 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Gata de-a urca la stele (Purgatoriu XXXIII)
1. ‘Deus, venerunt gentes’, alternando «Deus, venerunt gentes, alternînd cînd trei, cînd patru cu dulce psalmodie, femeile au început lăcrimînd; şi Beatrice, suspinînd pioasă, pe ele le asculta cu aşa aspect, încît puţin mai mult sub cruce s-a schimbat Maria» (v. 1-6). La vederea scenei violente care a încheiat cîntul precedent, cele şapte virtuţi au intonat cu blîndeţe un fragment de psalm biblic. Beatrice le-a ascultat cu o figură aşa de îndurerată, încît doar Maica Domnului o întrecea stînd la picioarele crucii. “În Psalmul 78, pe care încep să-l cînte cele şapte virtuţi, sînt deplînse distrugerea templului şi a cetăţii Ierusalim de către caldeeni şi sînt invocate răzbunarea lui Dumnezeu şi intervenţia sa eliberatoare. De aceea cîntarea acestui psalm este cea mai potrivită pentru a comenta evoluţiile triste ale Bisericii, pe care Poetul le-a prezentat în cîntul precedent şi pentru a vesti profeţia Beatricei (v. 34-51), în care apare intervenţia apropiată a unui răzbunător şi a unui eliberator de păcatele Bisericii şi ale Imperiului” (E.A. Panaitescu). “Întregul verset sună astfel: «Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pîngărit Templul Tău cel sfînt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre». De fapt cuvintele, adaptate de Dante la ceea ce îl interesează, sînt folosite pentru a sublinia propria nemulţumire, legată de condiţia mizerabilă a Bisericii din vremea sa, degradată şi aservită atît faţă de puterea economică, de ban, cît şi faţă de casa regală a Franţei. Noii păgîni sînt nu doar francezii, care au abuzat de Biserică, ci şi înaltele ierarhii ecleziastice, care din poftă de înavuţire au făcut din Biserică o «cloacă», după cum va spune Sfîntul Petru în Paradis” (T. Di Salvo). “Aici durerea Beatricei este comparată cu a Mariei, pentru a spune că păcatele preoţilor refac patimile lui Isus, întrucît îi irosesc efectele” (Steiner). 7. Ma poi che l’altre vergini dier loco «Dar după ce fecioarele i-au dat rîndul să spună, stînd dreaptă-n picioare, a răspuns, colorată ca focul: ‘Modicum, et non videbitis me; et iterum, surorile mele-ndrăgite, modicum, et vos videbitis me’. Apoi le-a trecut în faţă pe cele şapte şi după sine, doar c-un semn, ne-a pornit pe mine şi pe doamnă şi pe înţeleptul ce se-oprise» (v. 7-15). Primind cuvîntul, roşie la chip, Beatrice a răspuns la cîntec prin vorbele pronunţate de Isus într-un alt fragment biblic important (“Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăşi peste puţină vreme, Mă veţi vedea”). Beatrice a reluat procesiunea, plasînd cele şapte virtuţi în faţa ei, iar pe călători împreună cu Matelda, în urma ei. “Cu aceste vorbe Isus, în Evanghelia după Ioan (16, 16), îi anunţă pe învăţăcei moartea şi învierea sa. Faptul că Beatrice este cea care le pronunţă a fost explicat de majoritatea criticilor ca o aluzie la transferarea sediului papal de la Roma la Avignon (1305) şi ca o prevestire a revenirii sale în cetatea lui Petru, întoarcere care va coincide cu reînnoirea morală a Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Sînt cuvinte în care, pe de o parte, este vorba despre moartea provocată nedrept de răutatea oamenilor şi, pe de altă parte, de înviere, aşadar speranţa întoarcerii pe pămînt a lui Cristos, a legii sale, căreia i se vor supune din nou oamenii din noile generaţii, încheind astfel trista epocă de decadenţă, născută odată cu Constantin şi agravată treptat, pînă la Bonifaciu al VIII-lea şi papii avignonezi. Beatrice-Dante, încă o dată – cum făcuse adineaori cu psalmul – împrumută un text religios şi îl face contemporan, explicînd prin el propria judecată şi speranţă. În mod concret: Biserica va mai fi o vreme un organism mort, pătat de viciul dorinţei de înavuţire: dar curînd se va întoarce la linia sa evanghelică” (T. Di Salvo). 16. Così sen giva; e non credo che fosse «Astfel mergea; şi nu cred c-a pus al zecelea pas în ţărînă, cînd cu ochii, ochii mi i-a aţintit; şi cu aspect liniştit ‘Vino mai iute’ mi-a zis, ‘încît de-ţi vorbesc, să fii în stare a mă auzi’» (v. 16-21). Beatrice înainta în procesiune, dar după cîţiva paşi l-a chemat pe Dante alături de ea, pentru a sta de vorbă. “Aluzia la paşii făcuţi de Beatrice ar putea să dobîndească, în acest moment, o valoare alegorică, legată de cuvintele pronunţate de ea în terţina 10. Ar putea să se refere la cele zece porunci, încălcate de cei vinovaţi pentru decăderea morală a Bisericii, sau, după Parodi, ar putea să însemne că «nu vor trece zece ani de la transferarea sediului pontifical şi se va realiza reforma Bisericii şi revenirea papilor la Roma»” (E.A. Panaitescu). “Comentatorii au crezut că aceşti nouă sau zece paşi făcuţi de Beatrice au un sens alegoric: şi au susţinut că exilul la Avignon urma să dureze, după Dante, doar zece ani. Dar este o ipoteză greu de acceptat. Mai curînd să observăm atitudinea diferită a Beatricei: întîi severă şi indignată, acum senină şi blîndă, întîi regină autoritară, acum feminin disponibilă şi curtenitoare. Planurile danteşti de reprezentare cunosc adesea aceste răsturnări, în funcţie de situaţia psihologică diferită, care se traduce plastic în atitudini mereu credibile şi mereu aderente la o realitate mobilă şi captivantă” (T. Di Salvo). 