Oamenii lui Garibaldi, vedere de aproape

Au debarcat la Marsala în 11 mai 1860. Plecaseră de la Quarto şi făcuseră pe drum şase zile, în condiţiile în care drumul era parcurs în doar douăzeci şi patru de ore, dar ordinele lui Garibaldi fuseseră clare: rute ocolitoare, ca să nu bănuiască nimeni unde se duc. Nici măcar voluntarii îmbarcaţi pe cele două nave, Lombardo şi Piemonte, nu ştiau care le era destinaţia, unii credeau că spre vreunul dintre teritoriile Statului papal, alţii că spre Sardinia. Oricum, marea lor majoritate au suferit cumplit de rău de mare, pentru că erau oameni de uscat, veneau din Lombardia, Piemont, Veneto, Friuli, Roma, prea puţini erau calabrezii ori sicilienii. Azi ştim numele celor mai mulţi dintre ei, dar nu ştim întotdeauna unde se născuseră, cum au trăit sau când au murit. Istoria concentrează destinele celor mulţi în figurile şi sub numele câtorva, de cele mai multe ori comandanţi ai acţiunilor militare.
Despre Generalul Giuseppe Garibaldi (1807-1882) s-a scris enorm, de la memorialistică, la tratate de istorie militară, la beletristică (atât de vastă, încât Benedetto Croce a vorbit de „literatură garibaldină”). A vuit îndelung presa internaţională. Totuşi uităm multe din cele ce au compus existenţa lui. Nu ştim nimic despre adolescenţa şi tinereţea lui, dacă şi unde a studiat [1], ne mai facem că uităm că a fost de multe ori soldat plătit. Alegem să ni-l amintim după 1848, ba chiar după 1860. Dar un calcul simplu ne-ar arăta că atunci când s-a decis să intervină în sufocarea revoltelor sicilienilor avea 53 de ani, rămăsese văduv de peste zece ani şi era chinuit de reumatisme care îi strâmbaseră picioarele şi îl făceau să geamă chiar şi când se îmbrăca (Bandi, 13). Chiar şi aşa, păstra aceeaşi figură senină dintotdeauna („Pe câmpurile de luptă chipul lui radia de bucurie, nu părea că se afla într-o luptă în care cădeau morţii şi răniţii peste tot, ci la o nuntă”; Crispi, 25), fără teamă în faţa gloanţelor, spre disperarea celor din jurul său, care ştiau că, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu el, totul ar fi fost pierdut.
Avea momentele lui de îndoială, tăcerile lui prevestitoare de rău, pe care toţi ceilalţi se fereau să le întrerupă, depindeau emoţional de el, trăiau evenimentele prin prisma trăirilor lui: „Era un erou? Nu, mai mult decât un erou: el crea eroi, pentru că alături de el nu aveai cum să fii laş” (Crispi, 10), dar şi „alături de Garibaldi totul părea posibil; nu vedeai pericolele, nu te temeai de obstacole” (Crispi, 21)
Despre mâna sa dreaptă Gerolamo „Nino” Bixio (1821-1873) ne amintim că a fost cel care a strâns circa patruzeci de voluntari şi a rechiziţionat cele două nave cu care s-a deplasat Expediţia celor o mie, că a comandat Lombardo, că l-a apărat pe General cu trupul său. Ne place mai puţin să ne amintim că avea un caracter insuportabil, că era violent, că cerea să fie ascultat orbeşte (în august 1860, pe vasul Elettrico a lovit cu patul puştii nişte voluntari unguri şi nemţi pentru că îndrăzniseră să adoarmă, iar pe unul dintre ei l-a omorât, cf. Bandi, 124; mai târziu avea să înăbuşe în sânge răscoala locuitorilor din Bronte, cf. Bandi, 571), că în drumul spre Sicilia a greşit mult ruta încât era să ajungă în Africa cu circa opt sute de voluntari (Bandi, 143; Abba, 33) sau că, odată ajuns în portul Marsala, a ordonat o manevră greşită şi a făcut să eşueze vasul (unii spun că ar fi făcut-o intenţionat, ca voluntarii să poată coborî mai uşor, pentru că deja erau întâmpinaţi de tunurile armatei burbonice). Giuseppe Bandi (1834-1894), unul dintre memorialiştii expediţiei, încearcă să păstreze imaginea lui Bixio [2], dar nu poate să se abţină să nu vorbească mereu de „glasul sonor” al acestuia ori de câte ori urla câte un ordin „mai rău ca un obsedat” (Bandi, 571). Giuseppe Cesare Abba (1838-1910), cronicarul de pe nava comandată de Garibaldi însuşi, comentează şi el în surdină caracterul şi comportamentul genovezului: „Ăsta pe unde trece, lasă urme!” (Abba, 39).
