Feminitate și feminism în romanul Una donna de Sibilla Aleramo

Introducere

Sibilla Aleramo, pseudonimul literar al Rinei Faccio, s-a născut pe 14 august 1876, în Alessandria, Italia, și a murit pe 13 ianuarie 1960, la Roma. Încă din timpul vieții, Aleramo a fost recunoscută drept una dintre cele mai importante și influente figuri ale feminismului italian, o pionieră care, prin literatura sa, a reușit să deschidă drumuri noi într-o societate profund tradiționalistă. Deși autodidactă, Sibilla Aleramo a fost o intelectuală extrem de cultivată, implicându-se activ în viața culturală a Italiei prin lucrările sale, prin colaborările constante cu revistele literare și presa feminină, precum și prin conducerea publicației „L’Italia femminile”. În paralel, ea a menținut o legătură strânsă cu mediul cultural european: între 1913-1914 (și ulterior în 1922-1923 și 1928) a locuit la Paris, unde a întâlnit intelectuali de renume precum Guillaume Apollinaire, Paul Valéry, Marcel Proust, James Joyce, Gabriele D’Annunzio și Benjamin Crémieux.
Conform Tristanei Rorandelli, publicarea romanului Una donna în 1906 a reprezentat un succes internațional, fiind considerat de unii critici contemporani drept „Biblia” feminismului; cu toate acestea, atât această lucrare, cât și cele ulterioare, precum Amo dunque sono (1927), au stârnit reacții împărțite, adesea cuprinse între laude și critici acerbe. Aleramo a fost adesea percepută de către contemporanii săi drept o artistă aparte, ce a sfidat convențiile patriarhale și, ulterior, imaginea ideologiei fasciste cu privire la feminitate. Stilul de viață boem și relațiile sale amoroase celebre au contribuit la crearea unei aure cu adevărat mistice, dar, totodată, au condus și la marginalizarea sa în cercurile literare italiene tradiționale, în special în perioada fascistă [1].
Prin romanul său autobiografic Una donna („O femeie”), publicat în 1906, Aleramo a adus în prim-plan problemele complexe ale condiției feminine, într-o manieră onestă, dureroasă și profund ancorată în realitatea cu care atât ea, cât și multe alte femei au fost nevoite să se confrunte. Heather Brown Hudson afirmă astfel că, deși este o carte despre o singură femeie, Sibilla reușește să transforme experiența personală într-o reflecție universală. Chiar dacă nu ajunge să își dezvolte propria poveste într-o teorie feministă propriu-zisă, Una donna a devenit cunoscută drept o reprezentare artistică a unei vieți individuale, ceea ce, pentru Aleramo, a fost suficient [2].
După succesul romanului de debut, scriitoarea și-a continuat activitatea literară prin poezie, proză și eseuri. Printre lucrările sale notabile se numără Il passaggio (1919), o altă explorare a trăirilor interioare și a crizei identitare, precum și Il frustino (1932), o culegere de povestiri ce surprinde fragmente din viața cotidiană italiană.
Pe lângă munca literară, Aleramo a avut o activitate intensă în cadrul mișcărilor feministe, pledând pentru drepturile femeilor, ale muncitorilor și pentru pace, într-o perioadă istorică extrem de agitată a Italiei. Romanul Una donna, încă de la apariție, s-a impus ca un pilon esențial al istoriei feminismului italian. Discursul său asupra problemelor feministe, utilizarea mijloacelor literare, poziționarea în cadrul literaturii italiene scrise de femei și contribuția la dezvoltarea teoriei feministe italiene transformă acest roman într-o operă capabilă să influențeze generații întregi.
Ellen Mary Zitani susține faptul că Una donna nu este doar o expresie a teoriei feministe, ci și o manifestare practică a acesteia. În actul de a-și construi o ontologie personală, definită de gen, Sibilla Aleramo și-a asumat riscul de a critica patriarhatul, făcând-o într-un mod care a revelat atât cele mai puternice, cât și cele mai temute aspecte ale scrierilor autobiografice feminine, anumiți critici afirmând chiar că Aleramo a deținut capacitatea de a exprima condiția femeii la scară universală [3].
Viața personală a scriitoarei a fost marcată de suferință, pierderi emoționale și dificultăți financiare, însă aceste încercări nu i-au diminuat nici forța creatoare, nici spiritul militant. Prin întreaga sa operă, Sibilla Aleramo a devenit un simbol al rezistenței feminine și al luptei pentru dreptate, lăsând în urma sa o moștenire literară care continuă să inspire și astăzi.


