Activitatea filantropică a Reginei Elisabeta

Motto: „Nu poți fi destul de recunoscător aceluia care-ţi dă prilejul să-l ajuți” (Regina Elisabeta)

Prințesa Elisabeta Paulina, Otilia, Luiza de Wied a fost fiica principelui Hermann de Wied şi a principesei Maria de Nassau, fiind născută în Castelul Monrepos din Neuwied, la 17/29 decembrie 1843. Elisabeta a mai avut doi frați, Wilhelm (22 august 1845 – 22 octombrie 1907) și Otto (22 noiembrie 1850 – 18 februarie 1862).
Despre părinții săi, regina Elisabeta scria că nu s-au cunoscut înainte de căsătorie, așa că venirea sa pe lume nu fusese rodul unei iubiri, ci al datoriei. Atmosfera de la Neuwied era una tristă și apăsătoare, lipsită de veselie, chiar dacă, pe la vârsta de 4-5 ani, mica principesă era destul de vioaie și plină de viață. De altfel, a avut și neșansa de a avea ambii părinți bolnavi: prințul Hermann avea tuberculoză, iar mama sa, Maria de Wied, suferea de un soi de paralizie, așa că nu se putea mișca prea mult. Fratele său mai mic, Otto, se născuse cu o malformație care a necesitat mai multe operații, viața fiindu-i timp de 12 ani, atât cât a trăit, un chin continuu, ceea ce a marcat-o profund.
Elisabeta a urmat și cursurile unei școli protestante în Franța, unde familia sa a locuit o perioadă, în vederea recuperării fizice a prințesei Maria de Wied. La vârsta de 13 ani, principesa Elisabeta a fost inițiată de tatăl său în filosofie, desen, lectura cronicarilor francezi, păstrând același regim de viață strictă și ordonată, care începea la ora șase dimineața, cu lectura de către mama sa, a unui verset din Biblie. A fost obișnuită și cu actele de caritate, dar și cu acceptarea suferinței fizice, însoțind-o pe mama sa în vizite la spital sau în azile de copii și săraci.
Adolescența i-a fost la fel de tristă, deși a reușit să se desprindă periodic de familie, ceea ce îi dădea entuziasm, dar și îngrijorare. În 1860 a fost invitată la Curtea de la Berlin, de naşa ei, regina-văduvă Elisabeta de Prusia. La Berlin, tânăra Elisabeta l-a cunoscut pe principele Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul său soţ. Tot atunci s-a împrietenit și cu Maria, sora principelui Carol, urmând împreună Academia de Arte Frumoase.
În vara anului 1863 a primit invitația mătușii sale Elena [1] de a o însoți la Sankt Petersburg, ceea ce a și făcut în vara anului 1863. Cele trei luni petrecute la Sankt Petersburg au fost pline de surprize frumoase și lipsite întrucâtva de grijile zilnice pe care le avea la Neuwied. Lecțiile de pian cu celebrul Arthur Rubinstein erau o plăcere pentru Elisabeta, care spunea despre el: „Te simți mai degrabă strivit de un asemenea geniu, cum te-ai simți în prezența unui fenomen al naturii” [2].
La începutul anului 1864 a avut câteva probleme de sănătate manifestate prin tulburări nervoase, urmate de un episod mai ușor de febră tifoidă, după care la 5 martie 1864 a primit vestea morții tatălui ei, principele Hermann. Nu a reușit să revină în Germania, fiind slăbită din cauza bolii, fapt pentru care s-a refugiat în studiu. A continuat lecțiile de pian cu Clara Schumann, pe care a admirat-o și care i-a insuflat pasiunea pentru muzică [3].

La 3 noiembrie 1869, principesa Elisabeta s-a căsătorit cu principele Carol I de Hohenzollern devenind, după proclamarea regatului în 1881, prima regină a României. Puternic influenţată de normele educaţiei germane, principesa Elisabeta a înţeles care era locul ei în viaţa regalităţii şi s-a dedicat cu precădere activităţilor caritabile, conduită care a fost vizibilă atât în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi în vremuri de pace.
