Prietenii și drumeții montane

Despre una din primele exploratoare ale Munților Carpați, Bucura Dumbravă –pseudonimul literar al lui Fanny Seculici sau Fanou, cum îi spuneau prietenii – a scris și Emanoil Bucuţa [1], un bun prieten, în revista Boabe de grâu, în Pietre de vad, Al doilea Anuar al Bucegilor, în prefaţa la lucrarea Bucurei: Cartea munţilor, ediţia a treia, 1943. Soția sa, Lucia Borș-Bucuța [2], a povestit că Emanoil Bucuța a cunoscut-o pe Bucura Dumbravă în 1919 și a intrat în mica societate turistică de amatori, numită Colonia, unde fiecare membru purta câte o poreclă muntenească: Laita, Caraiman, Vânturiș, Clinci, Topolog, Cozia, Ceahlău etc. Emanoil Bucuța primise porecla: Bucșoiul. Dar și Bucura Dumbravă, al cărei nume de familie era Iosefa Seculici, după tată slovacă, era o poreclă primită după ce făcuse două mari ridicări la munte: una pe masivul Retezatului, unde se odihni pe malul iezerului „Bucura”, în cortul său, și cea de-a doua ridicare pe Dintele Morarului din Bucegi pentru întâia oară făcută de o femeie.

În imagine, Bucura Dumbrava (Sursa: ANR, SANIC, fond Bucura Dumbrava, dosar 33, poza 5)

