Lectura lui Dante. Despre Dolce Stil Novo (Purgatoriu XXIV)

Al şaselea cerc: lacomii. Bonagiunta Orbicciani.  Prevestirea ospitalităţii din Lucca. Poeţii medievali şi noul curent literar. Profeţia funestă despre Florenţa. Despărţirea de Forese Donati. Alt copac ispititor. Exemple de lăcomie pedepsită. Îngerul cumpătării.

            1. Né ‘l dir l’andar, né l’andar lui più lento
facea, ma ragionando andavam forte,
sì come nave pinta da buon vento.

4. E l’ombre, che parean cose rimorte,
per le fosse de li occhi ammirazione
traean di me, di mio vivere accorte.

            «Nici vorba mersul, nici mersul pe aceasta n-o rărea; ci, povestind, mergeam întins, ca nava împinsă de vînt prielnic. Şi umbrele, ce păreau iar moarte, prin gropile ochilor se minunau de mine, văzîndu-mă în viaţă» (v. 1-6). Conversaţia dintre Dante şi Forese Donati nu le încetinea celor doi mersul. Celelalte duhuri descărnate de foame îl examinau cu uimire pe omul care trecea viu pe-acolo. “Alte teme din cîntul precedent reapar cu muzicalitate în acesta: evocarea unei figuri feminine sanctificate de rugăciune şi privaţiuni (drept care imaginea Nellei este completată aici de cea a Piccardei, aceasta din urmă totuşi văzută nu pe fundalul suferinţelor destinate sufletelor virtuoase pe pămînt, ci în gloria triumfului ei paradisiac), condamnarea hotărîtă a unui obicei şi a unei practici care au transformat comportamentul temperat al cetăţenilor din Florenţa în dezordinea cea mai absurdă, unde arbitrariul şi setea de dominaţie a fiecărui individ nu mai au nici o piedică şi nici un frîu, care să-i îndrepte spre scopuri nobile, aşadar condamnarea obiceiurilor neruşinatelor femei florentine îşi va găsi în acest cînt (v. 82-87) propria continuare naturală şi încheiere în profeţia asupra sorţii care-l aşteaptă pe trufaşul Corso Donati. Va fi reluată tema prieteniei credincioase şi de-acum purificate de orice asprime pămîntească, ce-l va împinge pe Forese să pronunţe neliniştita, îndurerata întrebare din versul 75 (Cînd te voi mai revedea oare?) şi va determina, în răspunsul lui Dante, accentele emoţionante ale traiului ostenit” (E.A. Panaitescu). “Dorinţa de-a şti unul de celălalt nu împiedică voinţa, mereu vigilentă şi presantă, de-a respecta datoria de expiere: de aici graba lor, în mişcările destinate obţinerii rapide a mîntuirii. Sînt juste şi justificabile legăturile afective, dar nu e justificabilă nici o zăbavă pe drumul spre mîntuire: de aici goana lui Forese spre pedeapsa amară, pentru a obţine sfîrşitul ei. Dante foloseşte toate prilejurile utile pentru a sublinia că implicarea morală şi religioasă a omului trebuie să fie totală şi să nu-şi permită odihnă, pauze, şovăieli” (T. Di Salvo).

            7. E io, continüando al mio sermone,
dissi: «Ella sen va sù forse più tarda
che non farebbe, per altrui cagione.

10. Ma dimmi, se tu sai, dov’ è Piccarda;
dimmi s’io veggio da notar persona
tra questa gente che sì mi riguarda».

            «Iar eu, urmîndu-mi discursul, am zis: ‘El merge-n sus poate mai încet decît ar trebui, din alte pricini. Dar spune-mi, dacă ştii, unde-i Piccarda; spune-mi de pot vedea om vrednic prin lumea asta ce mă priveşte’» (v. 7-12). Dante îşi continuă explicaţiile întrerupte în cîntul precedent: Staţiu urcă spre mîntuire, tocmai eliberat din Purgatoriu; însă umblă mai încet, pentru a-i putea călăuzi pe ceilalţi doi poeţi. Apoi se interesează de Piccarda, sora lui Forese; de asemeni ar vrea să găsească un personaj mai deosebit, prin mulţimea de penitenţi care-l examinează. “Staţiu urcă poate mai lent decît ar face dacă ar fi singur, pentru a rămîne mai mult cu Virgiliu (din alte pricini: din cauza celui care e cu el). Această frază reia în surdină tema iubirii lui Staţiu pentru Virgiliu, atît de mare încît parcă depăşeşte chiar legile lumii de dincolo: el ar fi rămas un an în plus în Purgatoriu pentru a-l vedea (XXI, 100-102) şi acum îşi încetineşte elanul natural spre mîntuirea care-l aşteaptă, pentru a se bucura o clipă în plus de prezenţa lui. Aspectul incredibil al situaţiei este atenuat de poate” (Chiavacci Leonardi). “Piccarda: o vom găsi în Paradis (III) şi acolo va vorbi despre sine şi va accentua tema violenţei care se abate asupra celor lipsiţi de apărare (a unei tinere călugăriţe, de exemplu) şi care este fructul unei societăţi mai înclinate, aproape ca un obicei mental, spre violenţă, spre rău, decît spre bine: în aşa măsură e predominantă lipsa de valoare!” (T. Di Salvo).

            13. «La mia sorella, che tra bella e buona
non so qual fosse più, trïunfa lieta
ne l’alto Olimpo già di sua corona».

16. Sì disse prima; e poi: «Qui non si vieta
di nominar ciascun, da ch’è sì munta
nostra sembianza via per la dïeta.

            «‘Sora mea, ce nu ştiu de era mai frumoasă decît virtuoasă, fericită triumfă în Olimpul înalt deja cu coroana ei’. Aşa mi-a zis întîi; şi-apoi: ‘Aici nu-i oprit de-a numi pe cineva, căci ni-i aşa secătuită înfăţişarea de foame» (v. 13-18). Piccarda, pe cît de frumoasă, pe atît de virtuoasă, se află deja în Paradis. Alte explicaţii se referă la faptul că, în Purgatoriu, este permisă identificarea penitenţilor după nume – altfel ei ar fi greu de recunoscut, la cît le-au schimbat suferinţele aspectul. “Lui Dante îi slujeşte trimiterea la Piccarda pentru a ne atrage atenţia asupra unui filon poetic şi moral, ce confirmă valabilitatea virtuţilor tainice şi intime ale familiei şi ale sentimentelor odihnitoare şi virtuoase, ale căror purtătoare şi stimulatoare sînt femeile: filonul începe cu Nella şi se termină cu Beatrice, trecînd prin Piccarda, Gentucca, Matelda” (T. Di Salvo).

