 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Gingăşie de culori, sunete şi miresme (Purgatoriu VII)
1. Poscia che l’accoglienze oneste e liete «După ce saluturile cinstite şi vesele au fost repetate de trei şi patru ori, Sordello s-a tras în spate şi-a zis: ‘Voi cine sînteţi?’. ‘Înainte ca pe acest munte să pornească sufletele demne de-a urca la Dumnezeu, oasele mi-au fost de Octavian îngropate. Eu sînt Virgiliu; şi nu pentru alt păcat am pierdut cerul, decît fiindcă n-am avut credinţă’. Astfel a răspuns atunci călăuza mea» (v. 1-9). Poeţii s-au salutat de mai multe ori, bucuroşi de întîlnire. Sordello a vrut să afle cine sînt ceilalţi doi. Virgiliu i-a răspuns că s-a stins din viaţă înainte de moartea lui Isus – care prin sacrificiul său le-a deschis sufletelor penitente drumul spre muntele Purgatoriului –, iar trupul i-a fost înmormîntat prin grija împăratului Octavian Augustus. Virgiliu a mai subliniat că damnarea i se datorează faptului că a ignorat creştinismul. „Cîntul se leagă narativ de v. 75 al cîntului VI, exact de momentul cînd cei doi poeţi, chiar necunoscînd fiecare identitatea celuilalt, dar uniţi de emoţia provenienţei din aceleaşi ţinuturi, se îmbrăţişează cu ardoare: se leagă şi de atitudinea polemică de condamnare a celor care, deşi aparţin aceleiaşi patrii nu doar politice, se dedică sfîşierii reciproce şi îşi supun popoarele războaielor sinucigaşe. Între cele două cînturi aşadar nu există nici o fractură: invectiva lui Dante este doar premisa analizei critice pe care Sordello o va face acum neglijenţei principilor. (...) Cei doi poeţi se întîlnesc în aceeaşi voce îndurerată şi vibrantă” (T. Di Salvo). „Tulburarea care a făcut să răsune în tonalităţi de apostrofă şi sarcasm a doua parte a cîntului VI se atenuează pe neaşteptate, atunci cînd privirea Poetului revine asupra grupului frăţesc al lui Virgiliu şi Sordello, în timp ce ritmul versului, fără a mai fi susţinut de mişcarea pătimaşă a invectivei, redobîndeşte o calmare a accentelor, învăluită de emoţie, care prevesteşte cele trei momente următoare, explicaţia îndurerată a lui Virgiliu (v. 22-36), descrierea stilnovistă a «vîlcelei înflorite» (v. 73-81), înşiruirea principilor (v. 88-136). Atitudinea lui Sordello, în aceste prime terţine, este îmbogăţită încă de acel elan afectiv care, întrerupîndu-i nemişcarea, l-a împins spre concetăţeanul său (cîntul VI, v. 73-75), chiar dacă apare un moment de reflexie (s-a tras, a zis: «Voi cine sînteţi?»), în care însă niciodată nu-şi îndreaptă atenţia asupra lui Dante, încă fără a-şi da seama că este viu, dominat mai departe de acel patriotism ce va străbate, fie şi în forme mai moderate, cîntul VII” (E.A. Panaitescu). 10. Qual è colui che cosa innanzi sé «Cum e cel ce vede lucru neaşteptat în faţa lui şi se minunează, că ba crede, ba nu, zicînd: ‘Aşa e... nu e...’, astfel a părut acela; şi apoi şi-a aplecat privirea şi umil s-a întors spre el şi l-a îmbrăţişat cum cel mărunt are voie» (v. 10-15). Trubadurul provensal a rămas uluit de cele auzite, ca omul care nu ştie dacă să creadă sau nu ceea ce află. După ce s-a obişnuit cu noua situaţie, s-a apropiat de Virgiliu şi, confirmîndu-şi respectul faţă de personalitatea glorioasă a acestuia, l-a strîns în braţe cu umilinţă. „Sordello l-a îmbrăţişat nu la nivelul gîtului, cum se făcea între egali, ci la piept, sau la brîu, sau la genunchi, după treapta stabilită în Evul Mediu de ceremonialul din mediile aristocrate. De fapt întîmplarea parcă se petrece în incinta unui palat nobiliar şi constituie premisa celei mai ample scene nobiliare la care curînd vom fi admişi, cînd ne vor fi prezentaţi principii neglijenţi, pe care Dante îi plasează într-o vîlcea. Iar vîlceaua astfel închisă, delimitată, este imaginea societăţii închise, la care ţintea aristocraţia medievală: vîlceaua este ca un fel de parc al unui palat sau castel nobil şi totul acolo respiră un aer de nobleţe, respect, măsură” (T. Di Salvo). 