Ana Davila și Azilul Elena Doamna

La 13 ianuarie 2024 s-au împlinit 150 de ani de la moartea Anei Racoviță-Davila, o descendentă a nobilelor familii Racoviță și Golești, soția devotată a doctorului Carol Davila, mamă a patru copii, prietenă și colaboratoare a Doamnei Elena Cuza, a Reginei Elisabeta, filantroapă, salvatoare și educatoare de fete orfane în casa ei, apoi în Azilul Elena Doamna, o promotoare a portului popular și a tradițiilor naționale.
Ana Racoviță s-a născută în 1834 la Craiova. Mama ei, Anica, era fiica boierilor Dumitru Golescu și a Zincăi Farfara, care era înrudită cu familiile domnitoare Știrbei și Cantacuzino, iar tatăl ei, Alexandru Racoviță (1773-1853), mare clucer, logofăt al credinței și mare logofăt, cobora direct din familia domnitoare Racoviță.

(În imagine, Ana Davila, portret de Theodor Aman).

Originea lui Carol Davila (Carlos Antonio Francesco d'Avila) a rămas nesigură, Elena Perticari, fiica sa, scriind în lucrarea Din viața și corespondența lui Carol Davila despre ipoteza descendenței sale din Franz Liszt și Marie de Flavigny, contesa d’Agoult. S-au păstrat doar informații privind educația lui Carol Davila, care s-a născut în anul 1828, în Italia, la Parma, a terminat şcoala elementară în Hamburg, învăţând perfect limba germană, liceul l-a făcut în Limoges, iar medicină a studiat la Angers. În 1849, când Franţa s-a confruntat cu o puternică epidemie de holeră, a fost trimis în departamentul Maine-et-Loire, unde a ajutat cu abnegaţie bolnavii. Înclinaţia sa către ştiinţele medicale l-a dus mai departe, către Facultatea de Medicină din Paris, unde şi-a luat doctoratul [1].
În 1853, doctorul Davila a venit în România, chemat fiind de Principele Barbu Ştirbei pentru organizarea unui spital militar în Bucureşti. Carol Davila s-a căsătorit cu Maria, fiica doctorului Marsil de la Spitalul Colţea, dar soția sa și-a pierdut viața și copilul la naștere. Adânc întristat, dar cu un suflet caritabil deosebit, doctorul a înfiinţat un azil pentru 40 de fete orfane şi sărace. Sultana Marsil, mama Mariei Davila, a lăsat prin testament azilului de copii găsiţi a patra parte a averii sale, care să servească la creşterea, educarea şi înzestrarea a 12 copile dintre cele mai bune şi cuminţi [2].
Ana Racoviță în copilărie a avut o bună educație, cea a copiilor de mari boieri, iar la 27 de ani s-a căsătorit cu doctorul Davila. Căsătoria a avut loc la 14/30 aprilie 1861, la Golești, Ana a purtat portul popular, așa cum reiese din relatările fiicei sale, Elena [3]. Soții Davila au avut patru copii: Alexandru (1862-1929), scriitor, Elena (1865-1951), căsătorită Perticari, Zoe (1867-1945), căsătorită Cuțarida şi Carol Nicolae (strigat Pia de intimi, 1870-1937) [4].

Ana Davila și copiii ei, Alexandru, Elena și Zoe-Joița, în Elena General Perticari-Davila,
Din viața și corespondența lui Carol Davila, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1935, p. 309

Ana și Carol Davila au avut o căsnicie fericită, bazată pe dragoste, convingeri și idealuri comune, au lucrat împreună și s-au sprijinit constant, așa cum demonstrează și numeroasele lor scrisori, publicate de fiica lor Elena Perticari în lucrarea Din viața și corespondența lui Carol Davila. Iată, ca exemplu, un început de scrisoare a Anei Davila către soțul său (numit Citta în scrisori):

Duminică seara, 20 septembrie 1864
Am fost foarte îngrijorată, dragul meu Citta, toată săptămâna nici un cuvânt de la tine! Culmea nenorocirii, mii de gânduri prăpăstioase mă urmăresc tot timpul, de aceea, azi dimineața ți-am trimis o telegramă, căci nu mai puteam. Din fericire, buna ta scrisoare a sosit la vreme, ca să mă liniștească...