            19. Questi», e mostrò col dito, «è Bonagiunta,
Bonagiunta da Lucca; e quella faccia
di là da lui più che l’altre trapunta

22. ebbe la Santa Chiesa in le sue braccia:
dal Torso fu, e purga per digiuno
l’anguille di Bolsena e la vernaccia».

            «Acesta’ şi-a arătat cu degetul ‘e Bonagiunta, Bonagiunta din Lucca; şi faţa aia, dincolo de el, mai mult ca altele brodată, a ţinut Sfînta Biserică în braţe: din Tours a fost şi ispăşeşte prin post ţiparii din Bolsena şi vinul’» (v. 19-24). În apropiere se afla poetul din Lucca; ceva mai departe stătea un papă de origine franceză, care a condus Biserica şi a fost pedepsit pentru lăcomia cu care devora peştii. “Bonagiunta Orbicciani degli Overardi a fost un versificator lucchez, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Creaţiile lui, rafinate, dar reci, sînt de factură provensală şi poate din acest motiv l-a ales Dante pentru a sublinia caracterul pozitiv al noii poezii, inclusă în Dolce Stil Novo (v. 55 sqq.), faţă de precedenta şcoală poetică. Cel care a ţinut Sfînta Biserică în braţe este Martin al IV-lea, pontif între 1281 şi 1285. S-a născut la Montpince în Brie şi a fost trezorierul catedralei din Tours. Villani (Cronica VII, 58) îl consideră un papă «generos şi mărinimos în problemele Bisericii», în timp ce cronicarii vremii (printre care Francesco Pipino în Chronicon) evocă numeroase anecdote despre lăcomia acestui pontif, ce rîvnea mai ales la ţiparii din lacul Bolsena, «care sînt cei mai buni ţipari care se mănîncă... şi-i punea să-i înece în vin sec şi apoi îi amesteca prin brînză şi ouă şi altele»” (E.A. Panaitescu).

            25. Molti altri mi nomò ad uno ad uno;
e del nomar parean tutti contenti,
sì ch’io però non vidi un atto bruno.

28. Vidi per fame a vòto usar li denti
Ubaldin da la Pila e Bonifazio
che pasturò col rocco molte genti.

            «Mulţi alţii mi-a numit unul cîte unul; şi de-a fi numiţi păreau cu toţii mulţumiţi, încît n-am văzut pe vreunul încruntat. Am văzut de foame clănţănindu-şi dinţii-n gol pe Ubaldin dalla Pila şi pe Bonifazio, care a păstorit cu cîrja peste multă lume» (v. 25-30). Forese a înşirat numele multor penitenţi şi toţi erau bucuroşi să se audă menţionaţi. Contele Ubaldino din Toscana şi arhiepiscopul Bonifacio din Ravenna încercau să-şi potolească foamea muşcînd aerul. “Ubaldino degli Ubaldini, ţinînd de puternica familie toscană a conţilor della Pilla (în Mugello), a fost tatăl arhiepiscopului Ruggieri (Infern XXXIII, 14). A murit în jurul anului 1291. Bonifacio dei Fieschi a fost un ligur care a devenit arhiepiscop la Ravenna între 1274 şi 1295 şi a avut faimă de faţă bisericească petrecăreaţă” (E.A. Panaitescu).

            31. Vidi messer Marchese, ch’ebbe spazio
già di bere a Forlì con men secchezza,
e sì fu tal, che non si sentì sazio.

34. Ma come fa chi guarda e poi s’apprezza
più d’un che d’altro, fei a quel da Lucca,
che più parea di me aver contezza.

            «L-am văzut pe boierul Marchese, ce-a avut ocazia să bea la Forlì în secetă mai mică şi tot nu s-a săturat. Dar cum face acela ce priveşte şi-apoi preţuieşte mai mult pe unul decît pe altul, am făcut eu cu cel din Lucca, ce mai plin de veşti îmi părea» (v. 31-36). Era acolo nobilul Marchese, un petrecăreţ nestăvilit din Forlì. După ce i-a comparat între ei pe cei întîlniţi, pelerinul s-a apropiat de Bonagiunta, care părea mai doritor să stea de vorbă cu Dante (sau, după alte interpretări: părea mai informat în legătură cu identitatea lui Dante). “Născut la Forlì, Marchese, podestà la Faenza în 1296, a fost aşa de lacom şi de beţiv încît se spune că l-a întrebat pe un paharnic ce se zvoneşte despre el; acela i-a zis că oamenii îl ştiu de beţivan, la care a răspuns: «de ce nu se spune şi că mi-e sete mereu?»” (T. Di Salvo).

            37. El mormorava; e non so che «Gentucca»
sentiv’ io là, ov’ el sentia la piaga
de la giustizia che sì li pilucca.

40. «O anima», diss’ io, «che par sì vaga
di parlar meco, fa sì ch’io t’intenda,
e te e me col tuo parlare appaga».

            «El mormăia; şi nu ştiu ce ‘Gentucca’ auzeam acolo pe unde el simţea cum rana justiţiei îl arde. ‘Vai, suflete’, am zis eu, ‘ce pari aşa dornic de a-mi vorbi, fă astfel încît să te pricep, pe tine şi pe mine cu vorba ta ne potoleşte’» (v. 37-42). Poetul din Lucca şoptea ceva neînţeles pe gură, acolo unde mai mult suferea de sete, dar se pricepea numai cuvîntul “Gentucca”. Dante l-a rugat să fie mai limpede în ce anume vrea să-i spună. “Primii comentatori, printre care Boccaccio, au considerat Gentucca nu un nume propriu, ci un termen peiorativ, cu sensul aproximativ «lume de nimic», «oameni mărunţi», bazîndu-se pe judecata negativă a lui Dante mereu exprimată la adresa celor din Lucca (cf. Infern XXI, 41-42). Doar într-o a doua etapă, în baza unei sugestii a lui Buti, comentatorii s-au gîndit la un nume de femeie şi s-a afirmat că Dante s-ar fi îndrăgostit de ea, pe cînd se afla la Lucca. Există într-adevăr un document lucchez din 1317, care vorbeşte de Gentucca Morla, măritată cu un anume Bonaccorso Fondora. Totuşi versurile 43-45 nu ne permit să ne gîndim la o iubire propriu-zisă, ci la un sentiment de recunoştinţă, pe care în acest moment Poetul îl exprimă faţă de bunăvoinţa şi prietenia cu care această femeie l-ar fi primit în timpul şederii lui la Lucca, în jurul anului 1306, pe cînd Poetul era oaspetele lui Moroello Malaspina, sau cîţiva ani mai tîrziu” (E.A. Panaitescu).