16. «O gloria di Latin», disse, «per cui «‘Oh, tu, glorie a latinilor’, a zis, ‘prin care graiul nostru şi-a arătat puterile, oh, tu, valoare eternă a locului unde-am trăit, ce merit sau ce har mi te arată? Dacă sînt demn de a-ţi auzi vorbele, spune-mi de vii din infern şi anume din care temniţă’» (v. 16-21). Sordello îşi mărturiseşte extazul în faţa lui Virgiliu, care a ilustrat capacităţile maxime ale limbii latine şi este personalitatea proeminentă a Mantovei. Apoi îl întreabă cu mult respect dacă vine din Infern, din care cerc de-acolo. „Întrucît Virgiliu a spus că a pierdut cerul şi nefiind altă cale decît cea străbătută de cei doi poeţi pentru a ajunge în Purgatoriu, Sordello bănuieşte fără a fi sigur că acesta a venit din Infern” (Chimenz). „Ţesută cu elocinţă şi vag retorică apare expresia prin care Sordello i se adresează lui Virgiliu, dar în acord cu demnitatea şi maiestatea ce i-au caracterizat apariţia şi care-i vor distinge figura, atunci cînd îşi va asuma misiunea de a-i arăta şi a-i judeca pe principi. La o lectură atentă să surprindă semnificaţiile cu care Dante îmbogăţeşte zonele de legătură dintre momente poetice de mare importanţă, nu scapă amplificarea figurii lui Virgiliu, prin intermediul cuvintelor lui Sordello, care a fost un versificator în provensală. (...) O justă glorificare, din moment ce Virgiliu se lasă pe sine şi pe discipolul său în grija lui Sordello” (E.A. Panaitescu). 22. «Per tutt’ i cerchi del dolente regno», «‘Prin toate cercurile durerosului ţinut’, a răspuns el, ‘am venit aici: virtute din cer m-a pus la drum şi cu ea vin» (v. 22-24). Virgiliu a străbătut întregul Infern cu ajutorul harului divin, care l-a determinat să facă această călătorie. “Dacă a traversat toate cercurile Infernului, se presupune că a venit din Limb” (T. Di Salvo). 25. Non per far, ma per non fare ho perduto «Nu făcînd, ci nefăcînd am pierdut vederea înaltului soare pe care ţi-l doreşti şi pe care tîrziu l-am cunoscut. Un loc e-acolo jos nu întristat de chinuri, ci doar de beznă, unde plînsetele nu sună ca urlete, ci sînt suspine» (v. 25-30). Virgiliu a fost osîndit să stea în Infern nu pentru că a păcătuit cu vorba sau cu fapta, ci pentru că n-a crezut în Isus, despre care a aflat prea tîrziu. În Infern există un loc unde stau suflete ce nu sînt torturate concret, ci doar tînjesc, în beznă, după lumina divină. „Este o rapidă reluare a trăsăturilor Limbului, care sînt descrise în cîntul IV din Infern. Acolo însă nu se vorbea de beznă, dimpotrivă, se spunea că zona nobilului castel stătea în lumină, chiar dacă aceasta era limitată. Vorbind acum de beznă, poetul poate că vrea să sublinieze sensul alegoric şi înţelege: acel loc e lipsit de tortură fizică, dar şi de lumina harului divin” (T. Di Salvo). „Şi sufletele din Limb rîvnesc să-l vadă pe Dumnezeu şi, sub acest aspect, nu se deosebesc de sufletele din Purgatoriu: ceea ce le diferenţiază este, la cele dintîi, absenţa speranţei, care în schimb însoţeşte sufletele din Purgatoriu, făcîndu-le triste, dar nu disperate” (T. Di Salvo). 31. Quivi sto io coi pargoli innocenti «Acolo stau eu cu pruncii nevinovaţi, de dinţii morţii muşcaţi înainte de-a fi spălaţi de păcatul omenesc» (v. 31-33). Virgiliu este condamnat să stea în Limbul infernal, alături de copiii care au murit înainte de a fi fost botezaţi. „Expresia de dinţii morţii muşcaţi este una dintre cele mai tăioase şi incisive din poem: moartea are aici, în prezenţa copiilor nevinovaţi şi neputincioşi, o imagine feroce şi cîinească, e ca o putere bestială, care se azvîrle şi sfîşie trupurile cu o furie nemiloasă” (T. Di Salvo). „Pe măsură ce discipolul înaintează pe calea purificării şi se reduc posibilităţile de îndrumare din partea lui Virgiliu, care şi el are nevoie de sfaturi într-o lume pe care n-o cunoaşte, figura poetului latin, căruia Dante îi va consacra al doilea elogiu în întîlnirea cu Staţiu, se restrînge într-o îndurerată elegie, făcută din amintirea insistentă a castelului marilor spirite” (E.A. Panaitescu). 