Ştim cu toţii că tripleta conducătorilor era completată de eminenţa cenuşie Francesco Crispi (1818-1901), cel care concepuse Expediţia şi care a susţinut-o cu cea mai mare fervoare, că se pare că a fost primul care a coborât pe pământul Regatului celor Două Sicilii, patria lui, de altfel. Că în anii următori el avea să facă parte din patru guverne, ca prim-ministru, ministru de interne, ministru de externe, că avea să fie preşedinte al Camerei Deputaţilor. Dar îi iertăm că, tot în acea vreme, a ales să îşi repudieze [3] a doua soţie, Rosa Montmasson, de origine ţărănească, care îi stătuse alături în exil, dar îl urmase şi în expediţia spre Sicilia.
Alţii ne sunt cunoscuţi pentru că şi ei au scris jurnale sau, ulterior, memorii ca participanţi direcţi la acele evenimente, de exemplu, Alberto Mario (La camicia rossa, 1870), Bartolomeo Marchelli (Da Quarto a Palermo, 1889), sau pentru că sunt numiţi de aceştia. Acelaşi Abba ne spune că a aflat că pe Piemonte ar fi şi fiul lui Daniele Manin, Giorgio, dar şi „un poet rafinat care ne va cânta bătăliile. Se numeşte Ippolito Nievo” (25), „un poet din Veneto, care, la douăzeci şi opt de ani, a scris romane, balade, tragedii. Va fi soldatul poet al expediţiei noastre” (68). Din păcate, nu va avea timp să devină soldatul poet [4], chiar dacă a intrat în istoria literaturii italiene cu această antonomază. Venise cu Nixio pe Lombardo, se evidenţiase în luptă până la a fi numit colonel pe câmpul de bătălie, apoi intendent clasa I, adică cel care se ocupa de chestiunile administrative ale Expediţiei, iar în timpul Dictaturii garibaldine în Sicilia a fost vice-intendent general al Armatei Meridionale. În această calitate a urcat pe vasul Ercole, ca să ducă de la Palermo la Napoli toate documentele justificative ale cheltuielilor făcute în timpul Expediţiei. Se pare că, de la Torino, un Cavour tot mai speriat că figura lui Garibaldi căpăta prea multă putere şi influenţă populară, lansase, prin aliaţi, zvonuri despre proasta administrare a fondurilor provenite din donaţii. În mod ciudat, pe o mare calmă, în apropierea coastei de destinaţie, în noaptea dintre 4 şi 5 martie 1861, Ercole se scufundă inexplicabil, fără supravieţuitori, fără ca marea să scoată vreun corp la suprafaţă.
Sau „Nullo [Francesco, 1826-1863], tors de Perseu, faţă de vultur, cel mai frumos bărbat din expediţie” (Abba, 40). Şi Giuseppe Missori (1829-1911) sau Giuseppe Sirtori (1813-1874), şeful Statului Major al celor o mie, sicilienii Giuseppe La Masa (1818-1881), Giacinto Carini (1821-1880) şi Salvatore Calvino (1820-1883), Domenico Menotti Garibaldi (1840-1903) ş.a.