            43. «Femmina è nata, e non porta ancor benda»,
cominciò el, «che ti farà piacere
la mia città, come ch’om la riprenda.

46. Tu te n’andrai con questo antivedere:
se nel mio mormorar prendesti errore,
dichiareranti ancor le cose vere.

            «‘S-a născut femeie şi încă nu poartă văl’, a început el, ‘care-ţi va face plăcută cetatea mea, oricît e de hulită. Te vei duce cu-această prevestire: de-n mormăiala mea te-ai înşelat, te-or lumina apoi faptele drepte» (v. 43-48). Bonagiunta îi prevesteşte lui Dante că o femeie, încă nemăritată, îl va trata cu bunăvoinţă în cetatea Lucca. Iar detaliile îi vor fi apoi lămurite în viitor. “Vălul era obligatoriu pentru femeile măritate” (T. Di Salvo). “Bonagiunta mormăia ca îndemnat de o forţă interioară de predicţie, cum se considera că li se întîmplă profeţilor şi clarvăzătorilor, care pe neaşteptate erau cuprinşi de o putere ce-i obliga să pronunţe cuvinte mai întîi murmurate confuz şi apoi strigate, pronunţate limpede. Profeţia lui Bonagiunta se adaugă la cele despre exilul poetului: o etapă de surghiun va fi şi la Lucca, unde amărăciunea vieţii îi va fi atenuată de politeţea vioaie arătată de Gentucca” (T. Di Salvo).

            49. Ma di’ s’i’ veggio qui colui che fore
trasse le nove rime, cominciando
'Donne ch’avete intelletto d’amore'».

52. E io a lui: «I’ mi son un che, quando
Amor mi spira, noto, e a quel modo
ch’e’ ditta dentro vo significando».

            «Dar spune-mi de-l văd aici pe cel ce-a făcut rimele noi, începînd cu Doamne ce înţelegeţi iubirea’. Şi eu către el: ‘Sînt unul care, cînd Amor mă inspiră, notez, şi cum îmi dictează pe dinăuntru spun apoi’» (v. 49-54). Poetul lucchez se interesează dacă stă de vorbă tocmai cu autorul unei celebre canţone. Dante admite că îşi compune poeziile sub inspiraţia sufletească a iubirii. “Pe un poet ca Bonagiunta, încă legat de tehnica liricii provensale (născută adesea fără inspiraţie şi construită pe modele devenite canonice, cu un stil obscur şi complex, deşi elegant), nu putea să nu-l intereseze întîlnirea cu cel care, în schimb, de acele modalităţi s-a desprins pentru a crea o nouă lume poetică şi un nou stil: aceasta se realiza prin compoziţiile din Vita Nova şi mai ales prin crearea grupului de rime de iubire în lauda Beatricei, dintre care prima e tocmai Doamne ce înţelegeţi iubirea. Poetul scrie următoarele despre această canţonă: «limba mea a grăit ca mişcată de la sine şi-a spus: Doamne ce înţelegeţi iubirea (Vita Nova XIX)” (E.A. Panaitescu). “După ce primul vers al canţonei Doamne ce înţelegeţi iubirea a precizat subiectul noii poezii – cel al iubirii (cu o semnificaţie ce o depăşeşte pe aceea strict erotică a precedentei poezii, pentru a se desfăşura pe un plan moral-religios) – Dante vrea să sublinieze caracterul inspiraţiei, care trebuie să se nască doar din suflet (şi nu din regulile acceptate de o şcoală poetică, aşa cum adesea se petrecea în poezia provensală), avînd ca singură călăuză iubirea: astfel este implicată întreaga experienţă intimă a unui poet, precum şi capacitatea sa de a găsi o formă expresivă adecvată pentru profunzimea materiei” (E.A. Panaitescu). “Parcă Dante ar vrea să spună că noutatea poeziei lui constă în oglindirea cu fidelitate a sentimentului: el scrie ceea ce-i dictează inima; adică frumuseţea poeziei sale ar consta în sinceritatea şi puterea simţirii, nu în orientarea ei literară şi nici în substanţa gîndirii sale, sau în eficienţa îndemînării ei. Dar acest mod de a înţelege terţina este greşit. Virgiliu nu este pentru Dante un mare poet fiindcă îşi exprimă iubirea, durerea etc., ci fiindcă este un maestru al vieţii. Pe de altă parte, Dante ne spune de mai multe ori că poezia include două momente: inspiraţia şi studiul. Nici pomeneală de scrierea sub inspiraţia directă a inimii! Ea este necesară: dar trebuie de asemeni ca poetul să mediteze îndelung, să-i studieze pe poeţii precedenţi, să lucreze fără osteneală, pentru ca poezia să fie cu adevărat înaltă. Şi atunci ce înseamnă această terţină? În primul rînd, Dante se referă aici nu la poezie în general, ci în special la cea de dragoste: la cea care vorbeşte despre sentimentul omului care scrie şi la cea care discută teoretic, cum făceau adesea stilnoviştii, despre natura iubirii, felul în care se naşte, se dezvoltă, se comunică: cea care e, aşadar, o poezie psihologică şi filosofică, doctrinară, cum se spune de obicei. Ei bine, prima noutate, adusă aici odinioară de Guinizzelli, se referea tocmai la o doctrină filosofică, în cîteva cuvinte constînd în următoarele aspecte: sufletul omului elevat, nobil, conform sensului pe care-l acordăm acestui cuvînt, are în sine virtutea, capacitatea de a se înălţa, de a deveni mai bun: dar această virtute rămîne inertă, nu se pune în mişcare, nu acţionează pînă cînd un impuls n-o activează. Impulsul respectiv este iubirea. Omul devine cu adevărat virtuos în clipa cînd se îndrăgosteşte: atunci se declanşează în el dorinţa... de a se contopi cu Dumnezeu. Femeia este aşadar intermediara, de care se slujeşte Dumnezeu pentru a-i chema pe oameni la sine... Aceasta este noutatea lansată de poezia lui Guinizzelli, dar în cadrul ei Dante, cu canţona amintită de Bonagiunta, a iniţiat altceva. Iubirea poate fi cîntată în două feluri diferite. Mai întîi ca sentiment individual: poetul reprezintă bucuria pe care aceasta i-o transmite, durerile pe care i le provoacă, prin reciprocitate sau nu, prin apropierea sau depărtarea femeii iubite şi aşa mai departe; şi de asemeni întîmplările externe ale acestei iubiri, tulburările, speranţele, rătăcirile pe care le stîrneşte. Şi astfel au cîntat-o stilnoviştii, precum şi Dante. Dar poetul poate examina iubirea nu ca o întîmplare sentimentală cu doi eroi, el şi ea, ci în esenţa sa intimă, adică nu să reprezinte această întîmplare, ci doar să studieze poetic ce anume se întîmplă în sufletul său, atunci cînd s-a aprins acolo scînteia iubirii, adică să transpună în poezie procesul de elevaţie interioară, care s-a declanşat odată cu iubirea. Aceasta este noutatea adusă de Dante, care începe cu canţona Doamne ce înţelegeţi iubirea şi se încununează în Divina Comedie, care în ansamblul ei ne descrie calea străbătută de un om pentru a-şi recuceri virtutea rătăcită: iar pe calea aceasta este călăuzit de iubire, de Beatrice... În terţina fundamentală, pe care o studiem acum, Dante arată aşadar că el spune apoi, adică exprimă prin intermediul studiului literar, ceea ce Iubirea operează în sufletul său, elevaţia sa intimă: nu zbuciumul unui sentiment, oricît de înalt şi rafinat. Iubirea este pur şi simplu virtute: procesul sentimentului coincide cu procesul scrisului” (U. Bosco).