34. quivi sto io con quei che le tre sante «Acolo stau cu cei care de trei sfinte virtuţi nu s-au acoperit, şi fără de păcat pe celelalte le-au cunoscut şi pe toate le-au urmat. Dar dacă ştii şi poţi, dă-ne semn să putem veni mai grabnic unde Purgatoriul îşi are adevăratul început’» (v. 34-39). Virgiliu îşi are locul în Limb, alături de spiritele măreţe care, însă, n-au cunoscut virtuţile teologale. După aceste explicaţii, poetul latin l-a rugat pe Sordello să le arate drumul spre intrarea propriu-zisă în Purgatoriu. Ceilalţi ocupanţi ai Limbului sînt aşadar „adulţii drepţi, cărora le-au lipsit virtuţile teologale (credinţa, speranţa, iubirea), de origine divină, în schimb le-au cunoscut şi le-au practicat fără greşeală (fără de păcat) pe toate celelalte, adică virtuţile morale şi intelectuale, caracteristice naturii umane” (Chiavacci Leonardi). „Dacă ştii şi poţi: dacă ştii drumul şi dacă poţi să ni-l arăţi, adică ţi-e permis. Cele două limitări ne amintesc că Virgiliu nu cunoaşte legile după care se conduce Purgatoriul. El este «pelerin» ca toţi ceilalţi (II, 63)” (Chiavacci Leonardi). 40. Rispuose: «Loco certo non c’è posto; «A răspuns: ‘Loc precis nu ni se impune; mi-e permis a merge în sus şi-mprejur; cît voi putea umbla, te conduc eu. Dar vezi deja cum apune ziua şi a urca noaptea nu-i cu putinţă; deci să ne gîndim la prielnic popas» (v. 40-45). Trubadurul s-a oferit să-i conducă pe cei doi, întrucît el nu avea un loc precis desemnat în Antipurgatoriu. Aici sufletele se mişcă liber, însă trebuie să-şi găsească un refugiu în timpul nopţii. „Cuvintele lui Sordello, loc precis nu ni se impune, care sînt un ecou al celor pronunţate de un personaj virgilian în Cîmpiile Elizee (Eneida, cîntul VI, v. 673), arată că toate sufletele din Antipurgatoriu pot urca pe primele trepte ale muntelui, desigur fără a depăşi poarta adevăratului Purgatoriu. Dante îl plasează pe Sordello printre cei care s-au căit doar la sfîrşitul vieţii, prezentîndu-l departe de grupul celor neglijenţi şi la fel de izolat faţă de sufletele din «vîlceaua înflorită». Nu e uşor de stabilit cărui grup îi aparţine, chiar dacă trebuie să respingem poziţia unor critici care, acceptînd informaţia venită de la un vechi comentator, Benvenuto da Imola, potrivit căruia Sordello a fost ucis la ordinul lui Ezzelino da Romano, din cauza relaţiei sale cu Cunizza, sora lui Ezzelino, îl plasează pe trubadurul mantovan printre cei pieriţi de moarte violentă. După D’Ancona, Dante îl izolează pe Sordello vrînd astfel «să-l deosebească şi să-l scoată în evidenţă pe mîndrul mantovan, dintre tovarăşii săi, punîndu-l apoi să intre înapoi în vîlcea, cu multă familiaritate, protagonist al episodului ce urmează, sau pentru că şi el este principe... sau cel puţin ca unul care a frecventat curţile, cum ni se aminteşte din istorie, sau şi mai bine, ca judecător, din timpul vieţii, al faptelor şi al obiceiurilor aristocratice»” (E.A. Panaitescu). 46. Anime sono a destra qua remote; «Aici în dreapta stau suflete într-o parte: de-mi îngădui, te voi duce la ele şi le vei cunoaşte nu fără bucurie’. ‘Cum vine asta?’ i s-a răspuns. ‘Cine ar vrea să urce noaptea, ar fi împiedicat de alţii, ori n-ar fi în stare?’» (v. 46-51). În apropiere se găsea un grup de duhuri izolate, a căror întîlnire le va face plăcere celor doi călători. Virgiliu s-a mirat că ascensiunea pe timpul nopţii era imposibilă: exista o lege a locului pentru aşa ceva? ori penitenţilor le lipsea puterea necesară? “Sufletele a căror cunoaştere va fi plăcută sînt cele generic numite ale principilor neglijenţi. Este vorba de personaje care în viaţa politico-socială au ocupat locuri importante şi au fost împăraţi, regi, principi, demnitari, pe care implicarea în existenţa practică i-a făcut să uite parţial scopurile religioase: de aici căinţa lor tîrzie. Cu ei Dante va continua discursul politic început în cîntul VI, atît prin figura singuratică şi statuară a lui Sordello, cît şi prin invectiva împotriva slugii Italia. Dezbaterea se va încheia în cîntul VIII, cu care VI şi VII creează un fel de trilogie, sau de triptic reprezentînd momente diferite ale aceluiaşi episod” (T. Di Salvo). 