Activitatea filantropică a Doamnei Elena Cuza

Motto: „Două erau trăsăturile Doamnei Elena Cuza: cea mai autentică maiestate şi cea mai desăvârşită simplitate”. (Nicolae Iorga)

Elena Cuza s-a născut la 17 iunie 1825, la Iaşi, ca fiică a postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei sale, Ecaterina (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăuşeni şi sora boierilor cărturari Constantin şi Alexandru Strudza.

Copilăria şi-a petrecut-o la moşia părinţilor la Soleşti (ţinutul Vasluiului), alături de cei trei fraţi – Constantin, Dimitrie, Teodor şi de sora Zoe. De mică a primit o educaţie aleasă, sub supravegherea directă a mamei, a învăţat limba franceză şi germană, iar de la vârsta de şapte ani, şi-a continuat studiile în particular cu profesori străini, la moşia de la Şcheia a unchiului său Constantin Sturdza.

(În imagine, portretul doamnei Elena Cuza, pictat de Theodor Aman în 1863 pentru a fi donat Azilului „Elena Doamna”)


Elena Rosetti şi Alexandru Ioan Cuza s-au căsătorit în ziua de 30 aprilie 1844 la Iaşi. Părinţii mirilor se înţeleseseră să facă nunta la Soleşti, dar fiindcă logofătul Dimitrie Sturdza de la Miclăuşeni (tatăl Ecaterinei Rosetti, mama Elenei) era bolnav, şi dorind binecuvântarea „acestui respectabil bătrân”, cununia s-a făcut la Iaşi, într-un cadru mai restrâns [1].
După căsătorie, tânăra pereche a locuit la Galaţi – în casa postelnicului Ioan Cuza – unde Alexandru Ioan Cuza îndeplinea funcţia de preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui. În lipsa soţului, Elena Cuza îşi petrecea majoritatea timpului citind, cosând şi păstrând o corespondenţă constantă cu mama sa, de care a fost foarte apropiată.
După dubla alegere a soţului său, ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, la 5 şi 24 ianuarie 1859, pentru Elena Cuza au început zilele vieţii de Înaltă Doamnă, despre care scria îngrijorată mamei sale, că nu era pregătită: „mâne dau o serată şi-ţi mărturisesc că nu-mi mai văd capul. Am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am acum. Sper totuşi că vor fi generoase cu mine compatrioatele, şi-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea” [2]. Serata era dată cu ocazia sosirii delegaţiei muntene condusă de C.A. Rosetti (29 ianuarie 1859), care aducea actul alegerii de la Bucureşti.
Anul 1860 a adus plecarea Doamnei Elena Cuza la Paris, la îndemnul soţului său, pentru a nu se expune intrigilor. Era vorba de faptul că în viaţa domnitorului intrase Maria Obrenovici, o doamnă de la curte, fiica cea mare a lui Costin Catargiu şi mama viitorului principe al Serbiei – Milan. Din pricina acestei femei, de care domnitorul era foarte legat afectiv, atmosfera din jurul său era adesea încordată[3].
De la Paris, principesa a corespondat cu mama sa, dându-i detalii despre felul cum îşi ducea viaţa de zi cu zi: „îmi ceri amănunte despre felul meu de viaţă? Dar este foarte simplă: mă scol, mă îmbrac, mănânc, trăsura mea soseşte, mă plimb, fac câteva vizite unor prieteni sau în unele locuri demne de a fi cunoscute şi interesante, revin să iau prânzul, după care reîncep a cutreiera, afară numai dacă nu primesc la mine sau dacă nu lucrez ascultând o lectură. Iată totul, în rest cel mai mare calm. Vezi, dragă mamă, că se trăieşte tot aşa de în linişte la Paris, ca şi la Vaslui, toată diferenţa este că Parisul este puţin mai mare, puţin mai bine luminat noaptea şi că se vede puţin mai multă lume”[4].
Elena Doamna a revenit în ţară, rechemată fiind de soţul său, la mijlocul anului 1862, pentru a face onorurile curţii. Elena s-a întors de la Paris schimbată radical, preluând comanda palatului domnesc, organizând primiri, ocupându-se de educaţia femeilor, luând în grijă bătrâni şi copii, iniţiind acţiuni ca o politiciană de „culoare roşie”, aşa cum îi spunea chiar domnitorul lui C.A.Rosetti: „Măi Rosetti, am aici în palat o persoană mai roşie decât tine, pe Domniţa mea” [5].
În calitate de Doamnă a ţării, Elena Cuza a avut la palatul domnesc din Bucureşti un tron al ei, cu stema de stat şi monogramă, sigilii de bronz şi de argint cu stema de stat, coroana princiară şi iniţialele „E.D”, ca şi iniţialele numelui „E.C” sau „H.C.” imprimate pe obiectele personale [6].
Pentru că din „meseria” de Doamnă a ţării făcea parte şi activitatea de binefacere şi caritate, de numele Doamnei Elena Cuza se leagă înfiinţarea Azilului „Elena Doamna”, loc destinat copiilor orfani, ale cărui începuturi fuseseră iniţiate de dr. Carol Davila.