După căsătorie și venirea în noua sa țară, principele și principesa au locuit la palatul din Calea Victoriei, la palatul Cotroceni și mai apoi la Castelul Peleș, a cărui construcție a început în 1875. La începutul domniei, la 10/22 iunie 1866, Carol I primise de la Corpurile Legiuitoare ca reședință de vară palatul domnesc de la Cotroceni. Domnitorul Carol I a adus îmbunătăţiri noii sale reşedinţe de vară de la Cotroceni, însă au fost investiţii modeste în comparaţie cu reşedinţele de la Sinaia şi Palatul Regal din Bucureşti. Domnitorul a ordonat mărirea palatului, căruia i-au fost adăugate câteva „odăi cu galerii”, amplasate într-o nouă aripă realizată de arhitecţii C. Enderle şi Carol Benesch [4]. Schimbările din anii ’70 s-au datorat în primul rând măririi familiei, prin venirea pe lume la 27 august/8 septembrie 1870 a unicei fiice a familiei domnitoare, mica principesă Maria, al cărei nume de alint era Itty [5]. Patru ani mai târziu, la 29 martie/4 aprilie 1874, principesa Maria avea să se stingă prematur fiind contaminată cu virusul scarlatinei, care a făcut mai multe victime în rândul copiilor în acea perioadă. Cu toate îngrijirile acordate de către cei mai buni medici ai Curții, mica principesa nu a mai putut fi salvată, ceea ce a provocat părinților o durere nemărginită, care nu i-a părăsit întreaga viață. A fost înmormântată în grădina Palatului Cotroceni, „la umbra capelei Azilului Elena Doamna” [6].

La data de 4 mai 1877, marele duce Nicolae, comandantul suprem al trupelor rusești de operațiuni, a venit la București de la Ploiești, unde își avea cartierul general, pentru a face o vizită domnitorului Carol I. Însoțit de principesa Elisabeta, Carol I l-a întâmpinat la gară, alături de consulul general al Rusiei la București și de personalul misiunii. De la gară, marele duce împreună cu familia domnitoare au mers cu trăsura la Palatul Cotroceni, care urma să-l găzduiască pe înaltul oaspete, la invitația domnitorului [7]. Marele duce Nicolae a revenit la Cotroceni în ziua de 10 mai 1877, cu ocazia Zilei Naționale și a proclamării Independenței. A doua zi, domnitorul Carol I şi soţia sa Elisabeta l-au vizitat la Cotroceni şi au luat dimineaţa cafeaua împreună în grădină, după care înaltul oaspete s-a reîntors la Ploieşti [8].
Pe data de 3 iunie 1877, reședința domnească de la Cotroceni l-a primit pe țarul Rusiei, Alexandru al II-lea, care împreună cu suita a venit cu un tren expres, de la Ploiești la București, fiind primiți de domnitor și de soția sa. Țarul Alexandru al II-lea și familia domnitoare a României au luat masa în grădina de la Cotroceni, după care au făcut o plimbare și au ascultat corul elevelor de la Azilul Elena Doamna, apoi au luat ceaiul în salonul palatului, unde au rămas până la ora 21.00. Seara, în cinstea oaspeților a fost dat un concert, la care principesa Elisabeta, doamnele de onoare și celelalte invitate au purtat veșminte tradiționale populare, „pentru ca împăratul să aibă cunoștință de toate variațiunile acestor costume” [9]. După aceea, țarul și suita au fost conduși de Carol I și Elisabeta la gara Cotroceni, de unde s-au reîntors la Ploiești cu trenul.

