui Marte chiar şi frumuseţea (plăcerea) ochilor Beatricei (aşa a zis în terţina precedentă); dar ochii se făceau tot mai frumoşi, de la un cer la altul, iar în acela încă nu-i privisem. Poetul salvează astfel cele două lucruri importante pentru el, fără a renunţa la nici una din cele două frumuseţi, care parcă se urmăresc una pe cealaltă” (Chiavacci Leonardi). “Nu e uşoară interpretarea acestor ultime terţine. Pentru o explicaţie şi înţelegere corectă, să mergem un pic înapoi. În versurile 127-130, poetul afirmase că niciodată n-a avut un sentiment aşa de copleşitor, ca în momentul cînd a fost lovit de cîntecul duhurilor fericite, ce se roteau în crucea de lumină. Dar aici previne o obiecţie: şi ochii Beatricei? Cititorul trebuie să înţeleagă oare că ei exprimau pentru poet o frumuseţe inferioară? Absolut deloc. Acolo comparaţia se făcea doar între acel cînt şi alte manifestări de fericire, ale duhurilor din alte ceruri. Nu între cîntecul duhurilor şi ochii iubitei sale. Spre ei, el încă n-a privit în acest cer şi prin urmare nu i-a considerat mai prejos de bucuria ce-i vine de la cîntecul duhurilor. Ştie prea bine că ochii Beatricei sînt gradul cel mai înalt de frumuseţe, peceţile vii, după cum ştie că frumuseţea lor creşte în raport direct cu procesul ascensional al poetului, cu trecerea succesivă în cerurile mai înalte. În concluzie: sînt uluitoare cîntările duhurilor şi întrec, prin dulceaţa lor, orice alt exemplu sau termen de comparaţie. Dar mai presus de toate se află ochii Beatricei” (T. Di Salvo).

Laszlo Alexandru
(nr. 3, martie 2018, anul VIII)