Medalia Azilul Elena Doamna avers
Muzeul Militar National „Regele Ferdinand I”

În noiembrie 1860, Adunarea legislativă de la Bucureşti a adoptat o nouă lege, prin care se decidea ca îngrijirea copiilor orfani să fie luată de la Ministerul Cultelor, urmând ca această însărcinare să treacă la Ministerul de Interne, în speţă la Direcţia Serviciului Sanitar, condusă de doctorul Carol Davila. Începutul acestei reforme s-a făcut în primăvara anului 1861, când au fost adunate 40 de fete, de vârstă mică, pentru a fi crescute în casa doctorului Davila, aflată în apropierea Palatului Cotroceni. Revenită în ţară în luna iulie 1862, după o îndelungată şedere la Paris, Elena Cuza, în calitatea sa de preşedintă a Comitetului de Doamne –  a întreprins o serie de vizite la aşezămintele de binefacere, la şcolile de fete şi la aşezămintele culturale. Din acest moment, Elena Doamna va face toate demersurile oficiale pentru reorganizarea acestor instituţii, precum şi pentru dotarea lor cu cele necesare [7].
Vizitând aşezământul dr. Carol Davila, principesa Elena Cuza i-a scris la 13 iulie 1862 lui Nicolae Creţulescu – preşedintele Consiliului de Miniştri, spunându-i că a vizitat azilul de copii de la Cotroceni şi „m-am convins de neapărata trebuinţă de a se da acestui stabiliment mijloacele trebuincioase pentru a se putea dezvolta şi corespunde, prin urmare, cu adevăratul scop pentru care este creat. Doresc cu tot dinadinsul, domnule Preşedinte al Consiliului, ca fundamentele unui nou Azil să poată fi lângă acela ce există astăzi, ca anexul lui, pe costiţa de lângă palatul Cotroceni. Cu chipul acesta voiu avea sub ochii mei tinerii copii deveniţi protejaţii mei, pe care-mi propun a-i vizita adesea, rezervându-mi supravegherea personală şi specială a acestui stabiliment, unde vor găsi îngrijirile părinteşti şi căldura sânului familiei” [8].
La data de 18 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de înfiinţare a Azilului, cu numele de „Elena Doamna”, iar la 29 iulie 1862 a avut loc ceremonia punerii pietrei de temelie, după planurile arhitectului Oscar Benesch. Arhitecţii care au realizat devizele şi au lucrat la construirea clădirii au fost Giesel si Liebitzer. La ceremonie au participat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Doamna Elena Cuza, membrii guvernului, agenţii şi consulii generali ai Puterilor Străine, membrii Adunării Legislative, ai Curţii de Casaţie, arhimandritul Mănăstirii Cotroceni, reprezentanţii clerului ortodox, comunităţile catolice, armene şi israelite, municipalitatea Bucureştiului, starostii corporaţiilor Capitalei, Statul Major al domnitorului, generali, ofiţeri, membrii misiunilor militare franceze, precum şi o mare mulţime de locuitori ai Bucureştiului [9].
Serviciul divin a fost oficiat de părintele arhiereu Calist, în lipsa Mitropolitului bisericii naţionale, care era bolnav. Înainte de a ţine slujba, părintele Calist s-a adresat principesei Elena Cuza spunându-i: „Măria ta! Iniţiativa ce aţi luat pentru crearea unui stabiliment de orfani sub înaltul patronaj al Măriei Voastre este una din cele mai frumoase probe a simţămintelor de umanitate ce vă caracterizează şi a pătrunderii de poveţele evanghelice pe care le practicaţi cu atâta generozitate” [10].
Actul de fondare a Azilului avea următorul conţinut: „Astăzi, Duminică, la 29 ale lunei Iulie, anul 1862, în zilele Măriei Sale Alexandru Ioan I Cuza, Domnitorul Principatelor Unite şi ale Măriei Sale Doamnei Elena s-a pus piatra fundamentală a institutului copiilor găsiţi, de sub patronajul Măriei Sale Doamna, numit Asyl Elena Doamna, fiind ministru preşedinte al Consiliului Niculae Creţulescu, al Afacerilor Străine şi de Stat Principele Alexandru Cantacuzino, al Cultelor şi Instrucţiunii Publice Nicolae Racovitză şi inspector general al Serviciului sanitar dr. Carol Davila” [11].
Pentru ca lucrările de construcţie a Azilului să poată fi începute şi duse la bun sfârşit, Doamna Elena Cuza a oferit din caseta personală suma de 32.000 lei şi a adresat şi un apel către doamnele din înalta societate românească, apel din care cităm: „[....] Unele din nenumăratele datorii ce constituie frumoasa misie a femeilor sunt acele filantropice şi pioase, despre care femeile române au dat totdeauna dovezile cele mai vii. Azilul Elena fundat prin ajutorul românilor binevoitori, azil al copilăriei nefericite, este înainte de toate recomandat ca el să devină fapta lor.  [....] Este vorba să se adune mici obiecte plăcute din care o parte se vor pune la o loterie, iar o parte se vor vinde în profitul acestui stabiliment” [12].

