Lectura lui Dante. Continuă explicaţiile Sfîntului Toma (Paradis XIII)

Al patrulea cer, al Soarelui. Hora dublă a sufletelor fericite. Sfîntul Toma despre diversitatea inteligenţelor umane. Înţelepciunea lui Adam şi a lui Cristos. Solomon dispunea de înţelepciune politică, mai importantă pentru un rege decît cea ştiinţifică sau cea filosofică. Valoarea prudenţei în judecata asupra lumii. Evoluţia unui individ e imprevizibilă.

1. Imagini, chi bene intender cupe
quel ch’i’ or vidi — e ritegna l’image,
mentre ch’io dico, come ferma rupe —,
4. quindici stelle che ‘n diverse plage
lo ciel avvivan di tanto sereno
che soperchia dell’aere ogne compage;

«Să-şi închipuie, cine poate bine pricepe, ce-am văzut acum (şi să-şi reţină imaginea, în timp ce spun, ca stînca tare), cincisprezece stele ce-n diverse colţuri cerul îl însufleţesc aşa senin, că se-nvinge orice înnorare» (v. 1-6). Pentru a-l ajuta să priceapă mai bine imaginea pe care călătorul din Paradis o zăreşte, poetul îl îndeamnă pe cititor să-şi închipuie două cercuri concentrice de stele. “Spectacolul la care asistă acum Dante, cu cele două ghirlande de duhuri fericite care îşi reiau dansul, mişcîndu-se în direcţie opusă una faţă de cealaltă, este dintre acelea care nu există pe pămînt şi la a cărui reprezentare vorbirea noastră, tocmai fiindcă e limitată, nu poate ajunge. Ţine de o lume supranaturală, aşadar netransferabilă pe pămînt, imposibil de măsurat cu mijloacele noastre, incapabilă de o descriere adecvată. (...) Dante îşi îndeamnă cititorul să dispună cîteva dintre stelele pe care le cunoaşte, în număr de douăzeci şi patru, în anumite figuri în stare să redea imaginea pe care el a văzut-o. (...) Această temă a distanţei dintre viziunile asupra mişcării, a luminii etc. din Paradis şi fenomenele asemănătoare de pe pămînt nu este nouă la Dante: prezentarea din cîntul de faţă, cu durata excepţională de 24 de versuri (lucru neobişnuit la Dante, unde în medie terţinele legate sînt două sau trei, nu opt!) este doar o variaţiune cu tendinţă de amplificare” (T. Di Salvo). “Conform sistemului astronomic ptolomeic, există cincisprezece stele mari, care ţin de diverse constelaţii şi sînt răspîndite în diverse locuri pe cer” (E.A. Panaitescu).

7. imagini quel carro a cu’ il seno
basta del nostro cielo e notte e giorno,
sì ch’al volger del temo non vien meno;
10. imagini la bocca di quel corno
che si comincia in punta dello stelo
a cui la prima rota va dintorno,

«să-şi închipuie carul căruia sînul cerului nostru i-ajunge zi şi noapte, că de-ntoarce oiştea nu dispare; să-şi închipuie gura cornului ce-ncepe la vîrful osiei, unde se-nvîrte prima roată» (v. 7-12). Grupurile de lumini virtuoase din cer seamănă cu gruparea stelelor din Carul Mare şi Carul Mic. “Cele şapte stele din Carul Mare, mişcîndu-se foarte aproape de polul ceresc, nu dispar niciodată, nici ziua, nici noaptea, de pe cerul emisferei nordice. Constelaţia Carului Mic este comparată cu un corn: extremitatea mai largă e constituită din cele două stele mai luminoase, iar extremitatea mai strîmtă coincide cu Steaua Polară. Aceasta ocupă vîrful axei cereşti, în jurul căreia îşi desfăşoară rotaţia Primul Mobil” (E.A. Panaitescu).

13. aver fatto di sé due segni in cielo,
qual fece la figliuola di Minoi
allora che sentì di morte il gelo;
16. e l’un nell’altro aver li raggi suoi,
e amendue girarsi per maniera
che l’uno andasse al primo e l’altro al poi;

«că a făcut din sine două semne pe cer, cum a făcut fata lui Minos, cînd a simţit gerul morţii; şi unu-ntr-altul îşi pune razele, iar ambele se rotesc de primul merge-nainte iar altu-napoi» (v. 13-18). Duhurile virtuoase, dispuse în constelaţii, pot fi închipuite prin asemănare cu legenda Ariadnei transformate, după moarte, într-o constelaţie. Cele două cercuri de lumini se învîrteau pe cer în direcţii opuse. “Poetul îl invită pe cititor să-şi închipuie că cele douăzeci şi patru de stele pe care tocmai le-a enumerat formează două constelaţii grandioase, cu cîte douăsprezece stele fiecare, concentrice şi rotindu-se în sens opus, care se aseamănă, prin forma lor, cu constelaţia circulară Corona. Aceasta din urmă, după povestea ovidiană (Metamorfoze VIII, 176-182) a avut o origine cu totul neobişnuită: atunci cînd fiica lui Minos, Ariadna (care l-ar fi ajutat pe Teseu să-l ucidă pe Minotaur) a fost părăsită de eroul atenian, zeul Bahus a transformat într-o constelaţie ghirlanda de flori pe care fetişcana o purta pe cap. Totuşi Dante pare să facă aluzie chiar la metamorfoza Ariadnei, care ar fi devenit o constelaţie în clipa morţii” (E.A. Panaitescu).

19. e avrà quasi l’ombra della vera
costellazione e della doppia danza
che circulava il punto dov’ io era:
22. poi ch’è tanto di là da nostra usanza,
quanto di là dal mover della Chiana
si move il ciel che tutti li altri avanza.

