 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (Purgatoriu XXI)
1. La sete natural che mai non sazia «Setea naturală, ce-n veci nu se ostoieşte, decît prin apa cu care femeia samariteancă a cerut harul, mă chinuia şi graba mă-mpingea pe cărarea grea, în urma călăuzei mele, şi mă mîhnea dreapta răzbunare. Şi iată, cum scrie Luca de Cristos că le-a apărut la doi călători, abia înviat din groapa mormîntului» (v. 1-9). Dante a rămas chinuit de setea de cunoaştere: voia să ştie motivul cutremurului din Purgatoriu şi al cîntecului de glorie intonat de penitenţi. Dorinţa de-a şti este înnăscută în sufletul omului şi poate fi potolită numai de harul divin, pe care i l-a solicitat odinioară samariteanca lui Isus. Nevoia de cunoaştere îl îndemna pe Dante să se oprească, iar nevoia de penitenţă îl împingea să-şi continue drumul cu repeziciune. Pe cînd era sfîşiat între aceste două tendinţe, a apărut din spatele său o umbră, la fel cum li s-a arătat Isus celor doi ucenici, după moartea sa pe cruce. “Începutul cîntului ne readuce la situaţia cu care s-a încheiat precedentul: cutremurul cu violenţa sa înfricoşătoare şi cîntul vesel de Glorie al penitenţilor stimulează şi intensifică dorinţa poetului de a le cunoaşte motivul. Dar alături de acest sentiment se manifestă cel de participare la suferinţa penitenţilor şi celălalt, al nevoii de-a înainta cu repeziciune” (T. Di Salvo). “Episodul cu samariteanca se citeşte în Evanghelia după Ioan (4, 5-15): Isus, aflîndu-se lîngă cetatea Sihar, lîngă fîntîna lui Iacov, i-a cerut de băut unei femei din Samaria care luase apă; întrucît ea s-a mirat că un iudeu vorbeşte cu o samariteancă, Cristos i-a răspuns cu celebrele vorbe: «Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică». Samariteanca atunci l-a rugat pe Isus: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete». Conform exegeţilor, apa din episodul evanghelic este harul divin; pentru Dante, mai precis, este adevărul revelat de Cristos” (E.A. Panaitescu). “În Evanghelia după Luca (24, 13-35) se povesteşte cum Cristos, la puţină vreme după înviere, pe cînd doi ucenici ai săi mergeau pe drum spre Emaus şi discutau, «s-a apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei», fără a fi recunoscut” (E.A. Panaitescu). “Auerbach (în Mimesis) aminteşte că expresia stilistică et ecce = şi iată, aşa frecventă în textul biblic, fireşte că nu Dante a introdus-o «în stilul ilustru», dar că «ar trebui să fie limpede că el a folosit-o într-un mod mai radical decît oricine altcineva, în Evul Mediu»” (T. Di Salvo). 10. ci apparve un’ombra, e dietro a noi venìa, «ne-a apărut o umbră şi-n urma noastră venea, care ne feream picioarele de mulţimea zăcîndă; n-am văzut-o pînă ce n-a grăit, zicînd: ‘Fraţii mei, Domnul vă dea pacea’. Noi ne-am întors pe dată, iar Virgiliu i-a răspuns cu semnul potrivit» (v. 10-15). Cei doi pelerini se fereau de mulţimea penitenţilor răsfiraţi pe jos şi nu l-au văzut pe noul venit. Acesta i-a salutat cu blîndeţe, iar Virgiliu i-a răspuns. “Cele două imagini – cea profană (naşterea soarelui şi a lunii în insula Delos) şi cea sacră (renaşterea mîntuitorului spre bucuria celor umili) sînt concepute ca fiind complementare una faţă de cealaltă şi totodată în raport de subordonare a celei dintîi faţă de a doua (...). Şi, în timp ce introduc solemn evenimentul miraculos al eliberării unui suflet din lanţurile penitenţei, la sfîrşitul cîntului XX, conduc într-un crescendo simfonic la evocarea lui Cristos înviat şi apărut miraculos, pe baza mărturiei lui Luca (...) în faţa a doi învăţăcei care, nu altfel decît Dante şi Virgiliu, erau călători” (E.A. Panaitescu). “Precizia analogiei este ca de obicei extraordinară. Şi Isus i-a ajuns din urmă pe învăţăcei, şi ei erau doi, dar mai ales la fel de mare este aureola de surpriză şi miracol ce înconjoară figura celui ce apare” (Chiavacci Leonardi). “Domnul vă dea pacea: este salutul lui Isus înviat, către învăţăcei (pax vobis), în pasajul citat şi în altele (cf. Ioan 20, 19 şi 26)” (Chiavacci Leonardi). 