Medalia Azilul Elena Doamna revers
Muzeul Militar National „Regele Ferdinand I”

Ca urmare, la apelul Principesei Domnitoare s-au înfiinţat liste de subscripţie şi loterie pentru strângerea fondurilor necesare construirii Azilului. Listele cu subscripţii în bani au fost publicate între anii 1862-1865 în „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, cele din anul 1862 fiind cuprinse într-un număr de nouă condici.
Pe prima poziţie apărea principesa Elena Cuza cu suma de 32.000 lei, urmată de Ecaterina Florescu – soţia generalului I.E. Florescu cu suma de 945 lei, Zoe Scarlat Ghica – 640 lei, Alexandrina Ghica – 945 lei, Ecaterina Rosetti (mama principesei) – 1.600 lei. Alături de aceste doamne, pe lista de subscripţie mai apăreau şi Artur Baligot de Beyne (secretarul domnitorului Alexandru Ioan Cuza) – 640 lei, Dimitrie Bolintineanu – 160 lei, căpitanul Efrem Germani (nepotul Mariei Obrenovici) – 2.400 lei, Municipalitatea Capitalei – 6.300 lei, Mitropolitul Ungro-Vlahiei – 7.885 lei, arhimandritul Onufriu, stareţul Mănăstirii Sinaia – 500 lei, Eforia Bisericii Creţulescu – 3.200 lei, egumenul Mănăstirii Văcăreşti şi epitropul Mănăstirilor Sfântului Mormânt – 15.000 lei, prinţul Alexandru Moruzi – 5.660 lei, epitropul Mănăstirii Cotroceni – 6.300 lei, egumenul Mănăstirii Tismana – 500 lei, Mănăstirea Trei Ierarhi – 7.900 lei, Mănăstirea Golia – 7.904 lei[13].
Acestor personalităţi şi instituţii li s-au alăturat reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale ale vremii, care au donat sume mai mici sau mai mari, dar care în comun au contribuit la ridicarea primei instituţii de binefacere din România, care a generat un mare entuziasm şi care va deveni în timp o şcoală de elită a învăţământului românesc.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a oferit pentru Azil suma de 1.600 de galbeni, iar marele poet Vasile Alecsandri a donat întreaga sa colecţie de poezii populare, ca prin vânzarea lor, suma obţinută să se adauge fondului creat pentru Azil. În scrisoarea de mulţumire, pe care i-a adresat-o poetului, principesa Elena Cuza scria: „ca Doamnă vă mulţumesc că aţi dat ca desăvârşită proprietate rodul ocupării voastre de mai mulţi ani, la Azilul Elena, ce-am fondat pentru pruncii găsiţi. Această lucrare este o comoară adevărată pentru bieţii mei micuţi adăpostiţi şi o primesc cu recunoştinţă. [...] dar mai mult, în Azilul Elena, acele poezii se vor păstra, căci ele puse pe muzică vor legăna tinerele fiinţe, adăpostite în el. Micii copilaşi ai Azilului meu le vor cânta, şi atunci vor fi îndeplinit acea gingaşă cugetare din scrisoarea voastră, de a dedica pruncilor găsiţi din România aste poezii, pe care le numiţi «Copiii găsiţi ai geniului românesc»”[14].
Societatea de cultură israelită a Capitalei a donat Azilului jumătate din beneficiul obţinut la concertul dat la 14 martie 1862, în valoare de 2.059 lei (din totalul de 4.119 lei), concert care a fost dat şi în beneficiul israeliţilor săraci.