«şi va avea ca umbra adevăratei constelaţii şi-a dublei hore ce-nconjura punctul unde stăteam; căci e mai presus de-obişnuinţa noastră, pe cît dincolo faţă de curgerea Chianei se mişcă cerul ce toate le-ntrece» (v. 19-24). O asemenea imagine, cu două cercuri de stele, care se roteau în direcţii opuse, este cu totul neobişnuită pentru muritorul de rînd. Diferenţa e la fel de mare ca aceea dintre mişcarea rapidă a Primului Mobil şi scurgerea lentă a unei ape noroioase. “Rîul Chiana trecea prin zona Arezzo cu un curs foarte lent, creînd o zonă mlăştinoasă, azi asanată” (E.A. Panaitescu). “Aşadar este abisală diferenţa de viteză dintre Chiana şi Primul Mobil, la fel cum pe planul reprezentării este şi cea care desparte mişcarea celor douăzeci şi patru de duhuri şi a celor douăzeci şi patru de stele, care rotindu-se pot fi închipuite sub formă de coroană” (T. Di Salvo).

25. Lì si cantò non Bacco, non Peana,
ma tre persone in divina natura,
e in una persona essa e l’umana.

«Acolo s-a cîntat nu de Bahus, nici Peana, ci de trei persoane în natura divină şi într-o persoană şi umană» (v. 25-27). Duhurile fericite nu cîntau despre zeii antici Bahus sau Apolo, ci slăveau esenţa doctrinei creştine: taina Sfintei Treimi şi taina dublei naturi, divine şi umane, a lui Isus Cristos. “Peana era una din denumirile zeului Apolo şi slujea de asemeni pentru a indica un imn cîntat în onoarea acelui zeu. Deschiderea cîntului e gîndită ca o variaţiune simfonică pe tema viziunii duhurilor fericite. Poate fi definită, pentru a pricepe mai bine intenţiile noii cosmografii, destinate să repete dansul celor douăzeci şi patru de înţelepţi, ca o «regie stelară» care, pentru a indica hora dublă, nu ezită să creeze o altă dispunere a astrelor pe cer. Variaţiunea are nevoie de un punct de referinţă şi la asta trimite aluzia cu stînca tare a memoriei, care va coagula imaginea. (...) Tripla recomandare, să-şi închipuie, este inclusă pentru a reda mai bine extraordinarul spectacol ceresc, pe care filosofia îl împodobeşte cu figurile ei; un spectacol pe-atît de departe de experienţele pămînteşti, pe cît de lent este cursul Chianei, între Tibru şi Arno, în comparaţie cu cerul cel mai rapid. Şi această trecere fulgerătoare de la un peisaj toscan la Primul Mobil reflectă forţa unei intervenţii fantastice asupra lucrurilor din natură şi dezvăluie îndrăzneala unei gîndiri, ce avansează dincolo de limitele cunoaşterii prin simţuri” (E.A. Panaitescu).

28. Compié ‘l cantare e ‘l volger sua misura;
e attesersi a noi quei santi lumi,
felicitando sé di cura in cura.

«Măsura şi-au împlinit-o cîntarea şi hora, şi la noi au luat aminte sfintele luciri, bucuroase că trec de la una la alta» (v. 28-30). Cîntul şi dansul s-au terminat în acelaşi timp. Duhurile sărbătoreşti şi-au îndreptat cu bucurie atenţia spre Dante şi Beatrice. “Cîntul şi dansul în cerc au dus la împlinirea măsurii, intervalul ritmic al acordului muzical. Ele se opresc simultan (ca la XII, 25) pentru a lăsa locul cuvîntului, pe care-l va relua Sfîntul Toma. Bucuroase...: dovedindu-se încîntate că trec de la o ocupaţie la alta, adică de la cîntecul de laudă la tăcerea destinată să satisfacă dorinţa curioasă a lui Dante, întrucît ambele erau în egală măsură fapte de caritate, faţă de Dumnezeu şi faţă de om, caritate din care se obţine beatitudinea” (Chiavacci Leonardi).

31. Ruppe il silenzio ne’ concordi numi
poscia la luce in che mirabil vita
del poverel di Dio narrata fumi,
34. e disse: «Quando l’una paglia è trita,
quando la sua semenza è già riposta,
a batter l’altra dolce amor m’invita.

«A rupt apoi tăcerea, dintre fericiţii reuniţi, lumina din care minunata viaţă a sărmanului iubit de Domnul mi-a fost povestită şi-a zis: ‘După ce primul pai e treierat şi bobul e pus deja-n hambar, dulce dor mă-ndeamnă să-l bat pe-al doilea» (v. 31-36). Lui Dante i s-a adresat din nou Sfîntul Toma, care îi prezentase personalitatea Sfîntului Francisc. După ce i-a lămurit precedentele nedumeriri, acum Toma se oferă să-i clarifice o altă problemă (despre care fusese vorba în Paradis X, v. 109-114). “Cîntul trinitar şi mişcarea concentrică şi inversă a celor două cercuri se opresc, iar în liniştea care se aşterne sfintele luciri îşi exprimă sclipind bucuria de-a trece de la un subiect la altul. Schimbînd imnul coral în omilie şi discurs individual, Sfîntul Toma din Aquino prezintă tema celei de-a doua îndoieli a lui Dante, privind supremaţia înţelepciunii lui Solomon. Deschiderea discursului este măreaţă şi parafrastică, Poetul simte plăcerea de-a introduce, prin cuvintele teologului, un fragment de gîndire scolastică, în strînsă legătură cu o imagine poetică elaborată. Înţeleptul Adam este parafrazat ca pieptul din care au provenit coasta care a făurit-o pe Eva, frumoasa faţă a Evei şi gura care a gustat fructul interzis. Există o sprinteneală intelectuală rafinată, în această aluzie, o sprinteneală cu atît mai evidentă, cu cît este mai sigură afirmaţia fundamentală, deja enunţată cu grijă (a fost oare Solomon mai înţelept decît Adam şi decît Cristos?)” (E.A. Panaitescu). “Începe aici al doilea mare discurs, pe care Dante i l-a încredinţat Sfîntului Toma în cerul Soarelui, discurs teologic de astă dată, care i se potriveşte personalităţii acestui «doctor angelicus». El se va întinde pînă la sfîrşitul cîntului, articulîndu-se în trei părţi: punerea problemei (v. 34-48); rezolvarea ei (v. 49-111); o completare cu caracter practic, de avertisment care îndeamnă la prudenţă în judecată, atît în privinţa conceptelor, cît şi a acţiunilor (v. 112-142)” (Chiavacci Leonardi).

