Lectura lui Dante. Elogierea Sfîntului Dominic (Paradis XII)

Al patrulea cer, al Soarelui. A doua coroană de duhuri luminoase. Viaţa şi faptele Sfîntului Dominic. Bonaventura da Bagnoregio critică devierile periculoase ale unor franciscani. Înţelepţii virtuoşi din a doua cunună fericită.

1. Sì tosto come l’ultima parola
            la benedetta fiamma per dir tolse,
            a rotar cominciò la santa mola;
4. e nel suo giro tutta non si volse
            prima ch’un’altra di cerchio la chiuse,
            e moto a moto e canto a canto colse;

«Îndată ce ultima vorbă a rostit-o blagoslovita flacără, a început să se rotească sfînta moară; şi-n hora ei de tot nu s-a răsucit, înainte ca un alt cerc să n-o cuprindă şi pas cu pas şi cînt cu cînt să se găsească» (v. 1-6). După ce Sfîntul Toma şi-a terminat cuvintele, coroana luminoasă a duhurilor fericite şi-a reluat rotirea. Dar n-a făcut un cerc complet, înainte de-a fi cuprinsă de-o altă coroană sclipitoare de suflete mîntuite. Cele două s-au sincronizat în cîntec şi dans. “Sfîntul Toma a lămurit îndoiala lui Dante, făcînd o amplă reprezentare a momentelor fundamentale şi semnificative ale vieţii Sfîntului Francisc şi dezlănţuind o la fel de amplă polemică împotriva năravurilor degenerate, din care se inspirau noile generaţii de dominicani. Acum se reia ritmul narativ. (...) Şi la începutul acestui cînt domină imaginile care se nasc din lumină şi cîntec, expresiile cele mai înalte ale fericirii. Dar şi aici, ca-n cîntul precedent, dintre cele două elemente Dante privilegiază cîntecul, făcînd din el chiar simbolul fericirii, semn de superioritate a duhurilor fericite, al desprinderii lor infinite de experienţele limitate şi chinuitoare ale oamenilor” (T. Di Salvo). “Se repetă în a doua terţină aceeaşi simultaneitate între un sfîrşit şi un început, descrisă în prima: la capătul rotirii primei coroane, dar înainte de terminarea ei, începe rotirea celei de-a doua, tot aşa cum la ultimul cuvînt al Sfîntului Toma începe hora celei dintîi. Cele două coroane se leagă astfel una de alta într-o singură mişcare şi-un singur cînt şi formează o singură figură, după cum va declara imaginea următoare” (Chiavacci Leonardi).

7. canto che tanto vince nostre muse,
            nostre serene in quelle dolci tube,
            quanto primo splendor quel ch’e’ refuse.
10. Come si volgon per tenera nube
            due archi paralleli e concolori,
            quando Iunone a sua ancella iube,

«cînt ce departe întrece muzele noastre, sirenele noastre-n acele dulci trîmbiţe, ca prima lucire pe cea ce-o răsfrînge. Cum se încovoaie prin nor subţire două arcuri paralele şi la fel colorate, cînd Iunona slujnicei sale îi porunceşte» (v. 7-12). Melodia intonată de cele douăzeci şi patru de duhuri fericite, dispuse în două coroane în jurul lui Dante, depăşea armonia muzicală creată de muze ori de sirene, tot aşa cum lumina originară o întrece pe cea reflectată. Atunci cînd Iunona îi porunceşte slujnicei sale, Iris, să coboare pe pămînt, printre norii subţiri se încovoaie două curcubeie în aceleaşi culori. “Iris, mesagera Iunonei, coborînd pe pămînt, picta în drumul ei pe cer curcubeie. Nimfa Eco s-a frămîntat aşa de mult în iubirea sa disperată pentru Narcis, că au rămas din ea doar oasele şi vocea; schimbată în piatră de zei, şi-a păstrat din calităţile omeneşti doar vocea (Ovidiu, Metamorfoze III, 356-510). După potopul universal, Dumnezeu a încheiat cu Noe o înţelegere: nu va mai stîrni un alt potop vreodată şi, ca semn al acestei învoieli, a trimis curcubeul (Geneza 9, 8-16)” (E.A. Panaitescu). “Începe aici comparaţia foarte eterică imaginată de Dante pentru cele două coroane paralele de duhuri din acest cer, pentru a exprima strînsa lor unitate, aproape identitatea lor, în aceleaşi culori şi în suprapunerea vocilor” (Chiavacci Leonardi).

13. nascendo di quel d’entro quel di fori,
            a guisa del parlar di quella vaga
            ch’amor consunse come sol vapori,
16. e fanno qui la gente esser presaga,
            per lo patto che Dio con Noè puose,
            del mondo che già mai più non s’allaga:

«născîndu-se din cel dinăuntru acela din afară, aşa cum vorbeşte hoinara pe care iubirea a mistuit-o, ca soarele aburii; şi fac lumea de-aici să presimtă, prin înţelegerea pe care Domnul cu Noe a strîns-o, că lumea nu se mai îneacă» (v. 13-18). Curcubeul exterior se formează, prin reflecţie, din cel interior. La fel se formează vocea reflectată a nimfei Eco, mistuită în iubirea ei pentru Narcis. Iar apariţia curcubeului pe cer îi ajută pe muritori să priceapă că Dumnezeu le-a arătat un gest de bunăvoinţă după potop. “Apariţia celei de-a doua coroane şi acordul ritmic, muzical, dintre cele două îi dau poetului impresia unui lucru miraculos, iar pentru a-l exprima recurge la o comparaţie, care apoi se răsfiră în interiorul ei în alte comparaţii succesive, susţinute uimitor de forţa retorică activă, cu care Dante ştie să înfrunte şi să reprezinte adesea situaţiile complexe, ce pot fi abordate din diverse puncte, dintre care nici unul nu trebuie neglijat. Iar aici prima comparaţie este între două imagini vizuale: două coroane şi două curcubee; apoi devine auditivă: vocile din cîntul duhurilor fericite îşi răspund, ca două timbre ale aceluiaşi glas, ca al miticei nimfe Eco. Dar în interior se dispun, ca elemente de asemeni necesare şi determinante, evocarea lui Iris-Iunona, precum şi curcubeul-potopul-înţelegerea dintre Noe şi Dumnezeu. O să spuneţi că multe din aceste elemente sînt pe gustul medieval, marcat de enciclopedism. E adevărat: dar nu există nici lucruri inutile, nici căderi, nici diminuări de tensiune: o mare pagină de retorică nobilă, aşadar” (T. Di Salvo).