Din copilărie, Fanny Seculici a scris poezii în limba germană, iar la 14 ani le-a citit Reginei Elisabeta – Carmen Sylva, care a apreciat-o [3]. Frecvent, o vizita la castelul Peleș și o fermeca cu povești despre drumețiile ei montane. Ottilia Michail-Oteteleșanu [4], o doamnă din anturajul Reginei Elisabeta și prietenă cu Fanny Seculici, își amintea de zilele petrecute în Peleș:
„Mai târziu, în vara anului 1915, când locuiau în Castelul Pelișor și protocolul la Curtea ei de văduvă era mai îngăduitor, Bucura, câțiva prieteni și cu mine, în echipamentul de munte, gata de plecare, am dat năvală în micul ei pavilion de pădure ca să o salutăm. Sufletul ei îngreunat de durere s-a înviorat ca în zilele vesele și trăii un moment de adevărată bucurie. Alt punct de contact pe care Regina l-a creat între Bucura Dumbravă și mine a fost arta – Bucura era scriitoare, eu pictor și când condeiul lâncezea, se grăbea penelul sau dimpotrivă. Dar o contopire sufletească completă intervenea în ceasurile de muzică. Pătrunderea adâncă a Bucurei în tainele gândirii muzicale o făcea să treacă cu (sic!) ușurință peste greutățile tehnice și avea o pricepere deosebită de a acompania. După ce se stingeau luminile în sala de muzică a Reginei, fugeam la Bucura și câte ore de armonie nu petreceam împreună parcurgând caiete întregi de Brahms, Schubert, Schumann, Wolf. Ca și Caragiale, nu iubea decât muzica germană, care începea cu Bach și se termina cu Beethoven. De câte ori nu ne prindeau zorile și pe noi și pe cei ce ne ascultau.” [5]
Îndrăgostită de munți, Bucura Dumbravă a suit pe Negoiu, la Bâlea în Munţii Făgăraşului, în Retezat, Parâng, Iezer, însă marea ei slăbiciune era masivul Bucegi cu Peştera Ialomiţei. Pe Valea Mălinului, a urcat prin 1901 sub conducerea călăuzei Gheorghe Ion Marin Vasile, Gheorghe al Sandei, zis și Gheorghe Cârnu, pe Acul Mare al Morarului, a suit în 1921 sub conducerea lui Theodor Rosetti-Solesru şi în tovărăşia fraţilor Vătămanu. Ca o preţuire a acestei activităţi, „Vârful Ocolit” de pe Omu poartă numele ei.
Din cercul de prieteni ai Bucurei Dumbravă făceau parte: Eufrosina (Frosy) Neniţescu-Boerescu, Elena Romniceanu, Natalia Slivici, Nicolae Bogdan, doctorul Alceu Urechia [6] şi, mai târziu, Mihai Gold-Haret [7]. Cu acești prieteni călătorea, cu ei îşi petrecea serile la Peştera Ialomicioarei, mai ales cu „moş nălucă” – Nicolae Bogdan şi cu „marele urs” – doctorul Alceu Urechia. Frumoase şi interesante sunt amintirile de drumețiilor pe munte scrise de Bucura sau de prietenii ei, de exemplu amintirile lui Alceu Urechia:
Cu Bucura, sus la Omu, ne-am încălzit sufletul la focul aprins de soarele care scăpăta în dosul Pietrei Craiului și al Făgărășenilor, cu Bucura am suit Biștea și Negoiu și ne-am rostogolit prin Strunga Dracului, până’n apele albastre ale Lacului Căltunului. Cu Bucura am urcat Parângul și Retezatul, cu ea, legănați de valurile Bucurei, am dormit zgribuliți în cortul nostru; cu Bucura am petrecut nopți și nopți sub bolta atât de înstelată a munților, și am dormit ascultând, departe, departe, lătratul câinilor din Jepul Mare. [8]
O bună prietenă de drumeții a Bucurei Dumbravă a fost Frosy Neniţescu [9], ele fiind deseori împreună în călătorii montane. Bucura a făcut numeroase expediții în Munții Carpați, de regulă, în grup de 5-6 persoane, unele de câteva zile în masivul Făgărașului, pe Retezat, Parâng sau Iezer, care se organizau din timp – erau necesare pașapoarte, bilete de liberă trecere pentru cai, angajarea călăuzelor, provizii, corturi [10]. Potrivit lui Frosy Nenițescu, Bucura Dumbravă și-a asumat riscuri politice, trecând înapoi în Austro-Ungaria și iritând cu prezența ei pe grăniceri maghiari. Iarna, chiar dacă era mioapă, Bucura urca munții pe schiuri, purta haine de alpinism, a călărit o „iapă celebră” pe nume Liza. Frosy Nenițescu, care o numea pe Bucura Fanou, își amintea de întâlnirile cu Regina Elisabeta, de peripețiile lor montane:
„Și așa, în fiecare vară, încetul cu încetul, se făcu obiceiul. Fanou mă lua cu dânsa la munte. Popasul obișnuit era Peștera Ialomicioarei, unde făceam „pusnice” cum zicea Bucura. Piatra Focului era „locul” nostru în Poiana Schitului Nou. Acolo mâncam, acolo stăteam de vorbă cu prietenii, târziu, în nopțile înstelate, la lumina jarului, alipiți de pârâul ce curgea ascuns în pădurea de mândre „Telechea”. Câteodată, dacă fânul proaspăt cosit de moș Ioil, sau stelele prietene erau prea ademenitoare, întindeam sacul de dormit pe fâșia îngustă de pământ, între foc și pârâu, și ațipeam acolo, sub stânca afumată. Odată, într-o noapte de acelea argintii, în care stelele parcă-ți pică în poală, fusei trezită de un miros neobișnuit. Sacul de munte unde dormea Fanou se aprinsese de căldura jarului! Câte cântece de haiducie sau de dor de ducă n-a auzit Piatra Focului! Acolo îi plăcea Bucurei să cânte seara, la pâlpâitul focului, cu glasul ei limpede și plăcut”. De asemenea, de excursiile de iarnă: „Dar tocmai aceste preparative (iarna, la gura sobei, sau ascultând muzică, brodam zicale cu tâlc pe șervete sau saci de provizii!) tocmai ele ne legau mai bine, întrețineau viu dorul nespus de munte, dorul de ducă. Și când sosea data plecării, nimic nu ne putea împiedica să plecăm la drum. Ploaie! Ninsoare! Acestea făceau parte din program și ne erau prieteni. Niciodată n-au auzit-o pe Fanou văitându-se de vreme urâtă. Niciodată n-am văzut-o obosită sau rău dispusă la munte. Iată-ne la (...) Bâlea din Negoi, pe o ploaie neîntreruptă de 5 zile. Ajunsesem la sfârșitul pâinii (pâinea era problema aprovizionării, pe vremea aceea când Bucura încă nu crease Hanul drumeților). Dar ce ne păsa nouă de ceață, ploaie, de loc strâmt, de șindrila găurită. Veselia, imaginația, bucuria lăuntrică erau prea mari și Fanou știa prea bine să scoată din fiecare talente nebănuite, și atunci, ce baluri costumate din te miri ce, farandole, șarade vii, cântece improvizate în cabana strâmtă și afumată!
Dar iarna cu skiurile la munte! Și aci, Fanou a fost o înaintașă. În ciuda ochilor ei atât de miopi și a picioarelor ei atât de mici, Bucura începuse la 40 de ani să urce Bucegii cu skiuri, încântată de noile frumuseți ce i se dezvăluiau”. [11]