37. Tu credi che nel petto onde la costa
si trasse per formar la bella guancia
il cui palato a tutto ‘l mondo costa,
40. e in quel che, forato dalla lancia,
e prima e poscia tanto sodisfece,
che d’ogni colpa vince la bilancia,

«Tu crezi că-n pieptul din care s-a scos coasta spre a forma frumoasa faţă a cărei gură pe toată lumea o costă şi în cel ce, străpuns de lance, apoi şi-nainte atîtea rele a spălat, că faţă de orice păcat atîrnă mai greu în balanţă» (v. 37-42). Dante este convins că toată înţelepciunea umană posibilă le-a fost dăruită de Dumnezeu lui Adam (din a cărui coastă a fost creată Eva) şi lui Isus (din a cărui coastă străpunsă de lance a decurs iertarea păcatelor omenirii). “Terţinele nu se includ într-un contrast între înţelepciune şi prostie: cei doi interlocutori, Dante şi Sfîntul Toma, sînt cu totul de acord: unul are un dubiu, celălalt se oferă să i-l clarifice. Dar în această situaţie lejer narativă, poetul cuprinde o serie de figuri retorice, care facilitează şi înfrumuseţează discursul, îl înalţă şi, pe ici, pe colo, îl umplu de patos” (T. Di Salvo).

43. quantunque alla natura umana lece
aver di lume, tutto fosse infuso
da quel valor che l’uno e l’altro fece;
46. e però miri a ciò ch’io dissi suso,
quando narrai che non ebbe ‘l secondo
lo ben che nella quinta luce è chiuso.

«cît poate natura umană să aibă lumină, toată i s-a dat de către valoarea ce pe unul şi pe altul le-a făcut; şi de-aceea te miri de ce-am zis mai sus, cînd am povestit că n-a avut altul binele ce-n a cincea lumină-i închis» (v. 43-48). Cunoscînd Dante că înţelepciunea supremă le-a fost atribuită lui Adam şi lui Cristos, este îndreptăţit să se mire auzind despre Solomon că a fost cel mai luminos dintre înţelepţii primei coroane strălucitoare. “Întregul discurs se naşte ca aprofundare a unei opinii a lui Dante. Textele sfinte ne învaţă că înţelepciunea adevărată şi cea mai profundă s-a aflat în Adam, înainte de căderea în păcat, şi apoi la Isus. Atunci cum a putut Sfîntul Toma să spună că nimeni nu l-a egalat în înţelepciune pe Solomon?” (T. Di Salvo).

49. Or apri li occhi a quel ch’io ti rispondo,
e vedrai il tuo credere e ‘l mio dire
nel vero farsi come centro in tondo.

«Acum deschide ochii la ce-ţi răspund şi vei vedea crezul tău şi zisa mea adeverindu-se ca roata faţă de centrul ei» (v. 49-51). Dacă Dante va urmări cu atenţie explicaţiile lui Toma, va constata că ambele opinii sînt adevărate, aşa cum toate punctele de pe circumferinţă se află la distanţă egală de centrul cercului. “Adică: adevărurile parţiale, individuale nu sînt în opoziţie faţă de adevărul absolut; sînt doar părţi ale sale, momente care trebuie echilibrate şi evaluate în cadrul ansamblului, adică al adevărului absolut” (T. Di Salvo).

52. Ciò che non more e ciò che può morire
non è se non splendor di quella idea
che partorisce, amando, il nostro Sire;
55. ché quella viva luce che sì mea
dal suo lucente, che non si disuna
da lui né dall’amor ch’a lor s’intrea,

«Ce nu moare şi ce poate muri nu-s decît sclipirea acelei idei născute, iubind, de Domnul nostru: fiindcă lumina vie, ce vine de la luminătorul ei, care nu se dezuneşte de el, nici de iubirea ce cu ei se întreieşte» (v. 52-57). Creaturile nemuritoare (sufletul omenesc, cerurile, îngerii) şi creaturile muritoare (materia) există mulţumită luminii emanate de iubirea lui Dumnezeu. El rămîne unit cu sine însuşi, cu Sfîntul Duh, care este iubirea din a treia persoană divină. “Conceptul de bază este acesta: toate lucrurile, de la cele nemuritoare şi eterne la cele muritoare şi trecătoare, nu sînt decît reflecţia Ideii divine, a Verbului, a doua persoană a Treimii, care Idee sau Verb îşi manifestă propria virtute de acţiune în cele nouă coruri ale îngerilor” (T. Di Salvo).

58. per sua bontate il suo raggiare aduna,
quasi specchiato, in nove sussistenze,
etternalmente rimanendosi una.

