 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Leneşii zac în aşteptare (Purgatoriu IV)
1. Quando per dilettanze o ver per doglie, «Cînd de plăceri sau de dureri, ce iau în stăpînire vreo virtute a noastră, sufletul se prinde strîns în ea, parcă spre altă putere nu mai tinde; şi asta-i împotriva greşelii ce crede că un suflet peste altul în noi se aprinde» (v. 1-6). Cîntul se deschide cu o reflecţie despre capacitatea sufletească de-a urmări, în paralel, mai multe evenimente. Atunci cînd sîntem cuprinşi de bucurie sau de tristeţe, sufletul nostru nu mai poate fi atent şi la altceva. Acest fapt contrazice teoria lui Platon, că am avea trei suflete distincte, suprapuse, în stare să acţioneze autonom. „Fascinaţia pentru persoana lui Manfred şi discuţia cînd emoţionată, cînd nobilă, pe care poetul a purtat-o cu el, precum şi următoarea meditaţie, despre destinul religios al omului şi al forţelor fanatice care intervin, în mod sacrileg, în taina activităţii divine, aproape că au sechestrat complet atenţia pelerinului, care nu-şi dă seama că timpul se scurge repede; aşa i se întîmplă celui care este cuprins de un interes presant şi exclusiv. De aici meditaţia cu care porneşte cîntul IV” (T. Di Salvo). „Introducerea solemnă, îmbibată de formele expresive ale Scolasticii, pare să închidă cîntul IV într-una din acele zone pe care Croce le defineşte, excluzînd orice formă de ştiinţă din poezie, non poetice, şi pe care D’Ovidio le dojeneşte, afirmînd că «dacă Dante şi-a propus să odihnească sufletul cititorilor, după ce-au admirat cele trei cînturi precedente şi să le dea un răgaz pentru a admira frumuseţea celui următor şi caracterul sublim al celorlalte trei care vor veni, să-l reconforteze din uimire prin osteneală, nu putem contesta că a reuşit asta!». În realitate, chiar fiind evidentă apăsarea elementelor explicative (cea mai amplă dezvoltare o vom găsi în v. 61-96), considerate necesare de Dante pentru clarificarea dispunerii cosmografice a celui de-al doilea ţinut, trebuie să subliniem că, în gîndirea medievală, ştiinţa constituie un element de înnobilare şi un mod de purificare, conducîndu-l pe om, prin intermediul meditaţiei, să considere orice întîmplare din viaţa sa, fie exterioară, fie interioară, dintr-o perspectivă universală, găsind în acea întîmplare însuşi ritmul legilor şi al principiilor generale. O astfel de poziţie garantează valabilitatea structurală a acestei introduceri, dar îi asigură şi lirismul, polarizînd interesul pe noua situaţie spirituală a lui Dante. Pînă acum fiecare gest al său şi fiecare pas implicînd o cucerire purificatoare stătuseră sub îndrumarea, sau efectiv sub decizia unor reproşuri dure, din partea lui Cato şi a lui Virgiliu. (...) Dante, căruia deja îi este de ajuns o simplă indicare din partea sufletelor (v. 18) pentru a-şi reveni, intră în legea morală a Purgatoriului” (E.A. Panaitescu). 7. E però, quando s’ode cosa o vede «Şi de aceea, cînd se aude sau se vede ceva ce-atrage mult sufletul, trece vremea şi omul nu-şi dă seama; fiindcă o putere e cea care o percepe şi alta stăpîneşte sufletul întreg: ultima e ca legată, iar prima e liberă» (v. 7-12). Nu percepem trecerea timpului, atunci cînd sufletul nostru se concentrează pe un spectacol deosebit, care se oferă văzului sau auzului. Capacitatea intelectivă este cea care urmăreşte scurgerea vremii. Capacitatea senzitivă este cea care domină ansamblul sufletului nostru. Ultima se implică în evenimentele din jur şi poate fi captivată de ele, pe cînd prima se mişcă în libertate. „Dante vrea să spună că – preocupat de meditaţia în jurul lui Manfred (...) – nu şi-a dat seama de trecerea rapidă a timpului. (...) Dacă sufletul este implicat într-o activitate, nu poate, întrucît este unul singur, să se distragă şi să fie prezent în alte funcţii sau virtuţi. Acest fapt explică de ce poetul nu putea să observe alte fenomene, în timp ce era ocupat să stea de vorbă cu Manfred şi era pe deplin atras, aproape absorbit” (T. Di Salvo). „Această introducere de natură psihologică ar fi obositoare şi oricum neconvingătoare, fiindcă relatează lucruri evidente, dacă n-am include-o în contextul în care se mişcă poetul. Acesta s-a lăsat absorbit de Manfred şi de aceea îşi cere iertare în faţa cititorului, avertizîndu-l imediat că toată povestea călătoriei se desfăşoară odată cu trecerea timpului, cu soarele care răsare, se înalţă şi apune: în ritmul soarelui trebuie să se desfăşoare şi ascensiunea pe munte, la care îşi întoarce atenţia, ca fiind subiectul dominant al canticei. Există prin urmare o consonanţă între timpul ceresc şi timpul purificării; orice întrerupere, chiar involuntară, a acestei înaintări paralele constituie un element disonant” (T. Di Salvo). Mesajul aparent încifrat şi abscons al acestor terţine danteşti este tradus cu admirabilă dezinvoltură poetică de Ion A. Ţundrea: „Deci cînd ceva s’aude sau se vede, / Ce’n coarda sufletului bate tare, / Nu simţi cum timpu’n sboru-i se răpede: / Una-i puterea, să-l asculte, ‘n stare / Şi alta-i care’n suflet, chiar, ne este: / Ca-n frîu ni-i una, alta frîu nu are”. 