22. Sì com’ io fui, com’ io dovëa, seco, «Cînd am ajuns, cum trebuia, lîngă ea, mi-a zis: ‘Frate, de ce nu îndrăzneşti să mă-ntrebi, acum că mergi cu mine?’. Ca aceia ce prea smeriţi, în faţa mai marilor, vorbesc, de nu-şi trag vocea-ntreagă dintre dinţi, am păţit eu, care abia auzit am început: ‘Doamna mea, nevoia mi-o cunoaşteţi şi ce i se cuvine’» (v. 22-30). Cînd Dante i-a ajuns alături, ea l-a încurajat să-i vorbească. Intimidat de situaţia în care se găsea, ca în prezenţa unei personalităţi strivitoare, el s-a declarat convins că Beatrice îi cunoaşte prea bine gîndurile şi tot ceea ce este necesar să afle, fără ca el să mai pună întrebări. “În clipa cînd este învestit de Beatrice cu o înaltă datorie, cea de a le transmite oamenilor un mesaj, o prezicere, Dante nu poate să nu se simtă elevat din punct de vedere religios: mergînd alături de Beatrice, el s-a pus pe acelaşi plan cu femeia, şi pe pămînt se poate prezenta cu aceeaşi demnitate, autoritate şi forţă religioasă cu care ar apărea, dacă s-ar mai întoarce pe pămînt, Beatrice-teologia-adevărul revelat” (T. Di Salvo). “Să se observe particularitatea pronumelor: Dante vorbeşte cu Beatrice folosind mereu «voi»; ea i se adresează mereu cu «tu», după o linie de comportament proprie şcolii provensale” (T. Di Salvo). 31. Ed ella a me: «Da tema e da vergogna «Şi ea mie: ‘De teamă şi ruşine vreau de-acum să te desfaci, ca să nu mai vorbeşti ca omul prin vis. Află că vasul pe care şarpele l-a spart a fost şi nu-i; dar cine-i de vină, să creadă că răzbunarea lui Dumnezeu nu se teme de supe» (v. 31-36). Femeia îl îndeamnă să prindă curaj. Îl consolează apoi că, deşi Biserica a fost devastată de repetatele agresiuni sălbatice, va renaşte cu siguranţă, fiindcă Bunul Dumnezeu trece peste toate obstacolele. “Teamă şi ruşine: Teama respectuoasă şi ruşinea pentru greşelile sale sînt cele care-l reţin încă pe Dante, în raporturile cu Beatrice. De aceea îi spune ea să se desfacă, să se desprindă de acel nod, cu obişnuita folosire a verbului concret, pentru a exprima situaţii morale sau psihologice” (Chiavacci Leonardi). “Revendicîndu-se de la o expresie din Apocalipsă (17, 8: «Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este»), Dante, prin cuvintele aspre rostite de Beatrice, afirmă că odinioară Biserica a fost puternică în libertatea ei şi curată în virtuţile ei morale, dar acum aproape că nu mai există (nu-i), după ce a devenit coruptă şi aservită faţă de coroana Franţei. Cine-i de vină ar putea fi un pontif (în acest caz Bonifaciu al VIII-lea sau Clement al V-lea), sau, după cum notează Mattalia, foarte atent la aspectele istorico-alegorice, expresia ar putea să trimită la o dublă responsabilitate (a pontifului şi a lui Filip cel Frumos), prin care ar introduce «ideea cea mai îndrăzneaţă: o renovatio imperii (reînnoire a Imperiului) este necesară pentru libertatea şi regenerarea Bisericii, precum şi pentru ieşirea ei din aservirea politică şi temporală». Termenul supe este legat, de către vechii comentatori, de un obicei caracteristic la Florenţa, pe baza căruia criminalul care, în interval de nouă zile de la comiterea infracţiunii, ar fi izbutit să mănînce o supă la mormîntul celui ucis, ar fi scăpat de răzbunarea rudelor victimei şi de condamnarea autorităţilor. Pentru Torraca, în schimb, «suppa» (sau «subba», «zubba», «iuppa») este un termen din limbajul statutelor din sec. al XIII-lea care indică armura. Aşadar versul 36 ar însemna: răzbunarea lui Dumnezeu nu se teme de nici un obstacol ce i s-ar opune” (E.A. Panaitescu). 