«prin bunătatea sa şi-adună razele, ca oglindit, în noi esenţe, eternă rămînînd doar una» (v. 58-60). Razele luminii divine se răsfrîng asupra celor nouă ceruri, fără a-şi pierde unicitatea şi eternitatea. “În inteligenţele respective Dumnezeu se oglindeşte, şi ele astfel primesc de la El virtuţile care acţionează asupra oamenilor şi a lucrurilor din natură; asta este una din datoriile lor. Pe această cale Dumnezeu are posibilitatea de-a rămîne el însuşi, compact în unitatea sa şi, totodată, să se împartă, să fie peste tot, să fie în orice aspect al creaţiei” (T. Di Salvo). “Ideea unităţii divine indivizibile, din care se desprinde multiplul (derivată în teologia creştină din filosofia neoplatonică) este una din temele mereu vii şi active în fantezia lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

61. Quindi discende all’ultime potenze
giù d’atto in atto, tanto divenendo,
che più non fa che brevi contingenze;
64. e queste contingenze essere intendo
le cose generate, che produce
con seme e sanza seme il ciel movendo.

«Apoi coboară spre ultimele tării, din treaptă-n treaptă, astfel devenind că nu mai face decît mici contingenţe; şi-aceste contingenţe le-nţeleg a fi lucruri zămislite, pe care le produce cu sămînţă şi fără sămînţă cerul mişcîndu-l» (v. 61-66). Atunci cînd ajunge în cerurile mai îndepărtate, lumina divină îşi pierde treptat puterile, încît produce doar lucruri efemere (contingenţe). Acestea apar prin intermediul cerurilor şi sînt creaţii animale şi vegetale (cu sămînţă), sau minerale (fără sămînţă). “Corurile de îngeri comunică spre cer lumina divină, care astfel poate ajunge, în lumea sublunară, la materia pură, adică la materia care primeşte «forma». Ajunsă aici, însă, lumina respectivă şi-a pierdut mult din puterea de pătrundere, drept care este în măsură să producă, mereu prin acţiunea cerurilor (v. 65-66), doar elemente de mică valoare (contingenţe: lucruri ce pot să existe sau să nu existe) şi supuse distrugerii: organisme vegetale şi animale (generate cu sămînţă) precum şi minerale (generate fără sămînţă)” (E.A. Panaitescu). “În timpul călătoriei, de la punctul de pornire (Dumnezeu) pînă la creaturile din natură, puterile virtuoase se atenuează şi ajung parcă depotenţate pînă la fiinţe: de aceea nu-şi pot transmite asupra lucrurilor forţa iniţială şi de aceea lucrurile sînt contingente, lipsite de nemurire, supuse păcatului, suferinţei” (T. Di Salvo).

67. La cera di costoro e chi la duce
non sta d’un modo; e però sotto ‘l segno
ideale poi più e men traluce.

«Ceara acestora şi cine la formă o duce nu-s la fel; şi de aceea sub semnul ideal apoi mai bine sau mai rău străluce» (v. 67-69). Materia din care apar aceste creaturi este diferită, iar influenţele cereşti nu sînt mereu dispuse în mod identic. De aceea lucrurile efemere, astfel create, sînt mai bune sau mai rele. “Nu-s la fel: de fapt poate să se modifice starea în care se află materia, sub acţiunea cerurilor, şi se poate schimba influenţa cerurilor asupra pămîntului, odată cu modificarea poziţiei lor şi a conjuncţiei dintre ele” (E.A. Panaitescu). “Tocmai pentru că puterea divină este concepută ca un fel de iradiere, de lumină ce iese dintr-un centru şi de acesta se depărtează treptat, ca orice lumină, cu cît se depărtează de sursa ei, cu atît se diminuează. Este un concept ciudat pentru noi; dar numai prin această identificare divinitate-lumină medievalii explicau pe de o parte influenţele cereşti, pe de altă parte manifestarea lor nu totdeauna victorioasă. Din etern se coboară aşadar în contingent, spre lucrurile trecătoare, spre ceea ce poate să existe sau nu. Astfel se include în sfera contingentului tot ceea ce există pe pămîntul locuit de noi” (T. Di Salvo). “Ceara: imagine obişnuită la Dante şi în filosofia vremii; materia este o masă pasivă, un fel de ceară peste care coboară sigiliul care determină, distinge, individualizează, face dintr-o fiinţă oarecare ceva precis şi inconfundabil” (T. Di Salvo).

70. Ond’ elli avvien ch’un medesimo legno,
secondo specie, meglio e peggio frutta;
e voi nascete con diverso ingegno.
73. Se fosse a punto la cera dedutta
e fosse il cielo in sua virtù suprema,
la luce del suggel parrebbe tutta;

«De aceea se-ntîmplă că acelaşi lemn, după specie, mai bune sau mai rele fructe dă; şi voi vă naşteţi cu diverse iscusinţe. De-ar fi desăvîrşită ceara şi-ar fi cerul în virtutea sa supremă, lumina din sigiliu s-ar vădi toată» (v. 70-75). Astfel se explică faptul că doi copaci din aceeaşi specie dau fructe diverse. Iar oamenii sînt diferiţi. Dacă n-ar exista variaţii în calitatea materiei prime şi în acţiunea cerească, toată virtutea divină s-ar regăsi în creaturile contingente. “Dante, laolaltă cu ceilalţi filosofi, n-a explicat mecanismul prin care influenţa acţionează diferit, în funcţie de situaţii diverse, şi produce oameni sau lucruri cu puteri şi efecte inegale. S-a mulţumit cu exemple pe linia afinităţilor, cum a fost cu lumina. S-a limitat de fapt să constate diferenţa şi aşadar inegalitatea, diversitatea de perfecţiune, aşadar diversitatea prezenţei divine. Fireşte că asta nu explică principiul că virtutea divină ajunge atenuată pînă la creaturi: nu e convingător, nu e un fapt fizic, ca lumina” (T. Di Salvo).

76. ma la natura la dà sempre scema,
similemente operando all’artista
c’ha l’abito de l’arte e man che trema.
79. Però se ‘l caldo amor la chiara vista
della prima virtù dispone e segna,
tutta la perfezion quivi s’acquista.