13. Di ciò ebb’ io esperïenza vera, «De asta mi-am dat seama cu adevărat, ascultînd acel duh şi mirîndu-mă; căci mai bine de cincizeci de grade urcase soarele şi eu nu remarcasem, cînd am ajuns acolo unde sufletele împreună au strigat: ‘Aici e ceea ce căutaţi’» (v. 13-18). Dante a înţeles că neglijase realitatea înconjurătoare, de dragul atenţiei acordate poveştii lui Manfred, abia cînd a remarcat că soarele înaintase mult pe cer. Călăuziţi de duhurile penitente, cei doi poeţi au ajuns la locul unde se putea începe urcuşul pe muntele Purgatoriului. „Soarele urcase la orizont deja 50o, adică trecuseră trei ore şi douăzeci de minute de la răsăritul său (soarele parcurge de fapt 15o pe oră). Aşadar este ora 9,20. Dacă în momentul pornirii lor trecuse cam o oră cu soare, să spunem în jur de 7 dimineaţa (cfr. III, 25-27), putem crede că trecurseră cam două ore de la sosirea la munte, întîlnirea cu grupul de suflete şi discuţia cu Manfred” (Chiavacci Leonardi). „Experienţa, mai ales cea personală, confirmă adevărul spus de filosofie (să se observe că în Evul Mediu vine mai întîi filosofia, siguranţa conceptuală, şi apoi realitatea experimentală, datul concret): sufletul său (aşadar atenţia sa), de-a lungul orelor petrecute în Purgatoriu, stătuse sub fascinaţia diverselor situaţii, toate exclusive şi captivante; mai întîi a fost cîntecul lui Casella, acum povestea regelui german, care l-au distras (cel puţin aparent) de la angajamentul călătoriei. În primul caz intervenise Cato să-l avertizeze că datoria pelerinului nu era să asculte melodii, ci să se îndrepte cu graba necesară spre purificare; acum îşi dă seama singur că timpul trece repede şi este obligat (a învăţat legea noului ţinut) să meargă înainte fără oprire, să înfrunte ascensiunea grea pe munte. Nota psihologică iniţială se schimbă aşadar într-o notă morală, devine un avertisment asupra existenţei” (T. Di Salvo). 19. Maggiore aperta molte volte impruna « O gaură mai mare-n gard adesea astupă, c-o furcă de spini, omul de la ţară, cînd se coc strugurii» (v. 19-21). Locul pe unde se strecoară Dante şi Virgiliu este mai strîmt decît o spărtură din gardul viei, pe care ţăranul o astupă cu o singură mişcare de furcă, toamna, înainte de culesul strugurilor. „Începe urcuşul, iar situaţia nouă şi dificilă e subliniată atît de poteca strîmtă, cît şi de singurătatea în care cei doi pelerini se scufundă. Şi dacă tema singurătăţii (una dintre cele mai intense şi fecunde, poetic vorbind) este mai sugestivă, întrucît îl face conştient pe călător de nevoia de a-şi rezolva dificultăţile şi contrastele în interiorul conştiinţei – după ce-a îndepărtat sau a eliminat forţele ostile –, cea a ascensiunii este mai bogată în conotaţii, privitor la obligaţiile care se impun în sufletul celui ce porneşte în căutarea libertăţii” (T. Di Salvo). 22. che non era la calla onde salìne «decît era poteca pe unde a urcat călăuza mea, şi eu după ea, singuri, după ce de noi ceata s-a îndepărtat» (v. 22-24). Călătorii pornesc, singuri, în ascensiunea aspră. „Cei doi pelerini îşi încep urcuşul pe munte, pe care pînă acum l-au văzut doar de pe plajă şi pe care l-au privit cu îngrijorare cît era de abrupt (cîntul III, v. 46-51). Cele două comparaţii realiste (o gaură mai mare... şi mergi la Sanleo), plasate în succesiune imediată, «ca o reluare, o modulaţie stilistică, de constatare vag exclamativă» (Jenni), îi sînt necesare Poetului pentru a scoate imediat în evidenţă caracterul excepţional al ascensiunii, totodată introducîndu-ne în atmosfera de tăcere şi singurătate care, potrivit lui Momigliano, reprezintă motivul liric al cîntului, alături de «prezenţa solemnă şi mută a muntelui, care în Purgatoriu este protagonistul poeziei, mai mult decît prăpastia din Infern»” (E.A. Panaitescu). 