Auschwitz, 27 ianuarie 1945. Rostul memoriei. Despre deportare şi alte strâmbătăţi

Bubuitul tunurilor le anunţase apropierea de câteva săptămâni, dar ei au ajuns în după-amiaza de 27 ianuarie 1945, puţin după ora trei. Au intrat călare, nestingheriţi, prin porţile larg deschise. Veneau, unii dintre ei, cei mai norocoşi, după ani de război. Ştiau ce înseamnă foamea, păduchii, prezenţa constantă şi apăsătoare a morţii, iar iarna din sudul Poloniei nu avea cum să fie mai cumplită decât iernile de pe la ei. Iar comportamentul pe care îl etalaseră prin teritoriile pe care le străbătuseră nu avea prea mult a face cu acea russkaya dusha, când melancolică, când nebună de iubire, când avidă de infinit ori mistică.
Dar nimic nu îi pregătise pentru ceea ce aveau să trăiască. Pe măsură ce înaintau pe drumul principal, caii lor ocoleau cu teamă movile de zăpadă din care se putea zări când o mână, când o ţeastă cu gura rânjită. Mai târziu, din barăcile imense de lemn au început să le iasă în întâmpinare, să li se agaţe de pulpanele mantalelor schelete ambulante acoperite de zdrenţe şi plăgi purulente, cu cruste de sânge şi fecale pestilenţiale, bolborosind cuvinte amestecate din câteva limbi. Auziseră zvonuri despre existenţa unor asemenea locuri, aveau şi ei unele, ba chiar de prin secolul al XVII-lea, dar nu le venea să creadă că în faţa lor se află fiinţe încă vii şi nu spectre rătăcitoare. Pe cei care se puteau deplasa, germanii îi mânaseră încă din 17 ianuarie pe drumurile îngheţate ale Poloniei, nici ei nu ştiau prea bine unde. Acolo îi lăsaseră doar pe cei foarte bolnavi, cei care, în opinia călăilor, nu meritau nici măcar un glonte: oricum aveau să moară curând. Ruşii ajunseseră la Auschwitz.

Acesta nu era primul lagăr de concentrare [1] eliberat, dar aceea a devenit, printr-o decizie din 1 noiembrie 2005 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, ziua comemorării victimelor Holocaustului, adică uciderea a poate şase milioane de evrei în lagărele naziste.
Iar unii dintre aceştia erau italieni. Situaţia lor însă era diferită de a marii majorităţi a evreilor din alte părţi ale Europei deportaţi de Germania hitleristă. Încă dinainte de declanşarea celui de al Doilea război mondial, Italia şi Germania semnaseră Pactul de oţel (1939), care stipula chiar în incipit că „poporul italian şi poporul german, strâns legate între ele de profunda afinitate a concepţiilor lor asupra vieţii şi de absoluta solidaritate a intereselor lor, sunt decise să continue şi în viitor, unul alături de celălalt şi cu forţele unite, în sensul asigurării siguranţei spaţiului lor vital şi al menţinerii păcii. Pe acest drum, indicat de istorie, Italia şi Germania intenţionează ca, în mijlocul unei lumi agitate şi aflată în plină disoluţie, să îşi ducă la îndeplinire sarcina de a păstra bazele civilizaţiei europene”. Care se pare că nu trebuia să îi includă şi pe evreii răspândiţi de secole de-a lungul şi de-a latul întregului continent.