«dar natura o redă mereu retezată, la fel lucrînd artistul ce are învăţul artei şi mîna ce-i tremură. Deci dacă iubirea caldă dispune şi imprimă imaginea clară a primei virtuţi, toată perfecţiunea aici se atinge» (v. 76-81). Lumina iubirii divine ajunge doar parţial pînă la fiinţele pieritoare. Se întîmplă la fel ca în creaţia artistică, unde voinţa este fermă, dar transpunerea practică este ezitantă. Aşadar creaţia perfectă se realizează doar atunci cînd acţiunea lui Dumnezeu se transmite, în mod direct, asupra obiectului creat. Natura “este infirmă întrucît, deşi a rămas perfectă ca atare, nu mai are siguranţa punctuală de acţiune, care era legată de desăvîrşirea lui Adam şi care s-a pierdut odată cu desăvîrşirea acestuia. Diversele părţi ale naturii au rămas perfecte, dar combinaţia dintre ele este defazată: este supusă imperfecţiunilor şi erorilor” (Montanari). “Fireşte că imperfecţiunea – în care se traduce neconcordanţa dintre ideea divină şi realitatea contingentă, care a fost obţinută prin intermediul îngerilor şi al influenţelor – nu i se datorează lui Dumnezeu, perfecţiune absolută şi indiscutabilă. Trebuie să le fie atribuită tuturor creaturilor, cu un grad diferit de imperfecţiune. Şi aici, prin aproximare, Dante face o comparaţie cu artiştii care cunosc şi stăpînesc tehnica, dar se creează o distanţă între idee şi concretizarea ei, sau operă. Însă Dante uită că face comparaţia între un artist absolut perfect, care e Dumnezeu, şi un artist care e om, aparţine prin urmare categoriei de fiinţe contingente, limitate” (T. Di Salvo).

82. Così fu fatta già la terra degna
di tutta l’animal perfezione;
così fu fatta la Vergine pregna;

«Aşa a fost făcută odinioară ţărîna demnă de toată perfecţiunea fiinţei; aşa a rămas Fecioara grea» (v. 82-84). Atunci cînd Dumnezeu a acţionat în mod direct, a făcut două fiinţe perfecte: Adam şi Cristos. “Doar creaturile care nu sînt generate de cauzele intermediare, adică de ceruri, sînt perfecte şi eterne, fiindcă Sfînta Treime acţionează direct pentru crearea lor: astfel s-a întîmplat cu Adam şi cu Cristos (v. 82-84)” (E.A. Panaitescu). “Tot acest lung discurs al Sfîntului Toma, care părea o lecţie abstractă de teologie, urmărea un singur rezultat: Cristos şi Adam – pe toate liniile ascendente şi descendente, în acest imens univers, pe care de sus îl supraveghează corurile îngerilor şi unde jos se află mulţimea de lucruri create, imperfecte şi muritoare – ocupă un loc diferit, fiindcă au fost rodul intervenţiei directe a Sfintei Treimi: de aceea au fost perfecţi şi nemuritori, precum şi foarte înţelepţi” (T. Di Salvo).

85. sì ch’io commendo tua oppinione,
che l’umana natura mai non fue
né fia qual fu in quelle due persone.
88. Or s’i’ non procedesse avanti piùe,
            ‘Dunque, come costui fu sanza pare?’
comincerebber le parole tue.

«încît îţi laud părerea că natura umană n-a fost în veci şi nu va fi cum a fost în acele două persoane. De n-aş merge înainte, ‘Atunci cum de-acesta a fost fără pereche?’ ar începe vorbele tale» (v. 85-90). Sfîntul Toma este de acord aşadar cu Dante, în ideea că perfecţiunea umană a fost atinsă doar de cele două persoane amintite. Nedumerirea călătorului, în legătură cu poziţia ocupată de Solomon, ar fi justificată, în lipsa explicaţiilor suplimentare. “Lecţia intră acum în substanţa argumentaţiei, iar scopul său nu va mai fi să introducă o diferenţă între credinţa lui Dante şi sentinţa Sfîntului Toma, ci să le concilieze, prin convergenţa unei realităţi multiple în unitatea lui Dumnezeu, ca roata faţă de centrul ei. Îndată se înalţă, într-o lentă mişcare spiralată, una dintre cele mai frumoase terţine din poezia doctrinară a lui Dante: contemplativă în primul impuls, care îmbrăţişează lucrurile efemere din lume şi formele nemuritoare, dar dramatică în taina procesului de generare divină. În cantica luminii, accentul cade pe strălucire: realitatea este lumină a Ideii. În cantica iubirii, creaţia este un act de iubire: iubirea este o expresie a luminii. Lumina este conţinută în viaţa divină a Tatălui, a Fiului şi a Iubirii, care împlineşte «triada» ce doar iubire şi lumină are ca hotar, cum va spune un alt vers uimitor (cîntul XXVIII, v. 54). În aceste terţine, Dante rezumă, printr-o evidenţă perfect armonioasă şi emoţionată, cele mai înalte afirmaţii ale teologiei despre taina creaţiei. Cosmografia vieţii înregistrează coborîrea din treaptă-n treaptă a luminii divine, iar ierarhiei noilor esenţe, a celor nouă coruri de îngeri, îi răspunde forfota micilor contingenţe a creaturilor animale şi vegetale şi a creaturilor anorganice. La tema luminii Poetul recurge din nou, atunci cînd trebuie să explice corespondenţa mai mare sau mai mică dintre materia pămîntească şi influenţa cerească; iar din tema aceasta urcă în punctul unde converg fericit meditaţiile sale filosofice, doctrina sa artistică: natura acţionează aşa cum acţionează artistul, care posedă îndemînarea tehnică a creaţiei sale febrile, dar îi tremură mîna (un alt paragraf despre legătura dintre natură şi artă, de atîtea ori reafirmată). Concluzia capitolului doctrinar readuce discursul la cele două operaţiuni divine, de unde pornise meditaţia: creaţia perfectă şi mîntuirea perfectă, prin care natura omenească şi-a atins – în cele două creaturi primordiale, Adam şi Cristos – perfecţiunea” (E.A. Panaitescu).