Dar cine erau ei şi cei pe care îi conduceau? De unde veneau şi, mai ales, de ce au participat la Expediţie? Istoria ar vrea ca lucrurile să fie simple, să spunem că erau toţi tineri bărbaţi, patrioţi italieni, că erau mânaţi de aceleaşi idealuri republicane, anticlericale, atee ca şi Garibaldi. Documentele însă nu ne lasă.
În primul rând, nu au fost o mie. După unele surse, la îmbarcare au fost 1084, după altele 1089, după altele (cele mai moderne) chiar 1162; aveau să devină peste 50.000 în timpul luptelor din Regatul celor Două Sicilii. Apoi, nu erau toţi tineri. Sigur, zdrobitoarea lor majoritate erau tineri, dar alături le stăteau şi veterani din primele războaie de independenţă, din războiul din Crimeea, aşa că cel mai bătrân participant la Expediţie, Tommaso Parodi, avea aproape şaptezeci de ani. Cel mai tânăr din ei însă avea unsprezece ani când şi-a urmat tatăl, pe doctorul Marchetti, aşa cum o făcuse şi în exil („Tinerelul să aibă vreo doisprezece ani, totuşi este atât de curajos!”; Abba, 35). Cel mai tânăr căzut în luptă, chiar în prima luptă, la Calatafimi (15 mai 1860), a fost însă un adolescent de treisprezece ani, Adolfo Biffi, un bergamasc.
Erau cu siguranţă patrioţi. Dar nu erau cu toţii italieni. Printre voluntari erau englezi, polonezi, maltezi, nemţi, turci, elveţieni, cehi, chiar şi un negru, doi americani. Dar, mai ales, unguri. Erau atât de mulţi, încât au avut propria legiune, cumplită pentru duşmani („de unde se instalează, nu-i mai dă nimeni la o parte”; Abba, 171). Abba şi-i aminteşte din copilărie, când, după bătălia de la Novara, vreo sută de tineri frumoşi, înalţi îi traversaseră satul, iar tatăl îi spusese: „Sunt unguri, oameni chinuiţi de Austria” (Abba, 125). Acum îl reîntâlneşte pe prim adjunctul Generalului, colonelul Istvan Türr (1825-1908), dar are ocazia să îi analizeze şi pe alţii: „Lângă mine e un ungur, îl văd de ieri cum se tot învârte printre noi. Nu ştie o vorbă. Se uită la mine cu ochii aceia ai lui, mici, încruntaţi, verzi. Părul îi cade în şuviţe pe fruntea îngustă, iar nasul îi e de hun. Fierbe în sine, gânditor şi întunecat […] şi poate că se gândeşte la patria lui, în timp ce vine să moară pentru a mea.” (Abba, 33)
Veneau din cam toate păturile sociale, aveau ocupaţii dintre cele mai diferite: avocaţi, medici, farmacişti, mulţi ingineri, căpitani de marină, artişti, pictori, vreo sută de negustori şi muncitori. Unii erau urmăriţi de autorităţile din mai multe state, erau anarhici, idealişti. Foarte mulţi erau studenţi (compania a 7-a era formată aproape exclusiv din studenţi ai Universităţii din Pavia, cam o sută cincizeci; Abba, 51).
S-au prezentat pe câmpul de bătălie aşa cum se prezentaseră şi la încorporare, îmbrăcaţi cât se poate de pestriţ: în haine de călătorie, în haine de oraş, în resturi amestecate din uniforme ale mai multor armate, în cea a armatei piemonteze, ba unii chiar şi în haine de gală. „Frumoşi, frumoşi! Erau care cu haina şi chipiul de student, care cu haina mai modestă a zidarului, a tâmplarului, a fierarului. Aş vrea din inimă să adaug a ţăranului, dar nu vreau să denaturez adevărul. Această clasă zdravănă şi harnică nu ne aparţine nouă, ci preotului, care îl subjugă prin ignoranţă” (Garibaldi, 14). Prea puţini îmbrăcau celebrele cămăşi roşii, pentru că primiseră o donaţie de doar vreo sută cincizeci. La Calatafimi cei în cămăşi roşii au căzut printre primii, pentru că erau ţintele predilecte şi sigure ale duşmanilor (Abba, 53).