52. E ‘l buon Sordello in terra fregò ‘l dito, «Şi bunul Sordello cu degetul pe jos a tras o dungă, spunînd: ‘Vezi? nici de linia asta n-ai trece după plecarea soarelui; nu fiindcă altele te-ar opri, decît bezna nopţii să mergi în sus: aceea, cu neputinţa laolaltă leagă voinţa» (v. 52-57). Sordello le-a explicat cu politeţe, trăgînd o linie pe jos, că după asfinţit nici măcar acel mărunt obstacol nu mai poate fi depăşit. Nu există impedimente fizice, dar întunericul blochează voinţa de a urca. „Este evidentă semnificaţia simbolică a acestei legi din Purgatoriu: putem înainta pe calea purificării doar cu ajutorul harului divin; dacă acesta lipseşte, dacă se aşterne întunericul, omul este împins înapoi sau rămîne înţepenit acolo unde a ajuns. Sufletele trebuie să resimtă de-a lungul existenţei în penitenţă că toată conştiinţa lor religioasă derivă şi îşi trage puterea de acţiune de la Dumnezeu. De aici nesiguranţa duhurilor, uimirile lor, smerenia lor; învaţă acum ceea ce odinioară au neglijat să facă pe pămînt, adică faptul că destinul religios al omului se împlineşte doar întrucît omul execută ceea ce stabileşte şi vrea divinitatea” (T. Di Salvo). 58. Ben si poria con lei tornare in giuso «Cu ea te poţi întoarce jos şi să te plimbi pe coastă rătăcind, pe cînd ziua ţine orizontul încuiat’. Atunci stăpînul meu, aproape uimit, ‘Du-ne’, a spus, ‘aşadar unde zici că ne putem delecta poposind’» (v. 58-63). În timpul nopţii, duhurile pot coborî ori se pot învîrti haotic de-a lungul coastei, dar nu pot urca. Singura alegere înţeleaptă constă în aşteptarea noului răsărit de soare, pentru continuarea ascensiunii. Virgiliu, care s-a mirat de această regulă a unui ţinut pe care nu-l cunoaşte, l-a rugat pe Sordello să-i conducă la plăcutul loc de popas pe care li l-a recomandat. „O semnificaţie complet alegorică dobîndeşte interdicţia de a urca pe munte după apusul soarelui: fără lumina harului divin (soarele), nu e posibil să înaintăm pe calea purificării. Este reluarea unei învăţături evanghelice: «Umblaţi ca unii cari aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunerecul: cine umblă în întunerec, nu ştie unde merge» (Ioan 12, 35), dar imaginile de lumină şi întuneric reluîndu-se mereu în cadrul liturghiei, terţina reprezintă şi o trimitere la tema liturgică, pe care Poetul o va aprofunda în cîntecul Salve, Regina (v. 82), rugăciunea pe care credincioşii i-o înalţă Mariei după lăsarea serii pentru a-i invoca ajutorul în durerile vieţii, spre a deveni demni de vederea lui Isus: Biserica penitentă îşi îndeplineşte purificarea urmînd aceleaşi rituri, înălţînd aceleaşi rugăciuni ale Bisericii militante, continuînd aceeaşi mişcare de asceză începută pe pămînt ca Biserică militantă” (E.A. Panaitescu). 64. Poco allungati c’eravam di lici, «N-am ajuns departe, cînd am văzut că muntele era scobit, ca văile din lumea noastră. ‘Într-acolo’, a zis umbra, ‘vom merge unde coasta-şi face poale; şi-acolo vom aştepta noua zi’» (v. 64-69). În apropiere s-a văzut curînd o vale scobită în coasta muntelui. Sordello le-a confirmat că aceea era destinaţia lor. „Coasta-şi face poale: adîncindu-se, formează în propriul perete o adîncitură, aproape ca poalele unei haine” (Chiavacci Leonardi). 70. Tra erto e piano era un sentiero schembo, «Între deal şi şes era o potecă piezişă, care ne-a dus la gura văii, unde mai bine de jumătate scade» (v. 70-72). O cărare oblică se deschidea spre vîlceaua minunată. „Dante izolează, de celelalte, sufletele regilor şi ale principilor de pe pămînt, în semn de omagiu pentru conceptul medieval de autoritate, care vedea puterea acelor regi şi principi provenind direct de la Dumnezeu, considerîndu-i chiar miniştri ai puterii divine. «Vîlceaua înflorită» este transpunerea în Purgatoriu, pe un plan de spiritualizare sporită, a castelului «spiritelor măreţe» din Limb (nu întîmplător Dante l-a amintit adineaori prin cuvintele lui Virgiliu), ca exaltare a virtuţii omeneşti intens predicate pe pămînt, dar lipsite în toate cazurile de conştiinţa limitei care i-a fost stabilită. Cu cît mai înaltă era datoria acestor notabilităţi pe pămînt, cu atît mai grav erau întrebuinţate virtuţile şi puterile sufletului lor pentru a aduce dreptatea şi pacea; de aceea «tiranii sînt puşi să fiarbă în lacul de sînge încins (bollor vermiglio), iar mulţi care se consideră, în trufia lor, mari regi (gran regi) vor sta apoi în Infern ca porcii-n tină (come porci in brago). Dar datoria ce le-a fost încredinţată, cînd a fost complet sau în parte exercitată corect, era suficientă în judecata lui Dante pentru a-i înălţa deasupra oamenilor de rînd, astfel încît în a doua viaţă, de purificare şi glorie, mai străluceşte peste capetele lor raza demnităţii suverane. (...) La fel aici, în Purgatoriu, egalitatea dintre spiritele despuiate este încălcată în favoarea conducătorilor de oameni şi ţinuturi, despărţiţi de ceilalţi neglijenţi într-o adîncitură a coastei: privilegiu care e totodată un omagiu şi un avertisment, întrucît Henric al Angliei ar putea sta unde l-am văzut pe Belacqua, iar regele Boemiei nu departe de Bonconte» (D’Ancona)” (E.A. Panaitescu). 