 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Despărţirea de Virgiliu (Purgatoriu XXVII)
1. Sì come quando i primi raggi vibra «Ca atunci cînd primele raze vibrează, acolo unde creatorul sîngele şi l-a vărsat, curgînd la vale Ebrul sub Libra înaltă şi unde-n Gange la prînz arde, aşa stătea soarele; deci ziua se ducea, cînd îngerul Domnului voios ne-a apărut» (v. 1-6). Cobora seara în Purgatoriu, pe cînd la Ierusalim (unde s-a jertfit Isus) erau zorii zilei, Spania, pe rîul Ebru, se găsea în constelaţia Balanţei, iar pe Gange, în India, era amiază. Celor trei călători le-a apărut un înger cu chipul senin. “Dante, prin această comparaţie complicată, vrea să explice că în Purgatoriu este ora asfinţitului, pe cînd la antipozi, la Ierusalim, sînt zorii zilei. În cele două puncte extreme ale pămîntului bate miezul nopţii în Spania – unde rîul Ebru este la 90o longitudine vest de Ierusalim şi se află în acest moment sub constelaţia Balanţei (Libra) – şi miezul zilei pe Gange, în India, plasată la 90o longitudine est de Ierusalim. (...) La fel ca în cînturile II, IX, XV, XIX, XXV, acest debut determină ora de pe muntele sfînt, printr-o serie de referinţe la poziţia astrelor în raport cu pămîntul. Astronomia este elementul imposibil de neglijat în poezia Comediei, nu doar, cum subliniază Momigliano, fiindcă «aceste priviri îndreptate spre mişcările astrelor sporesc solemnitatea ascezei lui Dante şi îi aprofundează semnificaţia spirituală», ci şi întrucît ea rezultă ca «parte esenţială a concepţiei de ansamblu a unei lumi fizice, morale şi poetice, şi are de asemeni o funcţie delicat artistică, prin imaginile rătăcite pe care le evocă şi totodată prin posibilitatea pe care o oferă de îmbogăţire a limbajului şi a imaginilor, cu introducerea termenilor sugestivi, cu privire la locuri, astre, cuvinte inclusiv tehnice, a căror valoare în poezie artistul Dante ştia s-o aprecieze» (Gallardo). Fireşte trebuie să ţinem seama că la Dante imaginea rătăcitoare sau amănuntul tehnic nu sînt niciodată folosite în mod gratuit, pentru capacitatea lor de a stîrni uimirea, ci se justifică deplin în stilul înalt şi «tragic», ce dobîndeşte un relief tot mai evident, pe măsură ce povestirea îl poartă pe călător departe de regiunile «comicului»: pămîntul locuit şi Infernul, ce reprezintă o proiecţie a acestuia, în cheie sarcastică şi caricaturală. Cele două terţine iniţiale din acest cînt se caracterizează, în primele patru versuri, printr-o extremă concentrare expresivă” (E.A. Panaitescu). “Cele patru locuri semnalează astfel coordonatele timpului: acum cînd în Purgatoriu este asfinţitul, la Ierusalim e răsăritul, pe Gange este amiază, iar la Cádiz (pe Ebru) e miezul nopţii. Situaţia este opusă celei în care a început ascensiunea (Purg. II, 1-9), cînd Aurora apărea pe malurile Purgatoriului, iar soarele apunea la Ierusalim. Solemnitatea asemănătoare a debutului semnalează că s-a încheiat ciclul, călătoria de purificare este la final” (Chiavacci Leonardi). 7. Fuor de la fiamma stava in su la riva, «Dincolo de flacără stătea pe mal şi cînta ‘Beati mundo corde!’, cu voce mai tare decît a noastră, vie» (v. 7-9). Îngerul îi aştepta dincolo de flăcări, cîntînd mai limpede şi mai puternic decît o voce reală. “Beati mundo corde, quoniam ipsi Deum videbunt (Matei 5, 8) - «Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!». Este a şasea fericire din Evanghelia după Matei, care se potriveşte limpede, de această dată, cu păcatul de pe cornişă. În faţa flăcării, cîntecul puternic se înalţă în asfinţit cu o intensă frumuseţe, dus de o terţină de mare muzicalitate” (Chiavacci Leonardi). 10. Poscia «Più non si va, se pria non morde, «Apoi: ‘Nu treceţi mai departe, suflete sfinte, de mai întîi nu vă muşcă focul; intraţi în el şi la cîntecul de-acolo nu fiţi surde’, ne-a spus cînd i-am ajuns aproape; la care, cum l-am priceput, ca omul viu vîrît în groapă m-am făcut» (v. 10-15). Îngerul le-a cerut să intre în foc pentru a se purifica şi să se orienteze după sunetul cîntării pentru a-şi găsi calea. Dante s-a înspăimîntat groaznic la acest îndemn. “Este limpede că observaţia îngerului nu se limitează la cei trei poeţi, ci se extinde la toate duhurile din Purgatoriu care, după ce şi-au încheiat purificarea, sînt considerate în sfîrşit demne de Paradis. Flăcările din al şaptelea cerc au astfel o dublă sarcină: ele constituie pedeapsa pentru destrăbălaţi şi încheie, printr-o ultimă suferinţă, tot ciclul de ispăşire al sufletului mîntuit (prin foc, de altminteri, Dante a sintetizat suferinţele