16. Poi cominciò: «Nel beato concilio «Apoi a început: ‘În fericitul sfat să te-aşeze împăcat acea dreaptă curte, care pe mine mă respinge în veşnicul surghiun’. ‘Cum!’ a spus el, pe cînd noi mergeam de zor: ‘dacă voi sînteţi umbre pe care Domnul nu vă socoate demne să urcaţi, cine v-a adus aşa departe pe treptele sale?’» (v. 16-21). Virgiliu, ca răspuns la salut, îi urează duhului împăcarea de care el însuşi nu poate avea parte, fiind exilat în Infern. Celălalt se miră că umbrele păcătoase şi-au putut deschide drumul prin Purgatoriu. “Blînde, melancolice, resemnate ca niciodată pînă atunci, decît în vreo sugestie adresată lui Dante, aceste cuvinte ale lui Virgiliu, îndreptate spre un suflet deja pornit pe calea mîntuirii eterne, scot în mod deosebit la lumină sentimentul personajului Virgiliu şi măreţia lui umană, generozitatea, înalta sa melancolie de exclus de la fericirea cerească. Şi în faptul că a închipuit personajul Staţiu, de a fi făcut din Staţiu, admiratorul lui Virgiliu, căruia recunoaşte că îi datorează totul, un poet inferior lui Virgiliu, care l-a condus pe calea artei şi pe cea a mîntuirii, pe cel care într-un fel trebuie să-i urmeze lui Virgiliu, Dante arată nu doar devotament, omagiu, recunoştinţă, ci afecţiune şi iubire cum poate că nici un umanist n-a avut faţă de poetul latin. Virgiliu apare ca om, în ce priveşte virtuţile sale, ca într-adevăr cel mai mare” (Gallardo). “Staţiu este un suflet liber, hărăzit cerului; dar felul său de-a vorbi este încă foarte omenesc; chiar acesta este la el momentul cel mai adevărat şi liber uman, desprins deja din păcat, dar încă nu «fericit». Este rîndul lui Staţiu să rămînă uimit” (Gallardo). “Gallardo surprinde foarte bine nota constantă care va însoţi toate manifestările acestui suflet aflat deja în pragul fericirii eterne: o recucerită naivitate şi simplitate a sentimentelor, o fericită predispoziţie către entuziasm, ca şi către uimire, împreună cu o uitare aparent crudă – faţă de Virgiliu – a ceea ce poate reprezenta pentru alţii imaginea păcatului, un destin nefericit (ca acela al autorului Eneidei, care nu pentru fapte care să-i poată fi imputate ajunge lipsit pentru totdeauna de fericirea cerească), durerea, drept care s-a putut vorbi de o «amabilitate egoistă» (Galleti), care s-ar degaja din vorbirea acestui duh. Faţă de această ultimă interpretare se poate obiecta că deja Staţiu se găseşte în condiţia la care se referă Beatrice în cîntul II al Infernului (v. 91-93): Eu sînt făcută de Dumnezeu, semnul milei sale, în aşa măsură că mizeria voastră nu mă atinge, nici flacăra acestui incendiu nu mă arde. Cu alte cuvinte Staţiu, limitîndu-se la starea unei perfecte inocenţe, nu poate decît de la distanţă, din condiţia celui care se trezeşte din vis, să aibă percepţia reală a păcatului şi a durerii. Vom vedea că starea sa sufletească faţă de Virgiliu va fi de adeziune entuziastă; ba chiar, în izbucnirea de recunoştinţă care se va manifesta necontrolat faţă de autorul Eneidei – izbucnire ce va coincide la el, în dobîndirea inocenţei, cu bucuria pentru eliberarea sa din păcat –, Staţiu ne va apărea ca orbit de prea multă lumină, renăscut naiv şi pur, fără bănuieli faţă de umbrele pe care păcatul le răspîndeşte pe pămînt” (E.A. Panaitescu). 22. E ‘l dottor mio: «Se tu riguardi a’ segni «Şi învăţătorul meu: ‘Dacă te uiţi la semnele pe care acesta le poartă şi pe care îngerul le-a cioplit, vezi limpede că-i sortit a sta printre cei buni. Dar fiindcă aceea care toarce zi şi noapte încă nu i-a tors de tot fuiorul, pe care Clotho îl dă oricui în jurul furcii» (v. 22-27). Virgiliu îl îndeamnă pe noul venit să privească literele P întipărite pe fruntea lui Dante cu vîrful spadei. Apoi îi atrage atenţia că acesta n-a murit. “Îngerul le-a cioplit: se referă la actul prin care, în faţa porţii Purgatoriului, îngerul portar a desenat pe fruntea pelerinului şapte litere P. Dar nu vom şti niciodată dacă gestul îngerului reprezintă un obicei, repetat cu toţi penitenţii, sau se aplică doar la Dante” (T. Di Salvo). “Afirmaţia că Dante e încă viu este făcută în termenii cunoscutului mit al Parcelor, dintre care cea mai tînără, Clotho, aşază şi răsuceşte pe furcă, la naşterea oricărui om, firul ce simbolizează viaţa, fir pe care apoi a doua Parcă, Lachesis, îl deapănă, pînă cînd a treia, Atropos, îi aplică tăietura ce marchează momentul morţii” (E.A. Panaitescu). 