Frământările poetului Paolo Ruffilli în „Încăperile cerului”

Incandescent, răul interior se scurge spre exterior, creându-i lui Paolo Ruffilli o durere înecată într-o manifestare ca și cum lava unui vulcan i-a cuprins fiindul, o magmă ce se prelinge pe lângă trup, săpându-i egoul teluric, eliberându-i eul cosmic: „Dar e cu totul alta starea / noastră, aparte / inertă și dureroasă” (Tot ce-i cu putință, 2008:21) și unindu-se cu suferințele celorlalți oameni, pe care îi vede ca prinși într-o cușcă: „Gratii și zăbrele peste / tot, în jur, curți mohorâte / cu ziduri cât casa” (Ordine, 2008:22). Impresia libertății este marcată de ordinea materială care domnește peste lumea dezamăgită, o ordine impusă a unui sfârșit banal pentru toți muritorii, și observă că toate lucrurile sunt așezate doar pentru deznădejdea existenței: „Pretutindeni domnește / o ordine a lucrurilor / aici cu totul neobișnuită…” ce impresionează ca reprezentare supusă observației, numai al acesteia pentru că în realitate toată această ordine este „părăginită / servilă și totodată abrașă” (Ordine, 2008:22). Versul lui se rupe precum amarul în părți fiinduale, se dezlipește de întreg și se regăsește în bucăți de stih, ce pare că nu are puterea înțelesului uman. Revoltă și așteptare, dorință și încercare: „Se repetă la nesfârșit / despre noi, mereu / același lucru” (Aceeași poveste, 2008:23), un gest al perpetuării, o mișcare pe care numai viața o înțelege ca fenomen al existenței umane, urgisită de timpul exprimat prin datul omului: „Se încearcă să li se facă / iată că auzim din nou / aceeași poveste, / viața cât mai ușoară / cât de ușoară se poate” ca trezit la realitate să confirme, prin acest fel, indiferența celui cu viață îmbelșugată, asupra celui dat doar să trăiască, în întuneric.
Paolo Ruffilli s-a dovedit și un teoretician al romanului „de formație ironic” [1], al cruntului mod de a trăi fără speranță: „Urc pe scările abrupte / dincolo de poartă”, poarta fiind un nod de trecere în urcarea treptelor inițierii: „pe coridorul fără de sfârșit / luminat de minuscule / ferestre peste tot ferecate…” (Fortărețe, 2008:24), sugerând opreliștea pătrunderii în cunoaștere, ferestre special construite pentru a nu lăsa lumina să descopere adevărul hidos al măștilor de oameni care, în dorința zădărnicirii puterii de a cunoaște, minimalizează sensul vieții. În lucrarea sa despre artă și estetică, Theodor W. Adorno sublinia tocmai acest aspect: „Căci libertatea absolută în artă, ca şi în orice domeniu particular, intră în contradicţie cu perenitatea non-libertăţii întregului. Aici locul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat de funcţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atît mai zdruncinată cu cît societatea a devenit mai puţin umană. În concordanţă cu legităţile propriei mişcări, în artă s-au diluat tocmai componentele ivite din idealul umanităţii”. [2] Ruffilli constată că omul este îngrădit în mișcarea prin viață de o entitate om diferită ca mod de trăire față de mulțimea îngrădită de legi. Este o repetare și o situație delicată a tot ce există a acelor păcate, „greșelile”, cum metaforic le numește Ruffilli, pentru a da nădejdea iertării prin pieire, acele „gunoaie umane” pe lângă care trecem, nu neputincioși, ci nepăsători, pentru că trupul ne este vlăguit de povara minciunii. Aceste „gunoaie” perpetuează, pentru că ele se ascund în subconștientul vizibil al vieții „reciclate” unde „erau dosite fotoliile puterii”. În realitate, pentru cel sărman și cu bună cuviință, toți cei care se perindă la putere profită de somnul națiunii, care, dacă este lipsit de rațiune, știm bine că „naște monștri”, după celebra zicere a lui Goya. Ruffilli o transpune subtil în versuri și îi dă sensuri în gestul capcanei așa-zisei libertății a bărbatului „împresurat / de capcana / propriei libertăți...” ademenit la un dor „de lume și de femei”. „Existenţa închisă este un eu fără viitor, un cerc strâmt care sufocă egoul, survenind dispariţia umbrei nocturne. Odată pierdută, apare stafiizarea egoului, pentru că el, ca entitate, nu poate părăsi teluricul, fiind reţinut de profani în realizarea planului deusian pe care îl avea de îndeplinit aici, pe Pământ”. [3] Poetul, în tonul unui superrealism elevat, discerne adevărul cuvântului gândit, „o poftă absolut / sublimă și înnegurată / de a se mușca fericire” (Cu sutele, 2008:26), o fericire imaginată într-un negru existențial din care prada cade răpusă de prădător, iar viața se stinge încet „în plină paloare”.