Marele actor Matei Millo a donat Azilului, din reprezentaţiile la Teatrul Român, suma de 1.399 lei, iar prestidigitatorul Herman a donat din reprezentaţiile sale, suma de 2.918 lei [15].
Listele obiectelor donate de doamnele române pentru loterie au fost, de asemenea, publicate în „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, numerele 121, 151, 188, 209 din 1863; 50 şi 74 din 1864; 1 din 1865, şi din parcurgerea cărora se poate vedea ce tipuri de obiecte au fost donate şi de către cine.
Conform listelor din anul 1863 au fost donate obiecte precum: tablouri, perne, feţe de perne, pungi cusute cu fir şi mătase, săculeţe de batiste, pantofi, papuci, căciuliţe din catifea, tăviţe pentru lămpi, coşuleţe, scaune, covoare, servicii din argint de masă pentru ceai, ouă, ceasuri de masă, chesele pentru dulceaţă, feţe de masă din velur, tabachere, cutii pentru tutun, port-ţigarete, portofele, tocuri, vase de porţelan şi, nu în ultimul rând, icoane şi bijuterii[16].
Doamnele care au făcut aceste donaţii în cursul anului 1863 erau atât reprezentante ale aristocraţiei româneşti: principesa Emilia Suţu, Pulcheria Cantacuzino, doamnele Catargi, Elisa Marghiloman, Ecaterina Rosetti, Alexandrina Robescu, Eufrosina Lahovary, cât şi doamne reprezentând diferite categorii sociale, din Bucureşti şi din ţară: Buzău, Târgovişte, Severin, Caracal, Bârlad, Galaţi, Tecuci, Bacău, Ismail etc. [17]
De exemplu, Eufrosina Papadopolu din Bârlad a oferit la loterie o brăţară de aur cu coral şi o cruce de aur, iar comitetul instituit în oraşul Ismail, prin doamna Ecaterina Steriadi,  a oferit o icoană de argint poleită cu aur, care îi reprezenta pe Sfinţii Constantin şi Elena [18].
Ca urmare, suma totală obţinută din subscripţiile băneşti a fost de 378.824 lei, iar cea obţinută din cele 5.055 de bilete de loterie a fost de 60.660 lei, din care s-au scăzut cheltuielile, rămânând disponibilă suma de 59.480 lei [19].
Defalcând cheltuielile făcute cu construcţia Azilului, conform devizelor celor doi arhitecţi Giesel si Liebitzer, s-au constatat următoarele: totalul cheltuielilor făcute cu clădirea aripii drepte a Azilului au fost de 281.752 lei; cu clădirea aripii stângi de 104.500 lei, iar pentru cheltuieli extraordinare făcute pe seama ambelor aripi ale Azilului, la care s-au adăugat lucrările de împrejmuire a curţii, şanţuri, puţuri de apă, pavaje, diurnele angajaţilor, s-a mai cheltuit suma de 52.051 lei. În total, pentru construirea celor două aripi ale Azilului  a fost necesară suma de 438.304 lei, bani obţinuţi prin subscripţie publică [20].
Referitor la această activitate de strângere de fonduri a principesei Elena Cuza, ziaristul francez Ulysse de Marsillac, venit în ţară în 1852 şi stabilit la Bucureşti, scria că Azilul face cinste şi onoare României şi că „în 1862 providenţa a adus-o aici pe Elena Cuza, întruchiparea bunătăţii, generozitatea simplă şi blândă, care făcea binele fără ostentaţie şi care nu profita de înalta sa poziţie, decât pentru a-i ajuta pe cei în suferinţă” [21].

