Traductologie. A înţelege şi a te face înţeles: un gest etern şi zilnic

A traduce înseamnă „a duce în altă parte”. Întîi de toate este o mişcare, dintr-un loc în altul. Şi presupune un obiect care trebuie dus în altă parte. Bineînţeles că obiectul acela este sensul. De fiecare dată cînd decidem să traducem, se întîmplă aşa pentru că vrem „să ducem sensul” de la noi către altcineva, către altcineva de care ne pasă. Vrem... să ne facem înţeleşi. Traducem pentru că ne dorim cu putere să ajungă sensul la cealaltă persoană. Aşadar, a traduce nu e numai o mişcare, e o tensiune: e tinderea spre celălalt, unul dintre gesturile cele mai sociale pe care fiinţa umană (animal social, tocmai) îl poate realiza.
Poate că în timpul vieţii nu facem altceva decît să traducem: cu tenacitate, cu afecţiune, încercăm să ne facem înţeleşi. În fiecare zi, dintotdeauna. Nu e uşor, pentru că avem o problemă: noi toţi conţinem un secret (adică, noi toţi sîntem un secret), ceva ce e închis în noi, un fel de cheag format din gînduri, emoţii, imagini, care nu se descheagă singur, ci are nevoie de un instrument. Instrumentul acela sînt cuvintele. A vorbi nu înseamnă altceva decît o încercare, cea mai bună posibil, de a traduce gîndurile noastre, de „a le trece în altă parte”, spre cineva aflat în faţa noastră sau departe şi la care, cu ajutorul cuvintelor, în ciuda dificultăţii şi a distanţei, vrem să ajungem. Altfel, vom rămîne pentru toţi un secret.
A vrea să fim înţeleşi, a vrea ca sensul să ajungă la celălalt este scopul nostru. Iată, verbul a ajunge... A ajunge la ceilalţi.
A scrie este, fără îndoială, o operă de traducere. Ne vine, într-un anume moment al vieţii (poate deja în copilărie sau în plină adolescenţă), dorinţa exacerbată de a dizolva cheagul, de a întredeschide caseta care ţine închise gîndurile şi de a le arăta în sfîrşit. Astfel, din necesitate, pentru a transmite nevoia noastră interioară deja foarte puternică, învăţăm să folosim cuvintele, să le întrebuinţăm în scopul nostru. Creştem treptat, rafinăm arta, găsim cuvintele mai bune, imaginile mai puternice, poveştile care să traducă mai bine, adică să ducă în altă parte, la ceilalţi, gîndurile noastre.
Nu e chiar trecerea de la un text la alt text, obişnuiţi fiind cu noţiunea clasică de traducere în care un text în limba 1 trebuie dus-transformat într-un text în limba 2. Gîndurile nu au o consistenţă textuală, verbală: sînt ca o magmă, ceva indistinct şi încă nedeschegat; păstrînd aceeaşi metaforă textilă a cuvîntului text, gîndurile sînt doar nişte fire, fire ale unei stofe care încă n-a fost ţesută. Să zicem că textul devine traducerea gîndurilor, viitoarea lor texture.

Traducerea şi parafraza

Dar, mi se va spune, adevărata traducere înseamnă trecerea de la un text la altul. De acord, să rămânem la această esenţă originară. Dar nu trebuie neapărat să fie trecerea de la o limbă la alta. Poate să fie ceva diferit. Parafraza, de exemplu.
Eu ador parafraza. Ca profesoară, datorită meseriei o folosesc în fiecare zi. Parafrază înseamnă pur şi simplu „a spune cu alte cuvinte”. În general, o asociem cu şcoala, cu acel exerciţiu şcolar specific constînd în versiunea în proză a unui text poetic. Clasică parafraza din Iliada (în traducerea lui Monti, bineînţeles...): «Cantami, o Diva, del Pelide Achille / l’ira funesta che infiniti addusse / lutti agli Achei». Este vorba de găsirea altor cuvinte pentru a spune acelaşi lucru, cuvinte mai simple, mai apropiate de noi şi într-o sintaxă mai liniară. De exemplu: O, Muză, ajută-mă să povestesc mînia mortală a lui Ahile, fiul lui Peleus, care a adus nesfîrşite suferinţe Aheilor. Cam aşa ceva. Mai clar, mai inteligibil.
Scopul oricărei parafraze este, fără îndoială, să facă mai inteligibil textul, mai accesibil tuturor: din nou, a te face înţeles! Dar uneori nu ne este suficient, simţim nevoia să adăugăm alte cuvinte, sinonime, locuţiuni, explicaţii. Vrem să explicăm mai bine, să lărgim discursul, să pătrundem mai în interior... De exemplu, ne vine să atragem atenţia că termenul „funestă” conţine cuvîntul latin funus care înseamnă „moarte” şi de aici vine „funerar”, şi atunci, da, noi am „tradus” mînie mortală, dar poate ar fi fost mai bine ʻaducătoare de moarte, letalăʼ... Este o mînie care aduce moarte, care produce suferinţe. În fine, parafraza se transformă inevitabil în comentariu sau, mai bine zis, ne conduce la comentariu. Graniţa este instabilă. A parafraza înseamnă şi a comenta.
Şi ce e comentariul (atît de criticatul şi de dispreţuitul comentariu, exilat de noile pedagogii!) dacă nu un infinit şi melancolic „a vorbi în jurul a ceva”, „a spune cu alte cuvinte” şi, deci, „a traduce”? Ne aflăm tot acolo: vorbim ca să ne facem înţeleşi. Multiplicăm cuvintele, le variem, facem eforturi să le însoţim cu sinonime şi perifraze nesfîrşite cu unicul scop de a fi mai clari şi, deci, de „a ajunge” mai bine, mai direcţi, la urechile, la mintea celuilalt, elev, prieten, fiu...: celălalt care stă în faţa noastră şi pe care vrem „să-l facem să înţeleagă”.
Nu e neapărat necesar să fie două limbi. Parafraza este o traducere dintr-o limbă... în aceeaşi limbă. Parafraza are de-a face mai mult cu timpul decît cu locul, cum se întîmplă, în schimb, pentru traducerea propriu-zisă care trebuie să transporte un text dintr-o ţară în altă ţară; nu, cu parafraza ducem textul dintr-un timp în altul, transportăm, de exemplu, italiana medievală a lui Dante la italiana noastră curentă, traversînd şapte secole. De ce o facem? Pentru că sînt opere care par scrise într-o limbă străină doar pentru că aparţin trecutului. De aceea ni se par îndepărtate şi aspre. Facem efort să le citim şi avem tendinţa să le abandonăm. Şi e mare păcat. Înseamnă să condamni la uitare mari capodopere. Nu ne putem permite acest lucru. De aceea, în prezent, unii scriitori propun rescrierea marilor opere într-o limbă mai simplă, mai apropiată. Baricco, de exemplu, a rescris Iliada şi o parte din Moby Dick. A vrut să salveze acele poveşti pentru că, spune el, sînt naraţiuni de nepierdut care însă, fiind noi acum incapabili să le citim, s-ar pierde. Rescrierea, aşadar, ca formă de salvare, ca sistem pentru a ţine în viaţă cărţile trecutului. Şi a rescrie nu înseamnă, oare, a traduce?