25. Vassi in Sanleo e discendesi in Noli, «Mergi la Sanleo şi cobori la Noli, urci la Bismantova şi pe Cacume doar cu picioarele; dar aici omul trebuie să zboare; anume cu aripi sprintene şi pene de mare dorinţă, în urma conducătorului ce-mi da speranţă şi-mi făcea lumină» (v. 25-30). Există localităţi montane izolate, la care se ajunge anevoie, prin căţărare pe stînci. Dar această ascensiune era mult mai dificilă, pretindea aripi în zbor, pentru ca Dante să se poată ţine după călăuza sa spirituală. „San Leo era o mică cetate din ducatul Urbino, care se înălţa, atunci ca şi acum, pe vîrful unui munte foarte abrupt, dominat de un vechi castel. Pe vremea lui Dante exista doar o potecă strîmtă, tăiată în munte. Noli: alt orăşel, de data asta în Liguria, pe coasta de apus. Pentru a ajunge la el, nu trebuia să urci, ci să cobori, de-a lungul munţilor abrupţi ce-l înconjoară, pe unde trecea drumul bine cunoscut celor ce mergeau ori se întorceau din Franţa. Să se observe evoluţia alternată a versului (mergi – şi cobori), ce pare să însoţească cele două mişcări opuse, ale celui care avansează” (Chiavacci Leonardi). „Bismantova: burg de pe Apeninul emilian, lipit de abruptul munte cu acelaşi nume. Singurul drum îngust făcea uşor de apărat accesul pînă acolo, chiar şi pentru cîţiva luptători («quam pauci defenderent a toto mundo»: Benvenuto), ca atare vîrful acela slujea de refugiu în vremuri de război. Cacume este un vîrf al munţilor Lepini, «dominînd valea Frosinone şi vizibil chiar de la Anagni, pe unde probabil că Dante a umblat» (Petrocchi). (...) Alţi editori au ales lecţiunea in cacume, adică «tocmai pe vîrf» (...). Însă folosirea a două perechi de substantive simetrice (San Leo – Noli, două cetăţi; Bismantova – Cacume, doi munţi), preferată de Dante şi în alte situaţii (cfr. Inf. XXXII, 25-30) ne face să optăm pentru această lecţiune” (Chiavacci Leonardi). „Mijloacele necesare pentru a urca pe muntele Purgatoriului – a cărui pantă abruptă întrece orice comparaţie umană – sînt cele spirituale, «cu credinţa şi speranţa, care sînt aripi ce-i conduc pe virtuoşi şi credincioşi» (Anonimo Fiorentino)” (E.A. Panaitescu). 31. Noi salavam per entro ‘l sasso rotto, «Noi urcam prin crăpătură de stîncă şi peste tot ne strîngea marginea, cu mîinile şi picioarele sprijineam pămîntul sub noi. După ce-am fost pe creasta de sus a rîpei înalte, la loc deschis, ‘Maestre’, am zis eu, ‘încotro vom merge?’» (v. 31-36). Călătorii urcau, ajutîndu-se de mîini şi picioare, pe o potecă aşa de îngustă, încît muntele îi strîngea din toate părţile. După ce-au depăşit trecătoarea, au ieşit la un liman. Urcuşul continua de acolo, dar la loc deschis. Dante l-a întrebat pe Virgiliu dacă vor înainta pe calea mai grea, sau pe cea mai puţin abruptă. „Putem conferi o interpretare alegorică pasajului, în măsură să evidenţieze nevoia ca penitentul să se înarmeze cu putere sufletească, rezistenţă şi curaj, întrucît greutăţile care i se opun sînt în măsură să-l îndemne la renunţare. Dar reprezentarea, cu determinările sale concrete (crăpătura de stîncă... marginea... mîinile şi picioarele) ne readuce la tematica, îndrăgită de poet, a întîlnirii cu realitatea, prin care tot ceea ce derivă din, sau se apropie de realitate, de o experienţă adevărată, le conferă conceptelor, angajamentelor morale, tensiunilor voinţei o dimensiune energică, precisă, dar totodată cuprinzătoare şi unitară: ca într-un proces de îmbinare sintetică a temelor în acelaşi timp trăite şi prezente în actul poetului, care le exprimă, le traduce în cuvinte” (T. Di Salvo). 37. Ed elli a me: «Nessun tuo passo caggia; «Şi el mie: ‘Să nu faci vreun pas zadarnic: drept în sus pe munte urmează-mă, pînă s-apară vreo călăuză pricepută’. Vîrful era înalt că ne depăşea vederea, şi coasta mai piezişă ca linia de la jumătatea cvadrantului la centru. Eram ostenit cînd am început: ‘Vai, dulce tată, întoarce-te şi priveşte cum rămîn singur, de nu mă aştepţi’» (v. 37-45). Virgiliu l-a îndemnat pe Dante să nu se abată nici măcar un pas de pe traseu, oricît i-ar fi fost de greu. Însă urcuşul era foarte abrupt şi protagonistul era cuprins de deznădejde. Replica lui Virgiliu „are, în simplitatea clarificării, o componentă simbolică: avertismenul să urcăm pe muntele Purgatoriului fără a străbate căi rătăcite, fără a ne întoarce din drum fie şi numai pentru o clipă, de a nu ne desprinde de pe calea limpede a itinerariului ascetic (...). Trebuie să urcăm drept, fără a ne îngrijora că rătăcim drumul, fiindcă ajutorul supranatural (în cazul de faţă călăuza pricepută, despre care Virgiliu este sigur că nu va lipsi) va interveni cu siguranţă” (G. Petrocchi). „Întrucît cvadrantul unui cerc echivalează cu un unghi drept de 90 de grade, linia probabil că avea o înclinaţie mai mare de 45 de grade: adică urcuşul era aproape perpendicular” (T. Di Salvo). 