Azilul Elena Doamna in perioada interbelica, Complexul Muzeal Național „Moldova”, Iași

Alexandru și Dimitrie Cuza
Muzeul Național de Istorie a României

La sfârşitul lunii martie 1863, principesa l-a însoţit pe domnitor în călătoria în Moldova, îndreptându-se mai întâi spre Galaţi, unde au asistat la slujba de Înviere la Biserica Ovidenia, aflată în apropiere de casa părintească a domnitorului. Tot la Galaţi, principesa a vizitat orfelinatul de fete înfiinţat de Elena Ghica în 1860. În urma vizitei, principesa a adresat o scrisoare prefectului districtului Covurlui, dorind a atrage atenţia asupra acestui aşezământ, consacrat educaţiei tinerelor fete orfane, din cele 15 districte care formau Moldova. Principesa dorea şi pentru acest orfelinat deschiderea unor liste de subscripţie, pentru ca numărul fetelor cuprinse în cadrul instituţiei să crească (erau doar 20 de copile) şi astfel orfelinatul să fie pus „în stare de a-şi îndeplini misiunea sa folositoare omenirii, şi pentru aceasta, domnule prefect, îmi place a mă adresa la zelul inteligent şi la simţămintele dumneavoastră de binefacere”. În continuarea scrisorii, principesa invita pe prefectul de Covurlui să recomande orfelinatul din Galaţi, persoanelor din districtul ce se afla în administraţia sa, fapt pentru care poruncise să i se trimită acestuia „o mică broşură care cuprinde toate lămuririle trebuincioase despre organizarea unui orfelinat” [29].
De la Galaţi,  domnitorul şi soţia sa au plecat spre Bârlad, unde au ajuns la data de 4 aprilie, iar la 7 aprilie au ajuns la Iaşi, unde garnizoana „forma linia uliţelor care merg la palat” [30].
Cât timp s-a aflat la Iaşi, principesa a vizitat la 21 aprilie 1863 şi Institutul normal (Şcoala Centrală înfiinţată în 1831), fără a-şi anunţa această vizită. Încântată de ceea ce a găsit, a adresat o scrisoare directoarei şcolii Olimpia Gross, prin care îşi exprima mulţumirea pe care i-a făcut-o vizitarea şcolii, lăuda rezultatele dobândite şi progresele înregistrate de la deschiderea acesteia şi o îndemna pe directoare să conteze pe ajutorul său, internatul tinerelor fete din Iaşi fiind unul din „aşezămintele cărora păstrez cea mai vie îngrijire” [31].
La 9 iulie 1863 „Monitorul Oficial” consemna faptul că Doamna Elena Cuza a plecat din Bucureşti spre Ruginoasa, unde urma să rămână timp de două luni, fiind însoţită în această călătorie de locotenent-colonelul Pisoschi [32]. În acelaşi timp, domnitorul Alexandru Ioan Cuza urma să-şi ia reşedinţa de vară la Palatul Cotroceni, făcându-se cunoscut că pe toată perioada cât va locui acolo, nu va putea primi decât pe miniştrii şi consuli [33].
Odată cu venirea toamnei, domnitorul, conform „Monitorului Oficial” din 18 septembrie 1863, urma să revină la palatul domnesc din Bucureşti şi, de asemenea, şi principesa revenea de la Ruginoasa la palatul din Bucureşti. În drumul către Bucureşti, principesa nu s-a oprit decât la moşia Şcheia, a unchiului său Constantin Sturdza, unde a luat masa, cerând autorităţilor să nu i se facă niciun fel de primire de-a lungul drumului. La intrarea în districtul Ilfov, principesa a fost primită de prefectul districtului, iar la intrarea în Capitală de prefectul Poliţiei şi de colonelul de Stat Major, şeful Casei Militare a domnitorului. Se aflau acolo şi două escadroane de jandarmi, sub ordinele maiorului Casimir, care au escortat-o pe principesă până la palat. La coborârea din trăsură, în faţa palatului din Bucureşti a fost primită de către domnitor, alături de Casele Civilă şi Militară [34].