73. Oro e argento fine, cocco e biacca, «Aurul şi-argintul fin, roşul viu şi albul imaculat, indigoul, lemnul lucios, senin, smaraldul proaspăt cînd se sparge, de iarba şi florile din acel căuş, fiecare-n parte ar fi-nvins la culoare, aşa cum cel mic e întrecut de cel mare. Nu doar pictase acolo natura, ci cu gingăşia miilor de miresme făcea una singură, necunoscută şi nedespărţită» (v. 73-81). Vîlceaua era un amestec armonios al celor mai nobile reflexe: auriu, argintiu, purpuriu, alb, albastru ca peruzelele şi verde ca smaraldul tocmai crăpat. Toate culorile fermecate, de-ar fi fost separat incluse, ar fi fost totuşi întrecute de minunăţia ierburilor şi a florilor de acolo, la fel cum ceva mai mic este depăşit de ceva mai mare. Natura copleşise locul nu doar de culori miraculoase, ci le amestecase cu un parfum nemaicunoscut. Totalitatea oferea o armonie omogenă de imagini şi miresme gingaşe. „Descriind locul în care se află principii care, prea ocupaţi cu interesele pămînteşti, îşi amintesc tîrziu de propria lor mîntuire, Poetul realizează o neaşteptată deschidere – în peisajul aspru şi dificil de la poalele muntelui – într-o natură dolcestilnovistă, în care fineţea fastuoasă a culorilor, dacă este prezentată într-o enumerare precisă, se amestecă la sfîrşit şi se face una singură, necunoscută şi nedespărţită, unde sufletul parcă se rătăceşte: prin acest sentiment bogat şi luminos al naturii, Dante ajunge la «reprezentarea supranaturalului, prin dilatarea reprezentării elementelor omeneşti; pămîntul e dus în ceruri; dar în regăsirea divinităţii de pe pămînt într-o poezie splendidă, Dante este călăuzit de un simţ al măsurii care moderează culorile, chiar şi atunci cînd parcă le accentuează» (Malagoli)” (E.A. Panaitescu). 82. 'Salve, Regina' in sul verde e ‘n su’ fiori «‘Salve, Regina’, pe pajişte şi flori aici şezînd şi cîntînd am văzut duhuri, care din vale nu se vedeau afară. ‘Înainte ca ultimul strop de soare să intre-n cuib’, a început mantovanul care ne-a adus, ‘nu-mi cereţi să vă conduc printre aceştia» (v. 82-87). Dante a observat un grup de suflete care cîntau Salve, Regina, şezînd pe iarbă, printre flori, încît nu puteau fi văzute din afara vîlcelei. Sordello i-a avertizat că va coborî cu cei doi în vîlcea, printre penitenţi, doar după căderea nopţii. „Însăşi perspectiva din care trebuie considerată «vîlceaua», care-i cuprinde, ascunzîndu-i, pe principi, pe care Sordello stînd pe o culme îi supune unei aspre judecăţi, nu poate fi despărţită de sentimentul de umilinţă (Salve, Regina este cîntecul exilului, care subliniază vanitatea lumii, opunînd bunurilor pămînteşti viziunea viitoarelor bunuri cereşti): constituie elogiul său hotărît, căci vine de la suflete care – izolate de celelalte prin omagierea unui obicei pămîntesc de viaţă şi gîndire – în singurătate şi reculegere, dobîndesc o mai intensă conştiinţă a răului comis, care a implicat nu doar persoana lor, ci viaţa unor popoare întregi: la ei, mai mult decît la alte suflete din Antipurgatoriu, viaţa pămîntească are o prezenţă continuă în remuşcarea pentru misiunea universală neîndeplinită” (E.A. Panaitescu). „Cîntecul care se înalţă dintre sufletele aşezate printre flori, în acel parfum nedespărţit, este un cîntec de exil şi lamentaţie după patria pierdută. Vechea rugăciune către Maria, recitată de Biserică la ora Compieta, la căderea nopţii, spune: «spre tine suspinăm, gemem şi plîngem în valea lacrimilor... arată-ne, după acest exil, pe Isus, fructul binecuvîntat al pîntecelui tău». Aceste cuvinte, bine întipărite în mintea cititorului şi pe care doar începutul era suficient să-l evoce, dau glas şi semnificaţie întregii scene. Principii sînt aşezaţi în vîlceaua înflorită, dar de fapt sînt în exil, la fel ca oamenii pe pămînt («valea lacrimilor» este o trimitere la cealaltă vale). Şi ei «suspină» spre înălţimi, la fel ca şi ceilalţi, adunaţi pe pajiştea verde, jos, în Limb. Dacă acest cîntec li se potriveşte tuturor sufletelor din Purgatoriu, cu atît mai mult acestora, care au cunoscut gloria în lume şi acum îi măsoară vanitatea. Ţesătura de raporturi vine să creeze atmosfera de nostalgie serală, blîndeţe şi speranţă, care se va desfăşura în marea pagină de la începutul cîntului VIII” (Chiavacci Leonardi). 