Lectura lui Dante. Invidia oarbă (Purgatoriu XIII)

A doua cornişă: invidioşii. Invocaţia către soare. Ochii cusuţi cu sîrmă. Sapìa din Siena, invidioasă pe concetăţenii ei. Ironia împotriva sienezilor.

            1. Noi eravamo al sommo de la scala,
dove secondamente si risega
lo monte che salendo altrui dismala.

4. Ivi così una cornice lega
dintorno il poggio, come la primaia;
se non che l’arco suo più tosto piega.

            «Noi eram în capul scării unde a doua oară e crestată stînca pe care, urcînd, oricine se spală de păcate. Aici tot asemenea cornişă leagă roată muntele, ca prima; doar că arcul i se închide mai repede» (v. 1-6). Cei doi poeţi se grăbeau să urce pe treapta a doua a Purgatoriului. Cornişa aceasta era ceva mai mică decît precedenta. “Zîmbetul lui Virgiliu, cu care s-a încheiat cîntul XII, pare să continue în trecerea din primul în al doilea cerc, urmînd seninătatea dobîndită de discipol (cîntul XII, v. 115-120), în timp ce privirea se desfăşoară liniştită pe cornişa care leagă roată muntele: este un început lent şi solemn, cu o trimitere calculată la deschiderea cîntului precedent, care trebuia şi ea să anticipeze sensul evenimentelor misterioase. De fapt nici umbre, nici semne nu se văd pe-aici, iar celor doi poeţi le revine brusc teama de singurătate pe care au resimţit-o pe malul pustiu, iar ochii lor, obişnuiţi cu strălucirea albă a marmurii din cornişa anterioară şi cu mişcarea, oricît de lentă, a trufaşilor, sînt aproape lipiţi pe culoarea lividă de piatră, ce apasă obsedant un peisaj neşlefuit, uniform, deprimant, ce se opune prin dezolarea sa stării sufleteşti bucuroase a celor doi pelerini. Poetul în aceste trei terţine a tradus deja atmosfera spirituală şi poetică a cîntului, care se va defini prin identificarea concretă a detaliilor – în descrierea naturii, în căutarea comparaţiilor, în zugrăvirea invidioşilor, în amintirea unor momente istorico-politice – şi într-o dorinţă evidentă de depăşire a detaliilor omeneşti: un joc dialectic cu două momente, într-o alternanţă subtilă, care se va traduce şi prin singurul personaj al cîntului, Sapìa, devenit «unul dintre cele mai complexe şi delicate portrete amestecate din Divina Comedie» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu). “Cornişele sînt aşadar dispuse în jurul muntelui, paralele, dar tot mai strîmte, de parcă ar vrea să indice că păcatele mai grave sînt mai frecventate de oameni: de aici nevoia, pe măsură ce întîlnim un păcat mai uşor, să pătrundem pe o cornişă mai strîmtă” (T. Di Salvo).

            7. Ombra non lì è né segno che si paia:
parsi la ripa e parsi la via schietta
col livido color de la petraia.

10. «Se qui per dimandar gente s’aspetta»,
ragionava il poeta, «io temo forse
che troppo avrà d’indugio nostra eletta».

            «Nici umbre, nici semne nu se văd pe-aici; apare stînca şi apare calea strîmtă, în culoare lividă de piatră. ‘De stăm aici după lume de la care să-ntrebăm’, îşi zicea poetul, ‘mă tem că prea multă zăbavă ne va aduce alegerea noastră’» (v. 7-12). Noul spaţiu era complet pustiu. Călăuza se gîndea că e inutil să aştepte apariţia vreunui duh, de la care să întrebe încotro se poate merge.  “Aşadar nimic din caracterele proprii cercului precedent: prima impresie pe această nouă cornişă este dată de absenţa sufletelor (umbre) şi a sculpturilor (semne), precum şi de grămada de pietre, înăsprită de culoarea vînătă (lividă): este culoarea invidiei şi îndată vom afla că aici se află invidioşii, a căror lividitate interioară se răspîndeşte şi cuprinde peisajul crud, dezolat, deşertic, indicator al condiţiei psihologice de sărăcie şi izolare ce subliniază sentimentele omului invidios” (T. Di Salvo). “Încă o dată dezbaterea pe care Virgiliu o poartă cu sine însuşi se desfăşoară între tema necesităţii de-a folosi înţelept timpul şi cea a rătăcirii şi a nesiguranţei omului, care se află într-o lume ce-i este străină, iar pentru a pune stăpînire pe ea nu are alţi parametri decît judecata pe care o stăpînise de-a lungul Infernului. De aici nevoia, în momentul cînd se simte singur, într-o lume pustiită, să recurgă nu la raţiunea limitată şi insuficientă, ci la puterea divină clarificatoare, aici simbolizată de lumina soarelui” (T. Di Salvo).

            13. Poi fisamente al sole li occhi porse;
fece del destro lato a muover centro,
e la sinistra parte di sé torse.

16. «O dolce lume a cui fidanza i’ entro
per lo novo cammin, tu ne conduci»,
dicea, «come condur si vuol quinc’ entro.

