„Dolce stil novo” n-a existat?

Lumea prezentului e ocupată să trăiască, nu are încă perspectivă şi clarviziune taxonomică imediată. Pentru mai buna cunoaştere a trecutului se cristalizează, abia în gîndul cercetătorului, unele grupuri de personalităţi şi trăsături decelabile ulterior. Ele primesc astfel nume şi identitate. Perioada interbelică n-a existat, cu această terminologie, decît după al doilea război. Cei ce trăiau în anii ’30 habar n-aveau că va mai urma o conflagraţie mondială. Sau, aşa cum arăta G. Călinescu în eseurile sale despre estetică, gînditori ca J. Burckhardt şi Doamna de Staël au impus în istoria culturii structuri şi denumiri (Renaşterea, Romantismul), pentru fapte şi situaţii neutre, pe care ei le-au identificat retrospectiv şi le-au asociat. „Aceste formulări nu sînt arbitrare decît fiindcă faptele pe care se bizuie sînt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sînt cu siguranţă”.

Un curent literar important din lirica italiană medievală a perioadei 1280-1310 a fost cel numit „Dolce stil novo”. Componenţii săi erau Dante Alighieri, Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia, Dino Frescobaldi şi Gianni Alfani, avîndu-l ca precursor, cu cîteva decenii mai devreme, pe Guido Guinizzelli. Ei se disociau astfel de „şcoala siciliană” a lui Giacomo da Lentini (notarul regelui Federico al II-lea) şi de „şcoala toscană” a lui Guittone d’Arezzo. Deşi iubirea constituia motorul de inspiraţie al tuturor, era evidentă trecerea de la trobar clus, poetizarea obscură, caracterizată de experimentări stilistice, la trobar leu, definită de rimele dulci şi armonioase, cantabile. Figura feminină dobîndea noi valenţe surprinzătoare, desprinse de concreteţea materială, spre a deveni „îngerul venit din ceruri pentru a arăta miracolul”, intermediarul dintre Dumnezeu şi sufletul omului îndrăgostit. Care, la rîndul său, reprezenta un „cor gentile”, un concept ales şi înnobilat de castitatea sentimentelor.

Originea denumirii acestui curent poetic trebuie căutată în cîntul XXIV al Purgatoriului dantesc. Aici protagonistul se află pe cornişa lacomilor şi îl întîlneşte pe Bonagiunta Orbicciani, un adept al poeziei guittoniene. După replicile de întîmpinare, poetul din Lucca îl întreabă pe călător dacă este el cu adevărat cel ce-a lansat noile rime, începînd cu „Donne ch’avete intelletto d’amore” (O, femei, cunoscătoare de iubire –canţona din Viaţa nouă). Eroul îi răspunde: eu sînt unul care, atunci cînd Amorul mă inspiră, notez, şi în felul în care el îmi dictează, merg înainte legînd cuvintele. Iar Bonagiunta: o, frate, acum văd eu nodul care pe Notar şi pe Guittone şi pe mine ne-a reţinut dincoace de dulcele stil nou pe care-l aud! Văd bine cum penele voastre umblă aproape de sentimentul care vă dictează, ceea ce cu-ale noastre desigur nu s-a întîmplat; iar cine admiră din depărtare nu remarcă alte deosebiri între un stil şi altul. Şi aproape mulţumit de cîte a-nţeles, a tăcut.

49.                   „...«Ma di’ s’i’ veggio qui colui che fore
trasse le nove rime, cominciando
‘Donne ch’avete intelletto d’amore’».
52.                   E io a lui: «I’ mi son un che, quando
Amor mi spira, noto, e a quel modo
ch’e’ ditta dentro vo significando».
55.                   «O frate, issa vegg’io», diss’elli, «il nodo
che ‘l Notaro e Guittone e me ritenne
di qua dal dolce stil novo ch’i’ odo!
58.                   Io veggio ben come le vostre penne
di retro al dittator sen vanno strette,
che de le nostre certo non avvenne;
61.                   e qual più a gradire oltre si mette,
non vede più da l’uno a l’altro stilo»;
e quasi contentato, si tacette”.