88. Di questo balzo meglio li atti e ' volti «De pe această culme veţi cunoaşte mai bine feţele şi faptele tuturor, decît în groapă amestecaţi cu ei. Acela ce şade mai sus şi pare că şi-a neglijat datoria şi nu-şi mişcă buzele la cîntarea celorlalţi» (v. 88-93). Sordello i-a îndemnat pe călători să-i privească de sus, de pe colină, pe principii penitenţi, ca să-i studieze mai uşor. Primul care ieşea în evidenţă era împăratul Rudolf. „Ultima parte a cîntului este dedicată trecerii în revistă a principilor Europei, cu toţii din generaţia care îi precedă pe actualii conducători. Ei apar într-o lumină de tristeţe şi melancolie, mîhniţi să vadă proasta guvernare a urmaşilor lor, a cărei denunţare constituie adevăratul scop al acestor pagini. Înşirarea făcută de Sordello este o evidentă paralelă cu celebrul său Planth sau Plîngerea morţii seniorului Blacatz, unde erau denunţate greşelile principilor europeni” (Chiavacci Leonardi). “Înşirarea principilor, care nu este un «elogiu, ci un act de justiţie, sever şi, pe undeva, înţepător bilanţ al binelui şi răului» (Mattalia), prezintă după D’Ancona «o mare pagină de istorie a lumii contemporane sau puţin anterioare şi, deşi este evident efortul Poetului de-a păstra tonul solemn, profetic angajat, din invectiva împotriva Italiei, se resimte o mai mică tensiune, care de către unii critici a fost considerată o decădere în cronică, iar ea, întrucît este direct legată de realitate, nu poate deveni obiect de transfigurare în fantezia Poetului». Totuşi, valoarea de semnificaţie a episodului stă în spiritualitatea sa profundă, prin urmare, chiar dacă împăratul Rudolf îşi păstrează demnitatea mai presus de toţi, iar Guglielmo închide şirul, pentru că e inferior celorlalţi prin puterile sale, «toţi se potrivesc în simţul sever al propriei misiuni şi sînt legaţi de o înfrăţire spirituală care – în cîntarea religioasă (v. 82) şi în ochii ridicaţi la Cer – se manifestă ca o înălţare spre Domnul: într-un amestec de sentimente unde Poetul pare să rîvnească după armonia principilor, pe care zadarnic visa să o vadă înfăptuită pe pămînt, sub semnul Imperiului» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). 94. Rodolfo imperador fu, che potea «a fost împăratul Rudolf, care putea să vindece rănile ce-au ucis Italia, încît e tîrziu pentru altul s-o reînvie. Celălalt, de-l mîngîie cu ochii, a domnit peste ţinutul ce naşte apa ce Molda-n Elba, şi Elba-n mare o duce» (v. 94-99). Împăratul ar fi putut interveni să rezolve tensiunile politice din Italia şi nu a făcut-o. Acum pentru urmaşii lui pe tron orice intervenţie era tardivă. Un altul, care parcă-l încuraja din priviri pe împărat, a fost rege în Boemia, la izvoarele apei pe care rîul Molda (Vltava) o revarsă în Elba, iar Elba o revarsă în mare. „Rudolf de Habsburg, pe care Dante l-a lovit deja cu reproşurile în cîntul precedent (v. 103-105), împreună cu fiul Albert, a fost împărat între 1273 şi 1291; despre el Villani spune: «acest rege Ridolfo a fost de mare iscusinţă şi generos şi viteaz la arme şi mare aventuros la bătălie» (Cronica VII, 55). Neglijenţa lui faţă de situaţia italiană va zădărnici orice efort al urmaşilor săi de a o remedia. Are dreptate Sapegno să afirme că versul 96 trimite fără precizie la urmaşi, în timp ce majoritatea criticilor vede acolo o referinţă la venirea în Italia a lui Henric al VII-lea, conchizînd că versurile au fost scrise după eşecul expediţiei, adică după 1310, însă Poetul se referă la această campanie militară cu încredere şi speranţă în cîntul XXXIII din Purgatoriu, v. 37-51” (E.A. Panaitescu). 