Emancipare, maternitate și lupta identitară

Una donna, roman publicat pentru prima oară în 1906, este un text autobiografic. Considerat o scriere esențială atât a feminismului italian, cât și a literaturii italiene din secolul al XX-lea, această carte ilustrează lupta unei femei pentru afirmarea identitară, într-o societate profund patriarhală. Chiar titlul romanului poate fi considerat o cheie de lectură, înglobând nu numai experiențele marcante ce au loc în viața protagonistei, ci și în viețile femeilor din acele vremuri. Prin curajul de a-și expune propria viață și propriile traume, Aleramo rupe tăcerea impusă femeilor și deschide un spațiu literar nou, în care experiențele feminine sunt validate, ascultate și înțelese.
Această operă nu este doar o formă de terapie pentru autoare, ci și  una de activism, o tentativă de a schimba mentalitatea colectivă cu privire la rolul femeii în societate. Astfel, romanul devine un act de sfidare, un manifest și, totodată, o scrisoare de dragoste adresată tuturor femeilor nevoite să-și ascundă durerea. Sibilla Aleramo reușește să transforme o experiență singulară în ceva universal, în ceva cu care oamenii au rezonat și continuă să o facă, iar dacă de-a lungul timpului femeile erau obișnuite să sufere în tăcere, crezând că nimeni altcineva nu ar putea înțelege prin ceea ce trec, autoarea, prin opera sa, a reușit să le dea o voce, devenind astfel un emisar al adevărului.
Romanul dezvoltă teme precum conflictul dintre rolurile tradiționale de soție și mamă și dorința protagonistei de a-și recâștiga independența, cât și eliberarea personală și, odată cu ea, renașterea autonomiei. Una donna este o poveste despre emancipare într-un moment istoric în care femeile erau văzute în primul rând drept anexe ale soților, iar în plan secund drept mame, rol pe care, cu sau fără dorința lor, erau nevoite să îl îndeplinească în societate.
Ellen Mary Zitani afirmă că, în Una donna, protagonista este conștientă de influența pe care genul o are asupra autonomiei și identității sale. În loc să cedeze presiunilor sociale care o îndeamnă să își sacrifice propriile nevoi în favoarea familiei, ea alege un destin diferit față de cel al altor personaje feminine, reușind să supraviețuiască tentației sinuciderii, evitând internarea în ospicii și respingând soluțiile superstițioase sau cele bazate pe religie în ceea ce privește problemele femeilor și ale copiilor. Această atitudine contrastează puternic cu aceea a scriitoarelor care creau personaje feminine şi se aflau în conformitate cu stereotipurile impuse de societate [4].
Aleramo reflectă asupra modului încare căsătoria șimaternitatea, impuse fără consimțământul femeii, nu doar că sunt dăunătoare, ci cu timpul creează o formă de întemnițare. Protagonista nu doar că trebuie să se desprindă de convențiile sociale, ci și de propriile temeri și sentimentul de vinovăție în momentul în care trebuie să se aleagă pentru prima oară pe ea însăși, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceea ce iubește cel mai mult pe lume, și anume propriul fiu. Decizia de a-și părăsi copilul, oricât de dureroasă ar fi, este totodată necesară pentru a rupe lanțurile ce o țineau captivă într-o viață pe care nu și-o dorea:

„ De ce venerăm sacrificiul în maternitate? De unde a ajuns până la noi această idee inumană a imolării materne? Din mamă în fiică, timp de secole, servitutea a fost transmisă. Este un lanț monstruos. Cu toții avem, la un moment dat în viață, conștiința că cea care ne-a născut a făcut-o pentru binele nostru; și odată cu conștiința, remușcarea de a nu fi compensat corespunzător holocaustul persoanei iubite. Așadar, să revărsăm asupra copiilor noștri ceea ce nu am dat mamelor noastre, negându-ne pe noi înșine și oferind un nou exemplu de mortificare, de anihilare. Ce-ar fi dacă, măcar o dată, lanțul fatal ar fi rupt și o mamă nu ar suprima femeia din ea însăși, iar un fiu ar învăța din viața ei un exemplu de demnitate? Atunci ar începe să se înțeleagă că datoria părinților începe cu mult înainte de nașterea copiilor, și că responsabilitatea lor trebuie simțită dinainte, tocmai atunci când viața egoistă se manifestă în mod imperios şi seducător.
Atunci când în cuplul uman există umila certitudine că acesta deține toate elementele necesare pentru a crea o nouă ființă, integră, puternică și demnă de viață, din acel moment, dacă trebuie să existe un datornic, nu ar fi copilul? Pentru ceea ce suntem, pentru dorința de a le transmite o viață mai nobilă și mai frumoasă, copiii trebuie să ne fie recunoscători, nu pentru că, după ce i-am ridicat orbește din nimic, am renunțat să fim noi înșine...” [5].