28. l’anima sua, ch’è tua e mia serocchia, «sufletul său, care cu tine şi cu mine-i frate, venind în sus, nu putea să umble singur, căci nu zăreşte ca noi. La care-am fost scos din groapa largă a Infernului spre a-l conduce şi-l voi conduce încă, pînă unde şcoala mea îl va putea duce» (v. 28-33). Sufletul omului viu avea nevoie de-o călăuză prin lumea de apoi. În acest scop a fost solicitat Virgiliu să iasă din Limb, la marginea Infernului, pentru a-l ajuta cu lumina inteligenţei sale pe călător. “Nu zăreşte ca noi: pentru că, unit cu trupul, nu vede aşa cum vedem noi, spirite pure, adică intelectul său nu are aceeaşi limpezime de percepţie a adevărului, pentru că este împiedicat de fîşia trupului” (Chiavacci Leonardi). “Pînă unde şcoala mea îl va putea duce: atît cît îl va putea însoţi priceperea. Adică pînă unde ajunge raţiunea, pînă la împlinirea omului după natură, realizată în Paradisul Pămîntesc, cum se spune limpede în Monarhia III, XV, 7-8. Şi într-adevăr Virgiliu îl va însoţi pe Dante pînă în Eden, unde îl va lăsa pe seama liberului arbitru şi perfect stăpîn pe sine însuşi (XXVII, 130-142)” (Chiavacci Leonardi). 34. Ma dimmi, se tu sai, perché tai crolli «Dar spune-mi, de ştii, de ce s-a cutremurat aşa muntele adineaori şi de ce toţi pe o voce au strigat, din vîrf şi pînă la picioarele lui scăldate de ape’. Aşa bine-a nimerit, întrebînd, prin urechile de ac ale dorinţei mele, că doar cu speranţa deja setea mi s-a mai potolit» (v. 34-39). După ce Virgiliu a oferit explicaţiile solicitate în legătură cu ei doi, a cerut la rîndul său lămuriri despre cutremurul înfricoşător şi imnul de slavă care s-a auzit în Purgatoriu. Întrebările călăuzei vin tocmai în direcţia marii curiozităţi încă nesatisfăcute a lui Dante însuşi. “Nu e prima dată cînd în Purgatoriu poetul remarcă şi atrage atenţia cititorului asupra modului de-a fi şi de-a se comporta al sufletelor, ca un cor disciplinat faţă de o voinţă conducătoare: este noua condiţie morală şi psihologică pe care o creează situaţia, atît de diferită de conotaţia individualistă, egocentrică, a sufletelor din Infern” (T. Di Salvo). “Orice lucru, orice fenomen, mai ales dacă este neobişnuit pentru lumea omenească, dacă pare să se înscrie în ordinea providenţială, îi dă sufletului poetului simţul unei cuceriri şi al unei posesiuni – raţionale şi morale – definitive: peste parţialitatea adevărurilor şi a cuceririlor intelectuale pămînteşti şi peste umbra îndoielii şi a provizoratului şi a insuficienţei, pe care acele cuceriri o cuprind, se înalţă sensul lucrurilor definitive şi sigure: Dumnezeu devine bucurie intelectuală şi odihnă morală. Nu întîmplător această primă parte a cîntului (1-39) începe cu menţiunea la «setea naturală», care nu se satură decît cu apa adevărului comunicat şi revelat de Dumnezeu prin harul său, şi se termină cu terţina în care intensitatea cunoaşterii este indicată fericit prin imaginea urechii de ac a dorinţei şi mai ales cu bucuria dată de speranţa cunoaşterii, care deja «potoleşte» setea” (M. Sansone). 