În Romȃnia pentru a-şi cȃştiga pȃinea: scurt istoric al emigraţiei friulane

În cadrul proiectului interdisciplinar Prezenţa italiană în Banat, iniţiat de Afrodita Carmen Cionchin în colaborare cu istoricul Ionel Cionchin, publicăm un studiu de Silvia Biasutti dedicat emigraţiei friulane.

Printre numeroasele destine umane care prea des tind să fie uitate de memoria comună a unei colectivităţi, se numără şi emigrarea friulanilor în Romȃnia, care a cunoscut mai multe faze, între 1820 şi 1947. Dintr-o regiune rurală şi săracă, aşa cum era Friuli la vremea respectivă, mulţi au emigrat către acest „pământ al făgăduinţei” care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. În Romȃnia friulanii au găsit un mediu cultural, religios şi lingvistic asemănător cu cel pe care îl lăsau în Friuli, ceea ce a facilitat raporturile dintre cele două popoare, transformând o parte din migraţii din temporare în permanente.


Pionierii

Prima perioadă (1820-1860) a fost caracterizată de un număr mic de emigranţi [1], care de pe meleagurile friulane se deplasau în zona Banatului, provincie austriacă la acea vreme, la fel ca şi regiunea friulană isontină [2]. Friulanii au ajuns în Banat atraşi de bogăţia de materii prime din această regiune: fier, argint, aur, plumb, cărbune şi lemn. Imperiul Habsburgic a cerut din mai multe ţări europene şi în special din Friuli forţă de muncă pentru domeniul minier, în intenţia de a-şi demonstra supremaţia industrială asupra prosperelor puteri engleză, franceză şi olandeză.
Se poate spune, urmărind cursul istoriei, că primii emigranţi proveniţi din Friuli se deplasau în interiorul Imperiului Austro-Ungar, acesta fiind interesat în a scoate profit din bogăţiile naturale pe care le oferea Banatul [3]. Romȃnia se prezenta ca o interesantă destinaţie migratorie şi friulanii au fost acceptaţi cu entuziasm din două motive principale: credinţa catolică (criteriu fundamental pentru a fi acceptaţi de dominaţia habsburgică) şi virtutea de a fi muncitori calificaţi şi de a avea, aşadar, un know-how competitiv. În această fază iniţială au fost începute marile opere care făcuseră din Romȃnia, pentru câteva decenii, un şantier în aer liber. Procesul de industrializare, care caracteriza mare parte din Europa, a avut drept consecinţă construcţia de infrastructuri precum poduri şi căi ferate şi, ca urmare, utilizarea pe scară largă a materiilor prime.
Emigranţii friulani erau muncitori experţi, specializaţi în sectoare specifice. Printre meseriile tradiţionale cel mai des întȃlnite la cei care emigrau se numărau: constructorii, tăietorii şi cioplitorii în piatră şi marmură, pădurarii, mozaicarii, terasierii şi agricultorii. Diversitatea profesiunilor exercitate de friulani demonstrează felul în care emigranţii erau angajaţi în mai multe sectoare: de la construcţia de traverse de lemn pentru căi ferate pȃnă la prelucrarea marmurei, de la extragerea materiilor prime pȃnă la cultivarea pământului.
Emigrarea în Romȃnia a început ca o mişcare sezonieră (sau circulară) din primăvară pȃnă în toamnă: plecarea avea loc în perioada Paştelui, iar întoarcerea era înainte de 1 noiembrie. Cei care emigrau temporar erau bărbaţii, avȃnd în vedere cererea de forţă de muncă specializată în sectoarele de muncă tipic masculine. Cine rămȃnea pe pămȃnt romȃnesc o făcea din motive personale sau din necesităţi stringente [4]. Aceştia procedau apoi la întregirea propriei familii italiene sau încheiau căsătorii mixte cu localnicele.


