Roberto Benigni şi trubadurii de azi ai lui Dante

Grea mai era viaţa de artist în Evul Mediu! Unul şi acelaşi personaj trebuia să compună, să recite, să cînte, să danseze şi să improvizeze pentru a-i distra pe musafiri. Internetul nu funcţiona, televiziunea nu se inventase. Arta era sincretică, iar nobilimea – grosolană. În afară de avuţie şi amuzament, n-o interesa mare lucru. În asemenea condiţii mai curînd neprielnice, oamenii de rînd au simţit nevoia de-a pricepe ce anume se-ascunde într-o poezie adîncă, despre care se auzeau lucruri bune. S-au adresat cu o petiţie către priori şi notabilităţi, rugîndu-i „să vă îngrijiţi de-a obţine şi de-a aproba solemn ca să puteţi alege un om harnic şi înţelept, bine învăţat în ştiinţa acestui tip de poezie, pentru vremea pe care o vreţi, dar nu mai mult de un an, spre a citi cartea popular numită El Dante în oraşul Florenţa pentru toţi cei ce vor să ia aminte, în toate zilele fără sărbători, într-un şir de lecţii continuate cum de obicei se petrece în asemenea lucruri” (“vi preoccupiate di provvedere e di fare solennemente approvare che possiate scegliere un uomo valente e sapiente bene dotto nella scienza di questo tipo di poesia per il tempo che volete ma non maggiore di un anno perché legga il libro volgarmente chiamato «El Dante» nella città di Firenze per tutti coloro che vogliono ascoltare tutti i giorni non festivi in un ciclo di lezioni continuo come di solito avviene in simili affari”, după cum consemnează Franco Nembrini).
La 9 august 1373 consiliul florentin aprobă cererea şi-l numeşte pe Giovanni Boccaccio să citească şi să comenteze în faţa oamenilor Divina Comedie. Prozatorul îşi intră în atribuţii la 23 octombrie 1373, descifrînd pasajele danteşti în biserica Santo Stefano di Badia, de-a lungul a 60 de lecţii, cu care ajunge pînă la cîntul XVII din Infern. Apoi boala şi moartea îl doboară. Dar o nouă disciplină, intitulată Lectura Dantis, ce urma să dobîndească o incredibilă dezvoltare de-a lungul secolelor, tocmai fusese inaugurată.
Lecturi publice din opere literare sau ştiinţifice se tot făcuseră pe-atunci. De fapt, însuşi actul de-a citi se desfăşura cu voce tare şi era de neimaginat ca vreun om să stea, de unul singur, pentru a descifra în linişte semnele dintr-o carte. Istoria culturii consemnează emoţia Sfîntului Augustin, care l-a remarcat pe Sfîntul Ambrozie citind tăcut, fără a articula vorbele, şi a rămas uluit de una ca asta. „Cînd citea, ochii săi alunecau pe deasupra paginilor, iar spiritul său scurta înţelesul rîndurilor, în vreme ce glasul şi limba sa se odihneau. Adesea, cînd eram şi eu prin preajmă – căci nu păzea nimeni la poartă şi nici nu era obiceiul ca un nou-venit să fie anunţat – îl vedeam cum citeşte în tăcere şi niciodată în alt fel. Rămîneam aşezat, într-o îndelungată tăcere – căci cine ar fi îndrăznit să tulbure o atît de mare adîncire în studiu?! – şi apoi plecam, presupunînd că nu voia să fie tulburat în scurtul răstimp cînd, ferit de larma treburilor celorlalţi oameni, se putea dedica refacerii propriului spirit. Se ferea poate să citească cu voce tare, ca nu cumva vreun ascultător atent şi interesat să-l silească să se angajeze în lungi lămuriri sau dezbateri pe marginea unor pasaje mai obscure, pierzînd astfel o parte din timpul destinat cărţilor pe care voia să le studieze. Un alt motiv, poate încă şi mai întemeiat, pentru care citea în gînd era şi nevoia de a-şi cruţa vocea, care i se deteriora cu uşurinţă. În sfîrşit, oricare ar fi fost motivul său interior, acesta nu putea fi decît foarte întemeiat la un bărbat precum Ambrozie”.
Cît priveşte citirea Divinei Comedii în faţa poporului, ea era argumentată de o situaţie specială. Curiozitatea mulţimii neinstruite se ciocnea de dificultatea sensurilor supraetajate ale capodoperei. Aşa se face că lectura trebuie însoţită de comentarii. Privirea alunecă mereu de la substanţa versurilor la conotaţiile explicative din subsolul paginii. Demersul intelectual îşi pierde „linearitatea”, dobîndeşte o mişcare circulară, în care frumuseţea estetică e verificată prin adîncimea semnificaţiilor sale. Iar textul dantesc îşi dezvăluie unicitatea în ansamblul operelor literare ale lumii: pentru a fi corect priceput, trebuie nu parcurs în singurătatea lecturii tradiţionale, ci savurat în cadrul spectacolelor publice.