40. Quei cominciò: «Cosa non è che sanza «Acela a început: ‘Nimic nu-i fără poruncă să tulbure sfîntul munte, ori neobişnuit să fie. E liber aici de orice perturbare: pentru cel ce la sine-l primeşte cerul poate fi cauză aici, şi nu altceva» (v. 40-45). Interlocutorul le-a explicat că în Purgatoriu nimic nu se petrece în mod întîmplător. Nici o perturbare atmosferică nu poate fi provocată decît din motive interne, ce ţin de decizia cerurilor. “Aşadar şi cutremurul, care unui om de pe pămînt îi apare ca un fapt extraordinar şi uriaş, în Purgatoriu ţine de o ordine prestabilită şi orientată în scopuri precise, adesea necunoscute de oameni, dar toate destinate unui rol ce-şi are începutul şi sfîrşitul în eternitate” (T. Di Salvo). 46. Per che non pioggia, non grando, non neve, «De aceea nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, nici rouă, nici brumă nu cade mai sus de scăriţa cu trei trepte; nu apar norii groşi ori subţiri, nici fulgerele şi nici fiica lui Taumas, care dincolo îşi mută des ţinutul; aburul uscat nu urcă deasupra celor trei trepte de care am vorbit, unde locţiitorul lui Petru îşi ţine picioarele» (v. 46-54). Evenimentele meteorologice se produc doar în Antipurgatoriu, în partea de jos a muntelui, pînă la scara pe care stă îngerul portar. “Iris, fiica lui Taumas şi a Electrei, potrivit mitului, era mesagera zeilor, şi mai ales a Iunonei; cobora pe pămînt să aducă mesajele lor, păşind pe curcubeul care îi trasa drumul pe bolta cerească” (E.A. Panaitescu). “Aici Dante subînţelege teoria fizicii aristotelice, care atribuia cauza modificărilor pămînteşti aburilor care se ridică de pe pămînt: aburii umezi provoacă precipitaţiile atmosferice, ploaia, grindina, zăpada, roua, bruma etc. (v. 46-50); aburii uscaţi provoacă vîntul; aburii uscaţi şi denşi, neputînd ieşi la suprafaţă, rămîn închişi în adîncurile pămîntului şi produc cutremurele, întrucît generează vînturi subterane, care pun solul în vibraţie. Insistenţa pe negaţia în funcţie coordonatoare (nici... nici... nici) îi conferă acestei părţi din explicaţiile lui Staţiu un ritm agitat şi rapid, drept care intervenţia şcolărească, depăşind riscurile unei definiţii în termeni intelectualişti, ni se impune atenţiei mai ales ca poezie, contemplare uimită a unui ansamblu de legi misterioase, pe care raţiunea noastră nu le poate pricepe” (E.A. Panaitescu). 55. Trema forse più giù poco o assai; «Poate se cutremură mai jos, puţin sau mult; dar pentru vîntul ce-n pămînt se-ascunde, nu ştiu cum, dar aici sus în veci n-a tremurat. Se cutremură cînd vreun suflet curat se simte, încît se ridică în picioare şi porneşte să urce; şi asemenea strigăt îl însoţeşte» (v. 55-60). Cutremurele naturale – provocate de vîntul ce se ascunde în măruntaiele pămîntului şi de-acolo ţîşneşte – pot apărea doar la poalele muntelui. Purgatoriul propriu-zis se clatină doar atunci cînd un duh îşi încheie penitenţa, se simte curat şi îşi începe ascensiunea spre Paradis. Strigătele de bucurie ale celorlalţi îi salută izbînda. “Muntele Purgatoriului este divizat, aşadar, în două părţi, supuse unor legi diferite: în aşa măsură încît («nu ştiu cum», mărturiseşte Staţiu; de fapt este vorba de un lucru care nu depinde de legile fizice şi de aceea este de neînţeles pentru raţiunea umană) un cutremur natural poate scutura partea de jos, fără a fi cîtuşi de puţin perceptibil în partea de sus” (G. Padoan). “Despre acest fapt Staţiu nu poate da nici o explicaţie ştiinţifică: poate doar să-l enunţe şi nimic în plus: sentimentul de umilinţă e secundar şi derivat şi apare din aluzia la imposibilitatea unei totale explicări raţionale a evenimentelor legate de voinţa lui Dumnezeu. Şi, întîi de toate, recunoaşterea, în cadrul unui discurs de aşa fermă şi lucidă structură raţională, a limitelor raţiunii înseşi; şi, mai mult decît umilinţă, este supunere morală, umilinţă intelectuală sau ţine de coprezenţa celor două motive” (M. Sansoni). “Pe pămînt o mişcare seismică ar fi provocat teamă, groază, implorări de milă: aici cutremurul este semnul unui eveniment fericit, iar cîntecul Gloria devine expresia acestei bucurii, dar şi recunoaşterea dreptăţii divine, care pe toate le dispune într-o ordine din care se compun vocile bucuroase şi corale ale duhurilor şi vocea puternică a naturii, care dă drumul nu unui cutremur, ci unui suflet” (T. Di Salvo). 