din Purgatoriu: cf. Infern I, 118-120); trecerea prin foc ar simboliza astfel «întoarcerea omului la starea primei inocenţe» (Nardi), înainte de intrarea în Paradis. Trebuie de asemeni să amintim că, după o tradiţie patristică şi medievală, spada de foc ţinută de Heruvimii puşi de Dumnezeu ca strajă la Paradisul Pămîntesc, după alungarea lui Adam şi a Evei (Geneza 3, 24) trebuie interpretată ca un zid de foc ce-a încuiat Edenul după căderea în păcatul originar” (E.A. Panaitescu). “Suflete sfinte: să n-o luăm în sens propriu; cei trei pe care îngerul îi invită să treacă nu sînt de fapt, nici unul, destinaţi să devină sfinţi, nici măcar Staţiu. Putem înţelege: suflete care vă apropiaţi de încheierea ispăşirii, treceţi şi de această încercare chinuitoare a focului, lăsaţi-vă arşi de acest rug (iar rugul în Evul Mediu era o condamnare, dar mai ales un îndemn ca sufletul păcătosului, sub presiunea suferinţei şi a durerii, să se căiască şi să se purifice). Dar Virgiliu nu face parte dintre sufletele ce pot spera la sfinţenie şi fericire. De aceea cuvintele se pot înţelege ca o formulă pe care îngerul o pronunţă, ca îndemn, de fiecare dată cînd duhurile trebuie să treacă prin zidul de foc. Acest zid (concepţia le aparţine Părinţilor Bisericii, care l-au închipuit în jurul Paradisului Pămîntesc) «dincolo de a fi instrumentul suferinţei specifice a desfrînaţilor, dobîndeşte şi o semnificaţie ritualică mai vastă, aproape ca o sinteză... a întregului proces de purificare a sufletelor alese» (Sapegno)” (T. Di Salvo). 16. In su le man commesse mi protesi, «Cu mîinile unite m-am întins, privind focul şi tare imaginîndu-mi trupurile umane deja văzute aprinse. S-au întors spre mine bunele călăuze; şi Virgiliu mi-a spus: ‘Fiul meu drag, aici poate fi caznă, dar nu moarte» (v. 16-21). Dante şi-a îndreptat întreaga atenţie în faţă, dar şi-a ţinut trupul bine echilibrat de mîini în spate, amintindu-şi cu groază imaginile cu oameni arzînd pe rug. Însoţitorii au încercat să-l încurajeze: în Purgatoriu este multă suferinţă, dar nu poate exista moartea sufletelor. “Cu mîinile unite m-am întins: ţinîndu-mi mîinile lipite şi strînse de trup, m-am întins în faţă, sprijinindu-mă pe acele mîini, pentru a mă ţine înapoi şi a nu cădea în flăcări. Această atitudine – cum au înţeles-o deja Barbi, Casini, Sapegno – ni se pare că explică cel mai bine litera textului şi sensul pe care vrea să-l transmită: eroul se întinde înainte şi priveşte, totodată ţinîndu-se cît mai în spate posibil, contrabalansîndu-se pe mîini pentru a nu-şi pierde echilibrul” (Chiavacci Leonardi). 22. Ricorditi, ricorditi! E se io «Gîndeşte-te, gîndeşte-te! Dacă eu pe spinarea lui Gerion te-am dus teafăr, ce voi face acum, mai aproape de Domnul? Fii sigur că şi de-ai sta o mie de ani în albia acestei flăcări, nu ţi-ar putea clinti un fir de păr» (v. 22-27). Maestrul îi aminteşte un alt moment de cumpănă, cînd împreună au fost obligaţi să urce în spinarea monstrului infernal. Însă acest foc purificator provoacă suferinţă, nicidecum degradare spirituală. “Virgiliu, pentru a-l îmbărbăta pe Dante şi a-l îndemna să aibă toată încrederea în maestrul său, îi aminteşte episodul cel mai semnificativ, printre multe altele, în care intervenţia sa l-a ajutat pe discipol să depăşească primejdia şi frica: atunci cînd l-a dus pe spatele lui Gerion (Infern XVII, 1 sqq.), însuşi simbolul înşelăciunii” (E.A. Panaitescu). “Dante se află în faţa unuia dintre acele obstacole care, pe plan moral, echivalează cu un salt calitativ, cu o trecere care deschide noi orizonturi şi impune curaj şi hotărîre. De aceea îndemnul lui Virgiliu sună imperios, ca o formulă sacră, pronunţată de o înaltă autoritate religioasă, în spatele şi deasupra căreia se zăreşte autoritatea divină, ce invită sufletul penitent să-şi reamintească rapid itinerariul, să cumpănească puterile de care a fost sprijinit în procesul de ascensiune şi să pornească iarăşi, într-un nou salt, cu un nou act de credinţă” (T. Di Salvo). “Expresia nu ţi-ar putea clinti un fir de păr este din limbajul popular, vorbit. Semn, şi acesta, al adeziunii danteşti la o realitate care şi în lumea de dincolo îşi păstrează accentele din viaţa cotidiană. Lumea de dincolo nu modifică substanţa lexicală şi expresivă a vieţii: îi dă trăsătura eternităţii, o fixează în modalităţi emblematice, eliminîndu-i doar aspectele marginale, neesenţiale” (T. Di Salvo). 28. E se tu forse credi ch’io t’inganni, «Şi de crezi poate că te-nşel, dă-te spre ea şi te convinge cu mîna la poala straiului. Azvîrle odată, azvîrle orice teamă: treci aici; vino şi intră sigur!’