46. «Figliuol mio», disse, «infin quivi ti tira», «‘Fiul meu’, a zis, ‘pînă aici te străduie’, arătîndu-mi o ieşitură, ceva mai sus, care la acel nivel tot muntele îl înconjoară. Aşa m-au îmboldit vorbele sale, că m-am silit tîrîş în urma lui, pînă ce muchia mi-a ajuns sub picioare» (v. 46-51). Călăuza i-a indicat, mai sus, o platformă care înconjura muntele roată. Poetul s-a tîrît pînă acolo cu mare greutate. „Ascensiunea lui Dante şi a lui Virgiliu – deşi redată printr-o reprezentare foarte animată, în care dialogul dintre cei doi poeţi este bogat într-o familiaritate susţinută de oboseala comună a urcuşului şi exprimată în raportul tată-fiu, care de-acum l-a înlocuit pe cel maestru-discipol – are semnificaţia alegorico-morală a purificării obţinute treptat-treptat, prin efortul autodepăşirii. «Ne găsim în faţa unuia dintre pasajele din poem unde alegoria se coagulează» (Jenni) într-o asceză ambivalentă. (...) «Putem citi acest prim episod al urcuşului cu participarea vie a unei căţărări pe munte... Iar cînd Virgiliu îi spune protejatului său, pe jumătate poruncindu-i, pe jumătate sfătuindu-l, să nu facă nici măcar un pas în jos, este vorba despre un avertisment moral, dar care este perfect valabil şi pentru osteneala fizică. Fără să spunem că mereu, în pasajele danteşti îmbibate de o alegorie mai bogată, rămîn detalii al căror sens nu-l depăşeşte pe cel literal: ca aici, ultimul tîrîş al lui Dante, pentru a ajunge pe muchie» (Jenni)” (E.A. Panaitescu). 52. A seder ci ponemmo ivi ambedui «Acolo ne-am pus amîndoi să şedem, cu faţa la răsărit, pe unde-am urcat, ce-i motiv de bucurie la privit. Ochii-ntîi i-am îndreptat spre adîncimi; apoi i-am ridicat spre soare şi mă miram că din stînga ne izbeşte. A remarcat îndată poetul că stau uimit spre carul de lumină, care venea între noi şi Acvilon» (v. 52-60). Călătorii s-au odihnit o clipă, după urcuş, privind înapoi la drumul parcurs (sau, după alţi comentatori, cei doi s-au uitat spre răsărit). Apoi Dante şi-a rotit privirile în prăpastie şi pe cer, pe orizontul întins, mirîndu-se că soarele lumina din stînga, se plasa între ei şi nord (Acvilonul este un vînt din miazănoapte). „Mulţi critici văd în întoarcerea lui Dante cu faţa spre răsărit o semnificaţie mistică, întrucît, încă dinainte de literatura medievală, deja cea patristică sublinia valoarea rugăciunii făcute către Orient, de unde a venit Isus. Dar întrucît primii comentatori n-au subliniat în versurile 53-54 o asemenea semnificaţie, Sapegno consideră pe bună dreptate că «Dante nu priveşte spre răsărit ca atare, ci în direcţia de unde a urcat». Cu toate că marea dorinţă împinge spre înălţimi, drumul rămîne foarte greu pentru trup şi spirit, provoacă epuizare fizică şi osteneală morală (încotro vom merge?; priveşte cum rămîn singur, de nu mă aştepţi) la Dante, motivînd o stare de uimire rătăcită, care fusese deja prezentă în cînturile anterioare, dar care acum e depăşită prin apropierea de ţintă (arătîndu-mi o ieşitură, ceva mai sus). «Fapt este că Dante nu poate zăbovi pe elementele contemplative... într-un cînt dedicat elanului moral al cuceririi, al dobîndirii cunoaşterii sigure», ce-i poate fi dată numai de Virgiliu, raţiunea, care, dominînd aparentul mister al fenomenului fizic, recompune «într-o linişte filosofică spiritul stupefiat din faţa sa» (Romagnoli)” (E.A. Panaitescu). 61. Ond’ elli a me: «Se Castore e Poluce «La care el mie: ‘Dacă Gemenii ar fi în conjuncţie cu oglinda care-n sus şi-n jos lumina şi-o conduce, ai vedea mai roşiatic Zodiacul rotindu-se aproape de Urse, de n-ar ieşi din calea-i obişnuită» (v. 61-66). Virgiliu a lămurit uimirea lui Dante: dacă ar fi constelaţia Gemenilor aproape de soare, călătorul ar vedea partea Zodiacului care se înroşeşte de la soare (adică traseul înroşit de mersul soarelui, adică soarele însuşi), cum se roteşte mai aproape de constelaţia Urselor; dacă nu cumva soarele s-ar abate din traiectoria sa obişnuită. „Cu alte cuvinte: vedem soarele răsărind şi iluminîndu-ne din stînga, fiindcă e primăvară, cînd el, soarele, este în conjuncţie cu Berbecul; l-am vedea mai la stînga, dacă ar fi vară, cînd este în conjuncţie cu constelaţia Gemenilor. Explicaţia pe bază de ipoteze, cu o condiţională şi o implicită, are toată structura şi ritmul silogismului medieval, savoarea discuţiilor din mediile scolastice; îl recunoaştem pe maestrul care limpezeşte eliminînd îndoiala, printr-o serie de exemple care înaintează pe calea argumentării numite per absurdum de tipul: dacă n-ar fi aşa, ar fi în acest alt mod, care este imposibil: aşadar trebuie să fie aşa” (T. Di Salvo). „Zodiacul roşiatic: este zona cerească incluzînd cele douăsprezece constelaţii, unde soarele este zărit în mişcarea sa anuală, considerată, de către medievali, reală. Se numeşte roşiatic pentru că indică partea care, iluminată de soare, se inflamează, devine roşie” (T. Di Salvo). 