Perioada de aur

Din 1860 aproximativ, a început a doua fază a emigraţiei friulane în Romȃnia. Fluxul migrator s-a consolidat şi mulţi se îndreptau din Friuli înspre Romȃnia. Numai în deceniul cuprins între 1880 şi 1889 au ajuns în Romȃnia în jur de 5.800 de friulani [5]. La dinamismul acestui fenomen migraţionist au contribuit şi scrisorile şi povestirile primilor migranţi ce aduceau veşti entuziasmante şi descriau Romȃnia ca pe un loc unde trebuia construit totul: străzile, căile ferate, canalizările, clădirile administraţiilor publice [6]. Acest mod de informare din aproape în aproape a ajutat foarte mult la crearea unor reţele de comunicare consolidate şi, deci, de reţele migratoare. Factorii care s-au dovedit decisivi pentru dezvoltarea emigraţiei pot fi sintetizaţi în felul următor:
- cererea de forţă de muncă din voinţa regelui Carol I; acesta avea nevoie de investiţii şi de muncitori specializaţi ce lipseau din teritoriu, pentru a iniţia un proces de modernizare a Romȃniei;
- afinitatea lingvistică dintre friulană şi limba romȃnă;
- posibilitatea de muncă autonomă şi perspectivele de îmbunătăţire în timp a situaţiei ocupaţionale (de exemplu, prin crearea unor activităţi proprii);
- costurile mici de trai ce permiteau acumularea de economii pentru a fi trimise acasă;
- forţa reţelelor migratoare: pionierii aduceau informaţii preţioase despre condiţiile sociale şi economice avantajoase şi recrutau forţă de muncă pentru sezonul următor.
În timpul acestei a doua faze migratoare s-au format numeroase comunităţi friulane precum cea de la Bucureşti sau cele de la Craiova, Sinaia şi Tulcea. Au fost construite importante opere publice, ca şi podul de peste Dunăre de la Cernavodă sau biserica italiană de la Bucureşti, ale cărei clopote fuseseră topite la Udine. Izbucnirea primului război mondial a dus la stoparea prosperului flux migrator friulan. Domeniul construcţiilor a cunoscut o perioadă de inerţie, moneda naţională a suferit o depreciere, iar situaţia economică şi politică generală s-a înrăutăţit. Friulanii trebuiau să decidă dacă să rămȃnă în Romȃnia sau să se întoarcă în Italia. Unii au rămas, naturalizȃndu-se romȃni, iar cei care au vrut să se întoarcă în Friuli au fost obligaţi să urmeze trasee de repatriere complicate (trecȃnd prin Rusia, spre exemplu), deoarece Italia se afla în război împotriva imperiilor centrale.


Războiul şi repatrierea

A treia fază a avut loc imediat după primul război mondial, cȃnd în Romȃnia au sosit noi emigranţi. Migraţia friulană din această perioadă a fost mai mică în comparaţie cu faza antebelică şi printre emigranţi se numărau mai ales întreprinzători, arhitecţi, ingineri şi comercianţi. Această fază a fost caracterizată de o intensă activitate în construcţii care a contribuit la reconfigurarea parţială a multor oraşe romȃneşti. În anii 1920 şi 1930 încă mai era convenabilă decizia de a emigra în Romȃnia şi aceasta datorită noii prosperităţi şi unei reforme agricole reuşite, unei legislaţii care încuraja industria şi unei atente politici economice.
Această fază s-a încheiat în jurul anului 1940, cu puţin înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Atȃt în Italia cȃt şi în Romȃnia s-au instaurat regimuri autoritare (Antonescu în Romȃnia, Mussolini în Italia). Apoi Romȃnia a devenit un stat satelit al Imperiului Sovietic în 1947, punȃnd astfel sfȃrşit condiţiilor avantajoase care i-au împins pe friulani să emigreze pe pămȃnt romȃnesc. După căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului în 1989 friulanii au reînceput să emigreze în Romȃnia. Dar aceasta este o altă poveste.

Silvia Biasutti
Traducere de Felicia Bura
(nr. 1, ianuarie 2013, anul III)