Ruffili şi Bacovia, posibile similitudini

Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simțul natural al existenței, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toți iubirea liniștită. Apelează la plumbul bacovian, o ermetizare a ermeticului exprimat în coduri, am putea spune, tocmai pentru a sugera îngrădirea fiindului, marginalizarea nefericitului care nu se putea măsura și pe care poetul român o simțise cu mult înaintea lui Ruffilli, o nemișcare în nefiind, o îndepărtare a puterii omului de a se deplasa, pentru a rămâne un simplu spectator. „Cușca” apare foarte des ca spațiu compromițător al îngrădirii omului, al sugerării lipsei de manifestare, al scoaterii acestuia din marca care l-ar putea defini ca ființă: „așteptând ca / lucrurile scrise / să devină realitate” (Deținut model, 2008:28). Încercarea scrierii propriei biografii, a cazului că poetul ființează ca om, îl face până la urmă să conștientizeze că există un „adevăr nesigur” și nu e doar vina acelui altcineva, ci a întregului sistem existențial, cu tot ceea ce valtrapurile vieții ascunse în sufletele noastre, cu timpul care a fost și care vine, caută să exprime o vârstă. O vârstă care a marcat timpul existenței noastre, frământându-ne creiereul, inima, firea noastră: „O vârstă tragică, / marea cumpănă a apelor, / când dintr-odată / o singură aventură / te marchează sau te poate marca / pentru tot restul vieții”. Poezia lui Ruffilli se aseamănă atât de mult cu poezia lui Bacovia, încât crezi la un moment dat că lumile celor doi evoluează într-un timp semnificativ al remarcei timpului care trece și a omului care rămâne nepăsător la spunerile poetului-om. Dacă în poezia ruffilliană omul se manifestă în plinătatea luminii, încercând să doboare răul prin sacrificarea fiindului său, în înserarea și noaptea bacoviană egoul se metamorfozează, devine zombian și freamătă sub recele tăcut al întunericului.
Ruffilli este conștient de căderile fără scăpare ale omului, de tumultul vieții și de împingerile în întâmplări ale inimii sale: „într-o direcție / fără cale de întoarcere” (Propriul adevăr, 2008:30). Legat de oameni, de gestul lor fiindual, poetul este marcat de două stări, a suferinței și a răului, atât a răului fizic, durerea ca fapt al trupului, cât și a răului din viață, al sufletului, al lipsirii de putința de a se cere ca eu existențial. Omul ruffillian se afundă în greutatea răului altora în existent și în marcarea eului prin fiind. Poetul gândește și suferă pentru omul fizic căzut în neputință: „grupuri mici se perindă / într-un marș colectiv / de o jumătate de ceas / ...ca tu să respiri / și să muști, să înghiți / și să digeri / ca să-ți supraviețuiești / ție însuți / surd și mut...” (Închisoare, 2008:32).