            «Apoi drept la soare privirile le-a aţintit; şi-a făcut din dreapta osie, iar stînga după ea şi-a răsucit-o. ‘Vai, dulce lumină, în care încrezător intru pe noua cale, tu să ne conduci’, spunea, ‘cum trebuie să mergem pe-aici» (v. 13-18). Virgiliu şi-a luat ca punct de reper soarele. S-a răsucit în direcţia lui, adresîndu-i rugămintea de a le îndruma paşii. “Tocmai trecuse de amiază şi soarele îi izbea pe cei doi poeţi din dreapta: de aceea îşi întoarce Virgiliu privirile spre dreapta, spre zona în care se află soarele cînd porneşte spre asfinţit. Fireşte că această răsucire, privirea orientată spre dreapta au o semnificaţie simbolică: soarele e simbolul lui Dumnezeu, după care omul trebuie să se orienteze mereu, dar mai ales atunci cînd e cuprins de nesiguranţă trebuie să-l observe şi să-l urmeze, fără a se lăsa distras de luminile false” (T. Di Salvo). “Rugăciunea pe care Virgiliu i-o înalţă soarelui este o invocare a Harului divin, în opinia multor vechi comentatori, este o rugăciune adresată raţiunii naturale, călăuza obişnuită a omului, înainte de apariţia Harului supranatural, conform aproape tuturor comentatorilor moderni. Totuşi cel care citeşte îşi aminteşte cu greu subînţelesul alegoric, întrucît atenţia sa este captivată de acel «imn adresat soarelui», transferat din lumea păgînă în lumea creştină, de imaginea foarte vastă de lumină suspendată deasupra lumii ce «încălzeşte» şi «iluminează», care aminteşte nu atît dulcea culoare de safir oriental, unde sufletul se lăsa pe seama unei pure bucurii estetice, ci este impregnată de acelaşi sentiment de profundă iubire pentru creaturi, care domină în Cîntarea Sfîntului Francisc, în imnul de laudă adresat soarelui: «Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile tale, mai ales cu Măria Sa fratele Soare, care e ziua şi ne iluminezi prin el; şi el e frumos şi sclipitor cu mare strălucire; despre tine, prea înalte, poartă semnificaţie” (E.A. Panaitescu).

            19. Tu scaldi il mondo, tu sovr’ esso luci;
s’altra ragione in contrario non ponta,
esser dien sempre li tuoi raggi duci».

22. Quanto di qua per un migliaio si conta,
tanto di là eravam noi già iti,
con poco tempo, per la voglia pronta;

            «Tu încălzeşti lumea, tu peste ea luminezi: de altă pricină nu se-mpotriveşte, razele tale mereu să ne fie călăuze’. Cît se măsoară dincoace cu o milă, atît înaintaserăm noi dincolo, în puţină vreme, cu voinţa trează» (v. 19-24). Soarele încălzeşte şi iluminează pămîntul. Strălucirea sa trebuie să ne îndrume totdeauna. După această scurtă laudă adresată de Virgiliu astrului ceresc, poeţii au înaintat cu repeziciune, stimulaţi de voinţa lor de purificare. “Tu încălzeşti...: această trăsătură pare plasată în evident contrast cu piatra rece şi lividă a cercului invidiei: soarele ce încălzeşte face aluzie la forţa iubirii (cf. Par. III, 1), calitate opusă respectivului păcat, ale cărui exemplificări vor răsuna curînd” (Chiavacci Leonardi).

            25. e verso noi volar furon sentiti,
non però visti, spiriti parlando
a la mensa d’amor cortesi inviti.

28. La prima voce che passò volando
'Vinum non habent' altamente disse,
e dietro a noi l’andò reïterando.

«şi spre noi s-au auzit zburînd, dar nu s-au văzut, duhuri rostind amabile chemări la masa iubirii. Prima voce care a trecut zburînd ‘Vinum non habent’ a zis puternic şi prin spatele nostru a trecut repetînd» (v. 25-30). Călătorii au auzit că sînt depăşiţi de cîteva spirite în zbor, care prin replicile rostite evocau întîmplări celebre din Biblie sau din lumea antică. “Vinum non habent: «nu au vin», sînt cele trei cuvinte pronunţate de Maria la nunta din Cana cînd, observînd că s-a terminat vinul, i s-a adresat fiului ei ca să le vină mirilor în ajutor şi l-a determinat astfel să facă primul miracol, preschimbînd apa în vin (Evanghelia după Ioan 2, 1-11). Exemplul, un citat rapid, dar care aduce în minte toată scena, este preluat, la fel ca primul de pe fiecare cornişă, din viaţa Mariei: acele cuvinte exprimă solicitudinea iubirii, ce sare să ne ajute chiar dacă nu este rugată; o trăsătură tipică, în Divina Comedie, pentru Fecioara Maria (cf. Inf. II, 94-96 şi Par. XXXIII, 16-18). Gratuitatea este una din trăsăturile acţiunii divine, de-a lungul întregului poem” (Chiavacci Leonardi). “Puternicul sentiment narativ, care construia în relief şi în evoluţie sculpturile din primul cerc, fără a neglija nimic pentru o mai bună determinare, este înlocuit de o tehnică a «sugestiei», care în clipa cînd evocă un fapt, îl transformă într-un ecou misterios, perceput de penitenţi, închişi în orbirea lor, tocmai prin forţa sa de sugestie: meditaţia la aceştia este mai imediată decît la trufaşi, unde mai întîi trebuia să evolueze pe o cale vizuală, pe cînd, observă Grabher, aceste voci «se prelungesc, ca o dîră, de la una la cealaltă, pînă în suflet», încît «mai înainte ca prima să se stingă, datorită faptului că s-a îndepărtat... ţîşneşte prin văzduh a doua, care se risipeşte şi ea..., pe cînd a treia se năpusteşte, abia lăsîndu-i lui Dante răstimpul (şi îndată ce... iat-o) de a pune scurta întrebare: tată, ce voci sînt acestea?; şi va fi un ‘crescendo’ muzical şi spiritual care, de la îndemnul de a face o faptă bună, urcă pînă la sacrificiul vieţii pentru salvarea prietenului, pentru a îndemna în fine la eroismul creştin total»” (E.A. Panaitescu).

            31. E prima che del tutto non si udisse
per allungarsi, un’altra ‘I’ sono Oreste’
passò gridando, e anco non s’affisse.

34. «Oh!», diss’ io, «padre, che voci son queste?».
E com’ io domandai, ecco la terza
dicendo: ‘Amate da cui male aveste’.