            19. così di quelle sempiterne rose
            volgìensi circa noi le due ghirlande,
            e sì l’estrema all’intima rispuose.

«astfel eternele roze se învîrteau în jurul nostru ca două ghirlande şi astfel cea de-afară s-a potrivit cu cea dinăuntru» (v. 19-21). La fel cu toate acestea se observau ghirlandele de trandafiri ale duhurilor fericite, rotindu-se în jurul lui Dante. Iar cercul exterior de lumină s-a pus în concordanţă, prin sunet şi mişcare, cu cercul interior. “Odată cu apariţia celei de-a doua coroane de duhuri fericite, care se adaugă la prima, înainte ca aceasta să-şi încheie complet roata, poezia sporeşte în sfera imaginilor, în perfecţiunea artistică a cîntecului celor două coruri triumfătoare şi a mişcării lor de dans, pas cu pas şi cînt cu cînt, ce depăşesc orice ştiinţă a poeziei omeneşti şi orice ispită senzuală: muzele şi sirenele. Priceperea lor e subînţeleasă, la fel ca arcul intern şi cel extern al curcubeului” (E.A. Panaitescu). “Astfel eternele roze...: deci aşa cum se învîrt în cer cele două arcuri ale curcubeului, la fel în jurul nostru se învîrteau cele două ghirlande formate din duhurile fericite (eternele roze: ca nişte flori care se deschid veşnic în ceruri)” (Chiavacci Leonardi).

22. Poi che ‘l tripudio e l’altra festa grande,
            sì del cantare e sì del fiammeggiarsi
            luce con luce gaudiose e blande,
25. insieme a punto e a voler quetarsi,
            pur come li occhi ch’al piacer che i move
            conviene insieme chiudere e levarsi;

«După ce dansul şi altă mare sărbătoare, prin cîntec şi strălucire, lumină cu lumină, vesele şi blînde, împreună şi după voie s-au potolit, aşa cum ochii spre plăcerea ce-i îndeamnă trebuie laolaltă să se-nchidă şi să se deschidă» (v. 22-27). Într-un final bucuria întîlnirii dintre duhuri – manifestată prin dans, cîntec şi sclipire luminoasă – s-a calmat dintr-o dată, aşa cum cei doi ochi ai noştri clipesc împreună. “Pe lîngă dans, sărbătoarea duhurilor se manifesta prin cîntec şi în sclipirea reciprocă a unora spre celelalte, pentru a-şi demonstra iubirea. Reflexivul exprimă elanul reciproc de afecţiune ce apărea în acele lumini” (Chiavacci Leonardi). “Vesele şi blînde: care manifestau bucurie şi totodată caritate; primul adjectiv indică fericirea gustată pentru sine însuşi, al doilea este răspîndirea ei în iubire către ceilalţi” (Chiavacci Leonardi).

28. del cor dell’una delle luci nove
            si mosse voce, che l’ago alla stella
            parer mi fece in volgermi al suo dove;
31. e cominciò: «L’amor che mi fa bella
            mi tragge a ragionar dell’altro duca
            per cui del mio sì ben ci si favella.

«din inima unei noi lumini s-a mişcat o voce, ca acul spre stea m-a făcut, întors spre locul ei; şi-a început: ‘Iubirea ce mă împodobeşte mă-ndeamnă să vorbesc de celălalt conducător, prin care al meu aşa se cinsteşte» (v. 28-33). Din adîncul unei lumini de pe noua coroană, lui Dante i s-a adresat unul dintre sufletele mîntuite, atrăgîndu-i atenţia, la fel cum e atrasă busola de steaua polară. Caritatea îl îndemna să aducă un elogiu Sfîntului Dominic, celălalt paladin al credinţei, după cuvintele de laudă ce-au fost pronunţate despre Sfîntul Francisc. “Noua lumină este a Sfîntului Bonaventura (cu numele de mirean Giovanni Fidanza), născut la Bagnorea în 1221 şi devenit comandantul franciscanilor în 1256. A murit la Lyon în 1274. A fost poreclit, pentru iubirea sa mistică faţă de Dumnezeu, Doctor Seraphicus. Autor a numeroase opere teologice (una dintre ele, Itinerarium mentis in Deum, i-a oferit un sprijin consistent lui Dante în compunerea Paradisului), s-a inspirat esenţial din doctrina Sfîntului Augustin, devenind unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai curentului mistic din Evul Mediu. Cît timp a fost la conducerea ordinului franciscan, grija lui constantă a fost să menţină unitatea şi puritatea originară a regulii sfîntului din Assisi” (E.A. Panaitescu).

            34. Degno è che, dov’ è l'un, l’altro s’induca:
            sì che, com’ elli ad una militaro,
            così la gloria loro insieme luca.

«Demn e ca unde stă unul, altul să vină; cum ei împreună au luptat, aşa gloria lor alături să lucească» (v. 34-36). Francisc şi Dominic au luptat pentru aceleaşi scopuri, încît se cuvine să fie elogiaţi împreună. “Începe de aici corespondenţa simetrică a cuvintelor danteşti de celebrare a celor doi sfinţi: la afirmaţia Sfîntului Toma care, în cîntul precedent, a spus (v. 40-42) că vorbeşte de un singur sfînt, dar care este sinteza ambilor, întrucît activitatea lor a avut un singur ţel, răspunde aceasta, a Sfîntului Bonaventura, care insistă pe militantismul comun, accentuînd, faţă de Sfîntul Toma, pe tendinţa de-a vedea în sfinţi doi soldaţi sau comandanţi de oaste. De aici încolo terminologia dominantă va fi cea militară” (T. Di Salvo).