            55. «O frate, issa vegg’ io», diss’ elli, «il nodo
che ‘l Notaro e Guittone e me ritenne
di qua dal dolce stil novo ch’i’ odo!

58. Io veggio ben come le vostre penne
di retro al dittator sen vanno strette,
che de le nostre certo non avvenne;

            «‘Vai, frate, acuma văd eu’, a zis, ‘nodul care pe Notar, pe Guittone şi pe mine ne-a reţinut dincoace de dulcele stil nou de care aud. Văd limpede cum penele voastre pe urmele celui ce vă dictează umblă aproape, ceea ce cu ale noastre desigur nu s-a întîmplat» (v. 55-60). Bonagiunta pricepe, în sfîrşit, aspectele care despart Şcoala Siciliană (reprezentată de notarul Jacopo da Lentini) şi Şcoala Toscană de inspiraţie provensală (reprezentată de Guittone d’Arezzo sau Bonagiunta însuşi), de noua metodă poetică, numită acum Dulcele Stil Nou. Stilnoviştii urmează îndeaproape inspiraţia sentimentului, în timp ce predecesorii lor erau formalişti şi neautentici. “Jacopo da Lentini a lucrat la curtea lui Frederic al II-lea şi a murit în jurul anului 1250. Numele lui este amintit în acest moment pentru a-i indica pe versificatorii din Şcoala Siciliană, formată pe la jumătatea sec. al XIII-lea, pe lîngă Frederic al II-lea, după modelul liricii provensale. Guittone d’Arezzo, mort la Florenţa în 1294, este considerat, în istoria literară, un poet de tranziţie (cu un suflet viguros, dar cu un stil elaborat) între Şcoala Siciliană şi Dulcele Stil Nou, care s-a dezvoltat în Toscana. Deşi Dante a fost influenţat de el în tinereţe, îl judecă sever, laolaltă cu Bonagiunta şi alţi versificatori toscani, într-un pasaj din De vulgari eloquentia (I, 13) şi din Purgatoriu (XXVI, 124-126). Este clar că Dante vrea să scoată în evidenţă deosebirea dintre vechea poezie (provensală, siciliană şi de tranziţie) şi cea nouă (care îi are printre exponenţii săi, în afară de Alighieri, pe Guido Guinizzelli, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia, Lapo Gianni), o diferenţă de conţinut (cînd Amorul mă inspiră, notez) şi de inspiraţie (cum îmi dictează pe dinăuntru spun apoi). Critica de factură istoriografică s-a oprit mai cu seamă asupra versului 57, în care expresia dulcele stil nou a fost apoi aleasă ca denumire a întregului curent poetic (...). Stil indică poezia; nou – caracteristica materiei, unde iubirea devine o forţă de rafinament şi asceză spirituală spre Dumnezeu; dulce – muzicalitatea conţinutului care tratează despre Amor” (E.A. Panaitescu). “Terţina are nevoie de cîteva clarificări: 1) cu issa = acum... să nu înţelegem: acum, după cuvintele tale; ci acum, de cînd sînt – sub acţiunea purificatoare a suferinţei – în situaţia de a pricepe mai bine procesele morale şi religioase, pricep temelia morală şi religioasă a concepţiei tale despre Iubire; 2) prin referinţa la Jacopo da Lentini, Guittone şi Bonagiunta este inclusă toată poezia italiană de factură provensală, care a avut despre Amor o concepţie greşită, legată de motivaţii senzuale; 3) în formula dolce stil novo, novo «face trimitere la calitatea intimă a inspiraţiei, ca revelaţie, descoperire a iubirii-virtute, principiu de înălţare şi de aprofundare spirituală; dolce se referă la aspectele formale (lingvistice, sintactice, metrice) teoretizate în De Vulgari Eloquentia (Sapegno)” (T. Di Salvo).

            61. e qual più a gradire oltre si mette,
non vede più da l’uno a l’altro stilo»;
e, quasi contentato, si tacette.