Prima parte a articolului lui Frosy Nenițescu-Boerescu: Bucura Dumbravă și Carmen Sylva,
publicat de Emanoil Bucuța în revista pe care o conducea – „Boabe de grâu”, An V, nr. 10, oct. 1934, p. 632

O altă prietenă apropiată a Bucurei Dumbravă a fost Natalia Slivici (poreclită Laita), cu care a colaborat în cadrul Asociației Creștine a Femeilor. La Arhivele Naționale se păstrează mai multe scrisori ale unor fete pe care le-a educat în cadrul Asociației Creștine a Femeilor și, Natalia Slivici, împreună cu Bucura Dumbravă, le-a condus în excursii montane [12], iar la Biblioteca Națională a României este corespondența celor două prietene, de exemplu această carte poștală:

            Domnișoarei Natalia Slivici
            În oraș
            Str. Teodor Aman 35
            duminică, 17 martie 1910

            Cred că vederea asta e luată de pe Cozia!
            Laito dragă, ce ți s-a întâmplat că n-ai venit la Chindia [13] aseară? Mult mi-ai lipsit. Am jucat cu turbare și am început să pregătim grupurile pentru concurs. Aș vrea să te am în grupa mea, da? Când ne vedem? Mă primești la tine miercuri seara? Am uitat numărul tău de telefonic și nu-l găsesc în listă!
            Sărutări dulci,
Bucura

1910, martie 17, București. O scrisoare a Bucurei Dumbrava trimisă Nataliei Slivici
(Sursa: Biblioteca Națională a României, fond Bucura Dumbravă, dosar 652, f. 8f, v.)