67. Come ciò sia, se ‘l vuoi poter pensare, «Cum e asta, de vrei s-o poţi gîndi, atent pe dinăuntru, închipuie-ţi Sionul şi acest munte stînd pe pămînt» (v. 67-69). Pentru a înţelege mai limpede contextul, Dante trebuia să se reculeagă în sinea lui şi să-şi închipuie o axă imaginară, care străbate globul terestru şi are la cele două extremităţi Ierusalimul şi muntele Purgatoriului. „Se pleacă în demonstraţie de la premisa că cititorul ştie că Ierusalimul se află dincoace de Tropicul Racului, iar Purgatoriul e dincolo de Tropicul Capricornului. (...) Tot pasajul are în mod limpede un scop pedagogic: Virgiliu este ocupat să clarifice poziţia Purgatoriului, coordonată cu cea a Ierusalimului, pentru a-i da discipolului explicaţia lămuritoare despre felul cum înaintează soarele, care la prima vedere pare să încalce legile naturii: şi totuşi Purgatoriul se află, deşi în altă emisferă, pe globul pămîntesc locuit de noi. Fireşte nu se poate spune că v. 67-75 cuprind o entuziasmantă pagină de poezie. Dar, cum se întîmplă adesea în paginile cînd poetul se adînceşte în clarificări, pasajul include momente în care tonul se înalţă şi discursul devine poetic. (...) Şi în asemenea împrejurări discursul lui Dante îşi menţine în plan retoric nobleţea expresiei, capacitatea sa de deviere şi originalitate” (T. Di Salvo). 70. sì, ch’amendue hanno un solo orizzòn «aşa, că amîndoi au un singur orizont şi emisfere diverse; şi calea ce n-a ştiut-o ţine Faeton, vei vedea cum trebuie să treacă pe-o parte faţă de unul, dar pe alta faţă de altul, de mintea ta limpede o pricepe’» (v. 70-75). Ierusalimul şi Purgatoriul se află în emisfere diferite. Drumul soarelui (calea ratată de Faeton) trece pe o parte faţă de unul (Ierusalim), dar pe altă parte faţă de celălalt (Purgatoriu). „Totul corespunde concepţiei medievale şi danteşti că Purgatoriul şi pămîntul locuit au acelaşi orizont: linia dintre Ierusalim (Golgota) şi Purgatoriu (Eden). Aceste două puncte sînt opuse, la antipozi, unul faţă de altul, separate printr-o linie ideală care le contrapune simbolic, mai mult decît referinţa la Polul Nord şi Polul Sud, întrucît unul este locul răului din lume, care se dezlănţuie asupra lui Cristos, celălalt al fericirii oferite omului originar, sau celui care ştie să revină la puritatea originilor” (T. Di Salvo). „Se face trimitere aici la mitul lui Faeton, care l-a rugat pe tatăl său Apollo-Soarele să-l lase să conducă trăsura solară; după ce i s-a dat voie, n-a ştiut s-o dirijeze, să urmeze corect traseul şi, întrucît s-a apropiat prea mult de ceruri şi risca să le ardă, a fost fulgerat de Jupiter” (T. Di Salvo). 76. «Certo, maestro mio», diss’ io, «unquanco «‘Fireşte, maestrul meu’, am zis, ‘niciodată n-am priceput limpede ca acum, acolo unde gîndirea mea părea şchioapă» (v. 76-78). Poetul a admis bucuros că a înţeles explicaţiile. „În realitate aici Dante nu se limitează să-şi exprime satisfacţia faţă de maestru pentru lămuririle oferite de acesta: îi completează explicaţia. Între Ierusalim şi Ecuator, adaugă el, există aceeaşi distanţă ca şi între acesta şi Purgatoriu: ambele au aceeaşi latitudine” (T. Di Salvo). 79. che ‘l mezzo cerchio del moto superno, «că cercul mijlociu al mişcării supreme, care se cheamă Ecuator într-o anumită ştiinţă şi care mereu rămîne între soare şi iarnă, din motivul pe care-l spui, de aici pleacă spre miazănoapte, pe cînd evreii o vedeau spre ţările calde» (v. 79-84). Ecuatorul este cercul de la mijlocul globului pămîntesc. El se află la egală distanţă, atît faţă de Polul Nord şi Polul Sud, cît şi faţă de cele două Tropice. Cînd în emisfera nordică e iarnă, în cea sudică e vară. De la muntele Purgatoriului, soarele se îndreaptă spre nord, în schimb de la Ierusalim, evreii îl văd că se îndreaptă spre sud. „Ecuatorul se află între cele două Tropice; cînd soarele e dincolo de Ecuator, spre Tropicul Capricornului, la noi e iarnă, iar ecuatorul se află, tocmai, între iarna din emisfera noastră şi soare; apoi cînd soarele e dincoace de Ecuator, iarna este în emisfera australă, iar Ecuatorul din nou stă între iarnă şi soare” (Steiner). 85. Ma se a te piace, volontier saprei «Însă de ţi-ar plăcea, bucuros aş afla cît mai avem de mers; căci muntele urcă mai mult decît ochii mei pot urca’. Şi el mie: ‘Aşa e muntele ăsta, că mereu la începutul său e pieptiş; dar cu cît merge omul mai sus, tot mai uşor se face» (v. 85-90). Apoi Dante s-a interesat de înălţimea Purgatoriului, care nu se vedea cu ochiul liber. Virgiliu l-a consolat că, pe acel munte, începutul urcuşului era foarte dificil, dar pe măsură ce se înainta, ascensiunea devenea tot mai uşoară. „Tema acum nu mai este poziţia soarelui, ci aceea, dominantă, a călătoriei, a distanţei care-i desparte de punctul final şi de timpul care le este necesar; din ştiinţific, subiectul devine moral” (T. Di Salvo). «De aceea, cînd ţi se va părea aşa blînd, încît suişul va fi lesne ca plutirea-n jos pe o navă, atunci vei fi la capătul drumului: pînă acolo aşteaptă să-ţi odihneşti chinul. Alta nu-ţi răspund, dar ştiu că ăsta-i adevărul’» (v. 91-96). Dante va şti că se află spre finalul ascensiunii