            «Şi înainte ca de tot să se stingă la distanţă, alta ‘Eu sînt Oreste’ a trecut strigînd şi nici ea n-a stat. ‘Vai!’, am spus eu, ‘tată, ce voci sînt acestea?’. Şi îndată ce-am întrebat, iat-o pe-a treia spunînd: ‘Iubiţi-vă duşmanii’» (v. 31-36). Replicile spiritelor nevăzute s-au succedat cu repeziciune şi l-au umplut de mirare pe Dante. “Al doilea exemplu aminteşte iubirea frăţească dintre Oreste, fiul lui Agamemnon, şi Pylade. Primul, care voia să răzbune uciderea tatălui său, omorîndu-l pe asasinul Egist, a fost descoperit şi arestat împreună cu Pylade. A pornit între cei doi o emoţionantă întrecere, căci amîndoi strigau «Eu sînt Oreste», fiindcă Pylade voia să-i ia locul prietenului său pentru a-l scăpa de la moarte, iar Oreste se împotrivea sacrificiului” (E.A. Panaitescu). “Exemplul suprem de caritate este în preceptul exprimat de Isus în cuvîntarea de pe munte: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri» (Matei 5, 44; Luca 6, 27)” (E.A. Panaitescu).

            37. E ‘l buon maestro: «Questo cinghio sferza
la colpa de la invidia, e però sono
tratte d’amor le corde de la ferza.

40. Lo fren vuol esser del contrario suono;
credo che l’udirai, per mio avviso,
prima che giunghi al passo del perdono.

            «Şi bunul maestru: ‘Această cingătoare biciuieşte păcatul de invidie, deci sînt purtate de iubire corzile biciului. Frîul trebuie să fie din sunet contrar: cred că-l vei auzi, din cîte-mi pare, înainte să ajungi la locul de iertare» (v. 37-42). Virgiliu l-a informat pe Dante că pe acea cornişă erau pedepsiţi invidioşii. Pilda contrară, care să condamne acest păcat, trebuia să fie inspirată de iubire. “La fel ca în cornişa trufaşilor, şi aici (dar şi în cercurile următoare) exemplele sînt de două tipuri: primele, scoase din episoade care celebrează virtutea contrară păcatului pedepsit pe cornişă, sînt corzile biciului, îndeamnă la imitarea virtuţii, transmit îndemnuri pozitive, celelalte sînt frîul, hăţurile care opresc şi blochează voinţa unui nou păcat, inclusiv prin observaţia şi meditaţia la consecinţele perverse ale păcatului” (T. Di Salvo).

            43. Ma ficca li occhi per l’aere ben fiso,
e vedrai gente innanzi a noi sedersi,
e ciascun è lungo la grotta assiso».

46. Allora più che prima li occhi apersi;
guarda’mi innanzi, e vidi ombre con manti
al color de la pietra non diversi.

            «Dar ascute-ţi ochii prin aer şi vei vedea oameni aşezaţi în faţa noastră, şi fiecare e sprijinit de-a lungul stîncii’. Atunci mai mult ca înainte mi-am deschis ochii; am privit în faţă şi-am văzut umbre cu mantii de culoarea pietrei nu altfel» (v. 43-48). Dacă poetul va privi cu mai multă atenţie, va vedea un grup de suflete în faţa lor, sprijinite de stînci. La îndemnul călăuzei, Dante şi-a ascuţit privirile şi a recunoscut păcătoşii ascunşi sub mantale de culoarea pietrelor. “Această suprapunere de culori este un fel de mimetism cromatic şi explică de ce Dante n-a izbutit mai înainte să observe duhurile: parcă se contopeau cu piatra” (T. Di Salvo). “Să se noteze insistenţa asupra actului vederii (mi-am deschis ochii; / am privit în faţă şi-am văzut), care va stabili un contrast puternic cu ceea ce stă să apară. În tot cîntul despre invidie, vederea este protagonistă” (Chiavacci Leonardi).

            49. E poi che fummo un poco più avanti,
udia gridar: ‘Maria, òra per noi’:
gridar ‘Michele’ e ‘Pietro’ e ‘Tutti santi’.

            «Şi cînd am mai înaintat puţin, am auzit strigîndu-se: ‘Maria, roagă-te pentru noi!’; strigîndu-se ‘Mihail’ şi ‘Petru’ şi ‘Toţi sfinţii’» (v. 49-51). Îndată mai apoi s-au auzit şi rugăciunile pronunţate de păcătoşi. “Invidioşii recită litanii către sfinţi, în care la început este invocată de trei ori Sfînta Fecioară, în partea centrală îngerii (între care Mihail) şi apostolii (între care Petru), iar în final invocaţia se extinde spre toţi sfinţii” (E.A. Panaitescu). “Penitenţii recită o rugăciune care este de asemeni în raport cu condiţia lor etică-religioasă: trufaşilor li se potriveşte Tatăl Nostru; invidioşii pronunţă litaniile către Sfinţi pentru a primi ajutor de la ei. Şi în prezenţa rugăciunii avem reafirmarea legii echivalenţei: în lumea vie au respins şi au urît, în lumea de dincolo se împacă şi învaţă să cunoască solidaritatea” (T. Di Salvo).

            52. Non credo che per terra vada ancoi
omo sì duro, che non fosse punto
per compassion di quel ch’i’ vidi poi;

55. ché, quando fui sì presso di lor giunto,
che li atti loro a me venivan certi,
per li occhi fui di grave dolor munto.