. Dar eu tot neclintit şi împotriva conştiinţei» (v. 28-33). Virgiliu l-a îndemnat să se convingă singur că flacăra nu-l poate distruge, apropiindu-şi de ea marginea hainei. În ciuda insistenţelor maestrului, Dante refuza această nouă experienţă, fiind dominat de instinctul pericolului, deşi raţiunea îl încuraja să avanseze. “«Far la credenza (a se convinge) se spunea despre cel care gusta în prealabil mîncarea principilor, pentru a-i asigura pe aceştia că nu era otrăvită» (Scartazzini-Vandelli). Virgiliu vrea să spună aşadar că proba făcută cu marginea hainei e decisivă, va îndepărta orice îndoială, îi va da garanţia siguranţei, fără a-l expune personal” (T. Di Salvo). “Cu tandreţe paternă, Virgiliu încearcă să-l asigure pe Dante. Este ultima dată cînd intervine, cu toată autoritatea şi capacitatea retorică ce-l caracterizează, în ajutorul şi sfatul celui ce i-a fost încredinţat. El îşi foloseşte toate argumentele şi, nereuşind, rămîne tulburat (v. 35). Întreaga scenă, dincolo de faptul că propune un sens limpede moral – raţiunea nu poate învinge ultima rezistenţă a omului în faţa lui Dumnezeu, ci doar iubirea –, dobîndeşte astfel o puternică şi delicată valoare umană” (Chiavacci Leonardi). 34. Quando mi vide star pur fermo e duro, «Cînd m-a văzut că stau ferm şi aspru, oleacă tulburat a zis: ‘Vezi bine, fiul meu; între Beatrice şi tine stă zidul acesta’. Cum la numele de Thisbe şi-a deschis genele Pyram aflat pe moarte şi-a privit-o, atunci cînd dudul s-a-nroşit; astfel dîrzenia mi s-a-mblînzit, m-am întors spre înţeleapta călăuză, auzind numele ce-n minte mereu îmi revine» (v. 34-42). Întrucît nu reuşea să-l convingă pe Dante să traverseze focul, Virgiliu i-a spus că dincolo îl aşteaptă Beatrice. Îndată ce-a auzit numele femeii iubite, poetul şi-a lepădat încăpăţînarea, la fel cum odinioară Pyram şi-a deschis ochii înainte de moarte, auzind numele rostit de Thisbe. “Legenda despre Pyram şi Thisbe este povestită de Ovidiu în Metamorfozele lui (IV, 55-166). Cei doi tineri din Babilon, a căror iubire era împiedicată de familiile lor, şi-au dat întîlnire sub un dud. Thisbe, venită prima, a fost obligată să fugă la apariţia neaşteptată a unei leoaice, scăpîndu-şi vălul, pe care fiara l-a pătat de sînge. Cînd a ajuns Pyram, crezînd că Thisbe a fost devorată, s-a aruncat în propria spadă şi fata l-a găsit aşa, cînd s-a întors ceva mai tîrziu; tînărul şi-a deschis pentru ultima dată ochii, atunci cînd Thisbe i-a pronunţat numele, în timp ce sîngele lui scălda rădăcinile dudului, care de atunci şi-a schimbat culoarea fructelor din albe în roşii. Referinţa la mitul prelucrat de Ovidiu – surprins în clipa tragicului epilog, ce constituie trăsătura sa cea mai semnificativă – ne introduce într-un moment de mare emoţie, legat de un aspect autobiografic (v. 40-42). Acesta e momentul în care poezia se afirmă în modul cel mai pregnant, în scena simbolică unde Dante se opune ultimelor îndemnuri ale maestrului său” (E.A. Panaitescu). “Argumentul hotărîtor nu se lasă doar pe seama raţiunii, solicită intervenţia sentimentului, recurge la emoţii, la iubire, la credinţă. Sub aspect alegoric, poetul parcă vrea să spună că procesul de purificare, care se completează prin viziunea Beatricei şi recucerirea adevărului revelat, nu se realizează pe deplin, dacă sufletul nu acceptă toate treptele ispăşirii, inclusiv prin traversarea zidului de foc. La acest proces sînt obligate să participe toate sufletele, sau doar cele ale desfrînaţilor? Este o problemă pe care criticii încă n-au rezolvat-o. Rămîne că sînt obligate, cu siguranţă, să treacă sufletele desfrînaţilor: şi este obligat inclusiv Dante. La fel ca părintele poeziei sale, Guido Guinizzelli, nu atît pentru că a dus o viaţă înclinată spre destrăbălare, cît în calitatea sa de poet al unei iubiri nu totdeauna corect înţelese. Şi inclusiv Dante, care totuşi a iubit-o şi a cîntat-o pe Beatrice în termenii unei spiritualităţi absolute, nu-şi poate redobîndi femeia, în inimă, decît după ce-a lăsat la o parte impurităţile pasiunii amoroase şi ale poeziei ce s-a caracterizat nu totdeauna doar ca o contemplare a ochilor fiinţei prea iubite, ci ca o patimă tulbure, care alături de cea din Vita Nova, a dat viaţă unei alte poezii erotice. Zidul de flăcări este aşadar ca o diafragmă, care-l desparte de o Beatrice rătăcită prin intervenţia orbitoare a unei alte femei, a unei alte forme de iubire şi de poezie, iar cealaltă, adevărata, perfecta Beatrice, care l-a călăuzit în tinereţe, l-a aprins cu fiinţa ei şi l-a îndreptat spre absolut, spre frumuseţea religioasă” (T. Di Salvo). 