37. Non sarà tutto tempo sanza reda «Nu va sta mereu fără urmaşi acvila, ce şi-a lăsat penele-n carul ce-a devenit monstru şi-apoi pradă; căci văd cu siguranţă, şi de-aceea o relatez, dînd veste deja stelele apropiate, libere de orice obstacol sau piedică» (v. 37-42). Imperiul va renaşte printr-un viguros moştenitor la tron, după ce-a fost slăbit de complicitatea dubioasă cu Biserica. “Se apropie deja vremea cînd acvila – adică Imperiul – va avea un moştenitor legitim. De fapt Imperiul, după Dante, a rămas cu tronul vacant după moartea lui Frederic al II-lea, «ultimul împărat al Romanilor» (Convivio IV, III, 6), pînă la încoronarea lui Henric al VII-lea (1312), fiindcă după 1250 nici un împărat n-a venit în Italia pentru a-şi pune coroana imperială şi pentru a avea grijă de grădina imperiului (Purgatoriu VI, v. 105; o aluzie la tronul imperial vacant se află în acelaşi cînt, la v. 89)” (E.A. Panaitescu). 43. nel quale un cinquecento diece e cinque, «în care un cinci sute zece şi cinci, trimis de Dumnezeu, va ucide tîrfa cu-acel uriaş ce cu ea preacurveşte» (v. 43-45). Un sol divin va veni să zguduie din temelii Biserica, ce zace în corupţie, şi regatul francez, care şi-a aservit prin viclenie papalitatea. “Misiunea profetică a Beatricei dobîndeşte în aceste două terţine o putere de sinteză absolută. Calitatea ei clarvăzătoare nu mai admite ezitări (văd cu siguranţă), iar viitorul se desfăşoară sub ochii ei cu forţa prezentului, în care faptele nu sînt văzute într-o realizare îndepărtată şi confuză, ci în actualitatea lor imediată (şi de-aceea o relatez). Influenţa cerurilor, cărora nu li se poate opune nici un obstacol, fiindcă execută voinţa divină, pregăteşte venirea cuiva trimis de Dumnezeu. Acesta din urmă este desigur un împărat (urmaşul acvilei, cum s-a spus în v. 37-38), a cărui datorie va consta în distrugerea puterii temporale a Bisericii, putere pe care ea i-a sustras-o Imperiului, şi în împiedicarea autorităţii temporale să depăşească limitele ce i-au fost atribuite, pentru a-şi aservi Curia romană. Este uşor să identificăm în trimis figura lui Henric al VII-lea, fiindcă (vezi Epistola VII) Dante îşi punea în el toate speranţele privind renaşterea Imperiului, care s-ar fi putut realiza doar dacă Henric ar fi distrus monarhia franceză şi i-ar fi restituit Papalităţii libertatea, conform afirmaţiilor incluse în scrisoarea amintită mai sus. Unii comentatori, în schimb, au preferat să înlocuiască figura lui Henric al VII-lea cu cea a lui Cangrande della Scala, bazîndu-se pe celebra profeţie din Paradis (cîntul XVII, 76-93), referitoare la seniorul din Verona. Este evidentă, în plus, cît priveşte trimisul, o aluzie la Ogarul prevestit de Virgiliu în cîntul I din Infern (v. 101-105). Versul 43 a pus la încercare iscusinţa comentatorilor vechi şi moderni, fiindcă e construit pe stilul obscur al profeţiilor şi al enigmelor, pe care lumea medievală le-a produs în număr mare (să ne gîndim, de pildă, la răspîndirea scrierilor profetice ale lui Gioacchino da Fiore). Indicaţia numerică, totuşi, derivă din Apocalipsă (13, 18), unde personajul simbolizat de monstru e prezentat astfel: «numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase». Vechii comentatori au tradus seria din versul 43 în cifre romane: DXV şi, prin schimbarea literelor, au obţinut cuvîntul DVX («duce», «căpitan»). Această interpretare se prezintă ca fiind cea mai probabilă. Există însă şi alte propuneri de lectură pentru cuvîntul DXV: cele trei litere al fi iniţialele pentru Domini Xristi Vertagus (Ogarul lui Cristos), sau pentru Domini Xristi Vicarius (Vicarul lui Cristos, cu referire la papă), sau pentru Dante Xristi Vertagus (Dante, Ogarul lui Cristos)” (E.A. Panaitescu). 46. E forse che la mia narrazion buia, «Şi poate că povestea mea întunecată, ca Themis şi Sfinxul, mai puţin te convinge, fiindcă pe modul lor gîndirea o astupă; dar curînd faptele vor fi Naiade, ce vor dezlega această mare enigmă, fără pagube-n turme şi recolte» (v. 46-51). Beatrice admite că profeţia ei poate fi neconvingătoare, din cauza obscurităţii, semănînd cu cele făcute de Themis şi de Sfinx. Dar nu peste mult timp, faptele vor ilustra vorbele ei de-acum. “Themis, fiica lui Uranus şi a Geei, era înzestrată cu spirit profetic, care se manifesta în răspunsuri cu semnificaţie obscură; Ovidiu aminteşte răspunsul misterios dat de Themis lui Deucalion şi Pyrei, după potop, şi explicat de Prometeu (Metamorfoze I, 367-415). Sfinxul, monstru mitic, îi ucidea pe toţi călătorii ce mergeau la Teba, dacă nu erau în stare să lămurească o enigmă pe care le-o propunea. Oedip i-a găsit în sfîrşit soluţia (Ovidiu, Metamorfoze VII, 759 sqq.; Staţiu, Tebaida I, 66-67)” (E.A. Panaitescu). “După dezlegarea enigmei sale, Sfinxul s-a omorît şi Themis, pentru a-i răzbuna moartea, a trimis împotriva tebanilor o fiară înfometată, care le-a devastat cîmpiile şi le-a ucis turmele. În versul 49 Dante face o aluzie la cuvintele lui Ovidiu «carmina Laiades non intellecta priorum solvunt ingeniis» (Metamorfoze VII, 759): «fiul lui Laios a dezlegat cu puterea isteţimii sale enigma care pînă atunci a fost neînţeleasă», unde fiul lui Laios este Oedip. Totuşi, în multe codice medievale, forma Laiades s-a transformat în Naiades şi Dante, preluînd această ultimă versiune, crede că au fost Naiadele (nimfe ale apelor, înzestrate cu spiritul profeţiei) cele care au dezlegat foarte complicata ghicitoare a Sfinxului” (E.A. Panaitescu). 