După căderea celui de al Doilea Templu, mulţi evrei se refugiaseră în Peninsulă şi întemeiaseră a doua comunitate evreiască din lume după Palestina şi prima din Europa. În 212 d.C. Constitutio Antoniniana, edictul lui Caracala, le acordase şi lor dreptul de cives romani şi ca atare au traversat, cu suişuri şi coborâşuri dictate de autorităţile ecleziastice catolice, întreaga istorie a diferitelor state existente în peninsulă. În 1848 Regatul Sardiniei le-a acordat emanciparea, iar noul stat italian (1861) a preluat această stare de fapt. Aşa s-a întâmplat că evreii italieni – deşi niciodată numărul lor nu a depăşit 60.000 de persoane – au putut deveni şefi de guvern, miniştri ai apărării, ai economiei, unele dintre cele mai de seamă nume ale gândirii şi artei italiene, au participat cu convingere la Primul război mondial, au împărtăşit nemulţumirile care i-au permis lui Mussolini să acceadă atât de uşor la putere, iar unii dintre ei chiar s-au şi înscris în Partidul naţional-socialist. Mai exact 1.400 din cei cca. 40.000 de evrei pe care un recensământ (august 1938) dictat mai curând de la Berlin decât de la Roma i-a identificat ca fiind cetăţeni italieni, alături de alţi cca. 1000 de evrei mânaţi în Italia de frecventele pogromuri din Europa orientală şi aflaţi, în general, în tranzit către alte destinaţii. Aşadar, comparativ cu alte state europene, vorbim de un număr deosebit de mic de evrei, dintre care mulţi erau laici, mulţi erau căsătoriţi cu catolici italieni. Comunităţi evreieşti de dimensiuni mai importante existau doar în câteva oraşe, altfel că familiile de evrei se pierdeau în masa de catolici şi, nu de puţine ori, tocmai datorită izolării lor de coreligionari, mergeau la şcolile catolice, ţineau şi sărbătorile italienilor, iar copiii lor creşteau într-o semiignorare (atunci când nu era vorba de o totală ignorare) a diversităţii lor religioase. Aparţineau tuturor păturilor sociale, practicau toate profesiile, preponderent pe cele citadine, pentru că istoria îi învăţase să nu investească în pământuri, pe care nu le puteau lua cu ei în momentele de prigoană. Registrele sinagogilor cuprindeau numele a numeroase familii care trebuiau să fie ajutate de comunitate că să supravieţuiască, dar existau şi mari industriaşi şi bancheri. Oricum, populaţia catolică italiană nu îi considera elemente alogene.
Probabil că acesta este şi unul dintre motivele pentru care autorităţile mussoliniene, deşi se pare că Berlinul făcea mari presiuni pentru aplicarea simetrică a tratamentului evreilor din cele două state, după recensământul din 1938 nu au procedat la deportarea iudeilor, ci s-au limitat la îngrădirea drepturilor lor civile. Iar prevederile de natură rasială se succedau uneori cu cadenţă zilnică: evreii au fost izgoniţi din slujbele statului, din şcolile de stat, din spitale de stat; nu puteau practica anumite profesii; medicilor nu li se permitea să trateze pacienţi arieni; nu puteau deţine decât anumite cote de proprietăţi imobiliare; nu puteau avea angajaţi arieni; nu puteau deţine aparate de radio sau porumbei călători etc.
Dar în iulie 1943 Benito Mussolini a fost arestat chiar din ordinul regelui Victor Emanuel al III-lea de Savoia, cel care în 1922 îi cedase cu atâta uşurinţă conducerea consiliului de miniştri şi, de fapt, controlul statului italian. A fost închis, dar, cu ajutorul unor apropiaţi, a reuşit să scape şi să se retragă pe malul lacului Como, unde, înconjurat de fasciştii rămaşi fideli, dar ajutat substanţial şi de prietenii nazişti, a întemeiat o pasageră (până în primăvara lui 1945) Republică Socială Italiană (RSI), mai cunoscută ca Republica de la Salò. Din acest moment Italia