43. Ond’ ei crollò la fronte e disse: «Come! «La care el a dat din cap şi-a zis: ‘Ce? vrem să mai stăm dincoace?’; apoi a zîmbit ca-n faţa copilului învins de răsplată» (v. 43-45). Virgiliu îl dojeneşte, pentru încăpăţînarea absurdă, şi-i surîde ca unui copil naiv. “Vrem să mai stăm: Pluralul e şi azi tipic pentru vorbirea în faţa copiilor («ce frumoşi sîntem azi!»: Contini). Apoi a zîmbit: este zîmbetul indulgent al celui care vede că celălalt este deja convins de un motiv pe care el, mai înţelept, îl consideră inadecvat şi pueril; chiar aşa cum zîmbim în faţa unui copil, care se lasă cucerit cu promisiunea unui fruct” (Chiavacci Leonardi). “Toată scena cuprinde, sub un aspect natural şi surîzător, de extraordinară naturaleţe, sensul profund, deja arătat, al superiorităţii iubirii asupra raţiunii, al sufletului copilăros care este necesar pentru «a-l vedea pe Dumnezeu» şi blînda despărţire a lui Virgiliu de cel ce se pregăteşte să treacă dincolo de pragul lumii pe care el o domină. Naturaleţea ansamblului, la care s-au oprit cei mai mulţi comentatori, este încă o dată semnul forţei supreme a unei arte ajunse deja la culme” (Chiavacci Leonardi). 46. Poi dentro al foco innanzi mi si mise, «Şi-n foc ‘naintea mea s-a pus, rugîndu-l pe Staţiu să-mi vină în urmă, care drum lung ne despărţise. Îndată ce-am fost înăuntru, în sticlă fiartă m-aş fi aruncat spre a mă răcori, aşa era incendiul de dogoritor» (v. 46-51). Călătorul a fost inclus între cei doi poeţi, pentru a fi mai bine protejat la trecerea prin foc: Staţiu a trecut ultimul, în locul lui Dante. Căldura copleşitoare l-a cuprins îndată pe acesta. “Poziţia strategic protectoare în care cei trei se dispun le redă lui Virgiliu şi Dante posibilitatea de a restabili raportul călăuză-călăuzit, care pentru o vreme părea întrerupt: Staţiu reapare ca un moment suplimentar, ca un personaj de sprijin, neesenţial şi ca atare neînlocuitor al lui Virgiliu, cel mult în completarea lui” (T. Di Salvo). 52. Lo dolce padre mio, per confortarmi, «Tatăl meu dulce, spre a mă linişti, umbla vorbind mereu de Beatrice, spunînd: ‘Ochii ei îmi pare deja a-i vedea’. Ne îndruma o voce care cînta dincolo; şi noi, atenţi la ea, am ieşit acolo unde se urcă» (v. 52-57). Virgiliu îi pomenea mereu numele femeii iubite, pentru a-i domoli spaima, iar din partea cealaltă se auzea un cîntec sfînt. Cei trei ajung la picioarele ultimei scări, pe unde se merge spre Paradisul Pămîntesc. “Revine Beatrice şi revin ochii ei, care au avut aşa mare importanţă pentru Dante, în experienţa lui de iubire din tinereţe, care s-a tradus în Vita Nova. Pentru ochii aceia frumoşi şi veseli, Dante s-a deschis către aventura afectivă, către iubire, poezie, religie; pentru aceiaşi ochi, acum poate urca şi înainta pînă la întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo). “Ne îndruma o voce: este a celuilalt înger, care-i aşteaptă dincolo de flăcări pentru a-i îndrepta spre scara ce duce la Paradisul Pămîntesc. Cîntecul său a fost preanunţat că îi va călăuzi prin foc, de către îngerul fericirii (v. 12). Ritmul muzical al versului este un ecou al cîntecului care le înlesneşte drumul” (Chiavacci Leonardi). 58. ‘Venite, benedicti Patris mei’, «‘Venite, benedicti Patris mei’, a răsunat dintr-o atare lumină, din partea locului, încît m-a învins şi n-am putut-o privi. ‘Soarele pleacă’, a adăugat, ‘şi vine amurgul; nu vă opriţi, ci grăbiţi pasul, pînă cînd apusul nu se-nnegreşte’» (v. 58-63). Îngerul cîntă – învelit de o lumină orbitoare – şi îi îndeamnă să grăbească ascensiunea, căci se apropie asfinţitul soarelui, după care orice activitate din Purgatoriu încetează. “Vocea îngerului iertării intonează un cîntec ale cărui cuvinte se află în Evanghelia după Matei (25, 34): «Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»: acestea sînt cuvintele cu care Cristos li se va adresa celor aleşi, în ziua judecăţii de apoi. Printre aceşti binecuvîntaţi ori sanctificaţi se plasează acum şi Dante, fiindcă a depăşit toate cercurile Purgatoriului şi şi-a încheiat astfel ispăşirea: va urma o desăvîrşire, sau o consacrare a poetului ca suflet ales. El este de-acum la fel de pur şi liber, ca şi cei mîntuiţi de Cristos în ziua judecăţii de apoi” (T. Di Salvo). 