            «Nu cred că e pe lume om aşa de crud, să nu-l împungă jalea de ce-am văzut apoi; că îndată ce-am ajuns alături, încît mişcarea lor mi-a fost limpede, ochii mi-a muls durere-adîncă» (v. 52-57). Nici un om viu, oricît de insensibil, n-ar fi rămas indiferent la ce-a văzut Dante. Îndată ce-a ajuns lîngă păcătoşi, i-au ţîşnit lacrimile. “Ochii mi-a muls durerea: ochii mi-au fost storşi de lacrimile de durere. Aceeaşi metaforă puternică în Inf. XII, 135-136” (Chiavacci Leonardi).

            58. Di vil ciliccio mi parean coperti,
e l’un sofferia l’altro con la spalla,
e tutti da la ripa eran sofferti.

61. Così li ciechi a cui la roba falla,
stanno a’ perdoni a chieder lor bisogna,
e l’uno il capo sopra l’altro avvalla,

64. perché ‘n altrui pietà tosto si pogna,
non pur per lo sonar de le parole,
ma per la vista che non meno agogna.

            «Cu suman aspru îmi păreau acoperiţi, iar unul îl sprijinea pe altul cu umărul şi toţi erau de stîncă sprijiniţi. Astfel orbii calici stau la pomană şi unul îşi pune capul pe umărul celuilalt, spre a stîrni iute mila-n trecători, nu doar prin auzul vorbelor, ci şi prin văzul care la fel cerşeşte» (v. 58-66). Fiecare purta o haină lungă şi aspră şi se rezema pe cel de-alături şi pe stîncă, la fel ca orbii care stau la pomană. “Era o haină zgrunţuroasă, adesea ţesută din păr de cal, care irita carnea ca o perie aspră. Pe pămînt invidioşii s-au lăsat purtaţi de gelozia faţă de alţii, acum sînt pedepsiţi de înţepăturile acestei mantii, în contrast cu hainele de lînă pe care le-au îndrăgit pe pămînt; au respins orice fel de relaţii şi au considerat binele altora ca pe răul lor propriu, acum învaţă să se sprijine, să învingă ostilitatea, să se solidarizeze” (T. Di Salvo).

            67. E come a li orbi non approda il sole,
così a l’ombre quivi, ond’ io parlo ora,
luce del ciel di sé largir non vole;

70. ché a tutti un fil di ferro i cigli fóra
e cusce sì, come a sparvier selvaggio
si fa però che queto non dimora.

            «Şi cum orbilor nu li se-arată soarele, la fel umbrelor de-aici, de care acum vorbesc, lumina cerului nu li se-nfăţişează; căci tuturor un fir de fier le găureşte şi le coase genele peste ochi, cum păţeşte şoimul sălbatic ce nu se îmblînzeşte» (v. 67-72). Invidioşii au pleoapele cusute cu sîrmă şi nu pot vedea lumina. “Pedeapsa cu orbirea îi loveşte pe invidioşi în baza unei legi dure a echivalenţei, fiindcă ochii lor, care în timpul vieţii s-au bucurat să observe durerea altuia, acum sînt închişi pentru lumina cerului: o orbire fizică dependentă de orbirea morală, prin care ei au răsturnat viziunea lumii şi a lucrurilor, schimbînd iubirea faţă de semeni cu dorinţa nenorocirii lor. Pentru a sublinia asprimea pedepsei, Dante aminteşte în versurile 71-72 o operaţie obişnuită, la care în Evul Mediu erau supuşi şoimii încă sălbatici şi agitaţi, cărora le erau cusuţi ochii pentru a fi mai uşor îmblînziţi” (E.A. Panaitescu). “Se pare că, în stabilirea acestei pedepse date invidioşilor, Dante s-a întors la etimologia invidiei, aşa cum era considerată în Evul Mediu: invidere însemna vedere in = a privi ostil. Sfîntul Bonaventura spunea că termenul vine de la non vedere, fiindcă invidiosul nu poate să suporte vederea binelui altuia. Întrucît invidioşii au acţionat apoi cu rea-credinţă şi s-au străduit să facă păcatul, acum sînt obligaţi să şadă pe jos. Au avut sufletul îngheţat, acum sînt acoperiţi cu o haină aspră, care îi împunge şi îi face să se agite” (T. Di Salvo).

            73. A me pareva, andando, fare oltraggio,
veggendo altrui, non essendo veduto:
per ch’io mi volsi al mio consiglio saggio.

76. Ben sapev’ ei che volea dir lo muto;
e però non attese mia dimanda,
ma disse: «Parla, e sie breve e arguto».

            «Mi se părea, umblînd, că-i insult văzîndu-i fără a fi văzut: drept care m-am răsucit spre sfătuitorul meu înţelept. Ştia el bine ce vrea să-i spună mutul; de aceea nu mi-a aşteptat întrebarea, ci a spus: ‘Vorbeşte, dar fii scurt şi lămurit’» (v. 73-78). Mergînd printre invidioşii care nu-l puteau vedea, căci aveau ochii cusuţi cu sîrmă, poetul s-a simţit stingherit, jenat. S-a întors spre Virgiliu, pentru a-i cere sfatul. Acesta i-a priceput gîndul, înainte de-a şi-l exprima, şi l-a încurajat să le vorbească penitenţilor. “Dante îşi subliniază condiţia de neplăcere psihologică, venită din faptul că se simţea privilegiat în mijlocul lumii lipsite de vedere, adică de bunul cel mai de preţ al omului” (T. Di Salvo).

            79. Virgilio mi venìa da quella banda
de la cornice onde cader si puote,
perché da nulla sponda s’inghirlanda;

82. da l’altra parte m’eran le divote
ombre, che per l’orribile costura
premevan sì, che bagnavan le gote.