Momentul 1877 i-a oferit principesei Elisabeta prilejul să sprijine eforturile de război, chiar dacă activitatea ei a intrat oarecum într-un con de umbră, datorită acţiunilor gloriosului ei soţ. Chiar înainte de intrarea armatelor ruseşti în ţară, Elisabeta s-a ocupat de organizarea ambulanţelor. „Aceasta nu era o sarcină uşoară – spune principesa într-un articol dintr-o revistă franceză intitulat Amintiri din război – nu exista pe acea vreme nici un fel de Cruce Roşie, iar ambulanţa noastră, organizată foarte repede, nu dispunea decât de ceea ce se putuse aduna în primul moment de fierbinţeală şi de zor. Numai în timpurile de război îşi poate da cineva seama despre neîndestularea de necrezut a celor mai elementare pregătiri. Ceea ce pare la prima vedere o vastă aprovizionare de paturi şi de bandaje abia ajunge câteva ore” [10]. Ca atare, Elisabeta a făcut apel la Crucea Roşie germană şi mai mulţi chirurgi au sosit la Bucureşti.
În 1876 fusese fondată ,,Societatea Naţională de Cruce Roşie” din România, a cărei preşedintă de onoare era principesa Elisabeta. Ajutată de generalul dr. Carol Davila, inspectorul serviciului sanitar, precum şi de medicii români puşi sub ordinele lui, principesa Elisabeta a fost, timp de aproape un an, speranța bolnavilor şi răniţilor. În grădina Palatului Cotroceni au fost construite, cu banii din caseta personală a Elisabetei, care a oferit 36.000 de franci, două barăci-spital pentru răniţi, ce puteau cuprinde 100 de paturi, iar gara Cotroceni a fost transformată în spital cu 18 paturi, sub coordonarea doctorului Wilhelm Kremnitz.
Încă din mai 1877, Sala Tronului din palatul domnesc se transformase într-un atelier imens unde doamnele din aristocraţia românească, împreună cu femei din popor, venite să-şi ofere serviciile fără nicio plată, făceau bandaje, cămăşi, cearşafuri, care aprovizionau spitalele Capitalei [11]. Exemplul suveranei a fost urmat de Gh. Grigore Cantacuzino, care a pus la dispoziţia domnitorului 50.000 lei pentru trebuinţele armatei, iar soţia lui s-a ocupat de instalarea şi întreţinerea spitalului din Ploieşti; de asemenea, au fost înfiinţate ambulanțe de către Comitetul Central al doamnelor din Iaşi şi de doamnele din Comitetul Israelit Român din Bucureşti [12].

Experienţa războiului a făcut-o pe Elisabeta să-şi cunoască țara de adopţie, care a numit-o „Mamă a Patriei” sau „Mama Răniţilor” şi despre care ea avea să spună: „Multe mişcătoare şi sfâşietoare scene îmi deschiseră ochii în timpul războiului asupra firii acestui popor ciudat, plin de superstiţiuni, de milă copilărească, de melancolie şi totodată glumeţ la vorbă. Am văzut la femei cel mai mare devotament... Am văzut mame pe care vitejii lor fii le strigau în mijlocul celor mai crunte dureri şi cărora le acopereau mâinile de sărutări” [13]. Pe toată perioada războiului, Carol I și Elisabeta au suportat cu greu faptul că erau despărțiți și își scriau aproape zilnic, împărtășindu-și dorul, lipsurile, temerile și reușitele. De exemplu, la 1 septembrie 1877, principesa Elisabeta îi scria soțului său: „Eu nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la paturi, pansament, acid carbolic. Principiul meu este pe cât posibil să-mi reprim simțirea și doar să acționez” [14]. La 2 septembrie 1877, domnitorul a răspuns scrisorii primite din partea Elisabetei, începând, așa cum proceda în fiecare scrisoare cu „Din suflet, iubită Elisabeta”. Și continua povestindu-i cum merg lucrurile pe frontul din Bulgaria. „[...] Sub tunetul de tunuri care răsună de azi-dimineață de la orele 6 dinspre Lowca, îți scriu