64. Dritta salia la via per entro ‘l sasso «Drept urca drumul prin stîncă, încotro rupeam în faţa mea razele soarelui, care era deja în vale. Şi puţine trepte am încercat cu piciorul, cînd soarele culcat, prin umbra ce mi s-a stins, l-am simţit în urmă eu şi înţelepţii mei» (v. 64-69). Urcuşul tăiat în stîncă era abrupt. Dante a urcat doar cîteva trepte, cu soarele aflat în spatele său, care îi proiecta umbra în faţa picioarelor. Apoi s-a făcut întuneric. “Aceste ultime terţine sînt dominate de presimţirea nopţii iminente: mai întîi e observaţia despre soarele care se duce, de care se leagă cea a serii care vine, apoi tema se aprofundează prin observarea, de astă dată vizuală, a cerului care se înnegreşte, în fine soarele e văzut din culcuş cum dispare şi în jur totul e acoperit de umbră, de parcă luminile s-au stins. Întîmplările sînt relatate cu un stil sigur, cu uşurinţă, cu o notă de tristeţe şi cu avertismentul implicit că celor trei poeţi le este împiedicată călătoria: în timpul nopţii trebuie să se oprească şi parcă se opreşte ceva în sufletul lor; odată cu lumina soarelui se stinge şi puterea călătorului, intervin întunericul şi oboseala fizică: ceva se întunecă şi în conştiinţa poetului” (T. Di Salvo). 70. E pria che ‘n tutte le sue parti immense «Şi înainte ca-n toate părţile-i întinse să capete orizontul aceeaşi faţă şi noaptea să-şi ocupe ţinuturile, fiecare din noi pe-o treaptă şi-a făcut pat; căci felul muntelui ne-a frînt vlaga şi plăcerea de-a urca» (v. 70-75). Poeţii s-au culcat pe cîte o treaptă din munte, căci regula din Purgatoriu nu le permitea să-şi continue ascensiunea. “Nu oboseala şi somnul îi obligă să se culce pe cîte o treaptă, ci condiţia specială a muntelui, care se supune unei norme religioase. Numai harul le redă puterea şi plăcerea urcuşului” (T. Di Salvo). 76. Quali si stanno ruminando manse «Cum stau şi rumegă blînde caprele, ce-au fost iuţi şi sprintene pe creste înainte de-a fi sătule, tăcute la umbră, pe cînd soarele fierbe, păzite de cioban, ce-n băţ s-a proptit şi le lasă la odihnă» (v. 76-81). Caprele zburdalnice şi flămînde în timpul dimineţii se liniştesc apoi, în zăduful amiezii, se trag la umbră şi rumegă paşnic, sub ochiul ciobanului. “Comparaţia se dezvoltă – în mod cu totul nou şi neobişnuit – în doi timpi succesivi, prezentînd două scene asemănătoare, din unghiuri diverse: prima explică atitudinea lui Dante, a doua pe a celor doi poeţi. (...) Animalele alese să reprezinte omul în Purgatoriu sînt, ca de obicei, umile şi blînde” (Chiavacci Leonardi). 82. e quale il mandrïan che fori alberga, «şi ca păstorul ce doarme-afară, lîngă turma lui toată noaptea, păzind ca vreo fiară să n-o risipească; astfel eram noi trei pe-atunci, eu ca o capră, şi ei ca păstori, înfăşuraţi pe o parte şi pe alta de-nalta stîncă» (v. 82-87). Păstorul se întîmplă să doarmă noaptea pe cîmp, pentru a-şi păzi turma. La fel ca animalele blînde stătea Dante, la fel ca păstorii stăteau Virgiliu şi Staţiu, în liniştea dinaintea somnului, pe treptele muntelui. “În aceste două comparaţii de natură pastorală, cu o evidentă ţesătură idilică, termenul de referinţă este tot Virgiliu, autorul Bucolicelor mai ales, unde imaginile cu păstori aşezaţi lîngă turma lor în odihnă sînt frecvente. Nu e improbabil însă că Dante s-a gîndit la cîteva momente sugestive de viaţă pastorală, care îi proveneau din textele scripturale, sau la imaginea Bunului Păstor, deja foarte răspîndită, din Psalmul 77, 20, unde se citeşte: «Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă»” (T. Di Salvo). 88. Poco parer potea lì del di fori; «Puţin se vedea de-acolo afară; dar, prin acel puţin, eu vedeam stelele, mai mari şi mai luminoase ca de obicei. Aşa rumegînd şi privind la ele, m-a prins somnul; somnul ce adesea ne dă veştile, înainte ca acestea să fie» (v. 88-93). Prin deschizătură se zărea doar o fărîmă de cer, pe unde stelele păreau mai impunătoare. Gîndindu-se agale la toate cele întîmplate şi privind cerul, Dante a fost cuprins de somnul care adesea poate fi prevestitor. “Eu vedeam stelele, mai mari: Nu credem necesare complicate explicaţii ştiinţifice: ţine de experienţa comună că la munte, prin rarefierea aerului, astrele tocmai că ne par mai mari şi cu o lumină mai intensă. Să se observe mai curînd extraordinara expresivitate a acestui pasaj, printre cele mai frumoase din îndelungatul context al peisajelor ce acompaniază cîntul, de la asfinţitul soarelui pînă la profunda noapte înstelată: înfăşurat de pereţii stîncii, călătorul aflat în apropierea ţintei sale, în ultima noapte de exil, priveşte stelele ce strălucesc semnificînd, ca odinioară pe pămînt, lumina şi prezenţa divină” (Chiavacci Leonardi). “Încă o dată ne aminteşte Dante valoarea profetică a viselor, mai ales atunci