Iar răspunsul lui Carol Davila pentru Anica a fost:

Într-adevăr ești o ființă încântătoare, atât prin inimă, cât și prin spiritul tău și fiecare cuvânt de la tine îmi face o extremă plăcere, căci văd cât de mult ne iubim și cât de bine ne potrivim în toate...  

Cu ajutorul soţiei sale, dr. Davila şi-a desăvârşit operele filantropice. Aflat iniţial în casa soţiei sale, Ana Davila, micul orfelinat de fete de pe Dealul Cotrocenilor s-a mutat mai apoi într-un edificiu nou, construit special la iniţiativa soţiei Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Elena Cuza, primind numele de Azilul Elena Doamna. Dr. Davila a introdus consultaţii gratuite în spitale pentru bolnavii săraci, s-a implicat şi în stingerea epidemiilor grave izbucnite în ţară. Ana Davila s-a îngrijit continuu de educaţia şi buna întreţinere a orfanelor din Azil. Totodată, soţii Davila au înfiinţat un al doilea azil pentru băieţii săraci, într-un pavilion la vila din Cotroceni, mutat apoi la Pantelimon unde vor organiza şi o şcoală de surdo-muţi cu secţii de tâmplărie şi sculptură.    
Doamna Elena Cuza a vizitat mai multe instituţii culturale şi de binefacere, printre care şi azilul de orfane al soţilor Davila, care i-au devenit ulterior buni prieteni. Referindu-se la acel moment, Doamna Elena Cuza considera că erau prea mulţi copilaşi orfani între cele patru ziduri ale unei odăi şi să fie crescuţi numai de o singură femeie [5]. Astfel, în iulie 1862 s-a pus temelia azilului căruia prin decret domnesc i s-a dat numele Azilul Elena Doamna, planurile clădirii fiind încredinţate arhitectului Benesch [6]. În ziua de 29 iulie 1862, în cadrul unei ceremonii speciale, s-a pus piatra fundamentală a clădirii în prezenţa domnitorului şi a soţiei sale. Astfel, Doamna Elena Cuza zidea, folosind o mistrie din argint, la temelia azilului, o cutie din aramă în care erau depuse: o medalie comemorativă a evenimentului, câte o piesă din monedele timpului şi actul de fundaţie [7]:
Conţinutul actului de fondaţiune era:            
Astăzi, Duminică la 29 ale lunei Iulie, anul 1862, în zilele Măriei Sale Alexandru Ion I Cuza Domnitorul Principatelor Unite, şi ale Măriei Sale Doamnei Elena s'a pus piatra fundamentală a institutului copiilor găsiţi de sub patronajul Măriei Sale Doamna numit Asyl Elena Doamna, fiind ministru preşedinte al Consiliului Niculae Creţulescu, al Afacerilor străine şi de Stat Principele Alexandru Cantacuzino, al Cultelor şi Instrucţiunei Publice Nicolae Racoviţă şi inspector general al Serviciului sanitar Doctor Carol Davila [8].

Orfelinatul de la Azilul Elena Doamna, în Elena General Perticari-Davila, Din viața și corespondența lui Carol Davila, p. 109

Din corespondenţa Anei Davila cu Elena Cuza se constată cât de mult aprecia soţia domnitorului munca depusă de doamna Davila. Astfel, într-o scrisoare din 24 aprilie 1864, Elena Cuza scria:

Mă voi gândi mult la dumneata şi la bieţii copii ai azilului, pe care îi îngrijeşti atât de mult. Dacă anumite fiinţe ar putea bănui cât de atrăgătoare este caritatea, cât de mult apropie inimile alese, lumea ar fi mai bună. îţi mulţumesc dinainte de tot ce vei face, cu atât mai mult cu cât o faci în numele meu, prin propriu-ţi merit [9].