52. Tu nota; e sì come da me son porte, «Tu scrie; şi aşa cum de la mine pleacă, aceste vorbe spune-le celor vii de viaţa ce-i o goană către moarte» (v. 52-54). Dante primeşte însărcinarea de a reda cuvintele auzite ca atare, chiar dacă încă nu le pricepe sensul, spre a le fi de învăţătură celor din lumea pămîntească. “Aceasta e datoria lui Dante, după ce va reveni pe pămînt; acesta este mesajul pe care i-l încredinţează Beatrice şi care-i va fi confirmat în Paradis de Cacciaguida. Dante nu este Ogarul, acel DUX; lui îi va reveni datoria de a le dezvălui celor vii cuvintele rostite de Beatrice, de a le arăta semnificaţia şi importanţa şi de-a indica, în urma celor văzute de el, care sînt instrumentele la care omenirea trebuie să recurgă, dacă vrea să se mîntuiască şi să-l regăsească pe Cristos, să construiască împărăţia Sa pe pămînt” (T. Di Salvo). 55. E aggi a mente, quando tu le scrivi, «Şi ţine minte, cînd le scrii, să nu ascunzi cum ai văzut planta ce de două ori e jefuită aici. Oricine o pradă sau o striveşte, prin faptă nelegiuită îl jignește pe Dumnezeu, ce doar spre a fi slujit de ea a creat-o sfîntă» (v. 55-60). Dante va trebui să descrie mai cu seamă dubla devastare a Bisericii. Cine îndrăzneşte asemenea nelegiuiri, îl insultă pe Dumnezeu. “Versul 57 a stîrnit o mare nesiguranţă interpretativă, fiindcă după unii dubla jefuire a plantei i s-a datorat lui Adam, cu păcatul său, şi uriaşului, care a desprins carul legat de copac şi l-a tîrît în pădure (XXXII, v. 157-158); după alţii, lui Adam şi acvilei, în prima ei coborîre violentă (XXXII, v. 112-117). Totuşi cei mai mulţi comentatori moderni acceptă explicaţia oferită de Buti: «odată cînd acvila s-a scoborît rupîndu-i frunzele şi florile şi scoarţa, şi cealaltă dată cînd uriaşul a desprins carul şi a plecat cu el»” (E.A. Panaitescu). 61. Per morder quella, in pena e in disio «Pentru că a muşcat din aceea, în chin şi dorinţă cinci mii de ani şi mai mult primul suflet a tînjit după cel ce muşcătura a pedepsit-o. Îţi doarme mintea, de nu vede că din motiv măreţ a fost aşa înălţată şi răsturnată la vîrf» (v. 61-66). Adam, strămoşul oamenilor, s-a perpelit în chinuri şi în aspiraţia de-a revedea chipul Domnului, după pedeapsa primită pentru păcatul originar. Este greu de cap cel ce nu pricepe că dinadins a fost creat inaccesibil copacul cunoaşterii binelui şi a răului. “Venirea lui Cristos, care cu jertfa sa a răscumpărat păcatul originar, a fost aşteptată mai bine de cinci mii de ani după Adam: 930 de ani a durat viaţa lui pe pămînt (Geneza 5, 5) şi 4302 rămînerea lui în Limb (cf. şi Paradis XXVI, 119-120). Cronologia urmată de Dante este cea trasată de Eusebiu, faimosul istoriograf creştin, care a trăit în a doua jumătate a sec. al III-lea şi începutul sec. al IV-lea” (E.A. Panaitescu). “Din punct de vedere alegoric, copacul extraordinar de înalt vrea să indice înţelepciunea sau dreptatea divină infinită şi inaccesibilă; coama sa răsturnată, mai bogată sus, poate că vrea să exprime plastic imposibilitatea omului de a ajunge la ea, sau imensitatea ştiinţei binelui şi a răului. Pe plan figurativ, acest copac şi celelalte reprezentări ciudate care se întîlnesc în poem nu sînt invenţii barbare, de oameni întîrziaţi tehnic sau copilăroşi: fac parte însă dintr-un gust reprezentativ, care şi-a avut momentul de vîrf în arta gotică, în care deformarea voită a elementelor şi a datelor naturale urmează o căutare experimentală de noi modele combinatorii, de noi apropieri sau de recompunere fantastică a realităţii, cît şi din caracterul mentalităţii, mistice îndeobşte, de-a vedea în orice o sinteză şi o convergenţă de date reale şi date supranaturale” (T. Di Salvo). 