cînd ele apar în zori: cf. Infern XXVI, 7; Purgatoriu IX, 16-18. (...) Sentimentul creat în sufletul lui Dante de această contemplare nu e totuşi, cum se va întîmpla în cazul multor scriitori din epoci apropiate, de groază şi spaimă, ci de încredere. El nu se simte un străin în mijlocul naturii, care nu-l înţelege sau pe care el n-o pricepe, ci un element al naturii, se simte în acord cu ea. Semnificaţia acestei nopţi se află în el însuşi: este o noapte de pregătire şi aşteptare, preludiul unei zile ce nu va cunoaşte întreruperi de tenebre. Asupra lui veghează două feluri de gînduri – Virgiliu, înţelepciunea păgînă, Staţiu, aceeaşi înţelepciune păgînă luminată de Revelaţie –, care s-au dovedit călăuze sigure şi i-au îndepărtat eficient îndoielile: de aceea poate avea un somn liniştit. Dante este aici sufletul încă neajuns la deplina conştiinţă de sine: meditaţia sa e văzută în termenii unei accentuate umilinţe, asimilată rumegatului blînd al caprelor (v. 91)” (E.A. Panaitescu). 94. Ne l’ora, credo, che de l’orïente «La ora, cred, cînd de la răsărit mai întîi şi-a trimis razele pe munte Citerea, care de focul iubirii pare mereu aprinsă, tînără şi frumoasă în vis mi-a părut a vedea femeie umblînd pe pajişte şi culegînd flori; şi cîntînd zicea:» (v. 94-99). În zorii zilei, cînd Venus, regina din Citera, începe să strălucească, lui Dante i-a apărut în vis o femeie graţioasă, care culegea flori pe cîmp şi cînta. “Visul lui Dante, dezvăluindu-se a fi adevărat, probabil că s-a produs la primele ore din zori fiindcă, după cunoscuta credinţă medievală, lucrurile visate în acest răstimp corespund mereu realităţii. De aceea Poetul precizează că planeta Venus (aici numită Citerea, fiindcă zeiţa era considerată regina din Citera, o insulă de la Marea Ionică, pe care se născuse şi unde avea parte de un cult deosebit) răsare la orizontul Purgatoriului şi precedă îndeaproape apariţia soarelui (cf. Purgatoriu I, v. 19-21). Lia a fost fiica mai mare a lui Laban şi prima soţie a lui Iacob: nu frumoasă, dar fertilă, este considerată în lunga tradiţie a exegezei biblice simbolul vieţii active. Sora ei, Rahela (v. 104 sqq.), a fost în schimb frumoasă, dar stearpă, şi reprezintă viaţa contemplativă. (...) Viaţa activă realizează perfecţiunea şi fericirea temporală, prin desfăşurarea virtuţilor: Lea, de fapt, merge culegînd flori şi fluturîndu-şi frumoasele mîini pentru a-şi face cunună, ca simbol al activităţii cu finalitate bună. Viaţa contemplativă are ca scop dobîndirea fericirii eterne, prin cunoaşterea adevărului. De aceea Rahela e aşa dornică de a-şi vedea frumoşii ochi: «filosofia, care este... folosirea plină de iubire a înţelepciunii, se admiră pe ea însăşi», întrucît «sufletul meditativ nu doar contemplă acest adevăr, dar contemplă şi însăşi contemplarea şi frumuseţea sa, aplecîndu-se asupra ei şi pe sine însăşi iubindu-se» (Convivio IV, II, 18). Faptul că Lia şi Rahela sînt surori subliniază că viaţa activă şi cea contemplativă, chiar fiind diferite, nu pot fi despărţite: momentul contemplativ cuprinde o valoare superioară, dar subînţelege mai întîi împlinirea celei active (cf. Convivio II, IV, 10-11; IV, XII, 9-12; Monarchia I, 3). Lia şi Rahela le vor prefigura pe cele două doamne ce-i vor apărea lui Dante în Paradisul Pămîntesc: Matelda, poate simbolul fericirii pămînteşti, şi Beatrice, care îl pregăteşte pentru fericirea supremă întru Domnul. Mattalia observă că «ajungerea în Purgatoriu încheie etapa practică sau activă, străbătută sub conducerea lui Virgiliu (Raţiune – Etică raţională – Autoritate imperială); a doua etapă se desfăşoară sub conducerea Beatricei (Revelaţie – Teologie – Magisteriu religios şi doctrinar al Bisericii)»” (E.A. Panaitescu). 100. «Sappia qualunque il mio nome dimanda «‘Să afle oricine întreabă numele meu că sînt Lia şi merg fluturîndu-mi frumoasele mîini pentru a-mi face cunună. Ca să mă plac în oglindă, aici mă împodobesc; dar sora mea Rahela niciodată nu pleacă din faţa oglinzii şi şade toată ziua» (v. 100-105). Se prezintă cîntînd Lia, care umblă culegînd flori pentru a-şi împleti o ghirlandă. În schimb sora ei, Rahela, nu se clinteşte niciodată dinaintea oglinzii. “Rahela aşadar nu e activă, ci contemplativă. Lia se priveşte şi ea în oglindă, dar pentru a verifica prin intermediul conştiinţei şi al meditaţiei bunătatea şi adevărul activităţilor sale, pe care le realizează cu frumoasele (şi harnicele) ei mîini (...). Rahela în schimb toată ziua stă în faţa oglinzii. Este simbolul contemplaţiei, nu al vanităţii, cum se va preciza în cele ce urmează” (T. Di Salvo). 