Poezia Țigara (2008:33) vine ca o exprimare a ceea ce în realitate desăvârșește omul, se atacă cu propria armă care îl ucide treptat, poate și în dorința de a vedea răul și de a-l lăsa până la urmă tăcut în fața morții cu „Privirea blajină / neschimbată și nefericită...” . Creația poetică a lui Ruffilli am putea-o compara cu celebra pictură a lui Magritte, Cele două mistere,în care trăim cu impresia că observăm totul și nimic însă expresivitatea formelor dezvăluie un superrealism al sugestiei, o pipă sub care pictorul notează: „Ceci n'est pas une pipe”. Este ca o expresie care te dezarmează în contra armării spiritului analitic. Structurat în imagini și cuvinte, pictura artistului belgian sugerează fiindualitatea misterului într-un spațiu vizualizat în intervalul dintre imagini și cuvinte, la care reprezentarea artistică a obiectului în sine nu este obiectul însuşi, făcându-te să te întrebi dacă reprezentarea obiectului este reală sau pipa se află în imaginația pictorului. Lumea lui Ruffilli este însă reală, timpul este imagine a scurgerii neîntrerupte în care evoluția însăși stă pe loc, pentru că noi suntem aceiași în tot ceea ce facem și gândim, de când am fost creați. Se poate crede că volumul Încăperile cerului este un imn al dorinței omului de a ști că este om însă, parcursurile, ca niște rituri de trecere în timp, ne dovedesc că poeziile lui Paolo Ruffilli sunt „lumina libertății”, după cum singur destăinuie în mottoul care deschide volumul. Este o lumină dorită a unui felinar invizibil care pătrunde în sufletul cititorului prin poezia imn a libertății. În poezia sa, omul, „Tați și mame, / și neveste, fii și frați” (Paturi, 2008:34), indiferent de statutul său social, trebuie să fie prin natura lui propriul arbitru, definirea nesubstituită a existenței lui libere și luminate de sentimentul unei vieți personale: „Mă simt liber / doar cât ține noaptea / cât durează noaptea / înlăuntrul ochilor” (Vis, 2008:38).Ce păcat că această libertate a omului, în adevăr, există doar în dorința fiindului său năpăstuit, în imaginea imaginației unei vieți pe care o speră reală: „Poate că doar / m-am revoltat / știind că nu am / niciun viitor” (Infern, 2008:39).

Poezia Infern elucidează și definește existența urgisitului, o luptă între ceea ce este și ce va fi, ceva de care nimeni nu scapă indiferent de poziția lui în viața care, într-un timp, trece mocirlos, murdărindu-și propria umbră care va dispărea odată cu fiindul lui. Cel căzut în nevoi mai are puterea să mediteze și, la un moment dat, să-și răspundă: „Poate că doar / m-am revoltat / știind că nu am / niciun viitor! (Infern, 2008:39). Poezia prezintă o realitate absurdă, aceea de a-ți face veșnic planuri, pe care ești conștient că niciodată nu le vei putea realiza. Este un semn al începutului deja sfârșit odată cu nașterea într-un mediu din care nu ai cum să te ridici, nu pentru că nu vrei tu, ci pentru faptul că alții îți definesc condiția socială și nu te lasă nici măcar să te zbați. Ruffilli încheie, spunând: „Acesta e infernul / și numai cel ce se află-năuntru / poate să priceapă”, este o sugestie care definește adevărata calitate existențială a umanului, a societății în care nimicul, însumând o cantitate infimă și mediocră în constituție, magnetizează și omogenizează răul constitutiv al masei profane, în folosul hrănirii existenței lui.
Paolo Ruffilli a văzut lumina zilei la Rieti, o localitate apropiată legendarului oraș italian, Roma, în anul 1949, și se definește ca un autor împlinit spre tot ceea ce cuvântul a putut să dăruiască talentului său de scriitor. Poet, eseist, traducător, autor de proză scurtă, diplomat în litere al Universității din Bologna, Ruffilli s-a definit ca aparținând curentului superrealism, prin tot ceea ce putem spune că a creat în versuri, dar și în proză. Versul nerimat i-a dat posibilitatea unei exprimări cursive, simțite din adânc, așa cum suferința se petrecea în sufletul lui, la momentul creării artei scrise. Arta lui difuzează, întărește prin mesaj marea dorință a existenței umane, a omului nevoit și a durerii lui fizice și morale. Durerea fizică este însuși chinul vieții în strânsoarea încăperilor cerului, o închisoare în care exiști ca obiect, nu și ca om: „pare să le facă plăcere / să ne disprețuiască / din toți porii lor întunecoși / precum celulele / supravegheate non-stop / amintindu-ne mereu că suntem / rebuturi” (Slujbași, 2008:53). Metaforizată, încăperea devine în arta poetică ruffilliană când celulă, când pahar, ceașcă sau cușcă însă, „fiecare împresurat // … // de capcana / propriei libertăți” (Cu sutele, 2008:26).