            «Virgiliu îmi stătea pe partea potecii unde se poate cădea, pentru că nici un parapet n-o închide; de altă parte îmi stăteau umbrele cucernice, care prin crunta cusătură se chinuiau de se scăldau pe-obraji» (v. 79-84). Călăuza era pe partea externă a cornişei, în timp ce păcătoşii stăteau lipiţi de stîncă, de cealaltă parte a lui Dante. “Aceste ultime terţine nu adaugă multe lucruri la condiţia orbilor: dar poetul insistă pe caracterul oribil al pedepsei şi pe mila răsărită în sufletul său, la vederea creaturilor aşa reduse fizic şi aşa de şubrede psihic. Nu are o deosebită importanţă poziţia în care se află Virgiliu şi duhurile păcătoase, decît pentru a face din poziţia lui Dante un punct de referinţă” (T. Di Salvo).

            85. Volsimi a loro e: «O gente sicura»,
incominciai, «di veder l’alto lume
che ‘l disio vostro solo ha in sua cura,

88. se tosto grazia resolva le schiume
di vostra coscïenza sì che chiaro
per essa scenda de la mente il fiume,

91. ditemi, ché mi fia grazioso e caro,
s’anima è qui tra voi che sia latina;
e forse lei sarà buon s’i’ l’apparo».

            «M-am întors spre ei şi ‘Vai, oameni siguri’, am început ‘că veţi vedea lumina înaltă, la care singură dorinţa voastră tînjeşte, harul să vă limpezească degrabă spuma conştiinţei, încît prin el să coboare clar şuvoiul minţii, spuneţi-mi, căci mi-e plăcut şi-ndrăgit, de-i printre voi vreunul care să fie latin; şi poate că va fi bine pentru el să aflu’» (v. 85-93). Călătorul li s-a adresat foarte ceremonios penitenţilor, cerîndu-le informaţii despre vreun italian pe acolo. Dezvăluirea prezenţei unui asemenea păcătos s-ar putea să-i fie de folos aceluia. “Formula folosită de poet pentru a obţine un răspuns de la duhuri se află printre cele recomandate de regulile de curtoazie ale vremii. (...) Aici rugămintea e gîndită şi ca o reciprocitate: răspundeţi-mi şi eu vă urez să vi se împlinească degrabă dorinţa de eliberare din păcat şi să vă puteţi aminti din trecut doar momentele pozitive, nu ceea ce tulbură şi urîţeşte” (T. Di Salvo).

            94. «O frate mio, ciascuna è cittadina
d’una vera città; ma tu vuo’ dire
che vivesse in Italia peregrina».

97. Questo mi parve per risposta udire
più innanzi alquanto che là dov’ io stava,
ond’ io mi feci ancor più là sentire.

            «‘Vai, fratele meu, fiecare e cetăţean într-o cetate adevărată; dar vrei să spui dacă a trăit pribeag în Italia’. Asta mi s-a părut a primi ca răspuns, ceva mai în faţă de locul unde stăteam, deci am înaintat un pic spre a auzi» (v. 94-99). O voce l-a corectat pe Dante, asigurîndu-l că toate spiritele din Purgatoriu aparţin deja unei singure cetăţi cereşti, ele nu mai cunosc măruntele diviziuni din timpul vieţii. “În Evul Mediu, deosebirea dintre cetatea pămîntească (sau Ierusalimul pămîntesc), pentru a indica lumea, şi cetatea cerească (sau Ierusalimul ceresc) pentru a indica Paradisul era foarte răspîndită şi provenea din expresii biblice, intrate apoi în patrimoniul întregii literaturi patristice. Întrucît duhul ce vorbeşte crede că se adresează unui tovarăş de suferinţă, îi explică faptul că adevărata patrie a oricărui suflet este Paradisul, în timp ce viaţa nu e decît un scurt pelerinaj, un exil momentan, care este o aşteptare şi o pregătire pentru cetatea adevărată: concept central în gîndirea creştină şi resimţit cu deosebită intensitate de către lumea medievală” (E.A. Panaitescu).

            100. Tra l’altre vidi un’ombra ch’aspettava
in vista; e se volesse alcun dir ‘Come?’,
lo mento a guisa d’orbo in sù levava.

            «Printre altele am văzut o umbră ce părea s-aştepte; şi dacă vreunul ar zice ‘Cum?’, bărbia-n sus ca orbul o ţinea» (v. 100-102). Poetul a înaintat spre duhul care îi vorbise şi care, fără a-l vedea, îl aştepta cu bărbia înălţată. “Bărbia-n sus: îşi ridica bărbia, aşa cum fac orbii în direcţia celui cu care vorbesc. O trăsătură scurtă şi foarte apăsată, care întăreşte compararea acestor umbre cu orbii de pe pămînt” (Chiavacci Leonardi).

            103. «Spirto», diss’ io, «che per salir ti dome,
se tu se’ quelli che mi rispondesti,
fammiti conto o per luogo o per nome».

106. «Io fui sanese», rispuose, «e con questi
altri rimondo qui la vita ria,
lagrimando a colui che sé ne presti.

            «‘Duhule’, am zis eu, ‘ce pentru a urca te chinui, de eşti cel ce mi-ai răspuns, arată-mi-te prin loc ori nume’. ‘Am fost din Siena’, a răspuns, ‘şi cu aceştia din jur îmi curăţ viaţa păcătoasă, lăcrimînd după cel ce ni se-ascunde» (v. 103-108). La rugămintea lui Dante de a-şi dezvălui identitatea, fantoma penitentă şi-a mărturisit originea sieneză şi suferinţa pentru faptul că nu-l poate vedea pe Dumnezeu. “Duhul nu doar îşi declară locul şi numele, ci spune toată povestea vieţii sale. Această primă terţină – în afară de sanese – este încă generică, ar putea fi rostită de oricine din şirul păcătoşilor. Cu următoarea, duhul se dezvăluie cu o foarte puternică personalitate” (Chiavacci Leonardi).