Dar activitatea noastră de traducere-parafrază nu are loc numai la şcoală şi nu priveşte doar cărţile. Ni se întîmplă în fiecare zi, tot timpul, să „parafrazăm”, să spunem la nesfîrşit şi tot mai bine, găsind cuvintele mai potrivite, ce gîndim, ce ni s-a întîmplat, ce ne-am dori. Parafrazăm cu prietenii, fiii, părinţii, rudele, comercianţii... Spunem ceva şi, pentru că nu ni s-a părut că am spus-o în modul cel mai clar, o repetăm diferit: ca s-o explicăm, s-o lămurim. Ca celălalt să ne înţeleagă, adică să intre în mintea noastră, „să citească” ce voiam să spunem.

De asemenea, digresiunea. Cînd pornim de la un detaliu şi o apucăm pe străduţe laterale discursului... Ca atunci cînd o apucăm pe unele cărări părăsind strada principală: ce altceva e o digresiune dacă nu încercarea, din nou, de a te face înţeles, de a spune mai bine, cu alte cuvinte, chiar cu alte poveşti? Există mereu ideea unei transportări, a unei translocări: a duce sensul „în altă parte”, într-o altă lume unde locuieşte celălalt la care vrem să ajungem.
Unicul risc este de a te pierde. Cînd comentariul-digresiune mă prinde prea mult, eu ştiu de unde am pornit, dar nu ştiu unde ajung şi nici ce locuri traversez; n-am limite de respectat, graniţe în interiorul cărora să stau. Pot... să mă întind. Sînt foarte liber, aş spune că sînt fără legături, fără oprelişti, fără reguli. Mă ghidează o singură stea: a-l face pe celălalt să înţeleagă ce mă apasă. Dar în faţa mării întinse, te simţi atît de exaltat, că poţi greşi direcţia. Şi atunci lucrul pe care voiam să-l spun (textul de plecare) va fi doar pretextul: textul de sosire era scopul, opera adevărată, obiectul care se dorea cu adevărat creat. Riscul „vorbitului în jurul a ceva” e să învingă tocmai acel „în jurul ceva-ului”.
Ce voiam să spun este că astăzi mai mult ca niciodată mi se pare că ar trebui, toţi, să facem un exerciţiu de traducere: ar trebui, constant, să ne apucăm să ducem în altă parte un sens şi să-l încredinţăm cui nu-l înţelege, cui nu are instrumente suficiente...
Astăzi mai mult ca niciodată, spun, pentru că una dintre problemele cele mai grave este ca oamenii să nu înţeleagă ce citesc, să se chinuie. Nu doar la şcoală, nu doar tinerii. De aceea, activitatea de a traduce – a parafraza, acel a spune acelaşi lucru în alt mod, în altă limbă, este pentru mine una dintre activităţile cele mai importante ale vieţii sociale şi culturale, căreia ar trebui să-i dedicăm mult timp şi energie: a explica, a limpezi, a facilita, a desface nodurile, a lumina suprafeţele întunecate... pentru ca mesajul să fie, întotdeauna şi pentru toţi, comprehensibil. Pentru ca lumea să fie descifrabilă şi transparentă.
A înţelege şi a te face înţeles. Fără această interacţiune esenţială bazată pe sens, mi se pare cu adevărat anevoioasă orice formă de convieţuire pe acest pămînt.


Paola Mastrocola
(cu acordul revistei „tradurre. pratiche teorie strumenti”, 4/2013, capire-e-farsi-capire-un-gesto-eterno-e-quotidiano)
Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone
(nr. 7-8, iulie-august 2013, anul III)