37. L’essercito di Cristo, che sì caro
            costò a riarmar, dietro alla ‘nsegna
            si movea tardo, sospeccioso e raro,
40. quando lo ‘mperador che sempre regna
            provide alla milizia, ch’era in forse,
            per sola grazia, non per esser degna;

«Oastea lui Cristos, ce-aşa de scump a costat să fie reînarmată, umbla în urma steagului încet, şovăielnic şi răzleţ, cînd împăratul ce-n veci domneşte i-a venit în ajutor armiei ce sta să se destrame, doar prin har, nu pentru că ea merita» (v. 37-42). Comunitatea creştină, care a fost însufleţită să lupte împotriva păcatului doar prin jertfa supremă a lui Isus, venea descurajată şi vlăguită în urma crucii. Dumnezeu i-a sărit în ajutor, nu pentru meritul ei, ci pentru generozitatea lui. “Ideologia practică şi morală care marchează acţiunea şi gîndirea Sfîntului Dominic, aşa cum se evidenţiază din cuvintele lui Dante (...) este a unei Biserici concepute ca o armată înzestrată, bine organizată în jurul căpitanilor, consolidată în principii lămurite prin intermediul predicilor, comandată de un luptător, un campion, care vine în ajutorul şi salvarea Bisericii ispitite. De aici lexicul militar: împărat, oaste, reînarmată, steag, armie. Sfinţilor care se închid în pustnicie şi sînt reprezentaţi în zdrenţe, descărnaţi, pe deplin scufundaţi în rugăciune şi singurătate, li se opune acum imaginea unor sfinţi impetuoşi şi robuşti, puternic implicaţi în lupta armată; iar Biserica, mai curînd decît un loc de rugăciune, lipsit de apărare, devine o fortăreaţă” (T. Di Salvo).

            43. e, come è detto, a sua sposa soccorse
            con due campioni, al cui fare, al cui dire
            lo popol disviato si raccorse.

«şi, cum s-a spus, mireasa şi-a ajutat-o cu doi paladini, la faptele şi vorbele cărora poporul rătăcit s-a adunat» (v. 43-45). Dumnezeu a ajutat Biserica, înzestrînd-o cu doi luptători de excepţie, campioni ai credinţei: Sfîntul Francisc şi Sfîntul Dominic. “Doi paladini: deja cuvîntul diferit prevesteşte noul caracter al celui de-al doilea sfînt, atlet al credinţei” (Chiavacci Leonardi).

46. In quella parte ove surge ad aprire
            Zefiro dolce le novelle fronde
            di che si vede Europa rivestire,
49. non molto lungi al percuoter dell’onde
            dietro alle quali, per la lunga foga,
            lo sol talvolta ad ogni uom si nasconde,

«În partea unde apare Zefirul dulce să deschidă noile frunze, cu care vedem Europa cum iar se îmbracă, nu departe de izbitura valurilor după care, de la lung drum, soarele uneori de toată lumea se ascunde» (v. 46-51). În zona apuseană a continentului, de unde adie vîntul cald ce marchează începutul primăverii în Europa, aproape de plaja scăldată de Oceanul Atlantic, unde apune soarele ostenit de calea lungă străbătută, se află locul de naştere a lui Dominic. “Lecţia de comportament moral a Sfîntului Bonaventura, dedicată vieţii Sfîntului Dominic, începe în inima unei noi lumini din noua coroană, după ce armonia celor două ghirlande s-a exprimat prin unitatea de cîntec şi mişcare. Aşa cum portretul franciscan începea cu tema Providenţei şi a ajutorului pentru mireasa lui Cristos, portretul dominican este impregnat încă de la început de stilul epic ce-l compune: lirica lui Francisc este mereu o poezie de iubire, epopeea lui Dominic preferă cîntecul de vitejie, cu marşul războinic al unei armate pe care sfîntul atlet o duce spre victoria finală; chiar şi gestul ajutorului oferit este un gest militar, al unui împărat triumfător. Peisajul primăvăratic al Europei uriaşe încadrează bătrîna Castilie şi Calaruega, patria lui Dominic, dar îndată simfonia se extinde la măsura epică dată de izbitura valurilor şi de asfinţitul soarelui în ocean. Inclusiv titlurile Sfîntului, iubitul pătimaş al credinţei creştine, atlet şi crud cu duşmanii insistă pe imaginile războinice” (E.A. Panaitescu).

52. siede la fortunata Calaroga
            sotto la protezion del grande scudo
            in che soggiace il leone e soggioga:
55. dentro vi nacque l’amoroso drudo
            della fede cristiana, il santo atleta
            benigno a’ suoi e a’ nemici crudo;

«stă fericita Calaruega, sub paza marelui scut unde leul subjugă şi-i subjugat. Acolo s-a născut iubitul pătimaş al credinţei creştine, sfîntul atlet blînd cu ai săi şi crud cu duşmanii» (v. 52-57). Dominic s-a născut în Calaruega, sub guvernarea regelui Castiliei, care pe stema despărţită poartă leul învins şi învingător. “Şi figura Sfîntului Dominic este încadrată de o descriere geografică, după cum s-a întîmplat deja cu cea a Sfîntului Francisc (cîntul XI, v. 43-51). În Spania, ţinutul străbătut de zefir (vîntul de la apus) care aduce primăvara, şi mai precis în bătrîna Castilie, stă patria Sfîntului Dominic, orăşelul Calaruega, unde s-a născut în 1170. A fost guvernat de regele Castiliei, a cărui stemă este constituită dintr-un scut pe care se află doi lei şi două turnuri, încît leul din partea de jos apare sub turn (e subjugat), iar în partea de sus e plasat deasupra lui (subjugă)” (E.A. Panaitescu). “Prezentarea Sfîntului Dominic este în deplină coerenţă cu necesitatea istorico-religioasă pe care o exprimă: Dumnezeu avea nevoie de sfinţi luptători pentru conducerea armatei creştine deja dezarmate, dezorganizate, nesigure. Sfîntul Dominic răspunde pe deplin la asemenea ţeluri: el este îndrăgostit cu patimă de credinţă şi are, prin urmare, caracteristicile psihologice ale cavalerului medieval, care se pune pe deplin în slujba doamnei pe care o iubeşte şi faţă de care se declară un vasal credincios. Este un atlet, un luptător, un apărător al credinţei, ştie să acţioneze cu hotărîre, dar şi cu blîndeţe. El este un predestinat: după cum se arată şi din visul-profeţie al mamei” (T. Di Salvo).