            109. Savia non fui, avvegna che Sapìa
fossi chiamata, e fui de li altrui danni
più lieta assai che di ventura mia.

112. E perché tu non creda ch’io t’inganni,
odi s’i’ fui, com’ io ti dico, folle,
già discendendo l’arco d’i miei anni.

            «Înţeleaptă n-am fost, deşi-mi zicea Sapìa, şi m-am bucurat de răul altuia mai mult decît de binele meu. Şi ca să nu crezi că te amăgesc, ascultă de-am fost, cum îţi spun, smintită, deja coborînd pe arcul vîrstei mele» (v. 109-114). Cu toate că s-a numit Sapìa, femeia din Siena nu s-a dovedit a fi înţeleaptă, cum i-o indica numele. S-a delectat văzînd nenorocirile altora, chiar şi după ce-a trecut de 35 de ani, cînd a început să îmbătrînească. “Sapìa a fost o nobilă din Siena, măritată cu Guinibaldo Saracini, senior la Castiglione, lîngă Montereggioni, şi mătuşă a lui Provenzan Salvani (cf. cîntul XI, v. 109 sqq.). Ultimele studii în jurul figurii sale istorice au dezvăluit ceva mai mult decît ura înverşunată pe care le-o purta concetăţenilor săi ghibelini, din cîte afirmă Dante. Ştim că a susţinut în mod activ adăpostul pentru pelerini, înfiinţat de soţul ei în apropiere de Castiglione, care se găsea pe drumul cel mai scurt de la Roma în Franţa, şi că în ultimii ani ai vieţii şi-a donat proprietăţile din Siena. A murit în 1275. În versul 109 Sapìa face aluzie la faptul că numele ei are aceeaşi etimologie cu savia (înţeleaptă) şi ştim că din gîndirea scolastică s-a răspîndit în întregul Ev Mediu concepţia că numele are o strînsă legătură cu conţinutul unui lucru sau cu calitatea unei persoane; chiar Dante face aluzie la asta, în legătură cu numele de Beatrice, în cap. XIII din Vita Nova” (E.A. Panaitescu).

            115. Eran li cittadin miei presso a Colle
in campo giunti co’ loro avversari,
e io pregava Iddio di quel ch’e’ volle.

118. Rotti fuor quivi e vòlti ne li amari
passi di fuga; e veggendo la caccia,
letizia presi a tutte altre dispari,

            «Cetăţenii mei pe lîngă Colle s-au ciocnit cu duşmanii, iar eu mă rugam la Dumnezeu pentru ce-a vrut el cu-adevărat. Au fost spulberaţi şi puşi pe fugă amară; văzîndu-i izgoniţi, m-a cuprins fericire mai mare ca toate» (v. 115-120). Sienezii s-au confruntat cu florentinii în bătălie, iar Sapìa se ruga pentru victoria inamicului, cum s-a şi întîmplat în realitate. Femeia răutăcioasă, văzîndu-şi speranţele împlinite, s-a bucurat din cale-afară. “În iunie 1269, ghibelinii din Siena şi aliaţii lor au fost învinşi de guelfii florentini la Colle di Valdelsa: «Cetatea Siena... a avut mai mare pagubă pentru locuitorii săi în această înfrîngere, decît Florenţa în cea de la Montaperti» (Villani – Cronica VII, 31)” (E.A. Panaitescu). “Castelul Sapiei, lîngă Monteriggioni, este situat chiar pe drumul care se străbate de la Colle spre Siena, astfel încît ea poate că a văzut cu ochii săi, din înălţimea castelului, fuga disperată a sienezilor zdrobiţi” (Chiavacci Leonardi).

            121. tanto ch’io volsi in sù l’ardita faccia,
gridando a Dio: “Omai più non ti temo!”,
come fé ‘l merlo per poca bonaccia.

124. Pace volli con Dio in su lo stremo
de la mia vita; e ancor non sarebbe
lo mio dover per penitenza scemo,

127. se ciò non fosse, ch’a memoria m’ebbe
Pier Pettinaio in sue sante orazioni,
a cui di me per caritate increbbe.