Aveau o pregătire militară minimă, la Genova li se spusese că vor primi carabine noi [5], dar, în schimb, au primit puşti ruginite, 100 pistoale dăruite de Samuel Colt, baionete, câteva cartuşe şi armele proprii [6]. Pe Piemonte Garibaldi şi-a dat seama că nu au nici un cartuş: încredinţaseră muniţia contrabandiştilor, iar aceştia abandonaseră bărcile în mijlocul mării, ca să facă un negoţ mai bun, iar Generalul a trebuit să se gândească de unde să cumpere altele (aşa s-a făcut escala neprevăzută de la Talamone; Bandi, 80, 99) .
Nici vorbă să fie toţi atei sau anticlericali. Printre ei au fost oameni ai Bisericii. Franciscanii sicilieni de la Salemi, care s-au unit voluntarilor de îndată ce au auzit că au debarcat pe insulă, s-au evidenţiat pentru curajul lor: „Valoroşi acei călugări, toţi până la ultimul, pe care l-am văzut cum, rănit la şold, şi-a scos glonţul din carne şi a continuat să tragă” (Abba, 56).
Şi nu au fost nici exclusiv bărbaţi. Istoriografia vorbeşte de o singură femeie îmbarcată pe Piemonte: Rose (Rosalia) Montmasson (1823-1904). Abia ce se întorsese dintr-o misiune încredinţată de garibaldini: cu o navă de poştă se dusese în Sicilia, ca să pregătească debarcarea, apoi mersese în Malta, să îi anunţe pe refugiaţii italieni de iminenţa Expediţiei. La 5 mai, în ciuda interdicţiei soţului Francesco Crispi, s-a îmbarcat şi, de-a lungul lunilor următoare, s-a dedicat cu precădere îngrijirii răniţilor, dar, îmbrăcată în pantaloni, a participat şi la conflicte armate.
Garibaldi povesteşte în romanul I mille, inspirat din evenimente prea uşor recognoscibile şi animat de personaje istorice prezente cu numele lor adevărat [7], de două tinere care i-au atras atenţia prin curajul lor în luptă, Lina şi Marzia: „Arată diferit, unul pare un fiu al Germaniei, cu pleata blondă, care nu putea fi ascunsă de o bonetă strânsă cu o bucată de mătase; celălalt, brunet la piele şi la păr, părea mai curând un meridional italian. Amândoi imberbi, semn al extremei tinereţi. […] Tineri, da, dar mânuiau moscheta ca nişte veterani şi, cum aceste arme erau totuşi de la armata regală, pocnetele focurilor ratate erau numeroase, iar speranţa de victorie stătea în baionetă. Printre tinerii studenţi mai erau unii fără barbă, foarte frumoşi la chip şi trup, dar cu siguranţă nici unul nu se compara cu frumuseţea celor doi luptători ai noştri din avangardă. […] Contururile şoldurilor lor însă trădau, mai mult decât câteva cosiţe fluturânde, ceva exclusiv feminin. […] Cele două eroine […] furioase că fuseseră descoperite, parcă aveau aripi la picioare şi urmăreau cu disperare duşmanul. Cele două curajoase ar fi ajuns la Calatafimi chiar în seara aceea, dacă P... şi Nullo […] nu ar fi alergat după ele şi nu le-ar fi convins să se întoarcă.” (Garibaldi, pp. 31-32) Lina era sora lui P..., iar despre Marzia nu se ştia decât ce vrusese ea să spună: că era de la Roma. Ca să se facă iertate, i-au dăruit lui Garibaldi o manta cerată, luată de la un ofiţer duşman, pentru că ştiau ce dureri îl măcinau pe General. Tot ele două, ajutate şi de siciliana Lia, iubita revoluţionarului Rosolino Pilo (1820-1860), prietenul lui Crispi din exil şi cel care avusese sarcina de a răscula sicilienii în martie, vor merge în Palermo în misiune de spionaj, vor fi arestate, dar vor reuşi să se elibereze şi, odată cu ele, toţi arestaţii din acele zile. Însă istoriografia nu le pomeneşte, pentru simplul motiv că ele nu au existat în acest mod sau, cel puţin, sub acest nume. Pare că blonda Lina ar fi, de fapt, ţăranca de pe lângă Modena Antonia Masanello (1833-1862), care nu a fost pe vreunul dintre cele două vase, ci a venit în iulie, din exil, împreună cu soţul ei şi, înrolată sub numele de Antonio Marinello (numele soţului), a luptat sub comanda generalului maghiar Istvan Türr. O bună bucată de vreme singurii care au ştiut adevărul au fost câţiva dintre ofiţerii ei direcţi, care au declarat despre ea că „ar fi putut comanda un batalion, dacă nu i-ar fi interzis-o condiţia ei de femeie” (G.E. Curatolo, Garibaldi e le donne (con documenti inediti), Roma, Imprimerie Poliglotte, 1913, p. 70; apud Espen, p. 42). Din păcate, la un an de la lăsarea ei la vatră, Tonnina a murit de ftizie.
Mai complicate sunt lucrurile cu imaginea brunei Marzia, pentru că trăsăturile ei par a fi împrumutate de romancierul de ocazie de la câteva dintre garibaldinele de mare valoare. Ar putea fi câteva de la Luisa Attendolo Bolognini, venită şi ea împreună cu soţul ei, căpitanul Biagio Perduca, sau de la Rosa Strozzi [8], văduva de nouăsprezece ani a căpitanului Vincenzo Santini, căzut în apărarea Republicii romane, şi care a decis apoi să îl urmeze pe General în patru campanii.
Tot în Regatul celor Două Sicilii a venit degrabă şi o altă amazoană, contesa piemonteză Maria Martini Giovio della Torre, care, în principal, s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor, dar uneori, îmbrăcată destul de bizar (chiar şi pentru un loc în care am văzut mai înainte cum se prezentau marea majoritate a voluntarilor) cu o tunică militară, cu o pălărie mare cu pene, cizme negre de piele şi sabie, participa şi la luptele armate. Este posibil ca femei ca ea, mânate la Marsala de iubirea pentru Garibaldi, să mai fi existat, dar să nu fi fost atât de deranjant de vizibile cum era ea, încât să fie pomenită de cei doi cronicari agasaţi Abba şi Bandi.
Însă multe femei, al căror număr nu va putea fi niciodată stabilit au activat ca vivandiere şi infirmiere de front. Una dintre ele s-a distins în cinci campanii garibaldine şi, când lucrurile s-au mai liniştit, i-a fost încredinţată şi direcţiunea tuturor spitalelor. Era o englezoaică, Jessy White (1832-1906), poreclită „Miss Uragano”, căsătorită cu deja pomenitul Alberto Mario, ambii mazzinieni îndârjiţi, arestaţi de două ori, exilaţi de două ori. În Sicilia, Jessy şi Alberto nu au venit cu mâna goală, ci au adus medicamente şi bani strânşi de Comitetul „Doamnelor lui Garibaldi” iniţiat de Lady Shaftesbury, o altă femeie probabil îndrăgostită de Erou: pentru tot efortul ei nu a cerut decât o şuviţă din părul lui! [9]

S-ar putea ca unii dintre ei să se fi dedat, într-adevăr, la jafuri în teritoriile eliberate. S-ar putea ca printre ei să fi fost şi unii dornici de cruzime.