            58. E come fu creata, fu repleta
            sì la sua mente di viva vertute,
            che, nella madre, lei fece profeta.

«Şi cum a fost creată, i-a fost umplută mintea de vie virtute care, în burta mamei, din ea a făcut profetă» (v. 58-60). Sufletul său a fost înzestrat, dinainte de naşterea trupului, cu deosebite calităţi: mama lui gravidă avea deja puterea de-a prezice viitorul. “Terţina 58 face aluzie la legenda după care mama lui Dominic, înainte de naşterea lui, a visat că dă viaţă unui cîine alb şi negru (culorile straiului dominican), care ţine în gură o făclie (simbolul zelului arătat de Dominic), cu care dădea foc lumii” (E.A. Panaitescu).

61. Poi che le sponsalizie fuor compiute
            al sacro fonte intra lui e la Fede,
            u’ si dotar di mutua salute,
64. la donna che per lui l’assenso diede,
            vide nel sonno il mirabile frutto
            ch’uscir dovea di lui e delle rede;

«După ce s-a făcut logodna la izvorul sfînt între el şi credinţă, unde şi-au dăruit ambii mîntuirea, femeia ce pentru el şi-a dat acceptul a văzut în somn ce rod minunat urma să iasă din el şi din urmaşi» (v. 61-66). Prin botez, Dominic şi-a legat viaţa de credinţă. Naşa lui a văzut în vis măreţul viitor care-l aşteaptă pe copil. “Dante aminteşte alta dintre numeroasele legende referitoare la viaţa Sfîntului Dominic. Naşa a visat copilul cu o stea în frunte, simbol al călăuzirii luminoase pe care el şi ordinul său îl vor oferi lumii întregi” (E.A. Panaitescu). “O cununie a marcat raportul dintre Francisc şi Sărăcie, o altă cununie, promiţînd de asemeni rezultate fructuoase, defineşte activitatea lui Dominic, iar cununia se celebrează între el şi credinţa creştină. Doar că logodna lui Francisc are forţă dramatică şi este o reprezentaţie sacră, cu diverse personaje, acuzatori, acuzat, judecător, mulţime de oameni care asistă; aici logodna se reduce la un botez, unde rolul principal îi revine naşei: în faţa ei stă preotul care celebrează; lipsesc orice mişcare, orice contrast. Scena e rece şi are singura utilitate retorică de-a se plasa în simetrie cu logodna lui Francisc: există doar pentru asta” (T. Di Salvo).

67. E perché fosse qual era in costrutto,
            quinci si mosse spirito a nomarlo
            del possessivo di cui era tutto.
70. Domenico fu detto; e io ne parlo
            sì come dell’agricola che Cristo
            elesse all’orto suo per aiutarlo.

«Şi ca să fie cum era atare, de-aici a plecat duhul să-l numească din posesivul celui ce era totul. Dominic i-au spus; şi vorbesc de el ca de plugarul ales de Cristos pe ogorul lui să-l ajute» (v. 67-72). Cerul i-a inspirat pe părinţii lui să-i dea numele prin care să marcheze faptul că-i aparţine efectiv lui Dumnezeu. Se născuse cel pe care Atotputernicul l-a destinat să pună ordine pe domeniul său. “Dominic este transcrierea posesivului Dominicus, care derivă din Dominus (Domnul). Trebuie să amintim, în legătură cu aceasta, marea importanţă pe care i-o atribuia Evul Mediu numelui, în care, după concepţia vremii, se închidea caracteristica esenţială a individului ce-l purta” (E.A. Panaitescu).

73. Ben parve messo e famigliar di Cristo:
            ché ‘l primo amor che ‘n lui fu manifesto,
            fu al primo consiglio che diè Cristo.
76. Spesse fiate fu tacito e desto
            trovato in terra dalla sua nutrice,
            come dicesse: ‘Io son venuto a questo’.

«Iute a părut sol şi serv al lui Cristos; căci prima iubire ce-n el s-a arătat a fost pentru primul sfat ce-a dat Cristos. Adesea a fost tăcut şi treaz găsit pe jos de doica sa, parcă spunea: “De asta am venit”» (v. 73-78). Încă din copilărie şi-a arătat preferinţa pentru îndemnul la sărăcie pe care l-a oferit Isus. “Pentru primul sfat ce-a dat Cristos: Dante poate că se referă la prima fericire («Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!», Matei 5, 3; cf. şi Luca 6, 20), sau la răspunsul dat de Cristos tînărului care l-a întrebat cum să obţină viaţa veşnică: «du-te de vinde ce ai, dă la săraci... apoi vino şi urmează-Mă» (Matei 19, 21). Este preferabilă prima interpretare, care subliniază motivul, reluat în terţina următoare, al sărăciei ca umilinţă spirituală” (E.A. Panaitescu). “Să se observe că nu poate să rimeze «Cristos» cu nici un alt cuvînt” (T. Di Salvo).