În toamna anului 1863, în luna octombrie, folosindu-se de prilejul plecării nepotului său Gheorghe Rosetti – fiul fratelui său Constantin Rosetti – la Paris pentru definitivarea studiilor, principesa s-a hotărât să-l însoţească. Nu s-a îndreptat însă direct spre Paris, ci, plecând din Bucureşti la 5 octombrie 1863, s-a oprit mai întâi la Leordeni, moşia preşedintelui Consiliului de Miniştri – Nicolae Creţulescu. A doua zi dimineaţă, însoţită de preşedintele Consiliului şi de soţia acestuia, alături de lt. col. Pisoski, a mers la moşia Goleşti, pentru a o vizita pe venerabila doamnă Zoe Golescu şi pe doamnele Racovitză – mama şi bunica Anei Davila. De la Goleşti a plecat la Curtea de Argeş, unde a vizitat timp de trei ore vechea biserică a mănăstirii. La Curtea de Argeş principesa a fost primită cu mare entuziasm de către populaţie care a aclamat-o, în timp ce tinerele fete i-au aruncat flori în trăsură. De la Curtea de Argeş principesa a mers la Piteşti, unde a petrecut noaptea, iar a doua zi a plecat spre Craiova, unde de asemenea i s-a făcut o primire călduroasă [35].
Marţi, 8 octombrie 1863, „Monitorul Oficial” făcea menţiunea că Principesa Domnitoare a părăsit teritoriul ţării, îndreptându-se spre Paris, unde a ajuns în data de 15 octombrie 1863 [36].
Pe toată perioada cât a stat la Paris, principesa a dorit să fie liniştită şi nu a primit pe nimeni (poate şi din cauza supărării pe care i-o produsese faptul că aflase că rivala sa, Maria Obrenovici, urma să-i dăruiască domnitorului primul copil, pe Alexandru). În ţară însă, lipsa ei se făcea simţită, ceea ce l-a făcut pe Baligot de Beyne să scrie celor ce o însoţeau pe principesă că: „Sunteţi cu adevărat fericiţi de a avea în fiecare zi pe buna şi minunata principesă. Cât este de pustiu palatul fără ea! Cât de lungi ne par serile! Şi cum fiecare dintre noi dorim întoarcerea Alteţei Sale Domnitoare”[37].
Principesa a rămas la Paris împreună cu fratele său, Theodor Rosetti, până la sfârşitul lunii noiembrie 1863, după care au plecat spre ţară trecând prin Viena şi Pesta. În ziua de 7 decembrie 1863 principesa se afla din nou în ţară, „Monitorul Oficial” consemnând la 9 decembrie 1863 că: „Măria Sa Doamna a sosit alaltăieri după amiază în Bucureşti” [38]. La 21 decembrie 1863, principesa Elena Cuza scria mamei sale la Soleşti că se pregătea de petrecerea sărbătorilor la palat, urmând să dea „patru mari serate şi un bal” [39].
În ceea ce priveşte prima zi a Anului Nou 1864, principele şi principesa urmau să primească la orele 14.00 Corpurile Legiuitoare, iar la orele 15.30 pe agenţii şi consulii generali ai Puterilor Străine şi pe şefii religiilor străine [40].
Pe data de 2 ianuarie 1864, principesa Elena Cuza urma să primească singură în Sala Tronului, de la orele 14.30, autorităţile publice: Înaltul Cler, Curtea de Casaţie, Curtea de Apel, Curtea Criminală, Curtea Comercială, Tribunalul Civil, Comercial, Corecţional, Poliţienesc, Obşteasca Epitropie, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Finanţelor, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, de Externe şi de Stat, Lucrărilor Publice, Controlului de Stat şi Ministerul de Război [41].
Aşadar, principesa Elena Cuza îşi avea locul său bine stabilit în ierarhia ţării, era primită în mod oficial de autorităţile statului, deşi de cele mai multe ori nu dorea să i se facă primiri fastuoase, primea înaltele oficialităţi ale statului singură sau împreună cu soţul său, patrona balurile de la palatul domnesc şi mai ales iniţia acţiuni de binefacere, menite să îmbunătăţească situaţia copiilor orfani, a femeilor şi bătrânilor.