61. De la mondizia sol voler fa prova, «Dovadă că-i curat e doar voinţa care, de tot liberă să-şi mute sălaşul, sufletul îl surprinde şi cu dorinţa îl fericeşte. El vrea şi mai repede, dar nu-l lasă talentul, pe care divina justiţie, împotriva voinţei, ca pe vremea păcătuirii, îl pune ca tortură» (v. 61-66). Voinţa duhului penitent este cea care simte şi înţelege că s-a încheiat purificarea. Îşi dă seama şi i-o semnalează sufletului, pe care-l uimeşte. Voinţa sufletească de ascensiune în Paradis se confruntă cu voinţa de purificare (talentul), ce ţine legat duhul în expierea din Purgatoriu. “Să notăm profunzimea ideii exprimate aici şi stilul fericit şi puternic prin care este formulată: nici o solicitare şi nici un semn exterior nu previn sufletul de eliberarea sa, ci doar însăşi voinţa sa, care dintr-o dată se recunoaşte liberă, ne mai reţinută în aspiraţia ei de-a urca la Dumnezeu. De tot liberă şi surprinde redau cu mare forţă această uşurinţă a libertăţii, pe neaşteptate conştientă de sine însăşi, precum şi uimirea stîrnită de acea condiţie, cu totul nouă pentru sufletul omenesc” (Chiavacci Leonardi). 67. E io, che son giaciuto a questa doglia «Şi eu, care-am zăcut în această durere cinci sute de ani şi mai mult, doar acum am simţit libera voinţă spre ţinutul mai bun» (v. 67-69). Cel care le vorbeşte îşi destăinuie îndelunga sa ispăşire în Purgatoriu, înainte de eliberarea sufletului său pentru ascensiunea spre Paradis. “Conceptul care se află la baza acestei ţesături psihologice se află la Sfîntul Toma, care distinge între voinţa absolută şi voinţa relativă sau condiţionată (pe ultima Dante o numeşte talent). Această voinţă sau talent se află, aparent, în contrast cu voinţa absolută, care împinge sufletul să tindă spre Dumnezeu, fără limitări sau frîne, cu un impuls total şi absolut. Doar că sufletul, întrucît a păcătuit, se simte blocat, condiţionat, trebuie să cadă de acord cu talentul, cu forţa interioară care se opune voinţei absolute şi-l obligă pe acesta la ispăşire. Dar în fond contrastul nu există: sufletul care ispăşeşte ştie (şi prin urmare acceptă legea cu o convingere ascunsă) că doar pe această cale îşi va putea realiza dorinţa de a ajunge la Dumnezeu, îşi va putea împlini pe deplin voinţa absolută de a merge în Paradis. De aici coexistenţa, în conştiinţa sufletească, a unui dublu registru sentimental: pe de o parte suferinţa, care însoţeşte martiriul, durerea ispăşirii, pe de altă parte bucuria, care derivă din siguranţa dată de faptul că la sfîrşit se află libertatea absolută, care e Dumnezeu. «Talentul, care a fost odinioară cauza greşelii, devine, în echivalenţa Purgatoriului, instrumentul pentru realizarea voinţei drepte a lui Dumnezeu» (Sapegno)” (T. Di Salvo). 70. però sentisti il tremoto e li pii «De aceea ai simţit cutremurul şi spiritele pioase de pe munte le-ai auzit înălţînd laude acelui Domn, ca degrabă sus să le trimită’. Aşa ne-a zis; şi precum te bucuri că bei cu cît e setea mai mare, n-aş şti să spun ce mult mi-a priit» (v. 70-75). Cutremurul care i-a înspăimîntat pe Dante şi Virgiliu s-a datorat bucuriei stîrnite de eliberarea din Purgatoriu a sufletului care acum le vorbeşte. Explicaţiile primite l-au bucurat pe Dante, la fel cum apa băută ne desfată cu atît mai mult, cu cît mai intensă era setea de care am suferit. “Tonul răspunsului lui Dante – rapid şi esenţial, chiar dacă păstrăm fidelitatea metaforei sete-băutură, care străbate această primă parte a cîntului, unde se vorbeşte despre nişte intelectuali – este mai viu, mai elocvent decît discursul lung şi elaborat al lui Staţiu” (T. Di Salvo). 