79. Oh padre suo veramente Felice!
            oh madre sua veramente Giovanna,
            se, interpretata, val come si dice!
82. Non per lo mondo, per cui mo s’affanna
            di retro ad Ostiense e a Taddeo,
            ma per amor della verace manna

«Oh, tatăl lui cu-adevărat Felice! şi mama lui cu-adevărat Giovanna, de-i tîlcuit aşa cum se zice! Nu cu strădanie lumească, pentru care azi se spetesc Ostiense şi Taddeo, ci de drag de mană adevărată» (v. 79-84). Un asemenea copil şi-a făcut tatăl fericit şi mama binecuvîntată. A devenit repede celebru nu prin învăţături de drept canonic sau de medicină, ci prin iubirea pentru adevărata înţelepciune. “După etimologia ebraică, preluată de lexicografia medievală, numele Giovanna înseamnă «harul lui Dumnezeu», «preferată de harul lui Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Evul Mediu a găsit cu plăcere corespondenţe între nume şi persoanele care le purtau şi a făcut din asta o teorie, a interpretării numelor, care trebuiau cercetate în sensul lor originar, inclusiv cu ajutorul ştiinţei etimologice, care însă era folosită într-un mod neştiinţific, în funcţie de afinitatea sunetelor. Un text, faimos pe atunci şi din care s-au documentat cercetătorii din Duecento şi Trecento (inclusiv Petrarca) a fost Derivazioni de Uguccione da Pisa, mort în 1210. Dante a cunoscut acel text şi l-a citat în Convivio (...). De fapt şi pe această cale, în afară de cea a interpretării astrologice, Evul Mediu încerca să derive toate întîmplările naturale şi umane, în aspectele mai relevante, dar şi în cele mai modeste, cum erau numele persoanelor, din teza centrală că toate provin de la Dumnezeu şi toate se întorc la Dumnezeu. Este fericit (Felice) aşadar tatăl lui Dominic fiindcă a dat viaţă unui asemenea fiu şi Giovanna e cu adevărat mama sa. Iar Giovanna, cum spune obişnuitul text al lui Teodoric, la care Dante s-a gîndit în acest episod, în ebraică însemna «harul lui Dumnezeu»” (T. Di Salvo). “Se spetesc Ostiense...: Enrico di Susa, episcop şi cardinal de Ostia, mort în 1271, a fost un celebru cercetător al dreptului canonic (a scris o Summa foarte răspîndită), care a predat la universităţile din Bologna şi Paris. Taddeo: după unii e Taddeo d’Alderotto, celebru medic florentin, autorul multor scrieri de medicină, după alţii e Taddeo Pepoli, poet şi jurisconsult bolognez, contemporan cu Dante” (E.A. Panaitescu).

            85. in picciol tempo gran dottor si feo;
            tal che si mise a circuir la vigna
            che tosto imbianca, se ‘l vignaio è reo.

«în scurtă vreme s-a făcut mare învăţat; încît s-a pus să cutreiere via ce iute se uscă, dacă vierul e nevolnic» (v. 85-87). Sfîntul s-a implicat grabnic în restabilirea ordinii pe teritoriul credinţei, care fusese neglijată. “În scurtă vreme... mare învăţat: timpul e scurt, cunoaşterea dobîndită e mare. Cele două adjective exprimă zelul fierbinte şi înaltele capacităţi ale lui Dominic” (Chiavacci Leonardi).

88. E alla sedia che fu già benigna
            più a’ poveri giusti, non per lei,
            ma per colui che siede, che traligna,
91. non dispensare o due o tre per sei,
            non la fortuna di prima vacante,
            non decimas, quae sunt pauperum Dei,
94. addimandò, ma contro al mondo errante
            licenza di combatter per lo seme
            del qual ti fascian ventiquattro piante.

«Şi la tronul ce odinioară a fost mai darnic cu sărmanii drepţi, nu prin el, ci prin cel ce-acolo şade greşeşte, nu să împartă doi sau trei din şase, nu venitul din prima parohie, nu decimas, quae sunt pauperum Dei a vrut, ci împotriva lumii rătăcite a cerut voie să lupte, pentru sămînţa din care te înfăşoară acum douăzeci şi patru de plante» (v. 88-96). Dominic a mers la sediul papal, care odinioară fusese generos cu lumea nevoiaşă, dar care nu mai era astfel, nu din vina instituţiei înseşi, ci a pontifului delăsător. Viitorul sfînt a cerut acolo nu aprobarea de-a le distribui săracilor obişnuita cotă de o jumătate sau o treime din sumele destinate actelor de binefacere. A pretins nu beneficiile obţinute din prima parohie rămasă vacantă. A solicitat nu zeciuiala care li se cuvine celor sărmani. Ci a cerut permisiunea de-a lupta împotriva ereticilor, pentru consolidarea adevăratei credinţe, din care au răsărit cei douăzeci şi patru de fericiţi, care acum îl înconjoară pe Dante. “Mergînd la Roma în 1205, Dominic a obţinut de la Papa Inocenţiu al III-lea permisiunea de-a începe să predice împotriva ereticilor albigensi din Provenţa. În 1215 i-a cerut aprobarea pentru ordinul său călugăresc, însă i-a fost dată numai de Honoriu al III-lea în 1216” (E.A. Panaitescu).

97. Poi, con dottrina e con volere insieme,
            con l’officio apostolico si mosse
            quasi torrente ch’alta vena preme;
100. e nelli sterpi eretici percosse
            l’impeto suo, più vivamente quivi
            dove le resistenze eran più grosse.