64. Come li augei che vernan lungo ‘l Nilo,
alcuna volta in aere fanno schiera,
poi volan più a fretta e vanno in filo,

«şi cine se uită dincolo de asta, nu vede alta în plus de la un stil la altul’; şi, parcă mulţumit, a tăcut. Ca păsările ce iernează de-a lungul Nilului, uneori prin aer fac un stol, apoi îşi grăbesc zborul şi pleacă în şir» (v. 61-66). Alte diferenţe, faţă de cele constatate aici de Bonagiunta din Lucca, între vechea poezie şi Dulcele Stil Nou, nu există. Mulţimea de suflete s-a încolonat, după aceste cuvinte, şi şi-a urmat drumul de penitenţă, la fel cum se adună într-un stol mare păsările ce hibernează pe malul Nilului. “Episodul cu Bonagiunta Orbicciani da Lucca a făcut obiectul unei exegeze atente şi bogate în evoluţii din partea criticilor. E totuşi necesar să arătăm că el – şi mai ales terţina 52 – se menţine într-o climă de imprecizie deliberată, într-o atmosferă care, pe de o parte, îi nuanţează contururile într-o profeţie nedeterminată, pe de altă parte insistă să sublinieze doar calitatea interioară a compunerii poetice, spiritul religios din care actul de creaţie trebuie să pornească. Observă în această direcţie Pellegrini că fiecare din termenii terţinei examinate prezintă o considerabilă abstracţie lexicală. «Dictarea» Amorului poate fi la fel de bine înţeleasă în sensul cel mai comun şi imediat – căruia i-ar corespunde funcţia scriitorului ca simplu scrib, un înregistrator – dar şi într-un sens tipic medieval, care apoi s-a pierdut (al unei activităţi mai specifice, restrînse la domeniul literar, după care «dictarea», în această accepţiune limitată, le-ar aparţine doar celor ce ştiu să se slujească de instrumentele expresive stabilite de o lungă tradiţie retorică) şi ar însemna prin urmare «a împodobi în culori retorice». Termenul notez pe de altă parte ar putea însemna «atît ‘scriu’ (prescurtat sau nu), cît şi ‘înregistrez’, ‘observ’, sau ‘transpun în muzică’ sau ‘cînt pe note muzicale’»; asemănătoare «alternative semantice» ar prezenta analiza pentru îmi dictează şi spun apoi, unde toată expresia cum îmi dictează pe dinăuntru spun apoi ar permite lecturi divergente” (E.A. Panaitescu). “O abordare corectă pentru definirea critică a semnificaţiei acestei pagini ne oferă un studiu al lui De Negri, care arată cum dialogul dintre Dante şi Bonagiunta trebuie inclus într-o serie de episoade din Purgatoriu, unde în calitatea sa de artist al cuvîntului Dante se examinează pe sine însuşi cu o exigenţă tot mai accentuată – omul nou care, de pe o cornişă pe alta, îşi maturizează umilinţa –, în faţa laudelor ce derivă din recunoaşterea propriei excelenţe în cîmpul poetic. Elogiile adresate lui de către Casella în cîntul II, la fel ca unele cuvinte pronunţate de Oderisi da Gubbio în cîntul XI, reprezintă pentru protagonistul Comediei o ispită periculoasă. În cîntul XXVI Dante, ţesînd la rîndul său elogiul lui Guido Guinizzelli, va abandona orice pretenţie de superioritate a sa faţă de ceilalţi versificatori. În acest context tematic se include fireşte episodul cu Bonagiunta. Mai ales în ceea ce priveşte versurile 52-54, De Negri susţine, într-un mod cu totul convingător, că aici Dante «exprimă o intenţie depreciativă (ca a celui ce vrea să respingă o laudă excesivă şi nemeritată)»... Începe cu o formulă (sînt unul care...) unde declină orice merit personal şi neagă propriei experienţe (care nu e doar a lui, ci şi a altora) orice caracter de unicitate; continuă ilustrînd-o cu o altă formulă «care i-ar atribui autorului de poezii nimic altceva decît un rol subaltern şi fidel, de înregistrare harnică». Poziţia lui De Negri a fost susţinută anterior în monografia unui critic american, Shaw, şi în comentariul lui Sapegno” (E.A. Panaitescu).

            67. così tutta la gente che lì era,
volgendo ‘l viso, raffrettò suo passo,
e per magrezza e per voler leggera.

70. E come l’uom che di trottare è lasso,
lascia andar li compagni, e sì passeggia
fin che si sfoghi l’affollar del casso,

73. sì lasciò trapassar la santa greggia
Forese, e dietro meco sen veniva,
dicendo: «Quando fia ch’io ti riveggia?».

«aşa toată lumea care era acolo, întorcîndu-şi chipul, şi-a grăbit pasul, sprintenă de la uscăţime şi dorinţă. Şi cum omul ostenit de alergare îşi lasă-nainte tovarăşii şi umblă pînă i se potoleşte gîfîiala-n piept, aşa a lăsat Forese să treacă turma sfîntă şi-n urma ei venea cu mine, spunînd: ‘Cînd va fi să te mai revăd?’» (v. 67-75). Sufletele s-au îmbulzit cu nerăbdare pe calea penitenţei, iar Forese Donati le-a lăsat să treacă, pentru a schimba ultimele replici cu prietenul său Dante. S-a interesat, plin de afecţiune, cînd se vor mai reîntîlni. “De la uscăţime: se mişcă uşor, atît pentru uscăţimea lor, cît şi împinşi de dorinţă, care-i împinge spre purificare. Versul, înţesat de literele e şi r, exprimă prin ritm şi sunet alergarea sprintenă şi rapidă” (Chiavacci Leonardi). “Cînd va fi să te mai revăd?: nu e acelaşi lucru de parcă ar spune: «cînd te voi vedea?», ci exprimă nesiguranţă, posibilitate, speranţă legată de un lucru nu prea sigur. «Revederea» implică de fapt mîntuirea lui Dante. Această replică, tocmai fiindcă e atît de normală între doi prieteni care se despart în lumea noastră, răsună pe lumea cealaltă, între un mort şi un viu, cu o forţă extraordinară, totodată blîndă şi dramatică, şi se situează printre cele mai mari reuşite ale poemului” (Chiavacci Leonardi).

            76. «Non so», rispuos’ io lui, «quant’ io mi viva;
ma già non fïa il tornar mio tantosto,
ch’io non sia col voler prima a la riva;

79. però che ‘l loco u’ fui a viver posto,
di giorno in giorno più di ben si spolpa,
e a trista ruina par disposto».

            «‘Nu ştiu’, i-am răspuns, ‘cît mai trăiesc; dar nu-mi va fi revenirea aşa grabnică pe cît mi-e dorinţa de-a ajunge iute-n vîrf; şi asta pentru că locul unde mi-a fost dat să trăiesc din zi în zi mai mult se descărnează de bine şi la josnică ruină pare dispus’» (v. 76-81). Dante nu ştie cît mai are de trăit în lumea reală, înainte de-a ajunge din nou în lumea morţilor. Acum însă îl împinge dorul de-a ajunge cît mai curînd în vîrful Purgatoriului, pentru a cunoaşte puritatea morală pe care n-o mai găseşte în decăderea scandaloasă ce domneşte la Florenţa. “Replica lui Dante se menţine la aceeaşi înălţime: el nu poate răspunde – cum ar fi simplu pe pămînt –, fiindcă revederea lui Forese implică propria sa moarte. Iar el, în loc să spună: nu ştiu cînd mă voi întoarce, zice de fapt: nu ştiu cînd voi muri” (Chiavacci Leonardi). “Această aluzie la Florenţa – care, cum zice poetul cu un verb foarte pregnant şi tăios, se descărnează de calităţi – este pe linia polemicii neîntrerupte cu capitala «ticăloşiei»: de această dată condamnarea este însoţită de dorinţa poetului de a muri degrabă, pentru a scăpa de orice contact cu un popor care contaminează cu violenţa sa alte cetăţi. Tonul este mai neclar decît de obicei: ca al cuiva care îşi dă seama că pentru acea cetate nu mai există nici o speranţă, o vede inevitabil destinată ruinei” (T. Di Salvo).