a fost o ţară divizată: trupele Aliaţilor ajunseseră până aproximativ sub Roma şi eliberaseră toate teritoriile, dar de acolo până în nord totul se afla sub controlul „republichinilor” şi al germanilor. Or, tocmai aceasta era zona în care trăia cel mai mare număr de evrei italieni. Din exact acelaşi moment a început şi mişcarea de Rezistenţă şi partizanat, iar la 16 septembrie 1943 (adică la doar opt zile de la anunţul făcut de succesorul lui Mussolini, gen. Pietro Badoglio, prin care naţiunii italiene îi era anunţat armistiţiul) au început şi deportările către lagărele din Germania şi Polonia. Destinaţia aleasă pentru evreii italieni era, în general, Auschwitz, pentru că acolo era pregătit cel mai mare număr de structuri necesare aplicării „soluţiei finale”. Ultimul „transport” plecat de pe teritoriul italian a fost în 22 martie 1945 (adică la aproape două luni de la eliberarea Auschwitzului!). În acest răstimp, din Italia şi din Dodecanez [2] au plecat 123 de convoaie, adică cca. 40.000 de persoane, dintre care doar 8.566 erau evrei, adică 39 sau 40 de trenuri. Restul erau italieni, catolici. Partizani, luptători în rezistenţă sau familiile lor, pentru a-i pedepsi pe insurgenţi prin reflexie. Intelectuali, artişti, muncitori, ţărani, oameni ai Bisericii. Apolitici sau adepţi ai partidelor socialist, comunist sau catolic. Bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copii, bolnavi fizic sau mental. Adică, toţi aceia care s-au opus ori s-au făcut vinovaţi, într-un fel sau altul, de nesupunere şi uneltire împotriva orânduirii fasciste sau, pur şi simplu, nu se născuseră în rasa potrivită. Toţi au fost arestaţi pe teritoriul italian, închişi pentru o vreme într-unul dintre cele trei lagăre care activau pe teritoriul Italiei, dintre care unul, cel de la Orezăria San Sabba (Trieste), avea şi crematoriu. Toţi au fost apoi înghesuiţi zile în şir, fie pe vreme rece, fie pe o căldură sufocantă, în vagoane de animale, fără hrană, fără apă, fără posibilitatea să se mişte, să îşi facă nevoile sau să scoată trupurile celor care muriseră pe drum. La sosirea în lagăre, destinele lor se despărţeau pentru o vreme: „triunghiurile roşii”, deportaţii politici, nu puteau fi omorâţi – cel puţin teoretic, pentru că au existat şi ... încurcături –, ci doar exploataţi în diferitele fabrici care contractaseră cu statul forţa de muncă a deţinuţilor. În schimb, „triunghiurile galbene”, evreii, erau de la bun început victime sigure: încă de la coborârea din vagoane erau „selecţionaţi”, adică bătrânii, infirmii, femeile – oricât de tinere, de sănătoase şi de apte de muncă – însărcinate sau cu copii mici de mână mergeau imediat către camerele de gazare, în timp ce acelora care mai puteau lucra o vreme în beneficiul călăilor lor le era rezervată o moarte lentă, prin înfometare, înfrigurare, umilinţe, bătăi, boli, „selecţii” periodice, în care chiar şi un furuncul sau simpla toană a unui ofiţer îi puteau trimite la moarte.

Cu toţii însă, evrei sau politici, s-au izbit şi de problematici comune. La sosirea lor în lagăre, reprezentanţii celorlalte popoare, unii dintre ei arestaţi înainte de vara lui 1943, ştiau că Italia este aliatul Germaniei, aşadar prietenii duşmanilor lor. Tratamentul pe care ucrainienii sau slovacii l-au aplicat deţinuţilor italieni a fost mult mai crud decât cel aplicat de germani. Cum italienii erau puţini (trei-şase) în barăci şi de câte o mie de persoane, cum nu ştiau nici germana, nici polona, iar evreii italieni nici idiş (prea puţini ştiau ebraica), cu greu i-au convins pe colegii de detenţie că Italia s-a dezis de aliatul nazist şi că simpla lor prezenţă acolo era cea mai bună mărturie.