După abdicarea forțată a domnitorului în februarie 1866, și-a însoţit soțul în exil, iar după moartea lui, în 1873 în Germania, la Heidelberg, s-a întors în ţară. A locuit la castelul de la Ruginoasa, preocupându-se tot timpul numai de operele sale de binefacere, ajutând pe copiii din sat sa înveţe carte şi donând celor mai buni dintre ei ajutoare însemnate pentru a putea studia mai departe. În anul 1880, principesa Elena Cuza a înființat la Iași spitalul de copii „Caritatea”, într-un imobil cumpărat de fratele ei, Constantin Rosetti, și pentru care a donat anual, până la moarte, suma de 25.000 lei [42].
După ce a pierdut castelul de la Ruginoasa, în favoarea nurorii sale, Maria Moruzzi, soția lui Alexandru Cuza, căruia acesta îi lăsase toată averea, principesa Elena Cuza s-a mutat la Iași și apoi la Piatra Neamț, în casele familiei Bacalu, unde a dus un trai auster, continuând să-i ajute pe cei aflați în nevoi. Într-o scrisoare trimisă doctorului Serfioti, în decembrie 1894, Elena Cuza preciza că va trimite prin intermediul Băncii Naţionale suma de 1.000 de franci, donaţie anuală pentru Spitalul „Elisabeta Doamna – Caritatea Gălăţeană” [43].
Potrivit Luciei Borș, biografa principesei Elena Cuza: „Viaţa ei de toate zilele era de o simplitate creştinească. Se mulţumea cu foarte puţin din venitul de 120.000 lei ce-1 avea anual; oprea pentru sine şi nevoiaşii săi 20.000, restul îi împărţea sub formă de donaţii: Spitalului din Piatra-Neamţ, Băilor populare, Spitalului Caritatea din Iaşi, iar în ultimul an al vieţii sale era în corespondenţă cu un doctor din Galaţi în vederea înfiinţării unui spital de lăuze în oraşul natal al lui Cuza. Cum însă nu avea banii necesari până la primirea rentei, ea spunea doctorului său, domnul Flor, care o îngrijea: «Rugaţi-vă lui Dumnezeu să trăiesc până la Sf. Gheorghe; dacă voi trăi voi avea banii»” [44].
Operele de binefacere au reprezentat principala sa preocupare până la sfârşitul vieţii, ceea ce a determinat-o pe principesă să spună că: „Dacă viaţa lungă ce am dus-o este o pedeapsă pentru ingratitudinea multora, am cel puţin mângâierea sufletească de a fi ajutat pe atâţia săraci şi nevoiaşi. Aş voi să trăiesc cât de mult, nu de dragul vieţii, dar pentru ca să ajut mai departe pe nevoiaşii, care altfel vor rămâne fără sprijinul de toate zilele” [45].

Doamna Elena Cuza s-a stins din viaţă la 2 aprilie 1909, la vârsta de 84 de ani, fiind înmormântată conform propriei dorinţe la Soleşti, deşi avea tot dreptul ca să-şi doarmă somnul de veci lângă soţul său, principele Alexandru Ioan Cuza. A cerut ca ceremonia înmormântării să fie făcută fără funeralii naţionale, să nu participe nicio persoană oficială, să nu se ţină discursuri, să fie dusă cu dricul săracilor şi să fie slujită de un singur preot.
Aşadar, Elena Cuza, cu aceeaşi bunătate şi modestie din viaţă şi-a urmat calea înapoi spre meleagurile copilăriei, redevenind ceea ce fusese atunci, Elena, fiica lui Iordache şi Ecaterina Rosetti, dragii ei părinţi, de care toată viaţa a fost atât de legată.
Elena Cuza, femeia plăpândă şi sfioasă care vreme de şapte ani a fost Prima Doamnă a României, a ştiut datorită aleselor însuşiri cu care a fost înzestrată de natură să-şi poarte cu demnitate titlul, să se facă iubită de cei care au cunoscut-o, să învingă greutăţile vieţii şi să-şi iubească necondiţionat soţul, căruia i-a păstrat, așa cum consemna Nicolae Iorga „memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” [46].