100. Ottacchero ebbe nome, e ne le fasce «Ottocar i-a fost numele şi din faşă a fost mai vrednic ca fiul Venceslau, bărbosul, ce paşte desfrîu şi lene. Şi Cîrnul acela, lipit la taclale de cel cu-nfăţişare blîndă, a murit fugind şi pîngărind crinul» (v. 100-105). Regele Ottocar, stînd lîngă împărat, a fost mai virtuos decît fiul său Venceslau. Cel cu nasul mic, Filip al III-lea, din familia regală franceză (avînd un crin pe blazon), a murit pe cînd se retrăgea învins din luptă. „Ottocar al II-lea, ales rege al Boemiei în 1253, a murit în 1278 luptînd împotriva lui Rudolf, al cărui duşman înverşunat a fost, însă acum îi mîngîie cu privirile durerea austeră. Fiul său Venceslau al IV-lea a domnit pînă în 1305 şi a fost «om de nimic, laş şi fără vlagă» (Anonimul Florentin)” (E.A. Panaitescu). „Cîrnul acela este Filip al III-lea, care a fost rege al Franţei între 1270 şi 1285 (cînd a murit la Perpignan) şi a fost «cîrn, întrucît a avut nasul mititel» (Buti). A luptat împotriva lui Petru al III-lea de Aragon pentru stăpînirea Siciliei, iar după înfrîngerea flotei sale, «înspăimîntat, aproape distrus, a plecat şi ajungînd pe munţii aceia, de durere şi necaz a murit» (Anonimul Florentin)” (E.A. Panaitescu). 106. guardate là come si batte il petto! «Priviţi-l cum îşi izbeşte pieptul! Celălalt vedeţi ce şi-a făcut obrazului, cu palma, suspinînd, un pat. Ei sînt tatăl şi socrul pacostei Franţei: îi cunosc viaţa vicioasă şi ticăloasă, de acolo li se trage durerea ce-i străpunge» (v. 106-111). Fostul rege francez îşi lovea pieptul în semn de penitenţă. Alături de el stătea nobilul care se sprijinea cu faţa în palmă şi suspina. Ambii erau înrudiţi cu următorul rege al Franţei: unul i-a fost tată, celălalt socru, şi stăteau îndureraţi cu gîndul la nemerniciile lui, pe care i le cunoşteau. „Celălalt este Henric cel Gras, care a domnit peste Navarra între 1270 şi 1274. Primul a fost tatăl, al doilea socrul lui Filip al IV-lea cel Frumos, pe care Dante l-a plasat în Infern (cîntul XIX, v. 87) şi asupra căruia îşi va relua condamnarea (Purgatoriu XXX, v. 85 sqq.; XXXII, 151 sqq.; Paradis XIX, v. 118 sqq.)” (E.A. Panaitescu). 112. Quel che par sì membruto e che s’accorda, «Ciolănosul care-l îngînă, cîntînd, pe cel cu nasul mare, a fost încins la brîu cu multă vrednicie; iar dacă rege după el ar fi rămas flăcăul ce-n spate-i şade, bine-ar fi trecut virtutea din oală-n oală» (v. 112-117). Vînjosul care cînta în acord cu alt duh, avînd nasul mare, a fost rege plin de virtute. Dacă i-ar fi moştenit tronul acel tînăr care stătea în spatele său, vrednicia s-ar fi transmis, în mod fericit, din tată-n fiu. „Ciolănosul este Petru al III-lea de Aragon, rege între 1276 şi 1285, «care a fost frumos şi înalt ca persoană, înţelept şi virtuos» (Lana). A luptat pentru Sicilia împotriva lui Carol I de Anjou, pe care acum îl îngînă, cîntînd, ambii uitînd, în acest loc de penitenţă, discordiile din timpul vieţii. Carol de Anjou, fiul regelui Ludovic al VIII-lea al Franţei, a fost rege la Napoli după 1266. A murit în 1285 şi, cu toate că Dante îl condamnă pentru politica sa (Paradis, cîntul VIII, v. 73-75) şi-l acuză de asasinarea lui Conradin de Suabia şi de presupusa ucidere a Sfîntului Toma (Purgatoriu, cîntul XX, v. 67-69), îl salvează pentru că a murit creştineşte (cfr. Villani în Cronica VII, 95). Flăcăul ar fi după unii Alfons al III-lea, care i-a urmat tatălui său în 1285 la conducerea regatului Aragon, dar mai corect consideră alţi comentatori că aici Dante face aluzie la Petru, ultimul copil al lui Petru al III-lea, care a murit foarte tînăr, înaintea tatălui său, pe cînd Alfons a devenit efectiv rege, cu o tristă reputaţie. Acum însă moştenirea lui Petru este în mîna fiului său Iacob al II-lea, regele Siciliei între 1286 şi, după moartea lui Alfons, rege al Aragonului din 1291, şi celălalt fiu, Frederic al III-lea, care a devenit rege al Siciliei în 1296” (E.A. Panaitescu). 