„Lecturi danteşti” de-a lungul timpului

După implicarea lui Boccaccio în Lectura Dantis, un alt moment propice a apărut în secolul al XVI-lea sub auspiciile Academiei Florentine. O grupare de dantologi pasionaţi (F. Verini, I. Mazzoni, G.B. Gelli, P.F. Giambullari, B. Varchi, G. Galilei şi alţii) au fost însoţiţi în lecturile lor din Purgatoriu şi Paradis de-un public curios, care s-a implicat în dezbaterile din perioada 1540-1589.
Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea fenomenul se instituţionalizează: se constituie La Società Dantesca Italiana precum şi Deutsche Dante Gesellschaft. Cunoscutul cercetător Francesco De Sanctis îşi ţine cursurile de dantologie la Torino şi Zürich. Se inaugurează revistele de specialitate „Bullettino della Società Dantesca”, „Giornale dantesco”, „Studi danteschi” etc. Etapa contemporană a lecturilor porneşte în secolul XX, odată cu pleiada comentatorilor ce se dedică acestei nobile preocupări. În diverse localităţi italiene (Roma, Firenze, Milano, Genova, Napoli) se organizează conferinţe publice ori sesiuni ştiinţifice consistente, fructificate în „lecturi danteşti” ale unor pasaje controversate, unde s-au afirmat specialişti prestigioşi (Isidoro Del Lungo, Francesco Torraca, Attilio Momigliano, Nicola Zingarelli, Michele Barbi, Bruno Nardi etc.). Studiul pe text ia forma unor reputate ediţii ştiinţifice: Scartazzini-Vandelli, Casini-Barbi.
Dar nu direcţia filologico-academică de consolidare a operei danteşti mă interesează în acest context, ci filonul său oral de propagare. În Evul Mediu lecturile pe străzi şi în pieţe erau destinate să aducă poezia la îndemîna publicului analfabet. În secolul XX recitările celebre urmăresc să pună în sintonie spiritualitatea profundă cu publicul grăbit de ritmurile existenţei. Noile mijloace de tehnologie sînt puse la treabă. Au rămas în memorie recitările danteşti ale lui Vittorio Gassman, transmise prin intermediul televiziunii publice RAI şi înregistrate pe discuri de vinil. Cîteva decenii şi-a dedicat scriitorul Vittorio Sermonti recitării Divinei Comedii, iar din peregrinările sale au rezultat trei cărţi groase şi o colecţie de audiocasete.

Succesul lui Roberto Benigni

Fără îndoială că cel mai mare succes de public l-a cules, cu lecturile publice danteşti din ultima vreme, Roberto Benigni. Totul a pornit de la o aparentă întîmplare, cu recitarea unor versuri ale Divinei Comedii într-o emisiune televizată. Surpriza a fost totală. Actorul comic, pe care toată lumea se obişnuise să-l vadă strîmbîndu-se şi bălăngănindu-se pe scenă adopta pe neaşteptate mina sobră şi tonul grav, în articularea perfectă a versurilor medievale. Îşi transporta spectatorii, pentru cîteva clipe, într-o altă lume, de odinioară. Iar cînd liniştea stăpînea şi tensiunea vibra în aer, măscăriciul izbucnea din nou în hohote, sfîşia vraja printr-o aluzie politică licenţioasă. Cele trei momente ale reprezentaţiei gîndite de Roberto Benigni îşi au, fiecare, rolul bine precizat. Prima parte slujeşte la „captarea bunăvoinţei”, prin conversaţia facilă a protagonistului cu publicul, lansarea unor glume în doi peri, efortul de reconstituire a realităţilor sociale, politice, artistice şi mentale din Evul Mediu, asemănate uneori cu acelea din prezent. A doua parte urmează îndeaproape textul dantesc, prin citirea cîntului din seara cu pricina, explicitarea semnificaţiilor sale, scurte digresiuni pe marginea simbolisticii aferente, evocarea unor judecăţi critice semnificative. În a treia parte – de mare sobrietate şi încărcătură artistică – sînt recitate din memorie versurile care tocmai au fost comentate: aici poezia îşi ocupă rolul primordial şi emoţia lirică e copleşitoare.
Prima ediţie a spectacolului Tutto Dante s-a organizat în Piazza Santa Croce din Florenţa, în iulie 2006, de-a lungul a 13 serate, cînd au fost prezentate cele mai importante cînturi din Infern şi ultimul din Paradis. Peste 5.000 de spectatori au urmărit performanţele actorului în fiecare seară. Turneul italian a inclus 130 de spectacole în 50 de oraşe, cu peste 600.000 de spectatori. Turneul internaţional a acoperit cele mai semnificative oraşe ale lumii, unde artistul a fost aplaudat de peste 100.000 de spectatori. Înregistrarea show-ului său a fost transmisă de televiziunea publică RAI, în anii 2007-2008, şi a obţinut recorduri fabuloase de audienţă: prima emisiune a avut peste 10 milioane de telespectatori. Seria de DVD-uri realizate s-a vîndut ca pîinea caldă, împreună cu publicaţiile de mare tiraj La Repubblica şi L’Espresso.
A doua ediţie din Tutto Dante s-a desfăşurat în iulie-august 2012, în aceeaşi piaţă istorică din Florenţa, şi a inclus prezentarea cînturilor XI-XXII din Infern. Succesul a fost la fel de semnificativ. Presa a pus în evidenţă entuziasmul nestăvilit al lui Roberto Benigni şi talentul său uimitor de-a reconcilia scălîmbăiala din Commedia dell’Arte cu filosofia dantescă a Evului Mediu. A treia ediţie, desfăşurată în cele 12 spectacole din vara anului 2013, în decorul florentin prestigios, a adus în faţa publicului cînturile XXIII-XXXIV din Infern. Potrivit indiscreţiilor ajunse în presa internaţională, se pare că Roberto Benigni îşi va fructifica experienţa recitărilor danteşti în filmul artistic pe care îl pregăteşte în această perioadă.