Un alt prieten al Bucurei Dumbravă, Șerban Oteteleșanu [14] a păstrat și el amintiri ale explorărilor montane alături de Bucura:
„Dintre multele excursii pe care le-am făcut cu Bucura Dumbravă, una care mi-a lăsat o
amintire puternică este aceea de la Omu-Caraiman-Peștera, prin valea Morarului din august 1915. Din Poiana Coștilei luarăm drumul care dă în Valea Morarului pe la Timbal. Ziua era minunată și pădurile de fagi, cari începuseră să îngălbenească, păreau stropite cu aur.
O văd și acum pe Bucura urcând tacticos cu pașii ei mărunți prin poteca nu tocmai ușoară pe alocuri din Valea Morarului. A face o excursie în munți în tovărășia Bucurei era desigur una din cele mai desăvârșite plăceri, căci totul era armonios – ținuta, gândul, vorba, veselia și seriozitatea ei, cultura ei care se arăta la cea mai ușoară atingere spirituală – pe deasupra calităților specifice sportive, făcuse din ea nu numai o turistă desăvârșită, dar mai presus o turistă aleasă.
(...) Turismul înseamnă să înfrunți unele greutăți de drumeție întru căutarea frumosului în natură și fericirea de a-l găsi și a-l înțelege. Și pentru aceasta nu se cer numai picioare. Până la jumătatea văii, timpul se menținu frumos, dar deodată de la Omul începură să se lase repede în jos pânze dese de nori și în curând o pâclă deasă ne învălui, așa că am urcat prin ceață partea cea mai grea a Văii Morarului, iar sub ultimul povârniș care suie la Omul, o ploaie măruntă și rece ne îngreună pasul. Când atinsesem platoul de sus, un vânt năprasnic ne izbi în față și ne sili să ne oprim în restul năruit al vechii case de pe Omul, unde am putut să ne ghemuim mai la adăpost într-un colț, căci casa nu mai avea acoperiș. Nici gând să rămânem acolo, voiam să așteptăm numai să treacă furia furtunii și într-adevăr numai după vreo jumătate de oră, ploaia încetă și ne-am hotărât să coborâm în grabă la casa de pe Caraiman, unde puteam petrece noaptea și unde ne așteptau caii cu bagajele și proviziile pentru o pusnicie de o săptămână în Stâna Burlacului din Valea Oarbei.
Ceea ce caracterizează pe Bucura Dumbravă și ceea ce datorăm noi toți este acea comuniune cu natura, învățându-ne să iubim muntele sub orice aspect, pe orice vreme, și atunci când nici un nor nu știrbește întinsul albastru al cerului, ca și pe ploaie, și pe vânt. Nici un murmur, nici o scânteie nu era îngăduită, căci vorbele erau totdeauna cuviincioase în jurul ei și vorbăria unora dintre noi trebuia să rămâie în vale. (...)
Grăbirăm pașii căci seara se lăsa și ploaia reîncepea. Cu greu, mai mult în întuneric și dibuind, am ajuns pe la orele 8 la casa de la Caraiman, unde caii sosiseră devreme și ne așteptau pentru a coborî a doua zi la Peșteră.
Cinci ani mai târziu, împreună cu Bucura, Th. Rosetti și încă doi tovarăși am revenit prin aceste locuri, de astă dată înecate în soare până în cele mai întinse depărtări. Escaladasem Colții Morarului, urcând prin Bușteni, prin Coștilei și apoi de-a dreptul pe o siștoacă care ne scoase la baza primului colț. T. Rosetti era cel mai sprinten și cel mai antrenat pentru acest soi de turism cu frânghii, piolet și colțari. La început am crezut că Bucura se va mărginii să contureze colții, căci nu trebuia să uităm că trecuse de 50 de ani. Care nu fu mirarea noastră când ne declară că venise să escaladeze măcar primul ac care este mai puțin periculos. Și cu o precizie și precauțiune pe cât de uimitoare, pe atât de îndemânatecă, Bucura s-a urcat la vârsta de 54 de ani pe unul din colții Morarului și cred că a fost ultima ei excursie mai grea și mai interesantă în munții noștri”. [15]

Bucura Dumbravă cu prieteni într-o drumeție montană
(Sursa: ANR, SANIC, fond Bucura Dumbrava, dosar 33, poza 1, carte poștală)

În cursul unei excursii efectuate alături de Mihai Gold-Haret [16], în septembrie 1918, parcurgând valea pârâului Horoaba, un traseu spectaculos în Munții Bucegi, scriitoarea ar fi meditat pentru întâia oară la viitoarea sa operă, Cartea munților, iar apoi, ajunsă la Omul – a fost prima femeie care a urcat pe vârful Omul, cel mai înalt din masivul Bucegi –, a vorbit despre un proiect de societate turistică la care se gândise în timpul ocupație țării de către Puterile Centrale.
Bucura Dumbrava a scris direct în limba română Cartea munţilor, apărută în 1920 la editura Cartea Românească. Emanoil Bucuţa a fost impresionat și a scris elogios în Al doilea Anuar al Bucegilor: „Cartea munţilor e cea mai frumoasă floare, sădită în grădina literaturii româneşti, pe care Bucura a adus-o din drumuri de treizeci de ani” [17], iar în lucrarea sa Pietre de vad, vol. I: „Bucura Dumbrava nici nu era decât un munte frumos, întrupat și miniaturizat între noi, ca să nu ne sperie. Cartea Munților era jurnalul ei, testamentul lăsat nouă” [18].