            82. «Or va», diss’ el; «che quei che più n’ha colpa,
vegg’ ïo a coda d’una bestia tratto
inver’ la valle ove mai non si scolpa.

85. La bestia ad ogne passo va più ratto,
crescendo sempre, fin ch’ella il percuote,
e lascia il corpo vilmente disfatto.

            «‘Fii pe pace’, a zis el; ‘că pe cel mai plin de vină îl văd de coada unei bestii tîrît spre valea unde-n veci nu se mai iartă. Bestia fuge la fiecare pas mai iute, gonind mereu, pînă-l ucide şi-i lasă hoitul sfîşiat» (v. 82-87). Spre a-l consola, prietenul îi prezice moartea apropiată a principalului vinovat pentru abuzurile comise la Florenţa: legat de coada unui cal, va fi tîrît direct în Infern. “Forese face aluzie la moartea fratelui său, Corso, căruia nu-i pronunţă numele din pudoare şi oroare. Corso, om violent şi ambiţios, podestà la Bologna şi prin alte locuri, a fost printre şefii facţiunii negre din Florenţa. Izgonit pe cînd era Dante prior (1300), s-a întors la Florenţa odată cu venirea lui Charles de Valois şi i-a condus pe Negri în răzbunările împotriva Albilor. Aspirînd la puterea absolută, a intrat în conflict cu partidul său şi în 1308 a trebuit să fugă din cetate, condamnat ca trădător; dar a fost prins şi, în timp ce era escortat înapoi la Florenţa, lîngă San Salvi, a căzut de pe cal şi a fost ucis de mercenarii catalani ai Signoriei (cf. Villani, Cronica VIII, 96; Compagni, Cronica III, 21). Fantezia aprinsă a lui Dante transformă faptul divers, proiectîndu-l într-o atmosferă legendară frămîntată, unde Corso Donati e tîrît în Infern, ca trădător de patrie, de-un cal-diavol” (E.A. Panaitescu).

            88. Non hanno molto a volger quelle ruote»,
e drizzò li occhi al ciel, «che ti fia chiaro
ciò che ‘l mio dir più dichiarar non puote.

91. Tu ti rimani omai; ché ‘l tempo è caro
in questo regno, sì ch’io perdo troppo
venendo teco sì a paro a paro».

            «Nu se mai învîrt mult acele roţi’, şi şi-a ridicat ochii la cer, ‘că îţi va fi limpede ceea ce vorba mea nu-ţi mai poate declara. Rămîi în urmă de-acum; fiindcă timpul e scump prin acest ţinut şi aş irosi prea mult venind cu tine la pas’» (v. 88-93). Nu se vor învîrti de multe ori sferele cereşti (nu vor trece mulţi ani) şi profeţia lui Forese se va împlini. Apoi duhul îşi ia rămas-bun, pentru a-şi urma ritmul rapid de înaintare pe calea purificării şi a nu irosi vremea lîngă Dante. “Puţinii ani dintre data călătoriei şi moartea lui Corso se cuprind între 1300 şi 1308” (T. Di Salvo).

            94. Qual esce alcuna volta di gualoppo
lo cavalier di schiera che cavalchi,
e va per farsi onor del primo intoppo,

97. tal si partì da noi con maggior valchi;
e io rimasi in via con esso i due
che fuor del mondo sì gran marescalchi.

            «Cum iese uneori la galop cavalerul din mulţimea călare şi merge pentru a-şi cuceri onoarea primei ciocniri, aşa a plecat de lîngă noi cu paşi mai mari; şi eu am rămas pe drum cu aceştia doi, ce-au fost pe lume mareşali» (v. 94-99). În timpul şarjei de cavalerie, se întîmplă ca militarul mai curajos să se desprindă pentru a da prima lovitură. La fel a plecat Forese din mijlocul lor, iar Dante a rămas alături de Virgiliu şi Staţiu. “Comparaţia e luată dintr-un obicei militar tipic pentru Evul Mediu. «Înainte de bătălia de la Hastings, bufonul normand Tagliaferro i-a cerut ducelui Wilhelm ‘prima lovitură în bătălie’ şi a obţinut-o şi dînd pinteni a ieşit din rînduri şi a trecut în faţa tuturor etc.» (Torraca). Tot aşa, la Montaperti, messer Gualtieri da Stimbergo a cerut onoarea de a fi primul care «îndreaptă lancea împotriva duşmanului» şi aşa a făcut, năpustindu-se în faţa tuturor, împotriva mulţimii de lucchezi (Înfrîngerea de la Montaperti, 1836). Dante foloseşte aşadar o imagine foarte cunoscută, pentru a zugrăvi pe unul care se desprinde iute dintr-un grup ce rămîne în urmă; există în cadrul expresiei un sens de elan victorios; este imaginea finală pe care vrea să i-o lase lui Forese, la despărţire” (Chiavacci Leonardi).

            100. E quando innanzi a noi intrato fue,
che li occhi miei si fero a lui seguaci,
come la mente a le parole sue,

103. parvermi i rami gravidi e vivaci
d’un altro pomo, e non molto lontani
per esser pur allora vòlto in laci.

            «Şi cînd a intrat adînc în faţă, că ochii mei abia-l mai urmau, ca mintea vorbele sale, mi-au apărut ramurile încărcate şi vii ale altui pom, dar nu prea departe, căci doar atunci am ocolit în dreptul lui» (v. 100-105). În timp ce ochii lui Dante urmăreau profilul prietenului ce dispărea în depărtare, iar mintea lui urmărea sensul vorbelor sale, brusc le-a apărut în faţa ochilor un alt copac. “Criticii au discutat despre apariţia acestui copac: înainte de cotul drumului sau după aceea? Şi dacă era înainte, Dante de ce nu l-a observat? Pentru că era cu totul absorbit în discuţia cu poeţii întîlniţi, se răspunde. Nu după cotul drumului, aşadar, întrucît cornişa nu are curbe strînse şi neaşteptate şi de asemeni întrucît Dante, dacă ar fi fost o curbă la mică distanţă, nu l-ar fi putut urmări în depărtare pe Forese, care şi-a reluat alergarea” (T. Di Salvo).