Ca semn de punctuație, virgula abundă în creația poetică a autorului, legând idei în amărăciune, contrazicând existențe pierdute, așa cum menţionam mai sus, în diferite încăperi, unde sensul acesta, al locației existențiale, nu face decât să ne rețină într-un spațiu unde „Trebuința, desigur, / ia naștere din nevoie, / vrerea de a descoperi / dacă există o cale mai rapidă / de a nu vedea, / de a nu te gândi / la durerea ta…” (O cale mai rapidă, 2008:63). Omul ruffillian este suferința însăși a poetului: „menită să mă bântuie / luându-mi cu ea, / cine știe oare pentru / cât timp, somnul” (Picături, 2008:62), acea neodihnă datorată grijii față de fiindul căzut în negândire, cauză a căutărilor lui neîncetate și a negăsirii unui răspuns față de toate nevoile ce îl stăpânesc. Celula este locul frământărilor: „Cât face acel ceva / care circulă în perimetrul / celulei”, al dispunerilor materiale, al ducerilor și întoarcerilor întâmplărilor vieții, al unei perpetuări continue a suferinței: „Sfârșind / chiar prin a te salva / lăsându-te să adormi” (Obișnuință, 2008:65). Somnul este într-un târziu cel care îl rupe de nevoia reală, petrecându-l într-o lume a imaginii imaginației lui și totul în existența omului ruffillian creează o obișnuință care „devine tradiție / fiind lucrul cel mai important, / cel ce te salvează”, spune poetul: „în repertoriul zilnic / de gesture…”. În versul său cuvintele dintr-un stih se rup, însă se adaugă în cursivitatea celui care urmează și repune în drept concluzia, pe care o cauți și o urmărești până la sfârșitul poeziei când, în sfârșit, poetul pune punct. Însă punctul acela nu este doar un semn grafic, ci o atenționare a continuării unei alte reprezentări, o scenă unică de viață, a unei alte zile care a marcat existentul omului ruffillian. Poetul este omul, cel care se zbate în vers între ceea ce este și ceea ce ar putea să fie dacă statutul de om, în societate, ar fi înțeles în adevăratul sens fiindual. Când spune: „Mâinile îmi rămân reci / chiar și atunci când încerc / să le încălzesc” (Mâini reci, 2008:66), poetul-om nu face decât să ne trezească atenția asupra a ceea ce ar putea însemna suferința prin înghețarea simțurilor omenești, concluzionând: „Sunt termometrul / stării în care am ajuns / fără să vreau: / un trup inert / zgrunțuros și lipicios.”
Volumul Încăperile cerului compară viața cu o celulă în care demnitatea umană este încălcată, sfâșiată, o durere existențială din care nevoia de a trăi îl face pe omul-suferind să se târască prin nevoi, să bezmeticească în întunericul luminii care pentru el a apus de mult. Identitatea lui este „…un număr / nu mai exiști ca ființă: / între tine și inima ta / ceva s-a destrămat și a dispărut” (Un număr, 2008:67). Dispărându-i identitatea, umbra lui s-a disipat și  s-a amestecat cu non-eul celorlalți, strivit și lipsit de identitate. Poezia Exclus vine să întregească noul statut în societatea-celulă: „Ești singur cu tine însuți. / Exclus, / alături de alții / la fel de singuri ca tine, / de lumea întreagă…” (Exclus, 2008:71) sugerând și ideea că fiecare mișcare a omului din societate este urmărită și analizată minuțios, ca nu cumva gestul său să însemne o trezire la libertate și o ridicare la drepturi a celorlalți. În așa fel este construită această locație existențială, încât omul este nevoit să stea „înlăuntrul / unei cutii de tinichea / conservat în / ființa ta destrămată…”, ființa lui definind imposibilitatea de a gândi și de a cere să trăiască altfel, doar pentru faptul că este plin de nevoi. Această plinătate a dorințelor neîmplinite „îi sufocă răsuflarea” și îl face să se resemneze cu ideea „că și cerul / e făcut din încăperi / și nu se poate locui / decât într-una” (În cușcă, 2008:74). Concluzia neputinței locuirii „decât într-una” dintre toate camerele ce există, în special în cerul bunăstării și al libertății, poate sugera și o neputință a omului de a scăpa de nevoi, dar oare care dintre oameni poate trăi fără ceea ce viața îți oferă prin neputința de a putea să te întrebi de ce atât și cum de alții abundă în material.