În acest paragraf este evidențiată relația dintre ea și propria mamă, care pe parcursul romanului ajunge să fie aproape o dublură a protagonistei, vocea propriului subconștient, un exemplu clar de cum patriarhatul reușește să submineze și în cele din urmă să distrugă spiritul femeilor. Astfel, destinul propriei mame, care ajunge să fie internată într-un ospiciu, reprezintă un semnal de alarmă, care o face să realizeze că nu își dorește o viață asemeni acesteia. Conform lui Ellen Mary Zitani, în loc să se concentreze pe „auto-reprezentarea ca subiect de gen feminin”, literatura epocii lui Aleramo este plină de personaje feminine stereotipe, a căror valoare ca viitoare soții este legată strict de virginitate și de „reputație” – deși, în mod paradoxal, era așteptat din partea acestora să devină extrem de fertile după căsătorie.
Această contradicție ridică o dilemă pentru scriitoarele vremii: să o prezinte ca pe un paradox sau să o justifice, glorificând maternitatea drept destinul suprem al femeii? Oricare dintre aceste alegeri implică compromisuri, după cum vedem în cazul protagonistei Sibillei Aleramo. Și eliberarea are prețul ei. Cu toate acestea, Aleramo a fost o deschizătoare de drumuri în sprijinirea ideii de libertate, refuzând să transmită fiului său ideologia dominantă și oferind un model de eroină pentru scriitoarele viitoare. Totuși, adeptele noii sale viziuni au fost puține, întrucât multe scriitoare au rămas fidele tradițiilor literare masculine consacrate și au fost lăudate pentru această loialitate [6].

Romanul este organizat în 22 de capitole, împărțite în trei mari secțiuni, ce marchează etapele evoluției sufletești și spirituale a protagonistei. Prima parte ne-o prezintă în ipostaza de fecioară sau copilă, plină de vise și ambiții, mult prea tânără să își înțeleagă rolul și poziția în cadrul societății. Tranziția bruscă spre statutul de nimfă în a doua parte a romanului ne ilustrează cum copilăria îi este curmată în mod abrupt în momentul în care este agresată sexual și, ulterior, forțată să se căsătorească cu agresorul său, alături de care va trăi un adevărat calvar, până în momentul în care ajunge să se refugieze în maternitate.
În a treia parte a romanului, o vedem deja prezentată drept o femeie matură, ce învață să se descopere pe sine, învață să își asculte nevoile și găsește curajul de a înfrunta doctrina patriarhală. Odată cu depășirea acestei temeri, își recâștigă controlul asupra propriei sale vieți. Acțiunea este prezentată cronologic, cu mici adiții introspective, care, deși întrerup narațiunea temporal-liniară, îmbogățesc planul afectiv, permițând cititorilor să înțeleagă complexitatea trăirilor protagonistei. De asemenea, pe parcursul romanului nu ne este divulgat numele personajului principal, tocmai pentru a evidenția faptul că orice femeie se putea afla în situația protagonistei, transformând astfel experiențele sale în ceva general cu care mai multe persoane pot rezona.
Narațiunea este realizată la persoana întâi, oferind o perspectivă intimă și directă asupra trăirilor personajului principal. Stilul romanului este liric, intens, grafic și profund autobiografic. Aleramo scrie o proză poetică, cu reflecții profunde asupra condiției femeii într-o societate dominată de bărbați. Fiecare reflecție, rememorare sau criză de conștiință este expusă cu o sinceritate dezarmantă, transformând lectura într-o experiență viscerală.


Un nou început sau o luptă perpetuă?