76. E ‘l savio duca: «Omai veggio la rete «Şi-nţeleapta călăuză: ‘Acum văd mreaja care aici vă leagă şi cum se desface, de ce se cutremură locul aici şi de ce laolaltă vă bucuraţi. Acuma fii bun, să aflu cine-ai fost şi de ce-ai zăcut aici atîtea secole, cu vorbele tale să-mi spui’» (v. 76-81). După ce Virgiliu recunoaşte că a priceput ce piedică îi reţine pe păcătoşi în Purgatoriu şi felul în care acţiunea sa încetează, îl roagă pe celălalt să se prezinte. “Mreaja: este metaforic spus ansamblul firelor interioare subţiri şi numeroase care, ca nişte obstacole, se dispun în jurul sufletelor penitente şi le blochează în punctul unde se află, dar fără a le ascunde viziunea cerului, care le ajută să accepte în mod pozitiv pedeapsa atribuită” (T. Di Salvo). 82. «Nel tempo che ‘l buon Tito, con l’aiuto «‘Pe vremea cînd bunul Titus, cu ajutorul regelui suprem, a răzbunat rănile pe unde a ieşit sîngele vîndut de Iuda» (v. 82-84). Interlocutorul celor doi poeţi a trăit pe vremea cînd războinicul Titus i-a învins pe evrei. “Titus, fiul împăratului Vespasian şi apoi urmaşul său (79 d.C.), a condus o expediţie de pedeapsă împotriva evreilor rebeli, care s-a încheiat în anul 70 d.C. cu distrugerea Ierusalimului, distrugere care, după Dante, s-a întîmplat prin voinţă divină, pentru a fi răzbunată moartea lui Isus” (E.A. Panaitescu). 85. col nome che più dura e più onora «cu numele ce mai mult durează şi mai mult onorează eram eu dincolo’, a răspuns acel duh, ‘cu mare faimă, dar încă fără credinţă» (v. 85-87). Vorbitorul a fost poet, în timpul vieţii. Era faimos, dar încă nu era credincios. “Pentru a pricepe în mod coerent episodul, să notăm raportul instituit de Staţiu între calitatea sa de poet şi faptul că a trăit pe vremea cînd Titus executa voinţa divină şi devenea pedepsitorul evreilor care l-au ucis pe Isus. Aici apropierea este şi temporală: dar timpul este cel al evenimentului religios, în care Imperiul este instrumentul ce operează din însărcinarea providenţei, cu scopul de-a distruge rezistenţa evreilor nu atît faţă de autoritatea politică, ci faţă de învăţătura lui Isus, care a fost torturat şi ucis de ei. Şi tocmai pe vremea cînd se mişcau forţe de substanţă cosmică şi de o parte se afla Cristos, care îi delega executarea unui act de dreptate lui Titus, iar de altă parte erau evreii, în care se întîlneau diabolic toate forţele perverse care se opuneau răspîndirii bunei vestiri, Staţiu, dîndu-şi seama de poziţia sa culturală limitată, ca un mare poet, intuieşte adevărul nou şi unic, aderă la noua religie şi se adaptează la ea. Asemeni lui, pe rînd, ceilalţi oameni vor urma acelaşi traseu istoric. Există prin urmare un raport între istoria mare şi cea a indivizilor: prima îi solicită celeilalte să iasă din greşeală, din limitele unei credinţe greşite, în zeii falşi şi mincinoşi şi călăuzeşte către adevărata credinţă” (T. Di Salvo). 88. Tanto fu dolce mio vocale spirto, «Aşa dulce mi-a fost spiritul vocii că, tuluzan, m-a atras Roma, unde-am meritat tîmplele împodobite cu mirt. Staţiu încă îmi spune lumea dincolo: am cîntat de Teba şi-apoi de marele Ahile; dar am căzut pe drum cu a doua povară» (v. 88-93). Deşi născut la Toulouse, poetul s-a mutat la Roma, unde a fost premiat pentru abilitatea sa. S-a numit Staţiu şi-a descris războiul teban precum şi faptele lui Ahile, dar ultima sa operă a rămas neterminată. “Duhul, după ce-a vorbit îndelung, îşi dezvăluie în sfîrşit identitatea: este vorba de Publius Papinius Statius, poet latin, născut în jurul anului 50 d.C. la Napoli, unde a murit spre sfîrşitul secolului. Dante îl consideră tuluzan confundîndu-l, ca toţi intelectualii medievali, cu Lucius Statius Ursulus, un cunoscut retor care a trăit pe vremea lui Nero şi s-a născut la Toulouse, în Galia: confuzia datează încă din vremea scriitorilor latini creştini Sfîntul Ieronim şi Fulgentius. Staţiu, considerat în Evul Mediu ca unul dintre cei mai mari poeţi epici după Virgiliu, este autorul a două poeme: Tebaida, în douăsprezece cărţi ca şi Eneida, care vorbeşte despre întîmplările războiului celor şapte împotriva Tebei (vezi v. 92) şi Ahileida, întreruptă la a doua carte (vezi v. 92-93), care