            106. Vidi gente sott’ esso alzar le mani
e gridar non so che verso le fronde,
quasi bramosi fantolini e vani

            «Am văzut lume sub el cu mîinile-nălţate şi strigînd nu ştiu ce spre frunze, ca nişte copii pofticioşi şi în zadar» (v. 106-108). Duhurile erau adunate în jurul copacului şi implorau zadarnic, cu mîinile întinse către frunze. “Nu este inutil să ne amintim că Sfîntul Toma, în Summa, şi, înainte de el, Aristotel au observat că păcatul de lăcomie conţine multe trăsături de puerilitate” (Steiner).

            109. che pregano, e ‘l pregato non risponde,
ma, per fare esser ben la voglia acuta,
tien alto lor disio e nol nasconde.

112. Poi si partì sì come ricreduta;
e noi venimmo al grande arbore adesso,
che tanti prieghi e lagrime rifiuta.

«care se roagă şi cel rugat nu răspunde ci, pentru a le înteţi pofta, le ţine-n aer obiectul dorit şi nu-l ascunde. Apoi au plecat dezamăgiţi; şi noi am ajuns îndată la copacul înalt, ce atîtea lacrimi şi rugăminţi refuză» (v. 109-114). Duhurile lacome tînjeau după fructele din copac, la fel cum copiii se întind după un obiect ţinut la înălţime. Pentru a le înteţi pofta şi a le face în ciudă, cel care nu li-l oferă îl ridică deasupra capetelor şi nu li-l ascunde. După ce penitenţii s-au îndepărtat, cei trei poeţi au ajuns în dreptul copacului. “Această imagine atît de concretă, şi totuşi străbătută de o delicateţe neliniştită, încheie demn întîlnirea cu sufletele lacomilor, o întîlnire mereu dominată de prezenţa lui Forese. De fapt toate motivele care au definit, în cîntul precedent, evoluţia primei părţi a episodului cu Forese Donati sînt reluate, într-o dispunere tonală identică, în a doua parte a acestui cînt. Astfel se întîmplă de exemplu cu motivul care constituie fundalul, deja amorf şi nediferenţiat (...): descrierea descărnării îngrozitoare a umbrelor celor lacomi. Această descriere este în cîntul XXIV mai puţin subliniată, mai restrîns tratată analitic decît în cel precedent, din motive inerente dispoziţiei fundamentale a Poetului în faţa materiei tratate. Poetica lui Dante este, de fapt, o poetică de acţiune şi asceză, nu de zăbovire şi contemplare repetată şi obsesivă şi disperantă a vreunui aspect real: Dante nu revine niciodată la acelaşi subiect, dacă repetiţia nu este motivată de nevoia naraţiunii, mai curînd decît de exigenţele de muzicalitate şi armonie dintre părţi, mai curînd aşadar decît de exigenţele stilistice” (E.A. Panaitescu).

            115. «Trapassate oltre sanza farvi presso:
legno è più sù che fu morso da Eva,
e questa pianta si levò da esso».

118. Sì tra le frasche non so chi diceva;
per che Virgilio e Stazio e io, ristretti,
oltre andavam dal lato che si leva.

            «‘Treceţi mai departe fără a vă apropia: e un copac mai sus ce-a fost muşcat de Eva, şi această plantă din el s-a desprins’. Astfel din crengi nu ştiu cine vorbea; la care Virgiliu şi Staţiu şi cu mine, lipiţi, mergeam înainte pe unde se suie» (v. 115-120). O voce necunoscută i-a avertizat să nu se apropie de copacul desprins din celălalt, biblic, aflat mai sus, în Paradisul Pămîntesc. Acela avea fructul ispitei, cu care a dus-o pe Eva în păcat. Cei trei poeţi au ocolit de departe copacul periculos. “Din planta al cărei fruct a fost mîncat de Eva derivă, pe plan istoric-religios, toate blestemăţiile ce-au marcat evoluţia oamenilor din toate timpurile; din acel gest de trufie şi nestăpînire derivă toate păcatele, inclusiv cel de lăcomie; de aceea este repetată aceeaşi interdicţie ca şi în cazul Evei: condiţia supunerii în faţa interdicţiei este obligatorie pentru mîntuire” (T. Di Salvo).

            121. «Ricordivi», dicea, «d’i maladetti
nei nuvoli formati, che, satolli,
Tesëo combatter co’ doppi petti;

124. e de li Ebrei ch’al ber si mostrar molli,
per che no i volle Gedeon compagni,
quando inver’ Madïan discese i colli».

            «‘Amintiţi-vă’, spunea, ‘de blestemaţii formaţi în nori ce, sătui, s-au luptat împotriva lui Teseu cu două piepturi; şi de evreii ce s-au vădit pofticioşi a bea, la care nu i-a vrut Ghedeon tovarăşi, cînd spre Madian a coborît dealurile’» (v. 121-126). Alte pilde de necumpătare sînt amintite de vocea necunoscută. Centaurii, născuţi din iubirea cu norul Nephele, s-au luptat împotriva lui Teseu folosindu-şi cele două piepturi ale lor, de oameni şi de cai. Evreii din oastea lui Ghedeon, care au băut pofticioşi apa înainte de bătălie, au fost excluşi de la gloria luptei. “Centaurii, fii ai lui Ixion şi Nephele (norul căruia Zeus i-a dat aspectul Iunonei), de natură cabalină în partea inferioară a trupului, de natură umană în partea superioară (cf. Infern XII, 56 sqq.), sînt amintiţi aici pentru nestăpînirea dovedită în timpul nunţii lui Piritou, regele lapiţilor, cu Hippodamia: ameţiţi de vin, au încercat să răpească mireasa şi pe celelalte femei; dar au fost învinşi şi cei mai mulţi ucişi de lapiţii conduşi de Teseu (cf. Ovidiu, Metamorfoze XIII, 210-535)” (E.A. Panaitescu). “Al doilea exemplu de lăcomie pedepsită aminteşte un episod biblic, întîmplat în timpul războiului evreilor împotriva madianiţilor: Ghedeon, mercenar evreu, la porunca lui Dumnezeu, a ales pentru luptă doar trei sute de soldaţi care, la rîul Arad, au băut cu moderaţie, ducînd apa la gură cu mîna şi i-a exclus pe ceilalţi, care s-au vădit pofticioşi îngenunchind şi repezindu-se cu capul în apă spre a bea mult” (E.A. Panaitescu).