Romanul urmărește, într-o desfășurare cronologică presărată cu ample momente de introspecție, evoluția protagonistei de la o copilărie idilică la o viață încărcată de suferință și, în final, la afirmarea propriei libertăți. Protagonista își amintește copilăria în nordul Italiei, unde familia sa trăia o viață confortabilă și relativ modernă. Tatăl ei, un om educat și liberal, îi insuflă pasiunea pentru cunoaștere și cultură. Mama sa, pe de altă parte, este mai conservatoare, dar afectuoasă, deși luptă cu episoade depresive care devin tot mai vizibile, culminând cu un episod de tentativă de suicid. Ca și copilă, protagonista este mai apropiată de tatăl său, pe care aproape îl idolatrizează, dar cu cât avansăm în roman, relația celor doi se preschimbă într-un conflict asimetric, în care tatăl devine exponentul mentalității și normelor patriarhale, rol ce va fi ulterior preluat de soțul său.
Schimbarea începe să fie resimțită atunci când familia ei se mută într-un oraș industrial din sudul Italiei, din cauza locului de muncă al tatălui. Această mutare marchează un moment de cotitură pentru protagonistă, care observă diferențele culturale și sociale dintre Nord și Sud. În noul context, tradițiile patriarhale sunt mult mai accentuate, iar educația fetei este treptat neglijată. În adolescență, protagonista începe să simtă constrângerile unei societăți care nu le oferă femeilor șansa de a se dezvolta intelectual sau profesional. În această perioadă, ea își manifestă dorința de a studia și de a avea o carieră, dar societatea o presează să îmbrățișeze un destin tradițional de soție și mamă.
Într-un moment de vulnerabilitate, protagonista este agresată sexual de un tânăr coleg de muncă al tatălui său. Din cauza normelor sociale stricte, ea este obligată să se căsătorească cu acest bărbat, chiar dacă nu îl iubește. Aleramo le explică cititorilor cum ideologia, conform căreia femeile nu ar trebui să simtă plăcere în timpul actelor sexuale, ajungea să influențeze chiar și mințile cele mai independente, inclusiv pe a ei. Relatând episodul violului, ea își exprimă clar tendința de a-și pune la îndoială propria autonomie și de a se învinovăți pentru ceea ce a suferit.
Prin această auto-învinovățire, Aleramo evidențiază mentalitatea epocii sale, în care victimele violului erau adesea făcute responsabile pentru propria agresiune – o mentalitate care, din păcate, nu este atât de diferită față de cea din zilele noastre, mai ales în cazurile de viol între persoane care se cunosc. Conform lui Ellen Mary Zitani, în cadrul legislației italiene, abia în 1996, adică la aproape un secol de la evenimentele povestite de Aleramo, a fost modificată legea privind violul, astfel încât să fie considerat o infracțiune împotriva persoanei, și nu împotriva moralității publice, eliminând totodată cerința de a demonstra premeditarea [7].
Căsătoria reprezintă începutul unui capitol dureros din viața ei, în care soțul se dovedește a fi autoritar, grosolan și neinteresat de nevoile ei emoționale sau intelectuale. Protagonista romanului lui Aleramo reflectă poziția mamei sale și, de fapt, a tuturor femeilor – aceea de „a iubi, a se sacrifica și a se supune” – atunci când descrie propria ei rutină domestică. Aleramo evidențiază raportul de putere injust, transformându-și protagonista în suma nevoilor soțului său: iubire, afecțiune, mândrie și control. Prin referirea la trăsăturile fizice și la natura ei supusă, protagonista sugerează faptul că bărbatul o apreciază într-un mod superficial, fără să înțeleagă cine este ea cu adevărat – o ființă capabilă să iubească. Prin posesivitatea lui, el nu concepe că ea ar putea fi un subiect activ al iubirii.
Această provocare directă și fără opreliști a fost una dintre cauzele pentru care Una donna a provocat un adevărat șoc în Europa. Ellen Mary Zitani afirmă că se poate presupune că numeroși soți s-au regăsit în paginile romanului. Deși în Italia anului 1906, când a fost publicată cartea, rata alfabetizării era foarte scăzută, pentru cei care au avut acces la operă, Una donna a fost percepută odată drept un manifest feminist, iar mai apoi ca un ecou al piesei A doll’s house a lui Henrik Ibsen, operă ce a influențat-o profund pe Aleramo. În plus, romanul a fost tradus în franceză după doi ani și în germană după trei, iar în deceniul următor a fost disponibil în toate limbile europene importante [8].