Nu au fost, nici măcar unul dintre ei, perfecţi, dar au fost acolo într-un moment în care şi Italia, şi Europa aveau nevoie de ei. Au fost trădaţi şi probabil au trădat şi ei. Au fost înşelaţi şi probabil că au înşelat şi ei. Curând, foarte curând faptele lor au fost puse sub semnul întrebării, au fost anchetaţi, au fost îndepărtaţi, au murit în sărăcie, au fost îngropaţi pe speze publice, de multe ori în gropi comune, au fost uitaţi. Garibaldi însă şi-i amintea pe toţi: „Vedeţi? Chipurile acelea eu le cunosc pe toate, o să le văd câte zile voi avea” (Abba, 205).

NOTE

1. „Garibaldi se pricepea la clasici. Cunoştea pe de rost istoria republicii romane şi admira valoarea şi înţelepciunea conducătorilor ei” (Crispi, 11).
2. Când generalul este rănit şi trebuie să accepte să fie dus la spital, cronicarul notează: „Nu e decât un om, dar, fără el, parcă ar lipsi ceva în aer” (Bandi, 199).
3. După ani de căsătorie, a motivat că preotul maltez care îi căsătorise era un răspopit. A fost acuzat şi de bigamie, dar exonerat. Nimic însă nu a convins-o pe regină să nu îi refuze salutul pentru totdeauna.
4. Ippolito Nievo (1831-1861) a scris, ca şi alţii, un Jurnal al expediţiei de la 5 la 28 mai, de fapt o însemnare fugitivă şi laconică, făcută la cald, a evenimentelor pe care le traversau voluntarii, şi un volum de Scrisori garibaldine.
5. În 29 septembrie 1859 Garibaldi deschisese Fondul pentru un milion de puşti chiar cu donaţia lui de 5.000 de lire, cât luase pe casa moştenită la Nissa. Se estimează că până la finalul anului se strânseseră 200.000 lire din donaţii private, publice, naţionale şi internaţionale. Colecta a fost declarată închisă în 20 decembrie 1860. Însă sprijinul total acordat Expediţiei a fost mult mai mare, de aproape 8 mil. lire.
6. Garibaldi îl însărcinase pe Giuseppe Finzi cu achiziţionarea unor carabine moderne, dar acestea fuseseră sechestrate de Massimo d’Azeglio, guvernatorul oraşului Milano. Carabinierii genovezi şi Vânătorii din Pavia erau singuri înarmaţi corespunzător.
7. Acest fapt i-a făcut deosebit de anevoioasă publicarea lucrării însăşi, care ar fi putut crea probleme. Romanul a apărut abia în 1874.
8. Deşi atât de neconforme cu vremurile în care au trăit, deşi atât de curajoase şi de apreciate de combatanţii bărbaţi, azi nu există mai multe informaţii despre ele.
9. Garibaldi, deşi nu mai era chiar tânăr, deşi era reumatic, avea un succes nebun la femei (ba avea să şi-l păstreze şi când avea să rămână, în ultimii ani ai vieţii, ţintuit într-un scaun cu rotile), italience sau străine, laice sau călugăriţe. Aşa se face că multe doamne îi cereau (şi obţineau) câte o şuviţă de păr.


Bibliografie

AA.VV. – Uno per uno nomi e cognomi dei Mille che partirono con Garibaldi per la Sicilia,
Abba, Giuseppe Cesare – Da Quarto al Volturno: noterelle di uno dei Mille, acum pe www.liberliber.it
Bandi, Giuseppe – I Mille: da Genova a Capua; acum pe www.liberliber.it
Crispi,  Francesco – Garibaldi, Roma, Stabilimento tipografico italiano, diretto da L. Perelli, 1884; acum pe www.liberliber.it
Espen, Alberto – Da Montemerlo al Volturno. Storia di Antonia Masanello, la “guerriera” di Garibaldi, Venezia, Consiglio regionale del Veneto, 2012; acum pe http://www.consiglioveneto.it/crvportal/upload_crv/serviziostudi/1373019181461_Da_Montemerlo_al_Volturno.pdf
Garibaldi, Giuseppe – I Mille, Torino, 1874, acum pe www.liberliber.it
Mario,  Alberto – La camicia rossa, acum pe www.liberliber.it