67. E se stati non fossero acqua d’Elsa «Şi de n-ar fi fost ca apa Elsei gîndurile deşarte din jurul minţii tale, iar plăcerea lor un Pyram la dud, numai din aceste împrejurări dreptatea lui Dumnezeu, prin piedicile ei, ai cunoaşte-o moralmente după arbore» (v. 67-72). Dacă ideile superficiale nu i-ar fi împietrit lui Dante creierul, iar complăcerea în ele nu i-ar fi pătat mintea, învăţăcelul ar recunoaşte mai uşor valoarea morală şi alegorică a copacului, a poruncii divine. “Apa Elsa, afluent al rîului Arno, era celebră pe-atunci fiindcă, bogată în carbonat de calciu, provoca fenomene de depunere şi incrustaţie. În versul 69, Dante aminteşte că Pyram, cînd s-a omorît, a pătat cu sîngele său fructele dudului, schimbîndu-le culoarea din alb în roşu (cf. Purgatoriu XXVII, 37-39)” (E.A. Panaitescu). “Moralmente: orice scriitură, dincolo de sensul literal, are un sens spiritual, care e triplu, cum s-a spus în Convivio II, 1, 2, 6: alegoric, moral, anagogic. Se indică aşadar limpede aici semnificaţia copacului în plan moral (în plan literal, este vorba despre planta din grădina Edenului): el reprezintă justiţia divină, pe care Dumnezeu a plasat-o pe pămînt, ca lege pentru oameni, iar ei sînt obligaţi s-o respecte” (Chiavacci Leonardi). 73. Ma perch’ io veggio te ne lo ‘ntelletto «Dar fiindcă te văd la gîndire făcut de piatră şi-mpietrit, înnegrit, încît te orbeşte lumina vorbei mele» (v. 73-75). Călăuza constată că învăţăcelul încă nu s-a lepădat de piedicile omeneşti ale gîndirii. “Beatrice reia aici cele două metafore folosite mai sus, în v. 67-69: intelectul tău pare făcut din piatră şi, astfel împietrit, este întunecat” (Chiavacci Leonardi). 76. voglio anco, e se non scritto, almen dipinto, «mai vreau, şi dacă nu-i scrisă, măcar zugrăvită s-o duci în tine aşa cum se ţine toiagul încins cu frunze de palmier’. Şi eu: ‘Ca pecetea pe ceară, care figura încrustată nu şi-o schimbă, mi-e marcat acum creierul de domnia voastră. Dar de ce mai sus de priceperea mea vorba voastră dorită zboară, încît mai mult o pierde cu cît se străduieşte?’» (v. 76-84). Beatrice îi cere poetului să transmită cu fidelitate vorbele ei mai departe, chiar dacă nu le pricepe, aşa cum îşi poartă pelerinul toiagul legat cu ramură de palmier, pentru a dovedi că a fost în ţinuturile sfinte. Dante îi promite că nu-i va uita niciodată cuvintele şi le va răspîndi cu toată precizia. Apoi se interesează de ce vorbirea călăuzei este atît de absconsă, încît îi scapă înţelegerii, în ciuda eforturilor. “Beatrice vrea să spună că Dante trebuie să ducă, imprimat în memorie, sunetul material precis al cuvintelor ei, chiar fără a le înţelege semnificaţia, ca unul care, fără a pricepe o scriere şi eventual fără a şti să citească, transcrie copiind material forma literelor şi a cuvintelor, de parcă ar picta (lucrul acesta probabil că li se întîmpla miniaturiştilor, care transcriau literele latine” (Porena). “Metafora cu ceara şi pecetea este folosită de mai multe ori în poem (cf. X, 43-45; XVIII, 38-39; Par. I, 41 etc.). Cuvintele au rămas imprimate cu precizie – pare a spune Dante –, dar sensul lor îmi scapă, depăşindu-mi capacitatea de înţelegere” (Chiavacci Leonardi). 85. «Perché conoschi», disse, «quella scuola «‘Ca să cunoşti’, a zis, ‘şcoala ce-ai urmat-o şi să vezi doctrina ei cum îmi poate urmări vorba; şi ca să vezi calea voastră ce departe e de cea divină, pe cît e pămîntul de cerul ce mai sus se-nvîrte’» (v. 85-90). Beatrice vorbeşte atît de încifrat, pentru a sublinia distanţa mare dintre cunoaşterea de rînd şi cea divină (sau cea dintre filosofie şi teologie). “Barbi limitează reproşul Beatricei la iubirea excesivă a lui Dante pentru bunurile pămînteşti, pentru «biata înţelepciune a lumii», dar această poziţie nu ţine seama că Beatrice este şi simbolul adevărului revelat şi, prin urmare, cuvintele ei nu pot să nu repete limitele înţelepciunii filosofice, cînd aceasta vrea să rezolve singură problemele ce apar în faţa spiritului omenesc. Sîntem – observă Mattalia – «în faţa marii probleme a raporturilor dintre Teologie şi Filosofie şi Ştiinţe (în sensul modern al termenilor), problemă pe care răspîndirea averroismului sau, mai amplu, a aristotelismului în cultura creştină a făcut-o să fie urgent dezbătută». Cerul ce mai sus se-nvîrte este Primul Mobil, ultimul şi cel mai înalt dintre cele nouă ceruri fizice, care se roteşte mai repede pentru că este mai aproape de Dumnezeu şi resimte aşadar o mai mare atracţie faţă de El (cf. Paradis I, v. 123)” (E.A. Panaitescu). “În centrul unei intense dezbateri între dantologi stă această severă condamnare de către Beatrice a şcolii, a studiilor filosofice urmate de poet, în perioada cînd a îndepărtat de la sine imaginea Beatricei şi s-a dăruit altcuiva. Unii au considerat că adevărata rătăcire de care se acuză poetul e tocmai această asumare a filosofiei ca o cultură nu doar autonomă, ci pe deplin suficientă sieşi, cu consecinţa repudierii teologiei, izgonite printre mituri. Dante, în mod concret, ar fi fost un eretic şi, în mod special, ar fi fost un raţionalist, în afara şi împotriva sistemului filosofico-teologic al Bisericii. Dar din cuvintele pronunţate aici de Beatrice nu se pot trage concluzii atît de grave. În plus Dante îşi defineşte rătăcirea