Protagonista Sibillei Aleramo devine astfel prizoniera abuzului domestic. Soțul ei o controlează și o tratează ca pe o proprietate, împiedicându-i orice contact cu lumea exterioară sau cu activitățile intelectuale. Deși încearcă inițial să se conformeze rolului de soție, nefericirea și suferința ei cresc pe măsură ce timpul trece. Nașterea fiului său aduce un scurt moment de fericire în viața protagonistei. Maternitatea îi oferă un scop și o alinare temporară în mijlocul unei căsnicii dezastruoase. Dragostea pentru fiul său devine singura sursă de bucurie, dar în același timp îi adâncește durerea legată de limitările impuse de societate și de propria situație familială. În această etapă, protagonista își dă seama că viața ei nu este ceea ce și-ar fi dorit. Se confruntă cu profunde conflicte interioare, ce au la bază aceeași dilemă: alegerea dintre dragostea pentru fiul său și nevoia de a găsi un sens pentru propria existență. Ea începe să vadă că singura ei șansă de a se dezvolta ca individ este să scape din această căsnicie distructivă.
Ellen Mary Zitani susține că izolarea forțată acasă, departe de frații, surorile și prietenii săi, a determinat-o pe Aleramo să dezvăluie cititorilor singura evadare mentală pe care o avea: cărțile. Asemenea unei călugărițe închise într-o mănăstire, protagonista își petrece timpul în singurătate. Soțul îi permite totuși să citească și chiar să publice articole în ziarele din Milano – marcând astfel începutul carierei sale literare. Deși este evident că scrisul o ajuta să își înțeleagă mai bine propria condiție socială, ea a publicat atât de multe articole în acea perioadă încât a primit oferta de a conduce o revistă literară pentru femei în Milano. Scrierile sale abordau teme politice, analize feministe, recenzii de carte și comentarii asupra studiilor sociologice. Astfel, implicarea ei în dezbaterile literare nu doar că i-a deschis accesul în cercurile intelectuale italiene, ci i-a oferit și un mijloc concret de a-și justifica și susține propria eliberare [9].
Astfel, protagonista începe să se educe pe cont propriu, citind și reflectând asupra condiției femeilor în societate. Cu ajutorul lecturii și printr-un proces introspectiv îndelungat, ea devine tot mai conștientă de faptul că viața pe care o trăiește nu îi permite să fie ea însăși. Gândurile sale se îndreaptă tot mai mult spre idei feministe și spre dorința de libertate personală. Într-un final, protagonista începe să se întâlnească cu oameni care împărtășesc aceleași idei moderne și emancipatoare. Aceste întâlniri îi întăresc convingerea că trebuie să pună capăt căsniciei și să își găsească propria cale, chiar dacă aceasta implică sacrificii personale și sociale enorme. După lungi frământări interioare, protagonista ia decizia de a-și părăsi soțul și, în mod tragic, și fiul. Ea știe că nu va putea trăi în conformitate cu propriile idealuri și vise dacă rămâne prizoniera căsătoriei. Plecarea ei este atât un act radical de autoafirmare, cât și o rupere decisivă de normele patriarhale ale vremii. Această decizie este una extrem de dureroasă, dar o vede ca fiind singura modalitate de a-și recăpăta libertatea și de a-și construi o viață autentică.
În final, protagonista pleacă în căutarea unei vieți noi, eliberată de constrângerile sociale și familiale. Deși suferă din cauza despărțirii de fiul său, ea este hotărâtă să-și găsească locul într-o lume în care femeile pot fi mai mult decât soții și mame. Conform lui Ellen Mary Zitani, Aleramo și-a croit drumul către libertate prin forța propriilor idei. Gândirea ei a eliberat-o din capcana autodisprețului generată de abuzurile soțului și de constrângerile impuse de societate. În cele din urmă, cu o minte matură, a reușit să ia cea mai dificilă decizie din viața sa – una care avea să împartă opiniile criticilor, atât din cercurile feministe, cât și din cele non-feministe: a ales să-și lase fiul în grija tatălui și să se mute la Milano pentru a-și urma aspirațiile intelectuale. Susținând că este mai important să-i ofere fiului un exemplu de viață trăită în libertate decât să-i transmită ideea că supunerea față de soț este firească, Aleramo folosește această justificare pentru a-și împăca durerea despărțirii de copilul ei [10].
În acest punct, romanul se încheie cu un final echivoc, lăsându-i pe cititori să-și imagineze oportunitățile viitoare și totodată întorsătura pe care o va lua viața  protagonistei în continuare. De asemenea, prin acest final deschis autoarea reușește să reitereze ideea că durerea și pierderea nu sunt niciodată ușor de acceptat sau de înfruntat, dar asta se aplică totodată și în cazul credinței și al speranței. Nimeni nu este capabil să scape pe deplin din mrejele acestora, așa că, în cele din urmă, dacă nu le putem ignora, trebuie să facem tot ce ne stă în putință să le supraviețuim.