După ce parcurgem cu Paolo Ruffilli un drum sinuos al evoluției omului încătușat, răsturnat din poziția lui bipedă în cea de necuvântător, pierdut în neant și posesor al unui număr în loc de nume, lipsit de umbră, deci de identitate, mai poate, totuși, într-o forțare a „tainei” să-și facă un recurs al vieții, și să constate o neînțelegere a identității sale pentru că în el „un suflet copilăresc” care îndură dezvoltarea maturității „continuă să hrănească / în ciuda nevinovăției / gesturile sale din trecut / visele, planurile, / gândurile…”. Este ceea ce nu ne dăm seama când anii trec cu chin și ne fac să uităm că am trecut printr-un sens evolutiv, un plan descriptiv al fiindului uman pe care Ruffilli îl prezintă în volumul său de versuri Încăperile cerului, de la prima sa poezie, Tot ce-i cu putință, în care cu sens se exprimă: „Se face tot ce e cu putință / pentru acești oameni” și, poate nu întâmplător, în incipitul poeziei, aceste versuri sunt trecute în ghilimele. Aceste semne, care redau un citat, au o trimitere, întocmai lozincilor care acoperă demagogia, și promit ceea ce de fapt va rămâne un înscris în pagină. Adevărul acestor spuneri promise și neîmplinite se descoperă în finalul acestei poezii: „Dar e cu totul alta starea / noastră, aparte / inertă și dureroasă”. Nu cred că poetul a uitat să pună semnul grafic de încheiere a versului ultim al acestei poezii-mesaj, a ideii pe care o începe cu conjuncția adversativă „dar” și o încheie cu adjectivul exprimativ „dureroasă”. Această omitere am putea-o interpreta ca o  dorință a lui Ruffilli de a continua, așa cum va face în celelalte poezii, mesajul său la libertatea omului. El trăiește clipele timpului încătușat al libertății omului lipsit de identitate și întrezărește, în ultima poezie a volumului său, Autonomie (p.76), planul diabolic al omului-putere: „Se știe că voi / veniți să deșertați / aici înăuntru toate / deșeurile omenirii”. Poezia care încheie volumul pus în discuție am putea-o, justificat, să o considerăm ars poetica ruffilliană. Însuși titlul acestei creații literare cere ce, de fapt, poetul exprimă ca un mesaj cu fiecare cuvânt rostit în cele patruzeci și opt de idei versificate, într-un suport poetic în care omul este dezvăluit ca supus al nevoilor omului-putere. Ruffilli face o întreagă apologie a celulei timp, a spațiului îngrădit în care identitatea se pierde și locul de viață al omului, iar numărul devine notă identificativă a bipedului uman, care și-a pierdut umbra: „un tip ce și-o face cu mâna lui / se autodistruge, / delincventul.” 


Ştefan Lucian Mureşanu
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)


NOTE

1. Giuseppe Pontiggia, Prefața la Piccola colazione, Garzanti Editore, 1987, 122 p.
2. Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, traducere din limba germană de Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble, Cornelia Eşianu.
3. Ștefan Lucian Mureșanu, Depeizarea egoului în romanul superrealist, revista „Boema”, nr. 32/ 25.10.2011.

Bibliografie:
Adorno, Theodor, Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
Bourdieu, Pierre, Regulile artei, Editura Art, Bucureşti, 2007.
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodenism, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Elias, Norbert, Procesul civilizării: cercetări sociogenetice și psihogenetice, Editura Polirom, Iași, 2002, (2 volume).
Flaubert, Gustave, Educaţia sentimentală, Editura Art, Bucureşti, 2006.
Foucault, Michel, Istoria nebuniei în epoca clasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Grant, Ruth W., Hypocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau and the Ethics of Politics, University of Chicago Press, 1997.
Pontiggia, Giuseppe, Prefața la Piccola colazione, Garzanti Editore, 1987.
Ruffilli, Paolo, Încăperile cerului, Editura Princeps Edit, Iași, 2008, traducere de Geo Vasile.