            127. Sì accostati a l’un d’i due vivagni
passammo, udendo colpe de la gola
seguite già da miseri guadagni.

130. Poi, rallargati per la strada sola,
ben mille passi e più ci portar oltre,
contemplando ciascun sanza parola.

            «Aşa, lipiţi de una din cele două margini, am trecut, auzind păcatele de lăcomie, urmate de mizerabile cîştiguri. Apoi, în larg pe drumul pustiu, peste o mie de paşi ne-au purtat înainte, fiecare contemplînd pe tăcute» (v. 127-132). Cei trei poeţi înaintau înghesuiţi pe cornişă, ascultînd pildele de lăcomie şi măruntele avantaje pe care le-au oferit acestea. După depăşirea zonei ocupate de copacul păcătos, au mers mai departe în linişte, meditînd la situaţiile întîlnite. “Efortul eliberării de păcat operează după un model, cu totul mistic, destinat să sublinieze singurătatea şi concentrarea: duhurile înaintează, departe de peretele muntelui, de care stătuseră lipite înainte, pentru a arăta distanţa legăturilor faţă de pămînt; drumul pustiu subliniază singurătatea interioară necesară pentru meditaţie: nu se vorbeşte pentru a se permite convorbirea cu Dumnezeu” (T. Di Salvo).

            133. «Che andate pensando sì voi sol tre?».
sùbita voce disse; ond’ io mi scossi
come fan bestie spaventate e poltre.

136. Drizzai la testa per veder chi fossi;
e già mai non si videro in fornace
vetri o metalli sì lucenti e rossi,

            «‘La ce umblaţi gînditori voi singuri trei?’, o voce neaşteptată ne-a zis; la care eu am tresărit ca animalele tinere şi speriate. Mi-am înălţat capul să văd cine era; şi-n veci nu s-au văzut în cuptor sticle sau metale aşa lucioase şi-nroşite» (v. 133-138). O altă voce i-a abordat, iar Dante a tresărit speriat. “Ca în toate cercurile, şi aici la capătul cercului stă un înger care îi îndreaptă pe pelerini spre nivelul următor: cel pe care-l vedem acum este îngerul cumpătării. Observaţi că pe măsură ce ne apropiem de vîrful muntelui, care indică perfecţiunea, îngerii devin tot mai luminoşi: lumina este un semn de perfecţiune oferit de mîntuire, un limbaj vizual care subliniază asceza şi ierarhia valorilor” (T. Di Salvo).

            139. com’ io vidi un che dicea: «S’a voi piace
montare in sù, qui si convien dar volta;
quinci si va chi vuole andar per pace».

142. L’aspetto suo m’avea la vista tolta;
per ch’io mi volsi dietro a’ miei dottori,
com’ om che va secondo ch’elli ascolta.

«cum am văzut pe unul ce zicea: ‘De vreţi să urcaţi la deal, pe-aici trebuie să daţi ocol; pe-aici umblă cine vrea să meargă spre pace’. Aspectul lui mi-a luat văzul; aşa că m-am întors spre înţelepţii mei, ca omul ce umblă din auzite» (v. 139-144). Gardianul divin care i-a abordat era strălucitor şi incandescent, ca sticlele sau metalele din cuptor. Le-a indicat drumul către următorul cerc. Era atît de luminos, încît Dante nu l-a putut privi şi s-a lipit de ceilalţi doi poeţi, mergînd împreună cu ei pe bîjbîite. “S-a întors cum a spus îngerul, urmîndu-i pe Virgiliu şi Staţiu fără a-i vedea, dar ghicindu-le locul cu urechea: cum merge acela care, fără a vedea, înaintează călăuzit de sunete. Fie îi vorbesc cei doi poeţi, dar nu se spune aşa ceva, fie, cum pare mai probabil, Dante urmează sunetul vocii îngerului” (Chiavacci Leonardi).

            145. E quale, annunziatrice de li albori,
l’aura di maggio movesi e olezza,
tutta impregnata da l’erba e da’ fiori;

148. tal mi senti’ un vento dar per mezza
la fronte, e ben senti’ mover la piuma,
che fé sentir d’ambrosïa l’orezza.

            «Şi cum, prevestitoare de zori, briza de mai se-nalţă şi-aduce miresme, toată îmbibată de ierburi şi flori; la fel am simţit o adiere venindu-mi pe mijlocul frunţii şi limpede am simţit mişcîndu-se pana de s-a simţit aromă de ambrozie» (v. 145-150). La fel cum vîntul din luna mai se ridică blînd şi înmiresmat, pentru a anunţa zorile, Dante a perceput adierea produsă de aripa îngerului cum îi mîngîie fruntea. Odată cu atingerea care îi ştergea un P, călătorul a adulmecat parfumul de ambrozie. “La fel am simţit: verbul e repetat de trei ori, de parcă poetul vrea să-şi confirme sieşi precum şi cititorului vestea că atingerea îngerului i-a stîrnit o mare bucurie; a simţit mîngîierea acelei pene pe care a simţit-o împreună cu aroma de ambrozie pe care o simţea că se înalţă în bătaia vîntului; şi cuprins de extaz, de la pipăit şi miros, a auzit cuvintele de mîntuire. Cele trei simţuri ameţite compensează văzul, care îi este refuzat” (Steiner).

            151. E senti’ dir: «Beati cui alluma
tanto di grazia, che l’amor del gusto
nel petto lor troppo disir non fuma,

154. esurïendo sempre quanto è giusto!».

            «Şi-am auzit zicînd: ‘Fericiţi cei luminaţi de har, cărora iubirea gurii nu le iscă-n piept mare dorinţă, înfometaţi doar de dreptate!’» (v. 151-154). Cîntul se încheie prin elogiul moderaţiei. “Îngerul cumpătării parafrazează şi adaptează la situaţia lacomilor o parte din a patra fericire: «Beati qui esuriunt... iustitiam»: «Ferice de cei flămînzi... după dreptate» (Matei 5, 6), deja aplicată zgîrciţilor (cf. Purgatoriu XXII, 4-6)” (E.A. Panaitescu).




Laszlo Alexandru
(nr. 3, martie 2017, anul VII)