purificatoare, atunci cînd va înainta cu multă plăcere, fără dificultăţi. Virgiliu a refuzat să-i dea alte explicaţii, dar era sigur că astfel stau lucrurile. „Imaginea muntelui virtuţii se întîlneşte frecvent în scripturi şi liturghie şi este întotdeauna legată de conceptul de ascensiune, cucerire progresivă a Graţiei, prin eliberarea de păcat, întrucît trecerea de la osteneala exerciţiului ascetic la fericirea contemplării reprezintă itinerariul obişnuit al misticii creştine” (E.A. Panaitescu). „Sfîrşitul replicii lui Virgiliu are ceva brusc, pare aproape nepoliticos; dar nu se adresează cuiva din afara sa: mai curînd pricepem resentimentul celui care îşi dă seama că este lipsit de un bine, sau de o putere de cunoaştere. Prin urmare ştie că vorbele lui au o dimensiune limitată, cînd se referă la subiecte de credinţă, lui cu totul inaccesibile. Poate cunoaşte şi ştie anumite lucruri, le afirmă ca sigure, dar ignoră sursa adevărului şi a certitudinii: ştiinţa lui naturală nu poate depăşi anumite limite, inaccesibile, care îl condiţionează şi îl fac să sufere” (T. Di Salvo). 97. E com’ elli ebbe sua parola detta, «Îndată ce şi-a terminat vorba, o voce de-aproape a răsunat: ‘Poate mai întîi vei avea poftă să te-aşezi!’. La sunetul ei fiecare dintre noi s-a întors şi-am văzut pe stînga un pietroi, pe care nici eu, nici el mai-nainte nu l-am remarcat» (v. 97-102). Pe neaşteptate s-a auzit, din spatele unui bolovan, îndemnul cuiva să mai stea puţin la odihnă, înainte de continuarea ascensiunii. „Este vocea lui Belacqua care, potrivit lui Anonimo Fiorentino, «a fost un cetăţean din Florenţa, meşteşugar, confecţiona lăute şi chitare, şi era cel mai leneş om de pe faţa pămîntului. Şi spune-se despre el că venea dimineţile în atelier şi se punea în şezut şi nu se mai ridica decît spre a merge la mîncare şi la somn. Autorul i-a fost foarte apropiat: mult îl mai certa pentru asemenea delăsare. La care într-o zi, replicîndu-i, Belacqua i-a spus vorbele lui Aristotel: Sedendo et quiescendo anima efficientur sapiens. Dar Autorul i-a răspuns: Cu siguranţă, dacă şezînd ne facem mai înţelepţi, nimeni pe lume n-a fost mai înţelept ca tine». Această voce intervine dînd impresia că duce mai departe discursul lui Virgiliu, dar de fapt, după acuta analiză a lui Sapegno, proiectează un sentiment contrastant al lui Dante faţă de cuvintele nobile ale lui Virgiliu, pentru «a exprima exigenţele şi nevoile realiste ale trupului său fragil», obiectivînd conflictul care se desfăşoară în sinea sa, întrucît «elanul spiritului trebuie să se măsoare, în fiecare moment, cu fragilitatea trupului», şi trebuie să-şi modereze cutezanţa, în faţa dificultăţilor ce trebuie depăşite, lăsîndu-se mai răbdător şi docil pe seama voinţei divine. Tocmai în acest aparent contrast, între osteneala şi asceza subliniată de spiritul Poetului, respectiv abandonul şi pasivitatea lui Belacqua (exprimate prin statismul trupului), stă caracterul poetic autentic al cîntului: care se bazează pe echilibrul şi unitatea dintre slăbiciunea omului şi forţa Harului; echilibru care susţine umanismul creştin al lui Dante şi al întregii Comedii. Iată de ce episodul acesta nu trebuie citit, cum adeseori a făcut critica, în cheie comică, ci, ţinînd totuşi seama de nuanţa sa glumeaţă, înlesnită şi de originea autobiografică, amintind de un context florentin viu şi adevărat, trebuie văzut ca un îndemn serios la un mai mare efort de purificare” (E.A. Panaitescu). „Dificultatea interpretării univoce a cuvintelor noului apărut stă toată în acel poate iniţial: unii critici l-au înţeles ca indicator al atitudinii incredule şi zeflemitoare, alţii i-au subliniat fondul subtil, alţii au insistat pe tonalitatea domoală, de seriozitate morală, întrucît spiritul vrea să atragă atenţia poetului să ţină seama de greutatea urcuşului. În acest caz duhul ar vrea să spună: poate că şi tu, ca mine, vei avea chef, copleşit de osteneală, să te opreşti. Dificultatea de fond rămîne însă, aşa cum se întîmplă adesea cu orice text poetic, care e prin natura sa mereu ambiguu, polivalent şi, ca atare, susceptibil de diverse înţelesuri” (T. Di Salvo). 