106. Ell’ è d’i suoi belli occhi veder vaga «E aşa dornică de a-şi vedea frumoşii ochi, pe cît sînt eu de-a mă împodobi cu mîinile; ea cu privitul, eu cu muncitul ne potolim’» (v. 106-108). Cele două surori sînt în relaţie complementară: Lia munceşte, Rahela contemplă. “Cele trei vise pe care le are Dante în Purgatoriu (cîntul IX, v. 13-33; cîntul XIX, v. 1-33; cîntul XXVII, v. 94-108) sînt introduse de aceeaşi expresie (nell’ora...), urmată de o determinare cronologică desfăşurată indirect, printr-o formulă perifrastică. Această determinare leagă tot ceea ce poate fi ireal şi inefabil într-un vis, de legile inalterabile ce guvernează universul, aducînd astfel întîmplarea trăită de călător pe acelaşi plan de necesitate cu acestea din urmă, întrucît toate emană din voinţa lui Dumnezeu. În acest al treilea vis al lui Dante au fost resimţite ecouri ale unei compoziţii stilnoviste. Lia şi Rahela pot aminti, de fapt, prin trăsăturile eterice şi străvezii, figuri asemănătoare din Vita Nova sau alte compoziţii de tinereţe ale lui Dante. «Frumuseţea muzicală şi mitologică a reprezentării celor două surori trebuie înţeleasă în limitele unei stilizări perfecte, care dobîndeşte relief prin simetria studiată a imaginilor şi a simbolurilor aferente: cununa şi oglinda, mîinile şi ochii, privitul şi muncitul» (Sapegno). Structura sintactică e totuşi aici mult mai elaborată şi complexă decît în compoziţiile din perioada stilnovistă, aşadar paranteza acestui vis fericit nu tulbură continuitatea implicării stilistice – expresie directă a unei corespondente implicări morale – ce caracterizează cîntul în ansamblul său. Mai ales, în ceea ce priveşte prezentarea figurii Liei, Contini găseşte în terţina 97 nu «o melodicitate uşoară», ci o reluare viguroasă a formelor sintactice latine. Acestea din urmă îi conferă pasajului o forţă structurală pe care nu ne e dat s-o întîlnim în rimele din Dolce Stil Novo” (E.A. Panaitescu). 109. E già per li splendori antelucani, «Şi deja de la albeaţa zorilor, ce le răsar pelerinilor cu atît mai dragi, cu cît, la-ntoarcere, înnoptează tot mai aproape, tenebrele fugeau din toate părţile şi somnul meu cu ele; astfel că m-am sculat, văzîndu-i pe marii maeştri deja treziţi. ‘Acea dulce poamă, care pe atîtea ramuri e căutată de grija muritorilor, azi va pune pace peste foamea ta’» (v. 109-117). Lumina dinaintea dimineţii, admirată cu bucurie de călătorii ce se-apropie de casă, îşi făcea apariţia. Dante s-a trezit şi i-a revăzut pe ceilalţi doi poeţi. Virgiliu l-a anunţat că fericirea mult dorită şi căutată de toată lumea urma să-i fie curînd oferită lui Dante. “Pelerin este cel care se găseşte din diverse motive departe de patria lui, de casa lui, dar e şi cel care merge într-un pelerinaj religios. Este evident că aici termenul conţine două semnificaţii: Dante e pelerinul respins de oraşul său, aşadar plin de regrete şi nostalgie (ca în Purgatoriu VIII, 1-6), dar e şi pelerinul din lumea de apoi care, prin intermediul unei călătorii lungi şi obositoare, merge în căutarea şi recucerirea unei patrii ideale, care cu cea pămîntească are în comun faptul că este o destinaţie dorită, poate inaccesibilă, un loc al păcii şi al odihnei” (T. Di Salvo). 118. Virgilio inverso me queste cotali «Virgiliu spre mine asemenea cuvinte a folosit; şi niciodată n-au fost daruri care la fel să mă fi bucurat. Atîta voinţă peste voinţă m-a cuprins de-a fi sus, că-n orice pas în zbor îmi simţeam crescînd penele» (v. 118-123). Cuvintele călăuzei l-au însufleţit peste măsură pe călător, care a început să urce de parcă i-ar fi crescut aripi în zbor. “Strenne (daruri): ciubucul care se dă la începutul anului, în prima zi, băieţilor, inclusiv în ziua de azi, în anumite regiuni ale Italiei, cînd vin dimineaţa să ureze un an nou fericit. Dar, cum observă Barbi, «a primi asemenea daruri se considera prevestire de noroc sau ghinion»” (T. Di Salvo). 