«Apoi cu învăţătura şi voinţa laolaltă cu oficiul apostolic s-a mişcat, ca un torent împins de izvorul de sus; şi buruienile eretice le-a izbit elanul său, mai viguros acolo unde rezistenţa era mai groasă» (v. 97-102). Ajutat de doctrina pe care o stăpînea şi de zelul său, s-a înarmat cu autoritatea papală şi şi-a început activitatea de predicator. Insistenţa lui s-a năpustit mai cu seamă asupra teritoriilor cuprinse de mişcările de erezie, cum a fost Provenţa. “Reprezentarea repetă aici motive proprii culturii cavalereşti. Sfîntul Dominic are statura şi structura fizică şi morală ale unui cavaler: este puternic înarmat (şi armele lui sînt însufleţirea şi cultura), are aprobarea stăpînului său (aici consimţămîntul papei), se mişcă furtunos ca o vijelie, îşi atacă duşmanul cu atît mai viguros cu cît îl ştie în stare de o puternică rezistenţă. Mai curînd aşadar un luptător, decît un sfînt de statura lui Francisc, deşi Dante încearcă să-i apropie: un fel de înger răzbunător cu spadă, angajat în luptă, cu înverşunarea şi convingerea profundă pe care i-o dă credinţa” (T. Di Salvo).

103. Di lui si fecer poi diversi rivi
            onde l’orto cattolico si riga,
            sì che i suoi arbuscelli stan più vivi.
106. Se tal fu l’una rota della biga
            in che la Santa Chiesa si difese
            e vinse in campo la sua civil briga,

«Din el s-au făcut apoi diverse şuvoaie, cu care grădina catolică e stropită, încît copăceii îi stau mai cu tărie. Dacă asta a fost una din roatele şaretei, în care Sfînta Biserică s-a apărat şi-a învins pe cîmp de bătălie încleştarea sa civilă» (v. 103-108). Din el, care înainta ca un rîu năvalnic, s-au desprins apoi torente mai mici, care au irigat cîmpia credinţei şi i-au consolidat plantaţiile. Violenţa militantă a lui Dominic a fost una din cele două roţi ale cabrioletei, prin care Biserica s-a impus în societatea medievală. “Diversele şuvoaie care au provenit din opera Sfîntului Dominic sînt cele trei ramuri ale ordinului: predicatorii, măicuţele şi terţiarii. La Dominic nu găsim un moment de odihnă şi nici măcar, am spune, o pauză contemplativă: gîndirea şi acţiunea sînt unul şi acelaşi lucru, mintea lui e plină de virtute, în momentul gîndirii, şi îşi inspiră în profeţie mama, care are viziunea cu cîinele alb şi negru, care ţine în gură torţa ce aprinde totul, iar miracolul se repetă cu doica la botez, care visează copilul cu stea în frunte, iar o inspiraţie divină dezvăluie numele care trebuie să-i fie dat, Dominic, «al Domnului». Şi tripla numire a lui Cristos repetă, întărind-o, trimiterea cuvioasă la viaţa de sfînt, în timp ce elogiul se extinde, după extazul din rugăciunea făcută noaptea (tăcut şi treaz), în lăudarea numelor părinţilor, Felice şi Giovanna, care se interpreta ca «harul lui Dumnezeu» (...). La fel de hotărît, sigur, este drumul lui Dominic spre înţelepciune, mare învăţat, dar pentru a munci, umil şi harnic, la via mistică a lui Cristos, nu pentru a cuceri bogăţie şi putere, prin ştiinţa decretelor sau a medicinii. (...) Rugăminţile adresate de Dominic Bisericii, în cele mai respectuoase formule rituale şi procedurale, evită pe rînd ispitele lumeşti şi se adună, încă o dată, în tema epică: a cerut voie să lupte. Doctrina şi voinţa se unesc în trăsăturile eroului harnic, dar prudenţa instituţională şi respectul faţă de autoritatea pontificală pun accentul pe oficiul apostolic, pentru a elimina orice personalism din acel avînt dezlănţuit” (E.A. Panaitescu).

109. ben ti dovrebbe assai esser palese
            l’eccellenza dell’altra, di cui Tomma
            dinanzi al mio venir fu sì cortese.
112. Ma l’orbita che fe’ la parte somma
            di sua circunferenza, è derelitta,
            sì ch’è la muffa dov’ era la gromma.

«ar trebui să-ţi fie prea limpede vrednicia celeilalte, cu care Toma înainte de venirea mea a fost aşa curtenitor. Dar brazda trasă de partea de sus a roţii e părăsită, încît e mucegai unde era crustă» (v. 109-114). Vigoarea militantă a lui Dominic, prezentată aici, a venit să completeze umilinţa pioasă a lui Francisc, descrisă în cîntul precedent de Toma. Însă, din păcate, calea virtuoasă trasată de sfîntul din Assisi a fost înlocuită de corupţia şi exagerările urmaşilor săi franciscani. “E mucegai unde era crustă: este o expresie proverbială: vinul bun depune pe marginea butoiului crusta care ajută la păstrarea lui, pe cînd vinul prost lasă mucegai. Pe lîngă metaforă, Dante face aluzie, cum va preciza în terţina următoare, la decăderea ordinului franciscan şi la luptele crîncene care îl împărţeau în două tabere: spiritualii, care voiau respectarea riguroasă şi intransigentă a regulii, şi conventualii, care admiteau unele derogări de la ea. După diverse încercări de a readuce pacea între cele două curente franciscane, Papa Ioan al XXII-lea, în 1317 şi 1318, i-a condamnat pe spirituali ca eretici şi rebeli. Dante în acest moment nu ia poziţie în favoarea nici uneia din cele două părţi, condamnînd, prin intermediul Sfîntului Bonaventura, diviziunile care au tîrît ordinul franciscan afară de pe brazda marcată de cel ce-a fost serafic în ardoare” (E.A. Panaitescu).