Întrunirile lui Franco Nembrini

Franco Nembrini s-a născut în 1955 într-o familie modestă, cu mulţi copii. Încă din primii ani s-a confruntat cu greutăţile materiale, fiind constrîns de împrejurări să muncească pentru a se întreţine. Viaţa văzută ca o pradă, descoperită şi cucerită pas cu pas, l-a apropiat sufleteşte de experienţele lui Dante de odinioară, l-a ajutat să găsească drumul către Divina Comedie, să facă o pasiune pentru ea. Nembrini urmează studii private, în paralel cu muncile umile, termină liceul şi apoi secţia de pedagogie a Universităţii Catolice din Milano. Se însoară, are numeroşi copii, pe care se gîndeşte să-i instruiască şi el acasă, povestindu-le despre poetul florentin. Treptat se alătură, la lecţiile din sufragerie, colegii copiilor săi, verişorii şi prietenii lor, mamele şi mătuşile acestora. Comunitatea sporeşte, se înfiinţează asociaţia de tineret Centocanti: iubitorii de poezie se înscriu cu drag, mai ales că statutul prevede obligaţia fiecărui membru de-a şti pe de rost un cînt al Divinei Comedii. Tinerii se răspîndesc apoi în alte şcoli, centre culturale şi localităţi, unde duc cu ei spiritul fervent al reuniunilor, răspîndesc învăţăturile acestui ciclu de întîlniri denumite simplu Dante per le massaie (Dante pentru gospodine).
Din munca efectivă la catedră a lui Franco Nembrini, dublată de reflecţiile sale de după-masă în jurul ideilor danteşti, s-au născut cele trei volume Alla ricerca dell’io perduto, urmate curînd de alte trei volume, ce sintetizează lecturile poemului medieval: Dante, poeta del desiderio. Întrunirile lui Nembrini continuă şi în aceste zile, în diverse mici localităţi ale Italiei, prin teatre, săli de sport ori săli festive ale liceelor, cu o frecvenţă lunară ori bilunară. Vorbitorul e un bărbat masiv, cu barbă şi elocvenţă impunătoare, cu voce tăioasă şi ton răspicat. Le împărtăşeşte celor prezenţi legătura sa „umilă şi pătimaşă” cu Dante, de la care a învăţat multe lucruri. Mesajul artistului medieval este actualizat şi tradus pe înţelesul omului contemporan, cu problemele care ne frămîntă pe toţi: iubirea, prietenia, credinţa, binele public etc.
Franco Nembrini, ca un adevărat şef local al organizaţiei catolice Comunione e Liberazione, ne transmite învăţături de viaţă, pentru ziua de azi, extrase şi adaptate din textul dantesc: trăim orbeşte, vînăm doar succesul material imediat, avem nevoie de-o lumină transcendentă care să ne călăuzească. Sacerdotul semi-laic perorează cu patetism, citează bombastic versurile capodoperei, pe care le răsuceşte îndată în slujba monologului său pedagogic, pentru a ne ajuta să reflectăm la raportul dintre curaj şi laşitate, dintre credinţă şi necredinţă. Orice zîmbet e inexistent, hohotele de rîs şi aplauzele de entuziasm – ce dominau dincolo, la Roberto Benigni şi miile sale de spectatori – aici ar fi o impietate. Nembrini îşi continuă netulburat catehizarea energică. Poezia declamată ameninţător, de la înălţimea scenei provinciale, reflectă, ce-i drept, cu fidelitate una din caracteristicile Divinei Comedii. Dar, pe măsură ce minutele spectacolului trec, iar paginile noii cărţi se acumulează, pricepem că avem de-a face cu un predicator plictisitor.