103. Là ci traemmo; e ivi eran persone «Acolo ne-am tras; şi erau persoane ce stăteau la umbră-napoia bolovanului, cum se pune omul să stea de lene. Iar una dintre ele, care-mi părea ostenită, şedea şi îşi îmbrăţişa genunchii, printre ei cu faţa-n jos» (v. 103-108). Poeţii s-au apropiat de duhurile prăvălite în spatele unui pietroi. „Apare un detaliu important, că acele duhuri stau la umbră, în spatele bolovanului, şi fiind în stînga lui Dante, nu zăresc umbra acestuia şi îl cred mort ca şi ele. Doar mai tîrziu îşi vor da seama că e viu şi îşi vor arăta marea mirare” (Steiner). „Sînt spiritele celor care din neglijenţă, din indolenţă, din lipsa unui stimul interior, au dus o existenţă făcută din nemişcare şi plictiseală pentru viaţă; fără a regreta la timp, s-au căit doar în momentul morţii. De aceea se află în Antipurgatoriu şi trebuie să rămînă aici atîţia ani, cîţi a durat viaţa lor pe pămînt. În coerenţă cu atitudinea lor pămîntească, aceşti leneşi continuă şi în Purgatoriu să trăiască într-o situaţie psihologică de abandon, relaxare, neparticipare, de parcă le-ar lipsi, printr-o dispariţie ascunsă a voinţei, orice poftă, orice dorinţă. Însă aici, în realitate, neglijenţa este pentru ei nu un mod plăcut de inacţiune, o formă de lene, însoţită de o polemică implicită împotriva faptelor celorlalţi, ci o suferinţă interioară, o condamnare; blocate în voinţa lor, aproape intim dezgolite pe dinăuntru şi lipsite de vlagă, aceste suflete nu urcă, nu se mişcă şi, prin intermediul nemişcării, ce constituie o condamnare, îşi mărturisesc tristeţea de creaturi respinse de Dumnezeu, încă neadmise, din cauza lipsei de demnitate, în preajma lui” (T. Di Salvo). 109. «O dolce segnor mio», diss’ io, «adocchia «‘Vai, dulce stăpîn al meu’, am zis, ‘ia te uită la cel ce se-arată mai nepăsător, de parcă i-ar fi soră lenea’. Atunci s-a răsucit spre noi, atent, mişcîndu-şi ochii peste coapsă, şi-a zis: ‘Hai, mergi tu la deal, că eşti harnic!’» (v. 109-114). Dante s-a mirat de trîndăvia uriaşă a unui duh. Acela s-a întors spre el şi i-a răspuns cu persiflare, îndemnîndu-l să pornească înainte. „Cuvintele prin care Dante îl caracterizează pe personajul încă necunoscut, a cărui voce l-a oprit şi l-a îndemnat la observaţii realiste, vor să exprime din nou, prin negare, un refuz hotărît al trîndăvelii, ce pare să se identifice cu sufletul; dar ele dobîndesc o dimensiune mai mare şi mai precisă, dacă ţinem seama de episodul precedent, construit pe ardoarea cunoaşterii, pe tensiunea spre înălţimi” (T. Di Salvo). „Notaţi felul cum, în elementele acestui portret, Dante a lăsat deoparte accentele severe şi s-a servit de forme de expresie populară (adocchia... serocchia), ca pentru a-l plasa pe Belacqua nu printre spiritele cu o rezistenţă dură, ci printre cele blînde, care ne fac să zîmbim, chiar fără complicitate” (T. Di Salvo). 115. Conobbi allor chi era, e quella angoscia «Atunci am cunoscut cine era şi osteneala, care încă-mi iuţea respiraţia, nu m-a-mpiedicat să merg la el; şi cînd am ajuns acolo, şi-a înălţat anevoios capul, zicînd: ‘Ai priceput cum de soarele îşi mînă carul pe partea stîngă?’» (v. 115-120). Poetul şi-a recunoscut fostul prieten şi s-a apropiat de el. Acela şi-a continuat ironiile, în legătură cu zelul lui Dante de-a se informa. „Deriziunea lui Belacqua subliniază, ironizînd-o, atenţia excesivă pe care Dante a acordat-o explicaţiilor astronomice ale lui Virgiliu şi opune acelui efort de cunoaştere propria sa înţelepciune indolentă, care depăşeşte acele probleme, întrucît nu şi le pune, de parcă şi-ar simţi lenea ca pe o fatalitate. Unii înţeleg totuşi ironia lui Belacqua îndreptată nu spre atenţia lui Dante, ci spre încetineala cu care pricepe o explicaţie aşa de simplă. Gesturile leneşe şi vorbele scurte vor stîrni zîmbetul lui Dante. «E prima dată cînd rîde – notează Tommaseo –, data următoare va fi la vorbele lui Staţiu: odată un zîmbet de dispreţ, deşi amical, altă dată de afecţiune, dar politicos; cele două laturi ale lui Dante»” (E.A. Panaitescu). „Rămîne valabilă observaţia privind lipsa, la Belacqua, a unei voinţe răutăcioase: nu găsim la el dorinţa de a-şi distruge adversarul sau interlocutorul. Este mai curînd invitaţia să-şi controleze entuziasmul şi să nu piardă vremea alergînd după vise ireale, deşi în aparenţă fascinante” (T. Di Salvo). 121. Li atti suoi pigri e le corte parole «Gesturile-i leneşe şi vorbele scurte mi-au iscat pe buze un zîmbet; apoi am început: ‘Belacqua, de-acum nu-mi fac griji pentru tine; dar spune-mi: de ce şezi tocmai aici? aştepţi vreo călăuză, ori vechiul nărav te-a cuprins?’» (v. 121-126). Ironiile lansate de Belacqua şi atitudinea sa îl fac pe Dante să zîmbească. Apoi se interesează cum de acesta nu-şi continuă drumul spre mîntuire. „Din tonul conversaţiei care se poartă în Purgatoriu între cei doi, la umbra unui bolovan, putem deduce că ei au avut legături apropiate, amabile, poate ţesute cu ironie ascuţită, cu replici hazlii. În acest episod se află savoarea străzilor florentine, pe care se aşază meşteşugarii şi prăvăliaşii, care trăiesc unii alături de ceilalţi, timp de decenii, şi care ştiu să arunce ironii cu vioiciune, fără răutate, despre defectele vecinului, de care rămîn legaţi în mod afectuos. La fel procedează şi Dante, chiar dacă e luat peste picior cu bonomie de către Belacqua, nu se înfurie şi nici nu răspunde cu vehemenţă: se bucură că prietenul a scăpat de damnare şi, cu o anumită ironie implicită, îl dojeneşte pentru întoarcerea la vechile năravuri” (T. Di Salvo). 