«încît mi-am îndreptat în sus faţa semeaţă, strigînd la Domnul: ‘Deja de tine nu mă tem!’, cum face mierla în scurta vreme bună. Am vrut pace cu Domnul la capătul vieţii mele; şi încă nu mi-ar fi scăzut datoria, de nu se-ntîmpla că m-a ţinut minte Petre Pieptănarul în sfintele-i rugăciuni, unde de mine s-a grijit cu milă» (v. 121-129). De fericire că a asistat la înfrîngerea concetăţenilor pe care-i detesta, Sapìa l-a sfidat chiar pe Dumnezeu, cu aroganţă. Gestul ei nesăbuit semăna cu bucuria de scurtă durată a mierlei, care îşi face iluzia că s-a terminat vremea friguroasă. Înainte de moarte, femeia a făcut unele gesturi de penitenţă, prin care şi-a regretat păcatele. Însă motivul cel mai temeinic al prezenţei sale acolo (şi nu în Antipurgatoriu, unde ar fi trebuit să-şi mai aştepte ispăşirea) consta în rugăciunile unui om cucernic, Petre Pieptănarul, care s-a milostivit de soarta ei. “Cuvintele rostite de Sapìa în versul 123 reiau o poveste foarte răspîndită în Evul Mediu: o mierlă, la sfîrşitul lui ianuarie, văzînd un pic de vreme frumoasă, începe să cînte crezînd că iarna a trecut, bătîndu-şi joc de toate celelalte păsări şi exclamînd: «Doamne, deja de tine nu mă tem»” (E.A. Panaitescu). “Petre Pieptănarul, născut probabil la sfîrşitul sec. al XII-lea la Siena, unde a avut o prăvălie de piepteni (de-aici porecla căpătată) a fost un terţiar franciscan şi a murit în 1289 cu reputaţie de sfînt. Sapìa este unul dintre acele personaje danteşti, în jurul cărora analiza critică a oferit rezultatele cele mai diferite, deoarece contrastul ţine chiar de figura ei, oscilînd între polul pămîntesc şi cel divin, între prezenţa netă a păcatului şi prezenţa, la fel de sigură, a remuşcării. Mattalia consideră că se află în faţa unei «bîrfitoare acre şi fudule», în care năravul invidiei încă acţionează, a unui «personaj prin nimic blînd şi amabil», care îşi încheie apariţia cu o replică veninoasă împotriva sienezilor. În schimb pentru Grabher ea îşi arată vechiul caracter păcătos, pentru a-l depăşi într-o nemiloasă autoanaliză, pînă la amărăciunea grotescă a comparaţiei cu mierla, unde se izbeşte cu cea mai adîncă umilinţă, pentru a se linişti apoi în abandonarea întru pacea Domnului şi rugăciunile unui umil «pieptănar». Pentru critic pînă şi ironia finală la adresa sienezilor este blîndă şi învăluită în tristeţe, fără nici o revenire la năravurile răutăcioase pămînteşti, care nu şi-ar găsi locul în seriozitatea Purgatoriului. Dar inspiraţia Poetului este liberă să dezvăluie, în austeritatea structurii penitenţiale, trăsăturile dominante ale caracterului pămîntesc al personajelor sale, să le păstreze parţial natura şi tendinţele (Belacqua încă e leneş, Omberto Aldobrandeschi încă mai are o atitudine trufaşă). Cu atît mai multă îndreptăţire, Poetul va vrea să scoată în relief la Sapìa tonul de ironie muşcătoare, de răutate făţişă, de arţag iute, o caracteristică a sufletului toscan şi care constituie chiar o parte a firii danteşti. Sapìa, prin urmare, nu este «cea mai proeminentă personificare sau alegorie a invidiei, care a fost închipuită vreodată», cum ar vrea Zenatti, ci un caracter puternic, atît în greşeală, cît şi în expiere, spontan şi foarte limbut, dar şi adîncit în căinţă şi în recunoaşterea meritelor celorlalţi; o femeie, consideră Biondolillo, care, deşi păstrîndu-şi feminitatea delicată (Vai, fratele meu), dezvăluie sentimente ferme şi impulsuri făţişe de asprime, dar şi elanuri de înfrăţire şi caritate. Corectează cu hotărîre exprimarea lui Dante (v. 95-96), cu asprime se căieşte de viaţa păcătoasă, intensitatea căinţei o împinge să «lăcrimeze» pentru a-l vedea pe Dumnezeu, rîde cu profundă amărăciune de ea însăşi, care n-a fost înţeleaptă, deşi se numea Sapìa. Consideră smintită invidia împotriva concetăţenilor ei ghibelini şi amintirea înfrîngerii lor nu i se şterge din minte, cum nu se şterge amintirea bucuriei sale în faţa acelui dezastru, a gestului ei orgolios în faţa lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

            130. Ma tu chi se’, che nostre condizioni
vai dimandando, e porti li occhi sciolti,
sì com’ io credo, e spirando ragioni?».

            «Dar tu cine eşti, care umbli întrebîndu-ne de starea noastră şi ai ochii deschişi, cum cred, şi vorbeşti suflînd?» (v. 130-132). Duhul penitent s-a interesat apoi de identitatea lui Dante, ce părea om viu. “Tonul se face acum curtenitor: sînt departe cuvintele de mîndrie. Vorbeşte ca o femeie cuminţită şi nu uită formulele din limbajul aristocrat” (T. Di Salvo).

            133. «Li occhi», diss’ io, «mi fieno ancor qui tolti,
ma picciol tempo, ché poca è l’offesa
fatta per esser con invidia vòlti.

136. Troppa è più la paura ond’ è sospesa
l’anima mia del tormento di sotto,
che già lo ‘ncarco di là giù mi pesa».

            «‘Ochii’, am spus, ‘îmi vor fi şi mie cusuţi aici, dar numai scurtă vreme, căci nu mare a fost păcatul comis de privirea invidioasă. Mai mare groază-mi ţine sufletul ghemuit în tortura de sub noi, că deja povara de jos mă apasă’» (v. 133-138). Poetul i-a răspuns recunoscînd că şi el se făcea vinovat de invidie, dar într-o mai mică măsură. Un păcat mai apăsător, care îl marca, era cel al trufiei, pedepsit pe cornişa precedentă. “Dante, la fel ca în alte ocazii, nu răspunde la întrebarea precisă a penitentei şi nu spune nimic despre sine, despre persoana sa: se mărturiseşte doar a fi un păcătos inclusiv de invidie, şi face călătoria pentru a participa la suferinţa altora şi a cuceri propria sa libertate. Nu precizează nimic despre circumstanţele călătoriei şi despre motivele pentru care se bucură de privilegiul de-a fi viu în mijlocul morţilor” (T. Di Salvo). “În cîntul invidioşilor se află mărturisirea trufiei lui Dante, trufie de stirpe şi trufie de îndemînare artistică, pe care le va aminti în alte pasaje ale poemului său şi pe care cei mai vechi biografi ai săi au scos-o cu toţii la lumină: «a fost poetul nostru de suflet înalt şi foarte dispreţuitor... Foarte dornic a fost de onoruri şi fală, întîmplător mai multe decît i s-ar fi cuvenit virtuţii sale distinse» (Boccaccio – Viaţa lui Dante)” (E.A. Panaitescu).

            139. Ed ella a me: «Chi t’ha dunque condotto
qua sù tra noi, se giù ritornar credi?».
E io: «Costui ch’è meco e non fa motto.