După abdicarea lui Alexandru loan Cuza, Elena Cuza a fost adăpostită o vreme în casa soţilor Davila.
Scriitorul Ioan Slavici menționa cu respect munca Anei Davila la Azilul Elena Doamna: Prima directriță, învățătoare și purtătoare de grijă a Asilului a fost întru fericire pomenita Ana Davila, născută Racoviță. Nimeni nu-i dăduse această însărcinare, ea o luase, ca să aibă mulțumirea de a putea răspunde la ea, și nu din simțământ de datorie, nu spre a-și câștiga pâinea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele își jertfise ea tihna orelor de repaos. Iubirea către sărmanele copile a făcut-o să ostenească și singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelilor ei... [10]             
Azilul arăta astfel: o clădire cu trei caturi, prevăzută cu săli mari de clasă şi dormitoare spaţioase, cu băi de aburi, cu o locomobilă care urca apa la etaj dintr-un puţ subteran aflat chiar în mijlocul clădirii, cu o bucătărie cu aburi. Pe vremea aceea apărea tuturor ca ceva monumental, un aşezământ unic în ţară şi foarte apreciat în străinătate. Corpul didactic era alcătuit din 13 membri, care predau limba româna, geografia, pedagogia, dar și matematica, științele naturale fizico-chimice, contabilitate, croitoria, sericicultura, desenul, pictura, vioara, pianul, lucrul de mâna, broderia, xilografia. La dezvoltarea acestui institut au contribuit şi profesori aleşi de Carol Davila, nume prestigioase cum au fost Spiru Haret, Vasile Urechia, loan Slavici, Al. Odobescu, Mina Minovici, Anghel Saligny, Sava Henţia, dr. Romalo, dr. Istrati. Pentru limbile străine fuseseră aduse institutoare elveţiene germane şi franceze.
Prin donații și eforturile soților Davila Azilul Elena Doamna a ajunns să deţină o admirabilă zestre şcolară: aparatură de fizică şi chimie, globuri terestre, ierbare, colecţii de animale împăiate, minerale, roci, schelete. Exista şi o bibliotecă bogată, cu cărţi donate de ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea, de Principesa de Wied sau de familia Golescu. Mari donatori și susținători ai Azilului Elena Doamna au fost Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Mitropolitul Filaret II, vicarul Calist, Sultana Marsil, Grigore Cantacuzino ș.a.
Conform dorinței exprimate de Elena Cuza, în afară de fetele luate de la doici, s-au mai primit în azil fete cu părinți foarte săraci, infirmi, preoți sau învățători fără avere. Până în 1869, numărul elevelor a urcat la 240, iar în 1887 la 392, grupate într-o diviziune profesională și alta pedagogică. În iarna anului 1887, a fost primită în Azil fiica defunctului scriitor Petre Ispirescu (a carui soție, Sevasta Ispirescu, era împovărată cu 6 copii) [11].
De la începutul modest, Azilul Elena a ajuns treptat unul din cele mai de seamă institute de educaţie din ţară, unde cei mai de seamă cetăţeni erau mândri să-şi crească copilele alături de orfane. În anul morţii lui Carol Davila, 1884, Azilul Elena se compunea din:
1. Secţia normală froebeliană.
2. Secţia normală din 6 clase.
3. Secţia inferioară de menaj.
4. Trei clase pedagogice (pentru formarea învăţătoarelor rurale).
5. Ateneul Elisabeta (pentru indrumare artistică).
6. O şcoală primară.
7. O şcoală de ţesut Elisabeta Doamna. Elevele care absolveau 6 clase normale treceau cu examen de maturitate la toate obiectele; iar la celelalte clase se făceau examene generale la fiecare sfârşit de an. La aceste examene asista de multe ori şi Regina Elisabeta, iar în lipsa ei venea Ministrul de Instrucţie Publică. Iată ce scrie Ministrul Aurelian la sfârşitul anului 1883 Reginei Elisabeta:
Am asistat la examenele Azilului, patronat de Majestatea Voastră, şi am rămas pe deplin mulţumit. Am împărţit premii. Sutele de voci nevinovate au adresat poezii protectoarei lor M. S. Reginii. Azilul merită inalta protecţiune a Majestăţii Voastre! [12]