aceste două cuvinte: am sosit ieri la 5 aici și am fost primit de Marele meu Stat Major, trupele rusești m-au salutat cu urale. Am găsit adăpost într-o casă fără ferestre și uși, dar am dormit foarte bine într-un pat de campanie” [15]. La 22 septembrie 1877, principesa Elisabeta, într-o altă scrisoare îi povestea domnitorului despre faptul că l-a dus pe prințul Alexandru de Battenberg (nepotul după soție al țarului Alexandru al II-lea) în vizită la baraca-spital din grădina Cotrocenilor și acesta a fost impresionat. Apoi i-a povestit despre faptul că erau foarte multe greutăți în ceea ce privea asigurarea hranei, ea cerând ca timp de patru zile să se pregătească în bucătăria palatului masa pentru 200 de soldați din cazărmile din București. „Dacă nu aș apărea mereu peste tot – scria principesa – atunci sărmanii oameni ar rămâne cu totul neîngrijiți. Am pus acum să-i culeagă pe cei mai grav răniți din spitale și să-i aducă la mine la baraca-spital. Toți sunt cuminți și ascultători. Witzleben [16] dirijează, Anna face mâncare [17], tânărul Glük și Lubicz stau de veghe toată noaptea, monsieur Dogert de la consulatul olandez îngrijește și bandajează de dimineața până seara, Lucie Ghika le ia pe toate la mână, iar tinere fete dau de mâncare, scriu scrisori, fac țigarete. La micuța gară (gara Cotroceni) îi am pe cei convalescenți. După cum vezi totul merge strașnic, toți din casă suntem în picioare. Te sărut cu tandrețe și mi-e dor de tine. Soția ta!” [18].
Pe toată durata Războiului de Independență, principesa Elisabeta s-a ocupat de îngrijirea și ajutorarea răniților, alături de îndeplinirea datoriilor de suverană: acorda audiențe, asista la ceremoniile publice, făcea onorurile palatului princiar pentru membrii familiei imperiale ruse.

După nașterea fiicei sale, principesa Elisabeta a început și activitatea de binefacere și de caritate, fiind cea de-a doua protectoare a Azilului „Elena Doamna”. Una dintre primele vizite pe care le-a efectuat principesa în Bucureşti a fost la Azilul „Elena Doamna”, prilej cu care a luat iniţiativa ridicării unei capele, ce lipsea azilului, alături de susţinerea continuării lucrărilor de amenajare a acestui aşezământ.
Urmând exemplul predecesoarei sale Elena Cuza, principesa Elisabeta a donat din caseta proprie suma de 12.000 lei şi a făcut apel la generozitatea doamnelor românce, de a se implica în strângerea de fonduri, în vederea construirii capelei, aşa cum reiese şi din scrisoarea pe care a adresat-o lui Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri: „Vizita mea la Azilul Elena Doamna mi-a făcut cea mai bună impresiune şi voiu păstra o plăcută aducere aminte. Am fost primită de către copile ca o mumă şi ţin a le fi muma lor. Cu o vie satisfacţie am constatat chipul cum copilele sunt îngrijite acolo, precum şi progresele în instrucţiune care fac a spera în acest aşezământ, unde trebuie să se facă educaţie tinerimii. Propun dar a se deschide o subscripţie spre acest efect, convinsă de nobilele sentimente ale damelor române şi nu mă îndoesc că vor veni să se asocieze cu grăbire la această operă, pe care o pun sub patronagiul Meu. Mă pun în capul subscripţiunii cu 12.000 lei” [19].
La data de 24 aprilie 1870, ziua onomastică a principesei Elisabeta, s-a pus piatra de temelie a capelei „Elisabeta Doamna”, ceremonie descrisă în „Monitorul Oficial” din data de 25 aprilie 1870: „Azi s-a făcut ceremonia pentru punerea pietrei fundamentale a bisericii Azilului Elena. A fost o adevărată serbare pentru micile fiinţe care află cultura şi simţăminte părinteşti într-acest Azil” [20].