Happening­urile danteşti iniţiate de Franco Palmieri

Franco Palmieri s-a născut în 1955 la Forlì. Evoluţia sa profesională e legată de lumea artistică, unde lucrează ca actor şi regizor. După facultatea absolvită la Bologna în domeniul istoriei dramatice, are numeroase colaborări cu teatre din Bologna, Milano şi Florenţa, semnează regia unor spectacole la New York, Madrid, Paris şi Malaga, realizează proiecte educative în România, Israel, Armenia şi Statele Unite.
(Re)descoperirea lui Dante e întîmplătoare şi este relatată cu toată naturaleţea în noua sa carte Incantati dalla Commedia. Omul s-a aşezat într-o după-masă de toamnă pe o terasă din New York să ceară o cafea; o americancă l-a auzit şi l-a întrebat dacă nu cumva e italian. Cînd el a confirmat, doamna a scos din poşetă o ediţie de buzunar a Divinei Comedii şi l-a rugat să-i citească nişte versuri. Întîmplător cartea s-a deschis la faimosul episod al lui Ulise, care cutreieră mările şi oceanele pînă îşi pierde viaţa.
O idee interesantă se naşte uneori din nimic. Lui Palmieri i-a trecut prin minte astfel să organizeze o serie de recitaluri, care să aducă în străzi şi pieţe sunetul poeziei danteşti. De la cei 100 de recitatori care s-au manifestat în centrul Florenţei, la 9 mai 2006, s-a ajuns cu trecerea timpului la 1265 de recitatori în ziua de 19 mai 2012. (Fireşte că şi cifrele îşi au simbolistica proprie, de la numărul cînturilor poemului, pînă la anul naşterii poetului.) Interpreţii cei mai neobişnuiţi se opresc în faţa trecătorilor şi – potrivit ritualului stabilit – declamă terţinele Divinei Comedii. Nu contează identitatea lor, de multe ori definită doar prin prenume: Raffaella, Maria Vittoria, Massimo, Luigi, Anna, Patrizia. Li se alătură muncitorul Luciano Melisi, un copil, profesorul de fizică Riccardo Pratesi, farmacista Valeria Ghinassi, primarul Florenţei, un pensionar de 80 de ani, cardinalul Antonelli şi cantautorul Lucio Dalla. Frumuseţea poeziei anulează diferenţele sociale, îi unifică pe spectatori. Tulburarea e la fel de mare şi printre deţinuţii multinaţionali de la închisorile Prato şi Sollicciano care, pentru a-l recita pe Dante, încearcă să traducă primul cînt al Purgatoriului în opt limbi şi cinci dialecte diferite (printre care chineza, româna şi calabreza). Cristina Acidini, custodele Polului Muzeal Florentin, povesteşte cum a citit gîtuită de emoţie în telecamere, avînd în stînga sa Madonna di Santa Trinità a lui Cimabue şi în spatele său Madonna di Ognisanti a lui Giotto, pasajul celebru în care Dante îşi îndeamnă cititorii la umilinţă creştină, întrucît trecerea timpului sugrumă orice faimă:

“Credette Cimabue ne la pittura
tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
sì che la fama di colui è scura.”

Din experienţa exaltantă a recitărilor publice a rezultat în cîţiva ani „această cărţulie care este caietul de scenă din culise”, proiectînd flash-uri peste emoţiile unora sau peste entuziasmul altora, în timp ce ploaia cădea fără a reuşi să întrerupă happening­-ul. Palmieri recunoaşte sincer că el nu e un cercetător înverşunat şi nici un exeget dantesc. Dar îl interesează pulsul străzii, are intuiţia spectacolului teatral şi multă iubire în suflet pentru cel mai mare poet italian. Numeroasele versuri citate în cartea sa ni-l readuc pe Dante mai aproape, ne ajută să-i înţelegem gîndurile şi sentimentele.

Trubadurii italieni de azi – fie că e vorba de-un actor comic, de-un profesor patetic sau de-un regizor dedicat – menţin viu fenomenul artistic, prin comunicarea lui directă către spectatori. Pe lîngă filonul cu înţelesuri adînci al studiilor academice, această direcţie populară de exploatare a Divinei Comedii trebuie cunoscută şi apreciată la adevărata ei valoare.


Laszlo Alexandru
(nr. 12, decembrie 2013, anul III)