cîntă vitejiile lui Ahile. O a treia operă a lui Staţiu, Silvae, nu era cunoscută de Dante, căci a fost descoperită doar în secolul al XV-lea de umanistul Poggio Bracciolini. În De Vulgari Eloquentia II, 6, Dante îl plasează pe Staţiu alături de Virgiliu, Ovidiu şi Lucan, printre poeţii din care să ne inspirăm ca maeştri. De la moartea sa şi pînă în 1300, Staţiu a stat în Purgatoriu 12 secole, dintre care peste cinci în cercul zgîrciţilor şi al risipitorilor, după ce-a fost peste patru secole în cel al leneşilor (cf. Purgatoriu XXII, 92-93), iar restul vremii în Antipurgatoriu sau pe primele cornişe” (E.A. Panaitescu). 94. Al mio ardor fuor seme le faville, «Sămînţă a focului meu au fost scînteile, ce m-au încălzit, din flacăra divină de la care s-au aprins peste o mie; zic de Eneida, ce mi-a fost mamă şi mi-a fost doică versificînd: fără ea n-am zugrăvit nici negru sub unghie» (v. 94-99). Poezia lui Staţiu a fost inspirată de scînteile provenite din Eneida, capodopera lui Virgiliu. “În expresia mi-a fost mamă şi mi-a fost doică versificînd culminează entuziasta recunoaştere de gratitudine, îndreptată de Staţiu către autorul «său». Notăm aici ponderea gerunziului versificînd, folosit cu funcţia de participiu prezent. Versificînd are aici sensul «în actul creării de versuri», dar elementul subiectiv a dispărut: actul poetic – al poeziei în timpul creării sale – este conceput ca fiind de sine stătător, dobîndind astfel o densitate de implicaţii şi conotaţii pe care un discurs mai banal le-ar fi trădat” (E.A. Panaitescu). 100. E per esser vivuto di là quando «Şi pentru a fi trăit dincolo cînd a trăit Virgiliu, aş mai sta un drum de soare peste cîte sînt silit să ispăşesc» (v. 100-102). Admiraţia lui Staţiu pentru modelul său e atît de mare încît ar mai aştepta un an în Purgatoriu, de-ar putea trăi pe vremea lui Virgiliu spre a-l cunoaşte personal. “Şi Purgatoriul este un loc de exil, iar sufletul care trebuie să stea acolo îşi dă seama că este exilat, cunoaşte neliniştile, suferinţele legate de condiţia unui exclus” (T. Di Salvo). “Întregul discurs al duhului este mai mult al unui poet decît al unui sfînt şi se rezolvă într-o exaltare extremă a poeziei – numele care mai mult durează şi mai mult onorează –, dictată de un puternic sentiment preumanist” (N. Sapegno). 103. Volser Virgilio a me queste parole «L-au întors pe Virgiliu spre mine aceste vorbe, cu faţa care, tăcînd, a zis: ‘Taci’; dar nu toate le poate virtutea care vrea; căci rîsul şi plînsul urmează aşa-ndeaproape patima, din care fiecare izbucneşte, că mai puţin ascultă de voinţa celor sinceri» (v. 103-108). Auzind mărturisirea de afecţiune a lui Staţiu la adresa sa, Virgiliu l-a privit pe Dante pentru a-l îndemna să nu-i dezvăluie identitatea. Însă oamenii sinceri se prefac mai anevoios, iar sentimentele puternice pot fi citite îndată pe ei. “Între viaţa morală şi expresia gestuală există un raport de dependenţă şi spontaneitate pe care intervenţiile externe, de înfrînare sau disimulare, nu pot să-l rupă” (T. Di Salvo). George Coşbuc a tradus admirabil acest pasaj complex, redîndu-i şi jocurile de cuvinte: “Privi, la vorba asta, -n faţa mea / Virgil tăcînd şi: ‘Taci!’ zicea-n privire; / nu poate îns-o vrere tot ce vrea, / căci plîns şi rîs urmeaz-a lor pornire / aşa de mult că mai puţin el zace / sub vrere-n cei cu cea mai bună fire”. 