Italienii au avut însă şi puţin noroc. Când au ajuns ei în lagăre, lumea liberă începuse deja să audă de existenţa acestora, Crucea Roşie internaţională făcea deja continue presiuni pentru eliberarea unor deţinuţi şi pentru acceptarea pachetelor cu hrană, îmbrăcăminte şi medicamente. În plus, în multe lagăre fusese sistată uciderea evreilor. Dar toate acestea nu îi vor scuti pe cei care reuşiseră să supravieţuiască lunilor de detenţie de participarea la Marşul morţii, la care au participat zeci de mii de oameni malnutriţi, bolnavi, osteniţi de mersul pe jos, alergaţi de câinii armatei germane (atenţie!), împuşcaţi pe marginea drumului dacă nu mai puteau continua. Intenţia era să fie duşi cât mai adânc în teritoriul Germaniei, unde să fie anihilaţi, pentru a nu exista martori.
În această fugă nebunească de-a lungul străzilor şi căilor ferate din Polonia şi Germania evreii şi deţinuţii politici nu au fost singurii italieni. Nu mică le-a fost surpriza ca în Babelul lingvistic cu care deja se obişnuiseră să audă vorbindu-se italiana chiar lângă ei. Erau aşa-numiţii Internaţi Militari Italieni (IMI), adică militarii armatei regale care refuzaseră, după armistiţiul de la Cassibile, să continue lupta alături de Mussolini şi aliaţii lui. Din cei cca. 2 milioane de militari italieni, mai bine de un milion au fost capturaţi. Unii fuseseră eliberaţi imediat, alţii reuşiseră să evadeze, iar restul de cca. 800.000 luaseră drumul lagărelor. În repetate rânduri li s-a propus să se dezică de jurământul făcut regelui (unii, pentru că la momentul arestării erau încă în şcolile de ofiţeri şi nu apucaseră să îl depună, au făcut-o în lagăr) şi să se alăture fie trupelor naziste, fie celor ale RSI. Doar cca. 10% dintre ei au acceptat: unii din convingere (erau deja fascişti), alţii pentru că li s-a promis că astfel vor fi repatriaţi, alţii pur şi simplu pentru că nu mai suportau privaţiunile. Celorlalţi, printr-o ordonanţă a lui Hitler însuşi, li s-a luat statutul de prizonieri de război, în baza căruia ar fi putut beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1929, şi au primit unul nou, care nu reflecta deloc situaţia lor: internaţi militari italieni, de parcă ar fi intrat voluntar pe teritoriul unui stat nonbeligerant, iar acesta ar fi trebuit să îi aresteze pentru a nu se întoarce în luptă. Dar această mutare le permitea naziştilor să îşi umilească până la capăt foştii aliaţi, acum trădători: nu numai că nu mai erau apăraţi de legislaţia internaţională, dar puteau deveni adevăraţi sclavi ai celui de al Treilea Reich. Au fost licitaţi ca o marfă şi trimişi să lucreze în industria grea, în cea de război, în cea minieră, în construcţii sau agricultură. Condiţiile de viaţă, deşi comparativ cu cele ale deţinuţilor civili erau mai bune, combinate cu munca silnică grea şi cu lipsa îngrijirii medicale au făcut ca 37.000-50.000 dintre ei să piară în lagăre. Din toamna lui 1944 iar li s-a schimbat statutul, în acela de „lucrători civili”, ca nici măcar în ceasul al doisprezecelea să nu poată avea acces la ajutor din partea Crucii Roşii. Dar tot nu li se permisese să plece acasă (ultimii dintre ei aveau să revină în patrie abia la sfârşitul toamnei lui 1945). Abia în primele luni ale lui 1945, adică tocmai atunci când deţinuţii din lagăre erau mânaţi încolo şi încoace, când, spre începutul primăverii, germanii înţeleseseră care le va fi soarta şi fugiseră abandonându-şi prizonierii, foştilor IMI le fusese permis să se îndrepte spre Italia. Nu de puţine ori ei au fost sprijinul deţinuţilor civili abandonaţi de germani.