142. E vivo sono; e però mi richiedi,
spirito eletto, se tu vuo’ ch’i’ mova
di là per te ancor li mortai piedi».

            «Şi ea mie: ‘Dar cine te-a condus aici printre noi, de crezi că te mai întorci jos?’ Şi eu: ‘Acesta care-i cu mine şi nu scoate o vorbă. Şi sînt viu; de aceea cere-mi, suflet ales, de vrei să-mi mişc pentru tine acolo picioarele muritoare’» (v. 139-144). Sapìa a vrut să afle cine l-a însoţit pînă acolo, dacă Dante îşi închipuie că mai poate reveni pe o cornişă anterioară din Purgatoriu. Poetul i-a răspuns că este viu şi a fost călăuzit acolo de Virgiliu, care i-a rămas tăcut alături. Apoi s-a oferit să-i vină în sprijin sufletului penitent, după ce se va întoarce în lumea vie. “Dialogul reia motive deja obişnuite: întrebări şi răspunsuri despre condiţia penitenţilor sau a lui Dante, cererea şi oferta de rugăciuni şi pomeniri. Doar că aici Dante se propune să obţină pomenirile. (...) Dar cînd totul pare a se îndrepta spre o situaţie de umilinţă creştină, dă buzna firea capricioasă a femeii, care aduce din nou atenţia cititorului asupra personajului, a complexităţii sale şi a dificultăţii noastre de a-l include într-o sinteză unică şi o interpretare liniară” (T. Di Salvo).

            145. «Oh, questa è a udir sì cosa nuova»,
rispuose, «che gran segno è che Dio t’ami;
però col priego tuo talor mi giova.

148. E cheggioti, per quel che tu più brami,
se mai calchi la terra di Toscana,
che a’ miei propinqui tu ben mi rinfami.

            «‘Vai, acesta-i lucru nou de auzit’, a răspuns, ‘şi-i mare semn că Domnul te iubeşte; de aceea cu rugăciunea ta uneori mă ajută. Şi-ţi cer, pentru ceea ce mai mult rîvneşti, de mai calci prin ţinutul Toscanei, să mă vorbeşti de bine printre ai mei» (v. 145-150). Sapìa s-a mirat că Dante are privilegiul de-a călători viu prin ţinutul morţilor. L-a rugat să ducă veşti despre ea printre rudele rămase în viaţă. “Ne rămîne impresia că există ceva incoerent în psihologia ilustrată de Sapìa: acest spirit care, după ce ne-a vorbit despre invidia ei împotriva concetăţenilor, îşi afirmă pocăinţa şi continuarea purificării. Dar purificarea ei nu este coerentă, prin întoarcerea la lumea pămîntească şi la duşmănia ei împotriva sienezilor, încă o dată respinşi şi batjocoriţi şi văzuţi ca oameni trufaşi, neghiobi şi nătărăi, în stare să se lase amăgiţi şi să viseze la lucruri imposibile. (...) Este limpede că Sapìa este purtătoarea de cuvînt a ironiilor politice şi a năravurilor medievale, care se descărcau polemic, dar şi cu superficialitate, asupra sienezilor. Totuşi Sapìa rămîne un personaj incoerent, capabil de căinţă şi de discursuri moralizatoare despre deşertăciunea urii pămînteşti, dar încă legată de aceeaşi ură, de aceeaşi patimă, pregătită să-i înţepe sever pe concetăţenii ei, dar şi să readucă la viaţă vechile năravuri, de care se proclamă eliberată şi de fapt reafirmîndu-le cu maliţiozitate” (T. Di Salvo).

            151. Tu li vedrai tra quella gente vana
che spera in Talamone, e perderagli
più di speranza ch’a trovar la Diana;

154. ma più vi perderanno li ammiragli».

            «Îi vei vedea printre oamenii nătîngi cum speră să schimbe Talamone şi-şi vor irosi mai multe speranţe decît spre a găsi Diana; dar încă mai rău vor pierde amiralii’» (v. 151-154). Într-o ultimă şarjă, femeia s-a descărcat maliţios împotriva sienezilor. Concetăţenii ei se remarcă în continuare prin neghiobia cu care încearcă să facă din localitatea Talamone un port navigabil; prin nerozia de-a căuta zadarnic un rîu subteran, Diana, care să le asigure proviziile de apă. Dar toţi cei care conduc asemenea proiecte iluzorii vor fi dezminţiţi de realităţi. “Siena a cumpărat în 1303 cu un preţ pipărat localitatea Talamone, sperînd să o transforme într-un port măreţ, pentru a avea deschidere la Marea Tireniană; însă locul mlăştinos, poziţia proastă şi depărtarea excesivă de Siena au împiedicat orice realizare concretă. O altă ilustrare, după Sapìa, a neghiobiei sienezilor a fost căutarea, lungă şi costisitoare, dar fără rezultat, a unui rîu numit Diana, despre care se spunea că ar curge pe sub cetate. Termenul amiralii este interpretat de unii ca «antreprenori», implicaţi în căutarea Dianei sau aceia cu portul Talamone, iar de cei mai mulţi ca fiind «căpitanii de nave», pentru a-i indica pe cei ce se iluzionau că vor dispune într-o zi de o flotă, după construirea portului Talamone” (E.A. Panaitescu). “Cîntul se termină cu această trăsătură bruscă şi ironică, fără nici un comentariu. Astfel dispare figura Sapiei, cu melancolia ei amară, iar cuvintele finale seamănă cu cele ale sinucigaşului anonim din cîntul Infernului care poartă acelaşi număr (Infern XIII, 139-151): şi acolo era judecată o cetate – Florenţa – şi aveam un ultim vers rapid, întrerupt fără explicaţii” (Chiavacci Leonardi).




În continuare,
Lectura lui Dante. Despre decăderea Italiei (Purgatoriu XIV)


Laszlo Alexandru
(nr. 10, octombrie 2016, anul VI)