118. che non si puote dir de l’altre rede; «cum nu se poate spune de ceilalţi urmaşi: Iacob şi Frederic au regate; vlaga valorii nici unul n-o ţine. Rareori învie prin ramuri cinstea umană; iar asta o vrea cel ce-o dă, ca lui să i se ceară» (v. 118-123). Cele afirmate despre fiul cel mic al ciolănosului Petru al III-lea nu se referă şi la ceilalţi fii ai săi: Iacob şi Frederic stăpînesc teritorii întinse, dar sînt nevrednici. Valoarea părinţilor trece rareori în mod direct asupra copiilor. Lucrul este decis de Bunul Dumnezeu, care ne înzestrează cu merite diverse, pentru ca oamenii să ştie că acestea vin de la el şi nu de la părinţi. „Diferenţa dintre taţi şi fii, atît în atitudine cît şi în tendinţe, şi care uneori pare să dobîndească forme de antiteză şi degenerare, este afirmată de Dante ca o lege care nu are nimic biologic sau genetic: ca orice fapt important din istoria indivizilor sau a colectivităţilor, şi acesta se explică în cadrul legii universale, potrivit căreia totul provine de la Dumnezeu şi acolo se întoarce: nu oamenii creează viaţa morală, inteligenţa, tendinţele, caracterul fiilor, ci Dumnezeu, care pretinde şi impune diversitatea, nu doar pentru a-i face pe toţi oamenii să-i simtă puterea, ci şi deoarece diversităţile sînt folosite de el în scopuri providenţiale şi cosmice” (T. Di Salvo). 124. Anche al nasuto vanno mie parole «Şi la Năsos merg vorbele mele, ca şi la celălalt, Petru, ce-alături de el cîntă, de care Puglia şi Provenţa deja se plîng. Cu atît mai slab e vlăstarul faţă de sămînţă, cu cît, mai mult ca Beatrice şi Margareta, Constanţa de soţ încă se laudă» (v. 124-129). Reproşurile poetului i se adresează şi duhului cu nasul mare (Carol de Anjou), în aceeaşi măsură ca şi lui Petru de Aragon, aflat lîngă el. În urma decăderii virtuţilor, pe linia descendenţei familiale, au de suferit provincii întregi. Constanţa are motive de mîndrie pentru soţul ei, spre deosebire de alte principese. „Dante vrea să-şi îndrepte cuvintele nu doar către urmaşii nedemni ai lui Petru al III-lea, ci şi către Carol de Anjou, pentru că la Puglia (în regatul Napoli) şi în Provenţa lumea este îndurerată de proasta guvernare a fiului său, Carol al II-lea, numit Cel Şchiop, care este mai prejos de tatăl său, aşa cum acesta e, prin merite, faţă de Petru de Aragon” (E.A. Panaitescu). “Constanţa a fost soţia lui Petru al III-lea de Aragon şi s-a mîndrit cu meritele soţului ei; nu la fel de mîndre pot fi de soţii lor Beatrice de Provenţa şi Margareta de Burgundia” (T. Di Salvo). 130. Vedete il re de la semplice vita «Vedeţi-l pe regele vieţii simple, cum şade acolo singur, Henric al Angliei: acesta-şi are prin vlăstare mai bună reuşită. Cel ce stă mai jos de ei, privind în sus, e marchizul Guglielmo, pentru care Alessandria şi războiul acesteia au adus lacrimi în Monferrato şi Canavese’» (v. 130-136). Fostul rege al Angliei stă singur într-o parte: fiii lui s-au dovedit mai vrednici decît alţii. Cel situat pe o treaptă inferioară este marchizul din pricina căruia s-a stîrnit războiul cu Alessandria şi au decurs numeroase nenorociri pentru două provincii italiene. „Henric al III-lea, rege al Angliei (mort în 1272), a fost fiul lui Ioan fără de Ţară. Om «simplu... şi de bună credinţă şi mică valoare» după Villani (Cronica V, 4), a fost acuzat de către Sordello de laşitate în Compianto. Dante îl defineşte ca regele vieţii simple, unde simplu poate însemna «neghiob» sau «modest», cum considerau vechii comentatori: izolarea sa n-ar fi decît reflectarea acelei vieţi simple. Totuşi a fost mai norocos prin urmaşii săi, pentru că fiul Eduard I (rege al Angliei între 1272 şi 1307) a fost «rege bun şi brav» (Villani, Cronica VIII, 90)” (E.A. Panaitescu). „Guglielmo al VII-lea, numit Spadalunga, marchiz de Monferrato între 1254 şi 1292, a fost vicar imperial şi a luptat, în calitate de căpitan ghibelin, împotriva cetăţilor guelfe. În 1290 cetăţenii din Alessandria, instigaţi de cei din Asti, s-au răzvrătit şi l-au făcut prizonier, încuindu-l într-o cuşcă de fier, unde a rămas pînă la moartea survenită în 1292. Fiul său, Giovanni, pentru a-l răzbuna, a asediat cetatea Alessandria, declanşînd un lung război, care a umplut de nenorociri regiunile Monferrato şi Canavese” (E.A. Panaitescu). “Este reprezentat mai jos decît ceilalţi, fiindcă a fost ierarhic inferior: priveşte în sus spre cer, căruia îi cere ajutorul; priveşte spre rege, potrivit altora, ca pentru a arăta nivelul la care ar fi vrut să ajungă (dar această interpretare nu convinge în ţinutul desprinderii de ambiţiile pămînteşti)” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru | ||