Armata Roşie venea dintre est, Aliaţii dinspre vest, iar cele peste trei luni de mutare continuă a prizonierilor dintr-un lagăr în altul nu au avut rezultatul scontat de nazişti: unii au supravieţuit, au ajuns fie sub protecţia ruşilor, fie a Aliaţilor, care au început să îi readucă la viaţă. O sarcină deloc uşoară, având în vedere starea de sănătate fizică şi mentală a supravieţuitorilor: unii italieni s-au întors acasă chiar şi după optsprezece luni de tratamente, marcaţi, mulţi dintre ei, pentru totdeauna de boli şi handicapuri.
Trist este că s-au întors într-o Italie care nu întotdeauna se bucura foarte tare să îi vadă. Unele dintre bunurile evreilor fuseseră luate de fascişti şi de acoliţii lor, care nu au vrut deloc să iasă din casele ocupate. Intenţiile multora dintre deţinuţii politici au început să fie puse sub semnul întrebării tocmai de către cei care scăpaseră de ororile lagărelor. Partizanelor, chiar şi celor care se remarcaseră în lupta armată şi ajunseseră, pentru merite militare deosebite, chiar şi la gradul de maior, li s-a refuzat dreptul de a defila triumfător alături de bărbaţi, iar când au decis să o facă totuşi, îmbrăcate în pantalonii pe care îi purtaseră în munţi, au fost scuipate. Familiile femeilor revenite în Italia, mai ales dacă aveau şi pântecele umflat de malnutriţie, le-au acuzat făţiş de compromis. Într-o Italie în care regele era acuzat de douăzeci şi mai bine de ani de derapaj istoric, militarii fideli tocmai regelui nu erau priviţi cu ochi buni. De fapt, dintre toţi deţinuţii, despre IMI s-a vorbit cel mai puţin şi cel mai târziu. Susţinătorii fascismului şi-au pierdut slujbele la sfârşitul războiului, adică după 25 aprilie 1945 şi şi le-au recăpătat până la sfârşitul anului, pentru că arhivele erau de dată recentă. Deportaţilor întorşi le-a luat uneori ani de zile să îşi reia locurile de muncă sau măcar să îşi găsească unul din care să se poată întreţine, pentru că arhivele fuseseră distruse sau pentru că lor li se desfăcuseră contractele de muncă: lipsiseră nemotivat o perioadă foarte lungă!
Dar, mai ales, nu erau doriţi pentru că existenţa lor amintea tuturor culpa tuturor. Unii au încercat să povestească şi nu au găsit pe nimeni dispus să-i asculte. Alţii nu au vrut să vorbească zeci de ani şi abia când, la vremea senectuţii, au început să se teamă că ceea ce au trăit ei ar putea fi uitat şi repetat, au început să meargă mai ales prin şcoli şi, oricât ar fi fost de dureroasă amintirea acelor vremuri, să o expună crud dinaintea tinerilor. Puţini au fost cei încăpăţânaţi care au vorbit imediat şi constant despre ororile pe care au fost obligaţi să le trăiască. Ca Primo Levi. Şi peste care nu au putut trece, nici după zeci de ani. Ca Primo Levi. Aşadar, 27 ianuarie nu le vorbeşte italienilor doar despre Auschwitz sau doar despre evreii morţi acolo. Numărul lagărelor şi al sublagărelor a fost de cca. 960, chiar dacă italienii nu au ajuns peste tot. Evrei italieni nu au murit numai la Auschwitz sau numai în lagăre, ci şi acasă, asasinaţi sau sinucişi de disperare. Italienii din lagăre nu au fost doar evrei, ci şi deţinuţi politici şi militari: oameni care au plătit cu moartea sau cu viaţa – pentru că, la un moment dat, era la fel de cumplit şi de nesuportat – vina de a fi fost buni patrioţi, buni creştini, buni iudei, de a se fi aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, de a fi fost tatăl sau mama, fratele sau sora, soţul sau soţia, fiul sau fiica cuiva pe care, dintr-un motiv sau altul, autorităţile vremii îl considerau duşman. Adică, situaţii în care s-ar putea afla oricare dintre noi, în oricare moment al istoriei sale, fără ca noi să putem face ceva. Poate doar să nu permitem Istoriei să se repete.