La ceremonie au participat principele Carol I şi principesa Elisabeta, elevele şi personalul Azilului, alături de un public numeros. Principele şi principesa au fost întâmpinaţi de membrii guvernului şi de membrii Eforiei Spitalelor Civile (Azilul „Elena Doamna” se afla din 1865 în subordinea Eforiei Spitalelor Civile, la conducerea căreia se afla Dr. Carol Davila), în timp ce corul elevelor Azilului cânta imnul Saltă junime. Cinci dintre eleve au recitat poezii, printre care şi poezia Buna venire semnată V.A. Urechia, după care Mitropolitul Nifon a ţinut un Te-Deum, în timpul căruia corul elevelor, sub conducerea profesorului Cart, a cântat troparele şi condacele hramului Sf. Elisabeta, pe care urma să-l poarte capela. După terminarea serviciului divin, Mitropolitul Nifon a ţinut un discurs despre religiozitatea vechilor domnitori, preluată şi de noul domnitor, după care patru eleve au oferit domnului şi doamnei şorţurile lucrate la Azil, pentru această serbare. Alte eleve au prezentat suveranilor tăvile cu „medalii, mistrii, ciocane şi cărămizi”, în vederea demarării operaţiunii de punere a pietrei de temelie, pe parcursul căreia corul elevelor a cântat imnul religios Cât de mărit este Domnul în Sion şi cântecul Frumoasa Românie. La sfârşitul ceremoniei, principele Carol I şi principesa Elisabeta au vizitat aşezământul, expoziţia de obiecte realizate de către eleve, după care au luat o gustare alături de oficialităţile Azilului.
În primăvara anului 1876, la 24 aprilie/6 mai, la Palatul Cotroceni s-a sărbătorit ziua onomastică a principesei Elisabeta (Sfânta Elisabeta), zi aleasă şi pentru sfinţirea bisericii azilului, a cărei construcţie fusese încheiată. Perechea princiară a asistat la ceremonia sfinţirii, după care a urmat un Te-Deum celebrat de mitropolit.
Implicarea celor două doamne ale ţării, Elena Cuza și Elisabeta, în procesul de instituţionalizare a copiilor orfani, a reprezentat un impuls pentru autorităţile statului, dar şi pentru persoanele dispuse să doneze sume importante de bani din avutul personal, contribuind astfel la punerea pietrei de temelie a sistemului de implicare socială a statului român.

După moartea unicului ei copil, în 1874, principesa Elisabeta, și mai apoi regina, s-a dedicat literaturii şi artei, precum şi operelor de binefacere, căutând un refugiu.
În 1879 a fost fondat la București „Institutul Surorilor de Caritate”, sub conducerea Alexandrinei Florescu și a unui comitet aflat sub controlul suveranei. Institutul își recruta personalul dintre fetele și văduvele care doreau să ajute la îngrijirea bolnavilor și dintre măicuțele din mănăstiri. Această instituție funcționa într-un local cumpărat de suverană și primea contribuții voluntare [21].
În anul 1881, după proclamarea Regatului, a fost înființată de către regină cea mai cunoscută societate de binefacere care-i purta numele, Societatea „Regina Elisabeta”, care avea să fie cunoscută ca instituție cu statut juridic prin legea din 12 decembrie 1894. Legea specifica următoarele: „Ea este constituită sub Înaltul Patronaj și protectorat al M.S. Reginei și are drept scop de a întruni sub o direcție comună binefacerile și silințele doamnelor române întru ajutorarea celor lipsiți de mijloace și în neputință de a-și câștiga viața prin munca lor. Societatea primește și administrează orice fel de daruri, legături și donațiuni în bani, mobile și imobile” [22]. Organele de conducere ale societății erau: un Consiliu de Administrație compus din 15 membrii, coordonat, printre alții, de Mihail Suțu, fost guvernator al Băncii Naționale a României, și dintr-un comitet dirigent compus din 15 reprezentante ale aristocrației desemnate de regina Elisabeta, a căror președintă era Maria Poenaru, doamnă de onoare a palatului, alături de o secretară, numite pe o perioadă de cinci ani. Anual ziarele publicau o dare de seamă a tuturor activităților societății, iar cele 15 doamne făceau vizite la domiciliile săracilor și raportau cu fidelitate situațiile pe care le întâlneau, întreaga lor activitate fiind monitorizată de către regină [23].