91. Ma perché paia ben ciò che non pare,
pensa chi era, e la cagion che ‘l mosse,
quando fu detto “Chiedi”, a dimandare.
94. Non ho parlato sì, che tu non posse
ben veder ch’el fu re, che chiese senno
acciò che re sufficiente fosse;

«Dar ca să se vadă bine ce nu se vede, aminteşte-ţi cine era şi ce motiv l-a împins, cînd i s-a spus ‘Cere’, să poftească. N-am vorbit aşa încît să nu poţi pricepe că el a fost rege ce-a cerut înţelepciune pentru a fi rege bun» (v. 91-96). Pentru a clarifica situaţia, Dante trebuie să-şi aducă aminte că Solomon a fost rege şi a cerut înţelepciune din partea lui Dumnezeu tocmai pentru a-şi exercita eficient prerogativele. După cum descrie Biblia: “La Gabaon, Domnul s-a arătat în vis lui Solomon noaptea şi Dumnezeu i-a zis: «Cere ce vrei să-ţi dau». Solomon a răspuns: «Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla înaintea Ta în credincioşie, în dreptate şi în curăţie de inimă faţă de Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoinţă şi i-ai dat un fiu, care şade pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi. Acum, Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David; şi eu nu sînt decît un tînăr, nu sînt încercat. Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulţimii lui. Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!». Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului. Şi Dumnezeu a zis: «Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate, voi face după cuvîntul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine»” (I Regi 3, 5-12).

97. non per sapere il numero in che enno
li motor di qua sù, o se necesse
con contingente mai necesse fenno;
            100. non si est dare primum motum esse,
o se del mezzo cerchio far si puote
triangol sì ch’un retto non avesse.

«nu pentru a şti numărul îngerilor ce mişcă cerurile, ori de o necesse cu o contingentă dau o necesse; nici si est dare primum motum esse, ori de se poate face din semicerc un triunghi fără unghi drept» (v. 97-102). Aşadar Solomon nu i-a cerut Domnului înţelepciunea teologică, nici cea logic-filosofică, nici cea fizică, prin care se stabileşte dacă trebuie dată o primă mişcare pentru toate, nici cea matematică. “Dante realizează în aceste terţine o distincţie între înţelepciunea specifică unui rege, care trebuie să guverneze asupra poporului după dreptate, şi înţelepciunea teologică, logică, metafizică, geometrică: Solomon i-a cerut lui Dumnezeu înţelepciunea politică şi, în acest domeniu, nu s-a ridicat altul care să-l întreacă. Poetul, propunînd în versurile 97-102 o serie de probleme, în jurul cărora mintea omenească s-a ostenit în zadar, parcă vrea să sublinieze polemic zădărnicia acelei cunoaşteri ştiinţifice, care se îndreaptă spre chestiuni inutile sau absurde. Astfel nu e posibil să cunoaştem mulţimea îngerilor, fiindcă ei sînt «fără număr» (Convivio II, IV, 15); astfel într-un silogism, după regulile logicii lui Aristotel, consecinţa trebuie să fie implicită în premisă, iar necesarul nu poate fi contingent; în plus nu există în univers o mişcare primă, nedeterminată de vreun motor, fiindcă «tot cerul, în toate părţile sale, în mişcările şi în motoarele sale, este călăuzit de o unică mişcare, cea a Primului Mobil, şi de un unic motor, care e Dumnezeu» (Monarchia I, X, 2); în fine, după geometrul Euclide, orice triunghi înscris într-un semicerc trebuie să aibă un unghi drept” (E.A. Panaitescu).

103. Onde, se ciò ch’io dissi e questo note,
regal prudenza è quel vedere impari
in che lo stral di mia intenzion percuote;
106. e se al “surse” drizzi li occhi chiari,
vedrai aver solamente respetto
ai regi, che son molti, e i buon son rari.

«Aşa că, dacă ce-am zis şi asta notezi, gîndirea regală este acea vedere fără seamăn, la care bate săgeata vorbei mele; şi dacă la ‘s-a ridicat’ îţi îndrepţi privirea clară, vei vedea că se referă doar la regi, care-s mulţi, şi cei buni sînt rari» (v. 103-108). Cuvintele Sfîntului Toma elogiau, mai precis, înţelepciunea politică a lui Solomon; iar în acest domeniu el n-a fost întrecut de nimeni, dintre numeroşii regi din istorie. “Nodul problemei se putea dezlega prin corecta interpretare semantică a verbului s-a ridicat. Care se referea doar la un rege, doar regii se ridică, se înalţă deasupra poporului, se plasează pe o poziţie socială şi politică mai înaltă faţă de ceilalţi. Aşadar Solomon trebuie considerat cel mai înţelept dintre regi, atît cei ce-au fost înainte, cîţi şi cei ce vor veni după el: dar să nu se confunde calitatea lui distinctivă – de rege – cu cea universală de om” (T. Di Salvo).