            115. La sua famiglia, che si mosse dritta
            coi piedi alle sue orme, è tanto volta,
            che quel dinanzi a quel di retro gitta;

«Familia sa, ce drept pe urmele lui şi-a pus picioarele, e aşa de răsucită că cel din faţă după cel din urmă calcă» (v. 115-117). Ordinul franciscan, care odinioară l-a urmat cu fidelitate, acum a pornit încolonat în direcţia opusă: îşi pune piciorul acolo unde Francisc a pus călcîiul. “De aici porneşte condamnarea severă a franciscanilor, din partea franciscanului Bonaventura, şi e o condamnare care loveşte toate devierile ordinului, ce-şi au originea în două centre ce răspîndesc eroarea. Dacă şi această parte este simetrică faţă de cîntul precedent, unde Sfîntul Toma îşi înălţa biciul împotriva dominicanilor, trebuie să adăugăm că tonul celei de-a doua invective, inclusiv fiindcă ea este mai circumstanţiată, e puternic şi vibrant” (T. Di Salvo). “Expresia cel din faţă după cel din urmă calcă nu este uşor de soluţionat, chiar dacă are o semnificaţie limpede: merge în direcţia opusă, se dă în spate. Interpretarea cea mai bună este a lui M. Barbi: «în loc să-şi împingă piciorul din spate în direcţia celui din faţă, cum face omul care merge pe drumul său, ei îşi împing piciorul din faţă spre cel din spate, adică se deplasează în marşarier»” (T. Di Salvo).

118. E tosto si vedrà della ricolta
            della mala coltura, quando il loglio
            si lagnerà che l’arca li sia tolta.
121. Ben dico, chi cercasse a foglio a foglio
            nostro volume, ancor troverìa carta
            u’ leggerebbe “I’ mi son quel ch’i’ soglio”;

«Şi îndată se va vedea la recoltă proasta cultivare, cînd neghina se va plînge că din hambar e azvîrlită. Nu-i vorbă, cine ar căuta foaie cu foaie în cartea noastră, încă ar găsi pagina unde ar citi: “Eu sînt cum se cuvine”» (v. 118-123). Sămînţa gîndirii proaste se va recunoaşte după rezultatele nefaste. Curînd franciscanii excesivi vor fi excomunicaţi. Ce-i drept, unii călugări au rămas încă fideli faţă de doctrina adevărată. “Barbi explică astfel terţina 118: «călugării care, printr-un exces sau altul, s-au îndepărtat de voinţa Sfîntului Francisc îşi vor deplînge greşeala, atunci cînd se vor vedea excluşi pentru totdeauna din împărăţia cerurilor». Dante s-a slujit astfel de pilda neghinei (Matei 13, 24-30) pentru a pune sub acuzare conflictele care sfîşie ordinul franciscan” (E.A. Panaitescu).

124. ma non fia da Casal né d’Acquasparta,
            là onde vegnon tali alla scrittura,
            ch’uno la fugge e altro la coarta.
127. Io son la vita di Bonaventura
            da Bagnoregio, che ne’ grandi offici
            sempre pospuosi la sinistra cura.

«dar nu va fi din Casale şi nici din Acquasparta, de unde vin unii spre scriptură că unul o întinde, altul o strîmtează. Eu sînt viaţa lui Bonaventura din Bagnoregio, care pentru slujbele înalte mereu am amînat grijile lumeşti» (v. 124-129). Greşesc ambele facţiuni ale franciscanilor aflaţi în conflict: Ubertino da Casale, prin extinderea disproporţionată a exigenţei spirituale, Matteo d’Acquasparta, prin ştirbirea acesteia. Duhul fericit care i-a prezentat lui Dante criticile la adresa franciscanilor este al Sfîntului Bonaventura. “Ubertino da Casale (1259-1338), profesor de teologie la universitatea din Paris, a fost şeful spiritualilor, dar după condamnarea de către Ioan al XXII-lea a intrat în ordinul benedictin. Matteo d’Acquasparta a fost timp de douăzeci şi cinci de ani ministrul general al ordinului franciscan. Devenit cardinal în 1288, a susţinut politica teocratică a lui Bonifaciu al VIII-lea, care în 1300 şi 1301 l-a trimis la Florenţa ca sol de pace între Albi şi Negri. Sfîntul Bonaventura, al cărui discipol a fost, îi reproşează că a permis nerespectarea normelor mai rigide din regula franciscană” (E.A. Panaitescu). “Aici devine clară polemica dantescă: ea îi condamnă în egală măsură pe adepţii lui Ubertino da Casale, pe spirituali, care se distingeau prin interpretarea rigoristă a regulii şi mai ales voiau sărăcia absolută, dar nu numai în interiorul ordinului, precum şi pe adepţii lui Matteo d’Acquasparta, care era în fruntea conventualilor, militanţii pentru o atenuare a regulii, ce trebuia interpretată cu o anumită îngăduinţă. În urma confruntării, ultimii i-au învins pe cei dintîi. Dar Dante adoptă, între cele două curente, o poziţie intermediară şi le condamnă pe ambele. Chiar dacă, în anumite aspecte, simpatia lui se îndrepta către spirituali, n-a fost de acord cu cei ce aveau atitudini revoluţionare, de ruptură totală. După el, din interior şi prin intervenţia călăuzitoare a Bisericii trebuiau rezolvate toate conflictele” (T. Di Salvo).

            130. Illuminato e Augustin son quici,
            che fuor de’ primi scalzi poverelli
            che nel capestro a Dio si fero amici.

«Illuminato şi Augustin sînt aici, ce-au fost printre primii desculţi sărmani, care prin căpăstru au legat cu Domnul prietenie» (v. 130-132). Alături de Bonaventura, în cercul Soarelui mai stau Illuminato da Rieti şi Agostino di Assisi, printre primii aderenţi la franciscanism. “Începe acum trecerea în revistă a celei de-a doua coroane. Şi începe cu doi franciscani umili, dintre cei dintîi discipoli ai Sfîntului Francisc, ambii amintiţi de Bonaventura în Legenda sa (alţii trei, Bernard, Egidiu şi Silvestru, fuseseră numiţi în cîntul XI, 79-83); primul l-a însoţit în Orient, al doilea a murit în aceeaşi zi cu el: fiind grav bolnav, a văzut sufletul lui Francisc ridicîndu-se la ceruri şi a exclamat: «Aşteaptă-mă, Părinte, aşteaptă-mă că vin cu tine!». Punînd doi desculţi sărmani alături de Bonaventura, în deschiderea ghirlandei înţelepţilor, Dante parcă vrea să arate că mistica e totodată o cale spre adevărata înţelepciune, care este cunoaşterea lui Dumnezeu, după cum însuşi Bonaventura arătase în învăţăturile lui” (Chiavacci Leonardi).