Coperta lucrării Cartea Munților de Bucura Dumbravă, ediția a II-a

Încă din anul 1919, Bucura Dumbravă a propus înființarea primei societăți de turism „Hanului drumeţilor” – așa își amintea prietenul și colaboratorul ei, Emanoil Bucuța – şi mai apoi a Turing-Clubului României. Bucura dorea un adăpost pentru iubitorii de munte, la Sinaia, cu bibliotecă, muzeu, poate sală de conferințe, o himeră la care a muncit de fapt Mihai Haret. „Hanul drumeților”, această primă societate turistică din România a fost înfiinţată după Primul Război Mondial, la 15 martie 1921, într-un local din Sinaia, împreună cu Frosy şi Mircea Neniţescu, cu Elena Romniceanu, Natalia Slivici, Emanoil Bucuța, Mihai Haret.
Ca organizare, „Hanul Drumeţilor" era o societate anonimă pe acţiuni, formulă turistică unică pe meleagurile noastre. O primă emisiune de acţiuni, în valoare de 200 000 lei, a fost acoperită integral de către cei opt membri fondatori: Ion Bianu (profesor universitar), Fanny Seculici (scriitoare), Sophie Bragadir, Mircea Neniţescu (inginer), Emanoil Popescu (publicist), Aurel Stănescu (procurist), Dimitrie Furnică (comerciant) şi Mihai Haret (naturalist şi geograf). Se pare că a existat și un comitet ştiinţific figurau Simion Mehedinţi, Fanny Seculici, Otilia Oteteleşanu,Mărgărita Miller-Verghy, Mihai Haret şi Alexandru Tzigara-Samurcaș [19].
Prima acţiune importantă a „Hanului Drumeţilor” a constituit-o deschiderea la Sinaia a două adăposturi, care funcţionau în case ţărăneşti închiriate. Primul, apărut înaintea recunoaşterii juridice a asociaţiei, avea opt locuri şi a fiinţat în anii 1920-1922 (numai vara). Un al doilea han a funcţionat în intervalul martie 1921-februarie 1922. Implicarea Bucurei Dumbravă şi a lui Mihai Haret, oameni cu oarecare greutate socială, în această întreprindere este mai amplă decît s-ar bănui. Fără să dezarmeze, conducerea „Hanul Drumeţilor” a dat curs unui mai vechi deziderat al Bucurei Dumbravă de înfiinţare a unei case de adăpost la Peştera Ialomiţei. Din 1923, „Hanul Drumeţilor” avea sedii secundare la Sinaia, Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Chişinău, Brăila, iar ulterior s-a mai înfiinţat cel puţin una, la Călăraşi. La 2 aprilie 1926, Hanul Drumeților s-a reorganizat în Turing Clubul României, al cărei președinte până în 1937 a fost Mihai Gold-Haret. T.C.R. s-a bucurat şi de o bună apreciere în rândul alpiniştilor, astfel că numărul membrilor a crescut constant.
În 1925, Bucura Dumbrava a înființat loja română a Societății Teozofice, pe care a condus-o până la moarte. A participat la mai multe congrese teozofice, printre care două în India [20]. Astfel, în 1925-1926, Bucura a participat la Congresul Societăţii Teozofice de la Adyar, iar pe când se întorcea din India, s-a îmbolnăvit de ciumă bubonică și a murit la 30 ianuarie 1926, într-un spital egiptean, la Port-Said. Urna cu cenușa Bucurei Dumbravă a fost adusă în țară în primăvara anului 1926 [21]. Ultimele ei scrieri despre impresiile călătoriei în India au fost publicate postum, de Emanoil Bucuța, în volumul Pe drumurile Indiei (1927).
O parte din moșia Seculici a fost transmisă Elenei Râmniceanu și Institutului Român de Studii Sociale. A fost înființat ca premiul anual Bucura Dumbravă pentru Etică și l-a avut ca prim laureat pe Emanoil Bucuța. Un cerc de „prieteni ai Bucurei Dumbravă” s-a reunit încă periodic în comemorarea morții ei și, în 1934, a publicat un volum de omagiu.