109. Con questa distinzion prendi ‘l mio detto;
e così puote star con quel che credi
del primo padre e del nostro Diletto.
112. E questo ti sia sempre piombo a’ piedi,
per farti mover lento com’ uom lasso
e al sì e al no che tu non vedi:

«Cu diferenţa asta ia-mi cuvintele; şi aşa pot sta lîngă cele ce crezi de primul tată şi de Îndrăgitul nostru. Şi asta să-ţi fie ca plumbu-n picioare, ca să umbli ca omul ostenit la ‘da’ şi ‘nu’, cînd nu le vezi» (v. 109-114). Dacă afirmaţiile lui sînt corect înţelese, se constată că nu există vreo contradicţie: Solomon a fost cel mai înţelept rege, Adam şi Isus au fost cei mai înţelepţi oameni. Situaţia aceasta trebuie să-l îndemne pe Dante la prudenţa de judecată şi evitarea oricărei pripeli. “Sfîntul Toma trece aici de la raţionamentul teoretic la instruirea practică. Este a treia parte a discursului său, care se leagă anevoios de celelalte, cum se întîmplă cu toate aluziile din acest text, adînc scolastice” (Chiavacci Leonardi).

115. ché quelli è tra li stolti bene a basso,
che sanza distinzione afferma e nega
nell’un così come nell’altro passo;
118. perch’ elli ‘ncontra che più volte piega
l’oppinion corrente in falsa parte,
e poi l’affetto l’intelletto lega.

«că e printre neghiobi mai jos acela ce fără diferenţe afirmă ori neagă, şi într-un caz, şi-n altul; fiindcă se-ntîmplă de multe ori ca părerea lumii să încline în partea falsă, şi-apoi slăbiciunea înlănţuie gîndirea» (v. 115-120). Cei mai mari proşti sînt oamenii care afirmă sau contestă ceva, fără să facă distincţiile necesare. Adeseori lumea îşi face o părere fără să analizeze cu atenţie situaţia, iar apoi nu vrea să renunţe la aceasta, fiindcă s-a legat afectiv de ea. “După ce s-a format opinia falsă, slăbiciunea, adică legarea afectuoasă de propria părere, ţine prizonieră gîndirea, împiedicînd-o să-şi exercite liber propria acţiune. Terţina desemnează cu acuitate o tipică situaţie psihologică, cea a dependenţei gîndirii de sentiment, a înlănţuirii afectuoase de propriile judecăţi anterioare (cele care, pe bună dreptate, se cheamă «prejudecăţi»)” (Chiavacci Leonardi).

121. Vie più che ‘ndarno da riva si parte,
perché non torna tal qual e’ si move,
chi pesca per lo vero e non ha l’arte.
124. E di ciò sono al mondo aperte prove
Parmenide, Melisso e Brisso e molti,
li quali andaro e non sapean dove;

«Mai rău ca degeaba de la ţărm porneşte, căci nu se-ntoarce cum era, cine după adevăr, fără priceperi, pescuieşte. Şi pentru asta pe lume-s dovezi clare Parmenide, Melisso şi Brisso şi mulţi care umblau şi nu ştiau încotro» (v. 121-126). Cel ce caută adevărul, fără a avea o metodă corectă de gîndire, greşeşte mai mult decît omul ce porneşte într-o călătorie inutilă: la întoarcere va fi încărcat şi de erori, nu doar de propriile neghiobii. Au existat unii gînditori greci, ilustrativi pentru această situaţie: au activat intelectual fără a avea o metodă valabilă. “Dovezi clare: exemple clare. În legătură cu acest risc, de-a cădea în greşeală dacă nu avem necesarele capacităţi de discernămînt, Sfîntul Toma dă acum exemple de nume faimoase, din două categorii; filosofii păgîni şi teologii creştini, adică reprezentanţii celor două ştiinţe, umană şi divină. Primii au greşit în folosirea raţiunii naturale, ceilalţi în interpretarea Scripturii, primii căzînd în lipsă de logică, ceilalţi în erezie. Măsura adevărului e pentru Dante, în primul caz, Aristotel, în al doilea, doctrina Bisericii” (Chiavacci Leonardi). “Parmenide şi Melisso au fost doi filosofi greci din sec. al V-lea î.Cr., care au ţinut de şcoala eleată şi au fost acuzaţi de Aristotel, în prima carte din Metafizica, de faptul că le lipseau metodele de cercetare (cf. şi Monarchia III, IV, 4, unde Dante reia această judecată severă). Tot grec a fost şi Brisso care, la fel ca maestrul său Euclid, a studiat mai cu seamă problemele de geometrie” (E.A. Panaitescu).

127. sì fe’ Sabellio e Arrio e quelli stolti
che furon come spade alle Scritture
in render torti li diritti volti.
130. Non sien le genti, ancor, troppo sicure
a giudicar, sì come quei che stima
le biade in campo pria che sien mature;

«Aşa făcut-au Sabellio şi Arrio şi-acei neghiobi ce-au fost ca spada la Scripturi, redînd strîmbe chipurile drepte. Să nu fie oamenii prea siguri a judeca, apoi, ca acela ce cîntăreşte holda-n cîmp înainte de-a se coace» (v. 127-132). Au existat unii eretici care, interpretînd greşit sensul Scripturilor, au produs aceleaşi efecte ca spada concavă, ce reflectă deformat imaginea oglindită în ea. Fiinţele umane să nu se lanseze în judecăţi privind mîntuirea sau damnarea semenilor, ca omul care îşi calculează cîştigul de la seceriş, înainte de creşterea holdelor. “Sabellio, un eretic african din sec. al III-lea, a negat dogma Treimii. Arrio, care a trăit la Alexandria în sec. al IV-lea, a respins divinitatea lui Cristos şi a întemeiat o sectă eretică, denumită după el arianism” (E.A. Panaitescu). “Nu întîmplător Sfîntul Toma – cel care vorbeşte aici – îi pune alături pe Sabellio şi pe Arrio, ca autorii a două greşeli opuse, în ce priveşte Sfînta Treime: primul susţinînd unitatea persoanelor şi a esenţei, celălalt trinitatea persoanei şi a substanţelor (S.T. I, q. 31, a. 2)” (Chiavacci Leonardi). “Să nu fie oamenii...: îndemnul la prudenţa de judecată îşi schimbă aici brusc direcţia: de la gîndirea filosofică (despre ceea ce este adevărat sau fals), se trece la cea etică, despre comportamentul oamenilor (şi destinul lor etern, de mîntuire sau damnare). Noua temă, introdusă fără o aparentă justificare, îl frămîntă de fapt pe Dante nu mai puţin decît prima şi aduce cu sine inclusiv o schimbare de stil, care devine popular şi plin de imagini, adresîndu-se de-acum nu filosofilor, ci oamenilor, adică tuturor” (Chiavacci Leonardi).