Ștefania Dinu
(nr. 3, martie 2021, anul XI)

NOTE

1. Principesa Elena Cuza, Corespondenţă şi acte, 1840-1909, Ediţie îngrijită, note şi indici de Virginia Isac şi Aurica Ichim, Edit. Junimea, Iaşi, p. 18.
2. Ibidem.
3. Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Edit. Sport Turism, Bucureşti, 1985, p. 146.
4. Principesa Elena Cuza, op.cit., p.168.
5. Lucia Borş, Azilul Elena Doamna, în „Boabe de grâu”, anul III, nr. 5, mai, 1932, p. 160.
6. Sorin Iftimi, Aurica Ichim, Alexandru Ioan Cuza - steme, monograme, decoraţii, Edit. Kolos, Iaşi, 2009, p. 30.
7. Aurica Ichim, Activități caritabile și culturale ale doamnei Elena Cuza, în „Prutul”, nr. 1, 2015, p. 60.
8. Lucia Borş, op. cit., p. 154.
9. Ibidem, p. 155.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
12. Note şi documente relative la Asylul Elena Doamna de copile orphane, Bucuresci, Imprimeria lui Ion Weiss, 1870, p. 13.
13. Ibidem, p. 46-83.
14. Lucia Borş, op. cit., p. 158.
15. „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, joi, 26 septemvrie, 1863, nr. 188, p. 785-786; Idem, luni, 21 octomvrie, 1863, nr. 209, p. 869-870.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. Note şi documente relative la Asylul Elena Doamna de copile orphane, Bucuresci, Imprimeria lui Ion Weiss, 1870, p. 46-83.
19. Ibidem, p. 84-85.
20. „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, vineri, 23 august, 1863, nr. 164, p. 677.
21. Cf. Aurica Ichim, op. cit., p. 61.
22. În cadrul tradiţionalei politici filantropice a domnilor români, Grigore Ghica a donat localul din vecinătatea Teatrului Naţional, situat pe uliţa Goliei, pentru asistenţa medicală şi socială a mamelor şi copiilor, împreună cu mijloacele economice necesare – 15.000 de galbeni, mobilier, instrumentar, material moale etc. Localul a funcţionat de la început ca unitate de învăţământ iniţial preuniversitar – şcoala de moaşe – pentru ca apoi, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Medicină în anul 1879, să devină sediul clinicilor obstetricale și ginecologice. Încă de la înfiinţare, Institutul Gregorian a corespuns pregătirii primei promoţii de moaşe necesare mai ales în mediul rural. Direcţia Institutului a fost încredinţată prin hrisovul nr.1/ 1 ianuarie 1852, protomedicului; activitatea şcolii de moaşe, care avea o clinică cu 14 paturi, revenea însă primului ei profesor Anastasie Fătu. A doua sarcina a aşezământului o reprezenta asistenţa copiilor orfani sau părăsiţi. (link accesat la 15 februarie 2021)
23. Ibidem.
24. „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, marţi, 1 octomvrie, 1863, nr. 192, p. 801.
25. Ibidem.
26. Cf. Aurica Ichim, op.cit., p. 65.
27. „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, marţi, 1 octomvrie, 1863, nr. 192, p. 801.
28. Scrisoare a Elenei Cuza către Anica Davila, Iaşi, 24 aprilie 1864, în Elena general Perticari Davila, Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, 1935, p. 112.
29. Principesa Elena Cuza, op.cit., p. 214.
30. Ibidem, p. 223.
31. Ibidem, p. 222.
32. Ibidem, p. 221.
33. „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, marţi, 9 iulie, 1863, nr. 131.
34. Idem, vineri, 19 iulie, 1863, nr. 138.
35. Idem, miercuri, 18 septemvrie, 1863, nr. 182, p. 757.
36. Idem, sâmbătă, 5 octomvrie 1863, nr. 196, p. 817.
37. Idem, marţi, 8 octomvrie 1863, nr. 198, p. 825 şi marţi, 15 octomvrie 1863, nr. 204, p. 849.
38. Lucia Borş, op.cit., p.126-127.
39. „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, luni, 9 decembrie 1863, nr. 244, p. 1021.
40. Lucia Borş, op. cit., p. 127.
41. „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite-Române”, luni, 30 decembrie 1863, nr. 258, p. 1083.
42. Lucia Borş, op.cit., p. 160.
43. Daniela Șontică, Elena Cuza unea inimile în acte de binefacere,  accesat la 23 februarie 2021
44. Lucia Borş, op. cit., p. 161.
45. Ibidem.
46. Personalități feminine marcante ale României, accesat la 11 februarie 2021.