Monica Negru
(nr. 7-8, iulie-august 2024, anul XIV)

NOTE

1. Emanoil Bucuța (Emanoil Popescu, s-a născut în 27 iunie 1887, la Bolintin-Deal, Giurgiu – a decedat la 7 octombrie 1946, la București) a fost un scriitor și bibliograf român, membru corespondent al Academiei Române (1941). Numele de familie al mamei sale, înainte de căsătorie, Bucuța, a fost adoptat de scriitor ca semnătură literară și, din 1927, ca nume oficial. A fost preocupat de cercetări de etnografie și folclor, de istorie literară, a scris poezii și romane, a fondat și a condus valoroasa revistă „Boabe de grâu” (1930-1935).
2. Lucia Borș-Bucuța, Emanoil Bucuța și Bucura Dumbravă, în ANR, SANIC, fond personal Bucura Dumbrava, dosar 29, f. 1-9.
3. Emanoil Bucuța, Pietre de vad, București, Editura Casa Școalei și a Culturii Poporului, 1937, p. 16.
4. Ottilia Michail-Oteteleșanu (1885, Huși - 1974, București) a fost o plasticiană, pictoriță română. Ottilia Michail a fost fiica unui distins medic, de origine aromân, și a Eugeniei Raut, descendenta unei familii de nobili polonezi stabiliți în România după 1848. După terminarea studiilor, a devenit pictoriță a Casei Regale și protejata, pe linie artistică, a Reginei Elisabeta. Deși mai tânără, Ottilia a fost apropiată de Fanny Szeculici, au fost împreună și în unele drumeții montane.
5. Ottilia Oteteleșanu în ANR, SANIC, fond personal Bucura Dumbravă, dosar 27, f. 8.
6. Alceu Urechia s-a născut la 11 octombrie 1860, a fost istoric si scriitor, profesor universitar. Și-a făcut studiile în țară și la Paris, unde a urmat medicina. Doctorul Alceu Urechia, deși un singuratic, de unde si porecla de „marele urs”, a intrat in istoria alpinismului românesc în același timp cu Bucura Dumbrava, cu care, uneori, au mers pe munte. Bun cunoscător al Bucegilor și al unei părți din munții Făgărașului, doctorul Urechia era un mare iubitor al naturii și în special al florilor. Grădina pe care o avea la Sinaia era plină de plante alpine din Bucegi.
7. Mihai Haret, Bucura Dumbravă, în ANR, SANIC, fond personal Bucura Dumbravă, dosar 32, p. 5.
8. Alceu Urechia, Un tovarăș fără pereche, în ANR, SANIC, fond personal Bucura Dumbrava, dosar 27, f. 3.
9. Frosy Nenițescu, Fanou, în ANR, SANIC, fond personal Bucura Dumbrava, dosar 27, f. 11-17.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
12. ANR, SANIC, fond Asociația Creștină a Femeilor, dosar 4, ff. 2-15, manuscris.
13. În 1905, Fanny Seculici a înființat societatea „Chindia”, cu intenția de a cultiva gustul pentru folclorul, portul si dansul popular românesc. A colaborat și Frosy Nenițescu, o bună prietenă, pasionată excursiile montane ca și Fanny, care a scris despre ampla corespondență, formarea unui comitet (Bucura - președintă, Nicu Berindei - casier, Vintilă Brătianu - membru), statute, reuniuni, căutarea jocurilor țărănești originale, a lăutarilor.
14. Șerban Oteteleșanu a fost soțul Ottiliei Michael, de profesie inginer.
15. Șerban Oteteleșanu, în ANR, SANIC, fond personal Bucura Dumbrava, dosar 27, f. 21-23.
16. Mihai Gold-Haret (1884-1940), entomologist, promotor al turismului în România. La 15 martie 1921 apare Asociația de turism „Hanul Drumeților”. Printre membrii fondatori alături de numele Bucurei Dumbravă și al lui Emanoil Bucuța a fost Mihai Haret. Președintele asociației a fost ales Mihai Haret. La 2 aprilie 1926 i-a ființă oficial Turing-Clubul României al cărui președinte până în 1937 a fost Mihai Haret. Sediul central al Turing–Clubul era în casa lui Haret.
17. Al doilea anuar al Bucegilor, Sinaia, Editura Secției Alpine a Bucegilor, 1927, p. 138.
18. Emanoil Bucuța, Pietre de vad, vol. I, București, Editura Casa Școalelor, 1937, p. 21.
19. Consultat site-ul: https://dokumen.tips/documents/contributii-la-istoria-alpinismului-romanesc.html
20. Paul D. Popescu, Bucura Dumbravă, în „Prahova”, 12 noiembrie 2022, nr. 9038.
21. ANR, SANIC, fond personal Bucura Dumbrava, dosar 26, f. 1.