Concluzii

Una donna reprezintă, așadar, nu doar un moment crucial în literatura italiană, ci și o veritabilă piatră de hotar în istoria feminismului din Italia. Publicarea romanului a generat controverse tocmai pentru că Sibilla Aleramo a îndrăznit să conteste în mod deschis normele patriarhale adânc înrădăcinate în societatea italiană de la începutul secolului XX. Prin povestea protagonistei sale, autoarea aduce în prim-plan conflictul interior al femeii, captivă în permanență între așteptările sociale și dorința profundă de libertate personală.
Romanul nu se limitează la a fi o simplă mărturie personală, ci reușește să surprindă realitatea generală a condiției feminine din acea epocă, devenind astfel un document social de o valoare inestimabilă. Aleramo surprinde cu finețe modul în care femeile erau încorsetate de legi, de presiunea convențiilor și de mentalitatea colectivă, care le reducea existența la roluri strict familiale – de soții devotate și mame –, anihilându-le orice formă de autonomie sau afirmare intelectuală.
Una donna de Sibilla Aleramo este un text care a marcat literatura italiană și mișcarea feministă. Mai mult decât o simplă critică, Una donna oferă o perspectivă intimă asupra suferințelor îngropate în străfundurile ființei și asupra compromisurilor la care erau supuse femeile. Forța sa constă în modul în care autoarea reușește să dea voce suferinței și luptei femeii ce încearcă să se afirme într-o lume care o asuprește în permanență. Este un roman despre curaj, libertate și autodeterminare, teme ce rămân actuale și astăzi.

NOTE

1. Tristana Rorandelli, Female Identity and the Female Body in Italian Women’s Writings: 1900-1955 (Sibilla Aleramo, Enif Robert, Paola Masino and Alba de Céspedes), 2007, pp. 132-134.
2. Heather Brown Hudson, Make room for mother: a study of motherhood and the maternal instinct in 20th century women writers, 2010, p. 81.
3. Ellen Mary Zitani, “Her own vision of life:” the history, context, and theory surrounding Sibilla Aleramo’s una donna, 2005, pp. 5-6.
4. Ibidem, p. 61.
5. Sibilla Aleramo, Una donna, Bemporad & F., Florența, 1921, p. 83.
6. Ellen Mary Zitani, “Her own vision of life:” the history, context, and theory surrounding Sibilla Aleramo’s una donna, cit., pp. 62-63.
7. Ibidem, p. 41.
8. Ibidem, pp. 44-45.
9. Ibidem, p. 49.
10. Ibidem, p. 55.


BIBLIOGRAFIE

ALERAMO, Sibilla, Una donna, Florența, Editura Bemporad & F., 1921.
HUDSON, H. B. (2010). Make room for mother: A study of motherhood and the maternal instinct in 20th century women writers (Order No. 3396436). Available from ProQuest Dissertations & Theses Global. (305185214). Retrieved from https://www.proquest.com/dissertations-theses/make-room-mother-study-motherhood-maternal/docview/305185214/se-2
RORANDELLI, T. (2007). Female identity and the female body in italian women's writings: 1900–1955 (sibilla aleramo, enif robert, paola masino and alba de céspedes) (Order No. 3283355). Available from ProQuest Dissertations & Theses Global. (304840768). Retrieved from https://www.proquest.com/dissertations-theses/female-identity-body-italian-womens-writings-1900/docview/304840768/se-2
ZITANI, E. M. (2005). “Her own vision of life”: The history, context, and theory surrounding sibilla aleramo's “Una donna” (Order No. 1427757). Available from ProQuest Dissertations & Theses Global. (305369811). Retrieved from https://www.proquest.com/dissertations-theses/her-own-vision-life-history-context-theory/docview/305369811/se-2