mereu ca fiind de ordine morală, încă din primul cînt al Infernului. Ceea ce trebuie subliniat – spune Beatrice – este că oamenii nu pot avea o încredere orgolioasă (o demonstrase şi Dante pe vremea compunerii lucrării Convivio) în forţa raţiunii, prin ea însăşi limitată. Doar prin întîlnirea cu teologia (cu Beatrice), omul (Dante) îşi rezolvă problemele şi îşi linişteşte conştiinţa, în cucerirea adevărului, care trăieşte prin două aspecte: unul raţional, lucid, şi unul misterios, obscur. Încrederea excesivă şi ocluzivă în raţiune produce pietrificare şi întunecare, nu lumină şi flexibilitate. Se mîntuieşte aşadar cel ce are conştiinţa limitelor între care trebuie să trăiască şi a necesităţii de-a cere ajutor de la acela care poate să ne ajute efectiv” (T. Di Salvo). 91. Ond’ io rispuosi lei: «Non mi ricorda «La care eu i-am răspuns: ‘Nu-mi amintesc să mă fi-ndepărtat vreodată de dumneavoastră şi nici n-am cunoaştere despre asta, care să mă roadă’. ‘Şi dacă nu-ţi poţi aminti’, a răspuns ea zîmbind, ‘adu-ţi aminte că tocmai ai băut din Lete» (v. 91-96). Dante respinge reproşul că s-ar fi desprins vreodată spiritual de lîngă Beatrice. Ea pune surîzător această uitare pe seama faptului că el a sorbit din rîul Lete, care şterge amintirea păcatelor. “Aici conversaţia se desfăşoară pe un ton familiar, voit neprotocolar; tematica măreaţă a teologiei este întrecută de întîlnirea afectuoasă dintre doi oameni care s-au cunoscut în altă parte şi se regăsesc, după o vreme, avînd experienţe diferite. Dintre cei doi, cel mai matur şi cultivat îi limpezeşte celuilalt, încă nesigur, unele îndoieli şi mirări. Iar Beatrice aici, mai degrabă decît sfînta care profetizează lucruri grave şi solemne, este o prietenă ajunsă în înălţimi, care i se adresează cu o afecţiune aproape maternă prietenului care cunoaşte puţine lucruri şi se exprimă într-un mod nepotrivit. Este şi acesta un exemplu al planului dublu în care se mişcă poemul, odată solemn ca o catedrală, altă dată umil ca o colibă modestă” (T. Di Salvo). 97. e se dal fummo foco s’argomenta, «şi dacă din fum focul se dovedeşte, această uitare limpede închide vina din voinţa ta, în altă parte atentă. Dar de-acum îmi vor fi golaşe vorbele, pe cît va fi nevoie ca ele să pătrundă la vederea ta neşlefuită’» (v. 97-102). La fel cum fumul semnalizează prezenţa focului, uitarea lui Dante dovedeşte atenţia lui îndreptată odinioară în altă direcţie. Însă în continuare cuvintele folosite de Beatrice vor fi mai simple, mai uşor de priceput. “Aşa cum din fum se dovedeşte existenţa focului, la fel prin această uitare a ta se demonstrează că voinţa ta sau dorinţa îndreptată spre altcineva decît spre mine era vinovată” (Chiavacci Leonardi). 103. E più corusco e con più lenti passi «Mai arzător şi cu paşi mai lenţi stătea soarele în cercul amiezii, care încoace şi-ncolo, cum îl aştepţi, se mută, cînd s-au oprit, cum se opreşte cel ce umblă călăuză-n fruntea oamenilor, de găseşte noutate sau urmă a ei» (v. 103-108). Soarele şi-a încetinit mersul fierbinte pe cer, la amiază, cînd cele şapte virtuţi din fruntea procesiunii s-au oprit, asemeni călăuzei care merge în fruntea unui grup şi zăreşte ceva nou. “Soarele, ajuns la amiază, apare mai luminos (arzător), fiindcă razele lui bat aproape perpendicular, şi mai lent în drumul său, printr-o iluzie optică (cf. Paradis XXIII, v. 11-12)” (E.A. Panaitescu). “Indicarea orei, pe care n-am mai întîlnit-o de la intrarea în grădina Edenului, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, ne anunţă că marea scenă profetică s-a încheiat; povestirea se reia cu obişnuitele modalităţi narative, coborînd calm spre finalul său” (Chiavacci Leonardi). 109. le sette donne al fin d’un’ombra smorta, «cele şapte doamne, la marginea unei umbre palide, cum sub frunzele verzi şi ramurile negre, peste malurile-i reci, muntele se-ntinde. Din faţa lor, Eufratul şi Tigrul mi s-a părut a le vedea ieşind dintr-o fîntînă şi, ca prieteni, despărţindu-se alene» (v. 109-114). Procesiunea s-a oprit într-un mic loc umbros, asemeni celui întins de-un munte înalt peste apa de la poalele sale. În faţa grupului parcă se zărea izvorul de unde ţîşnesc Tigrul şi Eufratul, înainte de-a se despărţi încet, mergînd fiecare pe drumul său. “Dante ajunge la izvorul celor două rîuri din Paradisul Pămîntesc, Lete şi Eunoe, despre ale căror caracteristici a primit deja explicaţii de la Matelda (cîntul XXVIII, 121-133). Cele două ape curgătoare sînt acum comparate cu Tigrul şi Eufratul, ce izvorăsc în acelaşi punct, conform relatării biblice (Geneza II, 10 şi 14). Începînd cu terţina 103, cîntul cunoaşte o evoluţie ce pare să ne readucă la primele descrieri ale pădurii divine. (...) Inclusiv imaginea celor două rîuri ce se desfac şi se îndepărtează alene unul de celălalt, ca doi prieteni care, salutîndu-se pentru ultima oară, pornesc la drum, despărţindu-se cu mîhnire, pe căi diferite, este o altă «străfulgerare... a acelei poezii originale pe care Dante ştia s-o extragă din profunzimile umanităţii sale atente şi gînditoare» (Cian)” (E.A. Panaitescu). “Ca totdeauna, Dante le conferă o psihologie omenească fiinţelor neanimate, rîurilor ca şi astrelor sau copacilor” (Chiavacci Leonardi). 