Regina Elisabeta a impulsionat și munca de asistență socială și astfel a susținut înființarea în 1896 a Policlinicii „Regina Elisabeta”, cu scopul de a da consultații și medicamente gratuite bolnavilor săraci fără deosebire de naționalitate și confesiune, și care avea să asigure, până la sfârșitul anului 1905, îngrijiri la un număr de 119.635 de bolnavi [24].

Ecaterina Gr. Cantacuzino a fondat Leagănul „Sfânta Ecaterina”, așezământ sprijinit de către regină, urmat în 1897 de apariția Societății „Materna”, care cuprindea „Leagănul Elisabeta” și „Școala Maternă Principesa Maria”. Toate aceste stabilimente destinate îngrijirii copiilor și mamelor fără venituri și fără un adăpost au determinat-o pe regină să declare: „Maternitatea e bună pentru femeile care au un cămin și cărora le trebuie numai o liniște de câteva zile; dar celelalte, nenorocitele care sunt fără de adăpost și pe care le-a respins o mână brutală? La acestea mă gândesc eu; ele au nevoie de îngrijiri, de hrană bună înainte și după naștere, precum și de timpul necesar spre a-și vedea de vreun viitor mai puțin aspru pentru ele ca și pentru sărmanii copilași născuți în asemenea condițiuni. Oare copilul nu are dreptul la toată solicitudinea noastră?” [25]. Educația copiilor săraci a fost, de asemenea, în atenția reginei, pe lângă ajutorul material acordat. Ca urmare, în 1883 a fost înființată Societatea „Tibișoiul”, care se pare că purta numele primului copil adăpostit, și care, pe lângă ajutorul acordat în caz de boală sau incapacitate de muncă, avea și școli duminicale unde copiii săraci învățau să scrie și să citească.
Alte societăți de binefacere patronate de către regină erau „Institutul Evanghelic al diaconeselor”, „Pâinea zilnică”, „Societatea de Binefacere” de la Iași, „Spitalul Elisabeta” din Galați și Societatea „Obolul” pusă sub patronajul principesei Maria. De asemenea, regina a sprijinit toate operele de caritate de la Neuwied inițiate de mama sa, Maria de Wied, spitalul, azilul de orfani, Institutul de surdo-muți și orbi.
Interesul pentru ajutorarea orbilor l-a manifestat și în țară, unde a fost înființat Azilul pentru Orbi „Vatra Luminoasă” și pentru care a comandat mașini de scris cu alfabet Braille. La 5 octombrie 1905, familia regală a inaugurat lucrările la fundația „Vatra Luminoasă”, un proiect ambițios, pentru că regina se gândea să ridice un întreg cartier cu case pentru orbi, cu o școală, cu ateliere de diferite meserii, unde ar fi putut lucra nevăzătorii. Pentru a-l dezvolta (urmau a fi construite locuințe, școală, cantine, terenuri de sport), regina avea nevoie de susținere financiară, fapt pentru care a lansat o campanie publicitară, dând interviuri în presa română și străină, invitând lumea să contribuie cu donații. Prezentarea proiectului a ajuns și în America, atrăgându-i atenția președintelui Theodore Roosevelt, care s-a declarat sprijinitor al acestuia [26].

Ștefania Dinu
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)

NOTE

1. Elena, fiică a principelui Paul de Würtemberg, căsătorită cu marele duce Mihail Pavlovici al Rusiei, cumnata țarilor Alexandru I și Nicolae I.