133. ch’i’ ho veduto tutto ‘l verno prima
lo prun mostrarsi rigido e feroce,
poscia portar la rosa in su la cima;
136. e legno vidi già dritto e veloce
correr lo mar per tutto suo cammino,
perire al fine all’intrar della foce.

«căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă» (v. 133-138). Floarea poate creşte, neaşteptat, pe arbustul spinos. Nava, zveltă pe apa mării, se poate scufunda la intrarea în port. “Nu sînt imagini rare, ci sînt dinadins răspîndite, întemeiate pe bunul simţ al observaţiei de toate zilele, atunci cînd sîntem invitaţi la prudenţă. Şi întrucît este vorba de avertismente ce coincid cu simţul comun, şi exemplele ce dovedesc adevărul trebuie să fie comune, luate din experienţă şi înfipte în memorie ca puncte ferme de adevăr. De aici recursul la imagini cîmpeneşti, locuri preferate ale înţelepciunii ţărăneşti. Totul e prezentat ca un lucru evident şi indiscutabil: nu ca un lucru care se întîmplă în momentul vorbirii. De aici absenţa de dramatism în descrierea naufragiului: nu nava şi naufragiaţii îl interesează pe poet, ci îndemnul la învăţătura de minte, pe care oamenii pot s-o desprindă de-acolo” (T. Di Salvo). “Căci am văzut...: pentru a demonstra că lucrurile pămînteşti se pot schimba cu trecerea timpului, iar judecăţile grăbite pot fi adesea greşite, se oferă acum două exemple luate din experienţa comună (floarea, nava): cîte unul pe fiecare terţină, exprimate cu o mare evidenţă, ele îi conferă discursului, în această ultimă parte, o neaşteptată vioiciune, o «priză directă» asupra cititorului comun, care este efectul dorit de autor pentru intenţia etică dominantă în această parte a textului” (Chiavacci Leonardi).

139. Non creda donna Berta e ser Martino,
per vedere un furare, altro offerere,
vederli dentro al consiglio divino;
142. ché quel può surgere, e quel può cadere».

«Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină: căci primul se poate ridica, iar ultimul se poate prăbuşi’» (v. 139-142). Hoţul se poate mîntui, prin căinţă. Filantropul se poate damna, prin nelegiuire. Omul de rînd, apreciind după aparenţe, nu trebuie să-şi închipuie că va descifra taina judecăţii lui Dumnezeu. “Donna Berta şi ser Martino erau nume cu care la Florenţa se indicau personajele generice şi fără importanţă, un bărbat şi o femeie oarecare, tîrgoveţi nepricepuţi, care uneori lansau păreri şi deveneau încrezuţi. Lucrurile, vrea să spună Dante, sînt uneori dificil de priceput în dimensiunile şi amănuntele lor: şi de aceea cel care nu e suficient de bine pregătit, să se abţină de la emiterea de judecăţi: să le lase pe seama divinităţii, care umblă pe căi necunoscute nouă” (T. Di Salvo). “Pornind de la greşeala celor care îl credeau pe Solomon damnat din cauza păcatelor sale (cf. X, v. 110-111), la sfîrşitul cîntului se înalţă, pătimaş şi concis, îndemnul adresat oamenilor: nimeni să nu pretindă că judecă în legătură cu mîntuirea şi damnarea altora, fiindcă soarta eternă a fiecăruia se hotărăşte doar de către judecata divină. Tonul părţii finale a lecţiei este şi el practic: îndemn la virtutea discreţiei, care se traduce în plan teoretic prin capacitatea de distingere, iar în plan activ prin prudenţă (ca să umbli ca omul ostenit). Şi întrucît e necesară şi o mică destindere, iar maestrul priceput ştie să ne facă să zîmbim, discursul primeşte tonuri mai vesele, cu imaginea scării care măsoară gradele de neghiobie şi cea a omului care după adevăr, fără priceperi, pescuieşte. Cu rol de consolare, discipolul meditează la atîţia iluştri reprezentanţi ai istoriei filosofiei, care totuşi au greşit, şi la atîţia eretici din istoria Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Să se remarce, în această ultimă parte, amestecul lingvistic dantesc, uneori plin de sevă populară, cu termeni luaţi din limba vorbită, alteori bogat în adnotări literare şi nobile (furare... offerere... surgere): unul dintre numeroasele semne de varietate şi bogăţie a registrelor şi a nivelurilor lingvistice ale poemului” (T. Di Salvo). “Se recunosc, în fundalul textului, cele două celebre pasaje evanghelice, cu «tîlharul bun» salvat pe cruce (Luca 23, 39-43) şi cu vameşul şi fariseul în templu, al doilea condamnat şi primul mîntuit, în pofida judecăţii oamenilor (Luca 18, 9-14). Atenţia îndreptată spre conştiinţa adîncă, singura care contează în faţa lui Dumnezeu, şi lipsa de valoare a gestului exterior, sînt o constantă în toate poveştile omeneşti pe care poemul lui Dante le prezintă” (Chiavacci Leonardi).



În continuare,
Lectura lui Dante. Dansul luminii (Paradis XIV)


Laszlo Alexandru
(nr. 3, martie 2018, anul VIII)