115. «O luce, o gloria de la gente umana, «‘Oh, lumină, oh, glorie a seminţiei umane, ce apă e asta, care aici se desface de la izvor şi ea de ea se depărtează?’» (v. 115-117). Dante s-a interesat curios, pe lîngă Beatrice, de numele apei ce izvorăşte aici, pentru a se despărţi în două braţe. “Informaţia îi fusese dată deja de Matelda (XXVIII, 121-133). Dar Dante se preface că nu-şi aminteşte, probabil pentru ca din răspunsul primit de la Beatrice s-o reintroducă în scenă pe Matelda, a cărei prezenţă pare poetic necesară, în clipa cînd revenim la tonalitatea edenică, la formele şi motivele pădurii divine, căreia femeia, care se plimbă de una singură şi culege flori, îi sintetizează semnificaţia şi poezia” (T. Di Salvo). 118. Per cotal priego detto mi fu: «Priega «La astă rugăminte mi s-a zis: ‘Roag-o pe Matelda să-ţi spună’. Şi-ndată a răspuns, ca acela care de vină se leapădă, frumoasa doamnă: ‘Asta şi altele i-au fost spuse de mine; şi sînt sigură că apa din Lete nu i le-a şters’» (v. 118-123). Beatrice l-a îndrumat spre Matelda pentru a primi răspuns, iar aceasta l-a asigurat iute, ca pentru a se dezvinovăţi, că i-a spus deja lucrurile respective. Rîul Lete probabil că încă nu i-a îndepărtat cu totul amintirile. “Matelda: aceasta e prima şi singura dată cînd se pronunţă numele frumoasei doamne care l-a însoţit prin Paradisul Pămîntesc. De ce doar acum şi nu mai devreme? Nu avem un răspuns sigur: putem presupune că e pronunţat de Beatrice atunci cînd, pentru a o îndemna să execute un înalt moment liturgic, o cheamă pe nume, ca pentru a-i spune: asta e datoria ta, este misiunea celei ce poartă numele de Matelda şi nu a altei femei” (T. Di Salvo). “Dante încheie, prin prezentarea rîurilor Lete şi Eunoe, complexa construcţie exterioară a Purgatoriului său, pentru care tradiţia nu-i putea oferi multe elemente de inspiraţie. De fapt în numeroasele «viziuni» de dincolo de mormînt, pe care literatura şi artele figurative din Evul Mediu le-au produs, descrierile Purgatoriului sînt rare, interesul concentrîndu-se pe imaginile oribile din Infern sau pe cele idilice din Paradis. Conceput mai întîi ca un rîu încins, ulterior Purgatoriul a apărut sub forma unui munte ori a unui rîu de smoală. Cu acest ultim aspect, lumea purificării este reprezentată în unica mărturie figurativă pe care Evul Mediu ne-a lăsat-o despre ea. În marea frescă a lui Loreto Aprutino, pe o punte lungă, sufletele celor drepţi traversează rîul de smoală pentru a ajunge într-un turn. Aici sînt îmbrăcate şi primesc dreptul de a intra în Paradis, pe cînd păcătoşii se prăbuşesc în rîu, pentru a li se aplica purificarea necesară” (E.A. Panaitescu). 124. E Bëatrice: «Forse maggior cura, «Şi Beatrice: ‘Poate o grijă mai mare, ce-adesea memoria ne-o astupă, i-a întunecat ochii minţii. Dar iată pe Eunoe, care se-ndepărtează: du-l acolo şi, aşa cum eşti obişnuită, virtutea amorţită i-o trezeşte’» (v. 124-129). Beatrice l-a scuzat: poate că evenimentele de mare impact, trăite de Dante în ultimul interval, i-au împins în uitare informaţiile precedente. Apoi i-a cerut Mateldei să-l însoţească la rîul Eunoe şi, după obicei, să îndeplinească pentru el ritualul de purificare. “Aşa cum eşti obişnuită: Aceste cuvinte, precum şi faptul că îl conduce inclusiv pe Staţiu la rîu, ne arată că scufundarea sufletelor în Lete şi îndemnul ca ele să soarbă din Eunoe este datoria Mateldei, ea nu se află în Paradisul Pămîntesc numai pentru Dante. Asta ne face să credem că, dacă Matelda poate fi un personaj biblic, sau oricum din lumea precreştină, ea totuşi nu poate fi identificată cu o personalitate istorică din vremea lui Dante” (Chiavacci Leonardi). “Matelda trebuie să îndeplinească pentru Dante ultima ceremonie liturgică din Paradisul Pămîntesc: după uitarea păcatelor, dăruită de apele rîului Lete, trebuie aprinsă – în apele rîului Eunoe – amintirea binelui săvîrşit. Bucuria pe care pelerinul o resimte, după acest ultim ritual, ar merita să fie explicată mai pe îndelete, dar Poetul se teme să-i dea ultimului cînt o prea mare extindere, faţă de cele ce-l precedă, încălcînd raportul armonios şi simetria perfectă, pe care a vrut să le «ţeasă» în arhitectura poemului său (v. 139-141). Această lege de euritmie externă este aplicată şi în ultimul vers din a doua cantică – puro e disposto a salir alle stelle (curat şi gata de-a urca la stele) – care aminteşte, în clipa cînd privirea Poetului pare a se aţinti pe chipul lui Dumnezeu, ultimele cuvinte din Infern: e quindi uscimmo a riveder le stelle (şi-apoi am ieşit spre-a revedea stelele)” (E.A. Panaitescu). 