124. Come la scala tutta sotto noi «Cînd toată scara sub noi a rămas şi-am fost pe treapta supremă, în mine şi-a ţintit Virgiliu ochii şi a zis: ‘Focul trecător şi cel etern le-ai văzut, fiule; şi-ai ajuns la locul unde eu prin mine mai departe nu întrezăresc» (v. 124-129). Atunci cînd Dante pune piciorul pe ultima treaptă din Purgatoriu, Virgiliu, care l-a călăuzit în primele două tărîmuri de dincolo, îl părăseşte. Raţiunea singură, fără sprijinul harului, nu mai distinge calea în continuare. Misiunea sa a luat sfîrşit. “Tocmai în clipa cînd Dante simte aceeaşi sprinteneală şi agilitate ca şi cele două călăuze ale lui, înaintează repede şi ajunge pe ultima treaptă, la marginea Paradisului Pămîntesc (ultima treaptă, ultimul sfat de la Virgiliu; cînd se încheie ascensiunea, se încheie şi funcţia poetului latin), maestrul se opreşte, fixează cu intensitate, ca în momentele înalte şi solemne, ochii discipolului şi îşi pregăteşte despărţirea. Cele două fapte sînt simultane: funcţia lui Virgiliu poate fi complet încheiată, tocmai fiindcă Dante şi-a obţinut autonomia deciziilor. Nu doar de raţionalitate are nevoie, pentru partea care i-a rămas din călătorie. Dar acel Virgiliu care îl fixează pe învăţăcel este şi maestrul care se poate bucura de rezultatul pozitiv al activităţii sale: în discipolul maturizat moral şi liber, autonom, el îşi poate vedea concretizate eforturile. Nu există amărăciune în cuvintele sale: mai curînd mulţumire pentru munca dusă la bun sfîrşit. Nu fără motiv se simte el acum tată, mai mult decît în orice altă împrejurare a călătoriei şi-l numeşte pe Dante fiule, creatură făcută de el şi dusă pînă în pragul mîntuirii şi al deplinei maturităţi intelectuale şi morale” (T. Di Salvo). 130. Tratto t’ho qui con ingegno e con arte; «Te-am condus aici cu iscusinţă şi dibăcie; să-ţi fie de-acum plăcerea călăuză: ieşit-ai de pe potecile abrupte, înguste. Vezi soarele ce-n frunte-ţi străluceşte; vezi firul ierbii, florile şi copăceii, pe care aici pămîntul de la sine-i produce» (v. 130-135). Liberul arbitru trebuie să-i îndrume lui Dante în continuare paşii: discipolul şi-a cîştigat maturitatea morală şi autonomia de acţiune. În jurul său natura proaspătă îşi dezvăluie frumuseţile. “De l’erte... de l’arte: puternicăaliteraţie: în afara cărărilor strîmte şi abrupte (...), semne ale dificultăţii morale, pe care omul o are de înfruntat pentru a ajunge la bine, în luptă continuă cu propriile sale instincte. Acum toate acestea s-au terminat, şi Dante se bucură de libertatea pură a celui ce s-a învins pe sine însuşi, o libertate zugrăvită de peisajul dulce, arătat împrejur de Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). “Soarele este simbolul limpede al Harului divin: Dante va fi de-acum călăuzit de Har şi nu doar de raţiune. De aceea călăuzei Virgiliu îi ia locul Beatrice, graţia divină, adevărul revelat” (T. Di Salvo). 136. Mentre che vegnan lieti li occhi belli «Pînă ce vor veni frumoşii ochi veseli ce, lăcrimînd, m-au trimis la tine, poţi şedea ori poţi merge între acestea. Nu-mi mai aştepta vorba şi semnul: liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul, greşit ar fi să nu-l urmezi: deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu» (v. 136-142). În curînd va apărea Beatrice, care odinioară l-a implorat pe Virgiliu să-i vină lui Dante în ajutor. Ea va prelua mai departe rolul de călăuză. Pînă atunci Dante este liber să facă tot ceea ce crede că e bine: judecata lui a devenit matură şi corectă. Ar fi o eroare să nu-i dea ascultare. Învăţătorul îşi înnobilează discipolul, la despărţire, cu însemnele supremaţiei lumeşti şi spirituale: aşază pe el coroana şi mitra. “Poţi... ori poţi: verbul repetat subliniază libertatea absolută, care a fost cîştigată: nu mai există spaima şi datoria de-a merge înainte, de-a nu pierde vremea: să şezi, să mergi, de-acum totul e lăsat la bunul plac al omului, liber în originara sa demnitate divină” (Chiavacci Leonardi). “Greşit ar fi...: Ar fi o greşeală să nu acţioneze după bunul său plac (la fel cum înainte era o greşeală să-şi urmeze bunul plac fără a-l cenzura). Observaţi, şi aici, puternica aliteraţie (fallo – fora – fare), trăsătură stilistică dominantă a cîntului (cf. Contini)” (Chiavacci Leonardi). “Coroana era semnul autorităţii imperiale, mitra al celei spirituale. Asta nu înseamnă că Dante e investit cu cele două puteri, inclusiv pentru că Virgiliu nu are autoritatea unei investituri spirituale. Aşadar expresia trebuie înţeleasă ca o formulă, un sinonim; sau poate fi valabilă explicaţia lui Steiner: «te încing mistic cu coroana imperială, întrucît eşti stăpînul tău absolut, atît în lucrurile din viaţa activă (coroana), cît şi în lucrurile din viaţa contemplativă (mitra)»” (T. Di Salvo). “Acestea sînt ultimele cuvinte ale lui Virgiliu: după ce a renunţat la rolul său de maestru şi călăuză, ar putea să dispară imediat; îl va mai însoţi pe Dante, nu pentru că funcţia sa alegorică i-o impune obligatoriu, ci pentru ca dispariţia lui să se producă într-un moment cînd devine mai clară alegoria situaţiei şi mai dramatică despărţirea: adică dintr-un motiv poetic” (Chimenz). Laszlo Alexandru | ||