Azilul Elena Doamna, în „Ilustrațiunea”, An VIII, nr. 27, 1 iulie 1936, p. 7

Printre activitățile desfășurate la Azil se numărau și cusutul, broderia și confecționarea de costume populare pe care fetele le purtau la sărbători. Ana Davila supraveghea aceste activități și coordonase alcătuirea unui caiet de modele după care se realizau costumele populare. O parte dintre costume precum și caietul de modele, împreună cu alte materiale educaționale create la Azil au fost expuse în 1873 la Expoziția Internațională de la Viena și au obținut mai multe diplome și distincții. La această expoziţie universală, dr. Davila a organizat câte o secţie pentru Eforie şi Azil, expoziţia Azilului Elena Doamna ca o şcoală model. Costumele populare cusute la Azil sub îndrumarea Anei Davila au obţinut două diplome de onoare, o medalie de merit şi o medalie de cooperaţie [13]. În 19 august 1873, ca o înaltă apreciere adusă activităţii desfăşurate în slujba Azilului Elena Doamna, Ana Davila a fost numită de către Eforii Spitalelor Civile, directoare onorifică a acestei instituţii.
Elena Davila-Perticari, în lucrarea sa Din viața și corespondența lui Carol Davila, scria despre ziua de 13 ianuarie 1874, când dr. Carol Davila a ținut o conferință, iar Ana, nesimţindu-se bine, a cerut o doză de chinină. Din greşeală, d-rul Bernath i-a dat o doză de stricnină, iar moartea Anei Davila a fost fulgerătoare [14].
Presa epocii a surprins momentul tragic al morții Anei Davila. Astfel, în numărul 1103 din 17 ianuarie 1874 al ziarului „Trompeta Carpaţilor”, Cesar Bolliac, în articolul intitulat La moartea Anichii Davila, scria: Azilul Elena Doamna şi-a pierdut pe adevărata mamă prin pierderea subită şi atroce a femeii Goleasca – singura matronă din înalta societate română, care se îmbrăcase în sacerdocele sacru al formării de soţie, de mamă, de cetăţene române.
Ana Davila a fost înmormântată pe colina de lângă Azil. În 1890, doamnele române i-au ridicat un monument care o reprezenta alături de un copil. Scriitorul Ioan Slavici avea credința supraviețuirii memoriei Anei Davila: Sunt în grădina Asilului două morminte, unul al răposatei directrițe Ana Davila, iar altul al Domniței Maria, în umbra acestor două morminte se adăpostește Asilul și câtă vreme aceste morminte stau aici, spiritul de reciprocă iubire nu se va pierde din „Asil” [15].

Monica Negru
(nr. 2, februarie 2024, anul XIV)

NOTE

1. Lelia Zamani, Davila, în „Materiale de istorie și istoriografie”, An XXII, București, 2008, pp. 177-178.
2. Legatul Sultanei Marsil se păstrează la ANR, SANIC, fond familial Davila, dosar 2, f. 1, manuscris.
3. Elena General Perticari-Davila, Din viața și corespondența lui Carol Davila, Editura Fundatia pentru Literatură și Artă „Regele Carol II", București, 1935, p. 104.
4. Corneliu Ionescu, Descendenţii lui Carol Davila (Mărturii documentare), în G. Brătescu (coord.), Momente din trecutul medicinii. Studii, note şi documente, Editura Medicală, Bucureşti, 1983, pp. 535-342.
5. Lucia Borș, Azilul Elena Doamna, în „Boabe de grâu”, An III, nr. 5, mai 1932, p. 159.
6. Elena General Perticari-Davila, op. cit., p. 110.
7. Dorina Tomescu, Florin Georgescu, Contribuția Anicăi Davila la dezvoltarea Azilului Elena Doamna, în Muzeul National, XIV, București, 2002, pp. 177-182.
8. Lucia Borș, op. cit., p. 155.
9. Elena General Perticari-Davila, op.cit., p. 112.
10. Ioan Slavici, Azilul Elena Doamna, Editura și Tiparul Institutului Tipografic, Sibiu, 1884, p. 26.
11. Liceul Industrial de fete Azilul Elena Doamna - http://cnelenacuza.3x.ro/Istoric/
12. Lucia Borș, op.cit., p. 153.
13. Dorina Tomescu, Florin Georgescu, op. cit., p. 180.
14. Elena General Perticari-Davila, op. cit., p. 365.
15. Ioan Slavici, op. cit., p. 28.