130. Come anima gentil, che non fa scusa, «Ca sufletul nobil ce nu caută scuze, ci îşi face voia sa din voia altcuiva, îndată ce prin semn i s-a dezvăluit» (v. 130-132). Matelda, luîndu-l pe Dante de mînă, a pornit cu el, plină de graţie, ca un suflet nobil care pe dată se supune rugăminţii pe care o primeşte. “Intrarea rapidă în acţiune a Mateldei, fără a spune nimic, la vorbele pronunţate de Beatrice, este comentată din interior, printr-o comparaţie: aşa cum procedează un suflet nobil, care nu inventează scuze (pentru a evita să facă un lucru pe care i-l cer alţii), ci face din voinţa altuia propria sa voinţă, îndată ce aceasta s-a manifestat în exterior... O asemenea trăsătură este caracteristică pentru acea nobleţe şi delicateţe sufletească, pe care Dante de mai multe ori o zugrăveşte în tinerele figuri feminine din poemul său” (Chiavacci Leonardi). 133. così, poi che da essa preso fui, «astfel, după ce-am fost luat de ea, frumoasa doamnă s-a pornit, iar lui Staţiu i-a spus gingaş: ‘Vino cu el’. De-aş avea, cititorule, mai lung spaţiu de scris, aş cînta măcar în parte dulcea băutură, ce nicicînd nu mi-ar da saţiu; dar fiindcă-s pline toate paginile urzite pentru acest al doilea cîntec, nu mă mai lasă-nainte frîul artei» (v. 133-141). Matelda l-a îndemnat şi pe Staţiu să-i urmeze. Din păcate autorul nu poate să ne descrie ceremonialul de îmbăiere în Eunoe, pentru că întinderea celei de-a doua părţi a poemului său a ajuns la sfîrşit. Exigenţele de armonie îl constrîng să-şi încheie expunerea. “Prezenţa lui Staţiu a fost pînă acum subînţeleasă, sau doar schiţată (XXXII, 29). El nu mai are de fapt nici un rol, în acest fragment al poemului. Acum Matelda îl ia de mînă pe Dante, iar lui Staţiu îi face doar semn să-l urmeze, indicîndu-i că şi el trebuie să treacă prin ritualul sorbirii din Eunoe, dar nu mai are nevoie să fie condus ca un copilaş” (Chiavacci Leonardi). “În acest moment Dante simte nevoia să i se adreseze cititorului, în încercarea de a-l implica pe de o parte în înţelegerea bucuriei resimţite prin purificarea ce face din el un om deplin reînnoit, pe de altă parte în observaţia că îi este imposibil să continue, avînd în vedere condiţia intransigentă, pe care şi-a stabilit-o, de a respecta dimensiunile cîntului” (T. Di Salvo). “Cantica: este cuvîntul ales de Dante pentru a denumi cele trei părţi ale poemului său. În Inf. XX, 3 el a folosit termenul canzone, dar pe urmă a preferat mai specificul cantica, folosit aici precum şi în secţiunea fără îndoială autentică din Epistola către Cangrande (Ep. XIII, 11)” (Chiavacci Leonardi). 142. Io ritornai da la santissima onda «Am revenit de la prea sfînta undă refăcut, ca plantele noi înnoite cu nouă frunză, curat şi gata de-a urca la stele» (v. 142-145). Dante s-a întors de la undele rîului Eunoe complet înnoit, ca natura ce-şi redobîndeşte frunzele primăvara, şi astfel purificat s-a pregătit să se înalţe spre stele. “Comparaţia cu natura – care primăvara acoperă copacii cu frunze şi îşi reîncepe itinerariul anual, care parcurge din nou, cu o prospeţime recîştigată şi o nouă vitalitate, existenţa – exprimă în mod limpede starea sufletească prin care poetul se dispune pentru zborul la ceruri. Şi el, asemeni copacilor, îşi redobîndeşte puritatea originară, limpezimea prin care în tinereţe, cu ajutorul Beatricei, a contemplat destinul religios al omului. Pentru această prospeţime redobîndită, pentru această redescoperire a propriei virginităţi spirituale stau mărturie cele trei cuvinte cu aceeaşi rădăcină: nov- (novelle, rinovellate, novella), de parcă, prin repetarea termenului, poetul ar vrea să-i confere o valoare semantică mai intensă şi evidentă” (T. Di Salvo). “Stelle: este ultimul cuvînt din fiecare cantică, pentru a scoate în evidenţă, prin intermediul referinţei cereşti, că destinul omului este mereu şi doar acela al cuceririi drumului la ceruri, al găsirii lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). [Explicit secunda pars Comedie Dantis Alagherii
Laszlo Alexandru | ||
Cîntecul femeilor. Dialogul dintre Dante şi Beatrice. Explicaţiile date şi profeţia misterioasă. Pe malul rîului Eunoe. Dulcea băutură ce purifică.