Citesc în aceste zile o interesantă culegere de cursuri universitare ţinute pe marginea Purgatoriului dantesc. Între februarie şi mai 2009, Università degli Studi din Milano a invitat o serie de specialişti să explice în faţa publicului, pe rînd, grupaje de cîte două-trei cînturi, astfel încît treptat să fie trecut în revistă amplul bagaj de sensuri şi simboluri ale poemului. Patrusprezece comentatori, mai cunoscuţi sau nu, mai înzestraţi ori mai anodini, au refăcut ascensiunea pe munte: Lucia Battaglia Ricci, Carlo Sini, Gian Carlo Alessio, Giuseppe Ledda, Giuseppe Polimeni, Violetta de Angelis, Mira Mocan, Lino Pertile, Marco Ariani, Luca Azzetta, Sergio Cristaldi, Olga Sedakova, Corrado Bologna, John Scott. În ciuda diferenţelor de personalitate şi temperament analitic, uşor de perceput între ei, cu toţii au la bază o solidă şi temeinică documentare bibliografică, o extrem de nuanţată cunoaştere a textului poetic medieval şi a dantologiei aferente. Rezultatul astfel obţinut a fost cuprins într-un volum semnificativ: Esperimenti danteschi. Purgatorio 2009, a cura di Benedetta Quadrio, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010.

Responsabil cu interpretarea cînturilor XXIII şi XXIV din Purgatoriu a fost Luca Azzetta, profesor de literatură umanistă la Università degli Studi din Bergamo. Printre alte remarci incitante, comentatorul arată că denumirea „dolce stil novo”, atribuită curentului poetic medieval, e de dată relativ recentă. Ea a fost utilizată pentru prima oară abia în 1869 de Francesco De Sanctis, în Storia della letteratura italiana. Termenul s-a fixat temeinic numai începînd cu 1880, cînd a fost reluat de Adolfo Bartoli în lucrarea sa I primi due secoli della letteratura italiana. E cam straniu că, între 1300 şi a doua jumătate a lui 1800, conceptul respectiv n-a existat.
Dar ciudăţeniile nu se opresc aici. Se ştie că nu ni s-a păstrat nici un rînd scris efectiv de mîna lui Dante. Toate cărţile lui au fost transcrise de copiştii medievali, de amicii şi admiratorii care au contribuit, din entuziasm, la difuzarea gîndurilor sale. Bunăoară se cunoaşte că un exemplar al poemului a fost copiat de Boccaccio şi i-a fost dăruit lui Petrarca, în tentativa de-a capta bunăvoinţa poetului umanist faţă de poetul medieval.
Astfel se explică numeroasele versiuni tipărite ale Divinei Comedii. Respectîndu-se exigenţele formale ale lucrării (versurile să aibă, fiecare, cîte unsprezece silabe, să fie dispuse în grupuri de terţine etc.), scribii şi-au adus contribuţia schimbînd litere, cuvinte, ici-colo, îmbogăţind simbolic pe-alocuri, deschizînd noi semnificaţii pe dincolo. Aflăm acum, în mod surprinzător, că una dintre ediţiile cele mai serioase, realizate de Giorgio Petrocchi „secondo l’antica vulgata”, nu redă ca atare faimoasa replică a personajului Bonagiunta, nu vorbeşte despre „di qua dal dolce stil novo ch’i’ odo”. O lecţiune incertă propune „di qua dal dolce stile il novo chiodo” (dincoace de stilul dulce se află noul cui, noul punct spinos). O altă ipoteză redă versul sub forma „di qua dal dolce stil e il novo ch’i’ odo” (dincoace de stilul dulce şi de cel nou, pe care-l aud), ceea ce ar presupune existenţa unui „stil dulce”, diferit de „acela nou”!
A treia versiune de lectură e propusă într-un studiu al lui Enrico Fenzi din 2003: „o frate, issa vegg’io, diss’elli, il nodo / che ‘l Notaro e Guittone e me ritenne. / Di qua dal dolce stil è il novo ch’i’ odo”. Odată cu segmentarea replicii personajului în fraze distincte, li se atribuie cuvintelor o altă semnificaţie: dincoace de stilul dulce se află noutatea pe care o aud. Iar ipotezele merg înainte, insistînd toate pe ruperea sintagmei „dolce stil novo”.
După cum notează Luca Azzetta, „este vorba, la urma urmei, de o chestiune pentru care încă n-a fost găsită o soluţie pe deplin mulţumitoare”. Şi, într-adevăr, ponderea semnificativă a conceptului istorico-literar de „dolce stil novo”, prestigiul dublu confirmat al provenienţei sale (Dante, Francesco De Sanctis), caracterul practic-funcţional pe care-l îmbracă sînt tot atîtea argumente ce stau în calea distrugerii sale. Nu cu o revoluţie terminologică avem de-a face, în numeroasele tentative de relectură a versurilor danteşti. Ci cu tenacitatea iscoditoare a minţii umane, mereu înclinată să pună sub semnul îndoielii adevărurile cimentate, noţiunile consolidate.

Laszlo Alexandru
(nr. 7, iulie 2012, anul II)