2. Cf. Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva (1843-1916). Uimitoarea regină Elisabeta a României, Traducere din franceză de Irina-Margareta Nistor, Ediția a treia, Editura Humanitas, București, p. 53.
3. Ibidem.
4. Cf. Marian Constantin, Palatul Cotroceni. Destinul unei reşedinţe princiare, Editura Noi Media Print, 2011, p. 26.
5. De la englezescul little.
6. Anica St. Constantin, Carol I și Cotrocenii, în „Studii și articole de istorie și istoria artei”, Coordonatori: Diana Fotescu, Marian Constantin, Muzeul Național Cotroceni, Edit. Sigma, 2001, p. 156.
7. Ibidem.
8. Memoriile regelui Carol I scrise de un martor ocular, vol. III, 1876-187, p. 148.
9. Cf. Adrian Silvan Ionescu, Cotrocenii la 1877, în „Studii și articole de istorie și istoria artei“, Coordonatori: Diana Fotescu, Marian Constantin, Muzeul Național Cotroceni, Edit. Sigma, 2001, p. 146.
10. Mirela Daniela Târnă, Activitățile filantropice ale Reginei Elisabeta a României, „Mamă a Patriei”, în „București, Materiale de Istorie și Muzeografie”, vol. XVI, 2002, p. 343, Apud George Bengescu, Din viaţa Majestăţii Sale Elisabeta, Regina României, Bucureşti, Ed. Librăriei Soccc & Comp., Societatea Anonimă, 1906, p. 124.
11. Ibidem, p. 343.
12. Ibidem.
13. Ibidem, Apud George Bengescu, op. cit., p. 125-126.
14. Silvia Irina Zimmermann, Romanița Constantinescu, „Cu iubire tandră, Elisabeta”, „Mereu al tău credincios, Carol”, Corespondența perechii regale, vol. I, (1869-1888), ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu, Transcrierea după manuscrisul în limba germană, stabilirea textului, studii introductive și indice de Silvia Irina Zimmermann, edit. Humanitas, 2020, p.165.
15. Ibidem, p. 166.
16. Baroana de Witzleben, doamna de onoare germană care o însoțise în România.
17. Ana Burin, camerista principesei.
18. Silvia Irina Zimmermann, Romanița Constantinescu, op. cit., p.175.
19. Lucia Borş, Azilul Elena Doamna, în „Boabe de grâu”, anul III, nr. 5, mai, 1932, p. 162.
20. Monitorul Oficial al României, nr. 89, sâmbătă, 25 aprilie 1870, p. 535-536.
21. Mirela Daniela Târnă, op. cit., p. 343.
22. Ibidem, Apud George Bengescu, op. cit., p. 240.
23. Regina Elisabeta pe https://peles.ro/personalitati/regina-elisabeta/, accesat la 21 ianuarie 2021.
24. Mirela Daniela Târnă, op. cit., p. 344.
25. Ibidem, p. 344, Apud George Bengescu, op. cit., p. 243.
26. Ion Bulei, Elisabeta, o regină pentru România, în catalogul expoziției Regina Elisabeta a Românie. Un secol de eternitate, Muzeul Național Peleș, Sinaia, 2016, pp. 40-41.
27. Maria Camelia Enea, Doamnele și portul țărăncuțelor române, în „București. Materiale de Istorie și Muzeografie”, XXVII, 2013, p. 32.
28. Mirela Daniela Târnă, op. cit., p. 345.
29. Ibidem, Apud George Bengescu, op. cit., pp. 249-250.
30. Regina Elisabeta pe https://peles.ro/personalitati/regina-elisabeta/, accesat la 21 ianuarie 2021.
31. Silvia Irina Zimmermann, Carmen Sylva. Regina Poetă. Literatura în serviciul Coroanei, Cu o prefață de A.S. Regală Principele Radu al României, Traducere din limba germană de Monica Livia Grigore, edit. All, București, 2013, p. 15.