133. Ugo da San Vittore è qui con elli,
            e Pietro Mangiadore e Pietro Ispano,
            lo qual giù luce in dodici libelli;
136. Natàn profeta e ‘l metropolitano
            Crisostomo e Anselmo e quel Donato
            ch’a la prim’ arte degnò porre mano.

«Hugo de Saint Victor e aici cu ei şi Pietro Mangiadore şi Pietro Ispano, care jos străluceşte în douăsprezece volume; Natan profetul şi mitropolitul Crisostom şi Anselm şi-acel Donato, care pe prima artă a binevoit a pune mîna» (v. 133-138). Alte duhuri fericite, care stau printre înţelepţi: teologul Hugo de Saint Victor, comentatorul biblic Pietro Mangiadore şi logicianul Pietro Ispano, care a rămas faimos prin opera sa în douăsprezece volume. Tot acolo se află profetul Natan, Sfîntul Ioan Gură de Aur, teologul Anselm de Canterbury şi gramaticianul Elio Donato. “Hugo, născut la Ipres, în Flandra, pe la 1097, a fost canonic la abaţia Saint Victor lîngă Paris, unde a murit în 1141. A fost un faimos teolog din curentul mistic al scolasticii. Pietro Mangiadore (Petrus Comestor) s-a născut la Troyes, în Franţa, la începutul sec. al XII-lea şi a murit la abaţia Saint Victor în 1179, după ce a fost cancelarul universităţii din Paris. Opera lui, Historia Scholastica, este un comentariu alegoric al Bibliei. Pietro Ispano, născut la Lisabona pe la 1226, a fost medic şi teolog de mare reputaţie. Devenit cardinal, a fost ales ca papă cu numele de Ioan al XXI-lea în 1276. A scris Summulae logicales în douăsprezece volume. Natan, profetul ebraic, l-a certat pe David pentru adulterul său cu Batşeba (II Samuel 12, 1 sqq.). Sfîntul Ioan de Antiohia, zis Crisostomul, «gură de aur», pentru vorbirea sa pricepută, a fost mitropolit la Constantinopol şi a murit în 407. Este unul dintre marii Părinţi ai Bisericii greceşti, autor de nenumărate scrieri teologice şi morale. Anselm din Aosta (1033-1109) a intrat în ordinul benedictin şi a devenit arhiepiscop de Canterbury în 1093. Este unul dintre cei mai mari teologi din Evul Mediu. Elio Donato, celebru gramatician din sec. al IV-lea, a fost maestrul Sfîntului Ieronim. Opera lui cea mai importantă este Ars gramatica şi a constituit în şcoli, de-a lungul secolelor, textul oficial pentru studierea gramaticii («prima» dintre cele şapte ştiinţe sau arte din Trivium şi Quadrivium) şi a limbii latine” (E.A. Panaitescu).

139. Rabano è qui, e lucemi da lato
            il calavrese abate Giovacchino
            di spirito profetico dotato.
142. Ad inveggiar cotanto paladino
            mi mosse l’infiammata cortesia
            di fra Tommaso e ‘l discreto latino;
145. e mosse meco questa compagnia».

           
«Raban e aici şi-mi luceşte alături calabrezul abate Gioacchino, cu duh profetic înzestrat. Să-l laud pe acest paladin m-au îndemnat curtenia înflăcărată a fratelui Toma şi vorba sa limpede; şi s-au mişcat cu mine aceşti tovarăşi’» (v. 139-145). Tot acolo se află teologul german Rabanus şi abatele italian Gioacchino da Fiore. Interlocutorul lui Dante, Sfîntul Bonaventura, a fost încurajat în elogierea Sfîntului Dominic, după ce-a auzit cuvintele calde ale Sfîntului Toma la adresa Sfîntului Francisc. Tovarăşii săi de fericire i-au aprobat afirmaţiile, prin intermediul cîntecului şi al dansului. “Rabanus Maurus (776-856), născut la Mainz, a fost călugăr benedictin şi arhiepiscop al oraşului său. A scris opere de teologie şi de exegeză biblică, foarte răspîndite în Evul Mediu. Gioacchino, născut la Celico, în Calabria (1130-1202), a intrat într-o mănăstire cisterciană, dar în 1189 şi-a întemeiat propriul ordin, al cărui sediu a fost în abaţia Fiore, pe platoul muntos Sila. În operele sale de exegeză biblică (printre care faimosul comentariu la Apocalipsă), a devenit susţinătorul unei reforme spirituale a Bisericii şi al unei regenerări morale a lumii. Acestea ar fi trebuit să pornească din 1260, cu începutul unei noi ere, cea a Sfîntului Duh, după era Tatălui şi era Fiului. Multe dintre ideile lui au fost condamnate de Biserică, dar Dante, cum s-a întîmplat deja cu Siger din Brabant, nu doar arată că admiră la el iubirea pentru înţelepciune, dar şi că ştie «să înţeleagă şi să ierte unele greşeli, nedatorate propriu-zis unei voinţe de răzvrătire, ci setei de adevăr, care la Gioacchino – de unde simpatia specială a lui Alighieri – era însoţită de dorinţa aprinsă de înnoire purificatoare şi creştină a lumii şi a sensului mesianic al aşteptării, care erau atît de vii şi în spiritul lui Dante» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “‘l discreto latino: vorbirea sa clară şi precisă; latino pentru «discurs», «cuvinte»; discreto (de la discernere) indică probabil calitatea specifică a argumentaţiei Sfîntului Toma, bazată pe distincţii” (Chiavacci Leonardi).



Laszlo Alexandru
(nr. 2, februarie 2018, anul VIII)