109. Io pur sorrisi come l’uom ch’ammicca; «Eu am zîmbit ca omul ce clipeşte; dar umbra a tăcut şi m-a privit în ochi, unde gîndul mai curat se-arată; şi ‘marea trudă la bun sfîrşit ţi-ajungă’ a zis, ‘de ce chipul tău adineaori un fulger de zîmbet mi-a arătat?’» (v. 109-114). Dante a surîs scurt, de parcă ar fi făcut cu ochiul, încurcat de rugămintea de disimulare din partea lui Virgiliu, ce contravenea spontaneităţii sale şi dorinţei sale de transparenţă. Staţiu, privind chipul lui Dante, i-a perceput zîmbetul fugar şi a intuit jocul duplicitar. Urîndu-i succes în ascensiunea sa prin Purgatoriu, l-a rugat să fie sincer cu el. “Contrapunctul de priviri, tăceri şi zîmbete, ce constituie scurta scenă aici descrisă, e una din micile capodopere răsfirate prin Divina Comedie. Virgiliu intuieşte îndată reacţia probabilă a lui Dante la cuvintele neaşteptate ale lui Staţiu şi tăcînd îi porunceşte să tacă; Dante vrea să-l asculte, dar nu izbuteşte pînă la capăt şi scapă un zîmbet fulgerător; Staţiu intervine pentru a întreba, pricepînd că i se ascunde ceva; Dante suspină, prins între două focuri, iar Virgiliu acceptă pînă la urmă dezvăluirea inevitabilă. Delicateţea stilistică şi ascuţimea pătrunzătoare a nuanţelor sufleteşti, a chipurilor şi a privirilor, îi sînt caracteristice autorului Comediei, la fel ca meşteşugul reprezentării marilor tragedii ale sufletului omenesc. Scena nu e singura de acest fel din poem, chiar dacă e poate cea mai extinsă şi desăvîrşită” (Chiavacci Leonardi). 115. Or son io d’una parte e d’altra preso: «Acum sînt eu prins între o parte şi alta: una mi-arată să tac, cealaltă mă imploră să spun; la care eu suspin şi sînt înţeles de maestru şi ‘Nu te teme’, îmi zice, ‘să vorbeşti; dar grăieşte şi spune-i ce-ntreabă cu atîta dorinţă’. La care eu: ‘Poate că te miri, duh antic, de zîmbetul ce mi-a scăpat; dar încă mai mare uimire vreau să simţi» (v. 115-123). Dante se frămîntă, ajuns într-o dilemă neplăcută: să respecte rugămintea lui Virgiliu şi să fie duplicitar cu Staţiu, sau să dea frîu liber propriei sale spontaneităţi şi, astfel procedînd, să-l supere pe Virgiliu. Dar călăuza îi înţelege ezitarea şi-l îndeamnă să vorbească sincer. Atunci Dante i se adresează lui Staţiu. “Strîmtoarea în care se pomeneşte, neputîndu-se exprima prin cuvinte, se eliberează prin suspin, la fel ca mai înainte celălalt sentiment prin zîmbet. Figura lui Dante, în mijlocul celor doi, care în tumultul diverselor sentimente nu poate vorbi, are o extraordinară evidenţă dramatică” (Chiavacci Leonardi). 124. Questi che guida in alto li occhi miei, «Acesta care-mi îndrumă ochii spre înălţimi e acel Virgiliu de la care ai luat puterea de-a cînta despre oameni şi zei. De-ai crezut vreun alt motiv pentru zîmbetul meu, renunţă ca neadevărat şi fii sigur că au fost vorbele tale despre el’» (v. 124-129). Călăuza lui Dante e chiar poetul Virgiliu, care a fost şi inspiratorul poeziei lui Staţiu. Nu există alte motive ascunse pentru surîsul de stinghereală al călătorului. “Dante reia cele spuse de Staţiu despre influenţa lui Virgiliu asupra poeziei sale; puterea este focul din v. 94; despre oameni şi zei este expresia care desemnează cele două poeme epice, care tratează despre faptele fiinţelor omeneşti şi ale divinităţilor” (Chiavacci Leonardi). 130. Già s’inchinava ad abbracciar li piedi «Deja se închina să-i îmbrăţişeze genunchii învăţătorului meu, dar el i-a spus: ‘Frate, nu face asta, căci eşti umbră şi-o umbră vezi’. Iar acela ridicîndu-se: ‘Acum poţi pricepe iubirea uriaşă care de tine mă însufleţeşte, cînd uit deşertăciunea noastră, văzînd umbrele ca lucruri întrupate’» (v. 130-136). Staţiu s-a înclinat imediat, cu admiraţie şi umilinţă, în faţa spiritului său tutelar. Virgiliu încearcă să oprească acest semn de smerenie, care este necuvenit între două spirite deja moarte. Staţiu îşi reafirmă dragostea sinceră şi bucuria de a-l vedea pe Virgiliu. “Frate, nu face asta: sînt vorbele spuse de Adrian al V-lea lui Dante (cf. XIX, 127-135) şi probabil că înseamnă acelaşi lucru: aici nu există fiinţe superioare şi inferioare. Virgiliu aşadar îl opreşte pe Staţiu nu atît din motive concrete, fiindcă două umbre nu se pot îmbrăţişa (el l-a îmbrăţişat totuşi pe Sordello în VI, 75), cît pentru că nu vrea recunoaşterea unei superiorităţi, mai ales că el se află efectiv, pe planul eternităţii, mai prejos de celălalt. Credem că aşa se explică aparenta contradicţie dintre cele două pasaje” (Chiavacci Leonardi). Laszlo Alexandru | ||