127. Ed elli: «O frate, andar in sù che porta? «Şi el: ‘Vai, frate, ce rost are să urc? fiindcă nu m-ar lăsa a merge spre chinuri îngerul lui Dumnezeu, ce şade sus la poartă. Întîi trebuie de-atîtea ori bolta să se-nvîrtă în jurul meu, afară, pe cît în viaţă, fiindcă am lăsat la urmă bunele suspine, de nu m-ajută rugăciunea venită dintr-o inimă ce trăieşte-n har: ce contează alta, care-n ceruri nu-i auzită?’» (v. 127-135). Leneşii sînt destinaţi să zacă în Antipurgatoriu tot atîţia ani cît s-a întins viaţa lor păcătoasă. Aşadar orice efort de ascensiune este inutil, pînă la împlinirea sorocului. Doar rugăciunea oamenilor virtuoşi le poate scurta perioada de penitenţă. „Belacqua nu doar că are o atitudine pasivă, ci pare că îşi justifică propria nepăsare: Vai, frate, ce rost are să urc? Într-adevăr îngerul l-ar împiedica să urce, chiar dacă el ar vrea. Această justificare a lenei le-a părut unora discordantă faţă de spiritul întregii cantice, care este o eliberare progresivă de valorile pămînteşti şi, oricum, o continuă tînjire spre înălţimi. Astfel notează Pietrobono pe acest subiect: «Dacă îngerul de la poartă nu-i dă voie să intre, iar Dumnezeu le-a refuzat celor leneşi confortul şi beneficiul rugăciunii, iar acolo în Antipurgatoriu sufletele nu sînt supuse unor suferinţe fizice, ce-ar trebui să facă Belacqua? Altceva nu poate, decît să aştepte timpul stabilit şi, spre ruşinea lui, într-o atitudine care-i aminteşte mereu păcatul comis. În fond spiritele celor leneşi, ca atîtea altele, suferă de răul pe care l-au comis»” (E.A. Panaitescu). „Acum întrevederea îşi pierde tonul uşor polemic sau sarcastic: Belacqua începe să aibă dimensiunea serioasă şi tristă a sufletelor penitente. Începe cu un frate, care îl apropie din nou afectuos pe poet, apoi continuă cu explicarea condiţiei sale: nu i-au revenit vechile năravuri; stă acolo, nemişcat, ca imagine a trîndăvelii (şi, prin echivalenţă, semnul păcatului devine semnul pedepsei), fiindcă a fost blocat de voinţa divină, pronunţată prin negaţia îngerului. Aşadar nu e nimic de rîs: atitudinea care îl făcea asemănător sau identic unui om leneş de pe pămînt, acum ne indică pedeapsa. Adevărata sa condiţie este cea a exclusului, a penitentului care nu este admis în Purgatoriu; trebuie să mai treacă încă mulţi ani; de nu cumva vor interveni rugăciunile” (T. Di Salvo). „Aici este în mod limpede enunţată legea penală ce guvernează peste sufletele din Purgatoriu: cu excepţia celor excomunicaţi, celelalte duhuri vinovate de neglijenţă, lene, amînare, trebuie să rămînă acolo atîta timp cît a durat intervalul existenţei lor pămînteşti; dacă nu cumva primesc vreun ajutor, prin intermediul rugăciunii, de la cei vii” (T. Di Salvo). “Între cei vii şi sufletele din Purgatoriu există un raport de caritate: rugăciunea viilor (doar a celor lipsiţi de păcate) acţionează asupra penitenţilor, care îşi văd accelerat procesul de purificare. Această doctrină, intens discutată şi la sfîrşit acceptată de Biserică, a fost mai apoi respinsă de protestanţi; pe de altă parte reprezintă unul dintre capitolele cele mai neconvingătoare din doctrina catolică. Dar în Purgatoriu acest raport creează diverse situaţii, toate învăluite într-o aşteptare fierbinte sau într-o decepţie tristă: sufletele care nu sînt ajutate, amintite de cei vii, resimt într-un mod mai intens şi mai dureros abandonarea lui Dumnezeu. Se simt mai singure, trăiesc suferinţa celor excluşi, a celor părăsiţi” (T. Di Salvo). 136. E già il poeta innanzi mi saliva, «Şi de-acum poetul urca în faţa mea şi spunea: ‘Hai odată: vezi că meridianul e atins de soare, iar pe ţărm piciorul nopţii acoperă deja Marocul’» (v. 136-139). Virgiliu îşi reia ascensiunea şi-l îndeamnă pe Dante să-l urmeze, căci timpul trece: în Purgatoriu este amiază, iar pe malul oceanului noaptea a ajuns la vest, în Maroc. „Aparenta ironie arţăgoasă a lui Belacqua, singura adiere în statismul său compact, dispare în faţa îndemnului – rezervat – la rugăciune. «Belacqua se transformă, cum trebuia inevitabil să se întîmple, într-un personaj amabil, perfect înscris în lumina morală care învăluie în melancolie, într-o aşteptare nerăbdătoare, sufletele din a doua cantică» (Romagnoli)” (E.A. Panaitescu). „Continuă urcuşul, efortul spre înălţimi: dar acum, după întîlnirea cu Belacqua, sufletul nu se mai lasă cu atîta uşurinţă pe seama izbucnirilor ideale, a entuziasmelor şi devine mai conştient de realitate. La această realitate dură şi obositoare este acum readus poetul de către Virgiliu” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru | ||
