Lectura lui Dante. Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (Paradis IX)

O profeţie neclară. Apare Cunizza da Romano. Cruzimea şi nemernicia moravurilor din Marca Trevisană. Folco din Marsilia. Sînt deplînse lăcomia Florenţei şi corupţia Vaticanului.

            1. Da poi che Carlo tuo, bella Clemenza,
            m’ebbe chiarito, mi narrò li ‘nganni
            che ricever dovea la sua semenza;
4. ma disse: «Taci e lascia muover li anni»;
            sì ch’io non posso dir se non che pianto
            giusto verrà di retro ai vostri danni.

            «După ce Carlo al tău, frumoasă Clemenţa, m-a lămurit, mi-a povestit vicleniile pe care le va-ndura seminţia sa; dar a zis: ‘Taci şi lasă anii să treacă’; încît nu pot spune decît că plîns meritat va veni în urma pagubelor voastre» (v. 1-6). Poetul i se adresează soţiei lui Carlo Martello, Clemenţa, căreia pare să-i relateze întîlnirea pe care a avut-o cu acesta în Paradis. Prinţul mort tînăr îi prevesteşte abuzurile pe care le vor avea de suferit urmaşii săi la tron, loviţi chiar din interiorul propriei familii regale. Însă aceste nemernicii vor fi răzbunate de justiţia divină. “Cîntul se deschide cu o reluare, care este concluzia cîntului precedent şi mai ales a polemicii antiangioine. Familia lui Carlo Martello va fi aşa de activă în ticăloşii, încît va comite nemernicii nu doar împotriva supuşilor, ci şi împotriva moştenitorilor legitimi ai lui Carlo. Despre aceste rude degenerate şi gata de orice înşelăciune, Carlo i-a vorbit lui Dante, dar totodată i-a recomandat să tacă: înseşi faptele vor arăta limpede perfidia lui Robert, care însă nu va rămîne nepedepsită” (T. Di Salvo). “Clemenţa ar putea fi fiica lui Carlo Martello, care s-a măritat în 1315 cu Ludovic al X-lea al Franţei şi a murit în 1328, sau soţia lui, Clemenţa de Habsburg, moartă în 1295, îndată după soţul ei. Cei mai mulţi consideră că aici Dante i se adresează fiicei, care în 1300 încă mai trăia. Totuşi avînd în vedere că expresia Carlo al tău este un «apelativ mai ales conjugal» (Del Lungo) şi că soţia, nu fiica, «a suferit împreună cu Carlo pentru vicleniile care au fost urzite», este mai probabil că Poetul se referă la tînăra soţie a prinţului angioin. Vicleniile pe care le va-ndura seminţia sa: Robert de Anjou, în 1309, cu ajutorul lui Bonifaciu al VIII-lea, a uzurpat regatul Napoli în dauna lui Carol Robert, fiul lui Carlo Martello. Dante a avut motive speciale de ostilitate, fiindcă Robert i s-a opus campaniei lui Henric al VII-lea în Italia şi a susţinut partidul Negrilor la Florenţa. Chiar în timp ce el era comandant în Toscana, în noiembrie 1315, a fost reconfirmată sentinţa prin care Dante fusese trimis în exil în 1302” (E.A. Panaitescu). “Faptul că poetul i se adresează pe neaşteptate femeii nu se explică decît prin puternica şi emoţionata revenire a amintirilor din tinereţe, legate de figura prinţului, în atmosfera plină de iubire din cerul lui Venus. Clemenţa de Habsburg a trecut prin Florenţa, pe cînd încă era copilă, mergînd cu un cortegiu impresionant din casa părintească în cea a logodnicului ei; acea trecere şi moartea sa în fragedă tinereţe, aproape în acelaşi timp cu soţul ei, probabil că au stîrnit o puternică impresie în sufletul sensibil al lui Dante” (Chiavacci Leonardi). “Fiul lui Carlo Martello (seminţia sa), Carol Robert, a fost exclus în 1296 de către regele Carol al II-lea, bunicul său, de la dreptul de prim născut, în favoarea unchiului său Robert, cu aprobarea lui Bonifaciu al VIII-lea, iar la moartea lui Carol al II-lea în 1309, această hotărîre a fost confirmată de Clemente al V-lea, în ciuda protestelor prinţului. Moştenirea era aşadar juridic valabilă, dar acţiunea lui Carol şi a lui Robert, pentru a-i smulge tronul moştenitorului legitim putea fi considerată în esenţa ei o fraudă. Şi aşa a văzut-o Dante, care priveşte mereu în interiorul conştiinţelor, nu în exterioritatea formelor” (Chiavacci Leonardi). “Plîns meritat va veni: profeţia este dinadins generică, fiindcă pe Poet îl interesează ca prinţul Carlo Martello să pronunţe condamnarea familiei sale, mai curînd decît să precizeze anumite circumstanţe istorice. Totuşi deja Pietro di Dante vedea în această profeţie o aluzie la bătălia de la Montecattini (1315), unde guelfii susţinuţi de Angioini au fost învinşi şi unde au murit un frate şi un nepot al lui Robert” (E.A. Panaitescu).

            7. E già la vita di quel lume santo
            rivolta s’era al Sol che la rïempie
            come quel ben ch’a ogne cosa è tanto.
10. Ahi anime ingannate e fatture empie,
            che da sì fatto ben torcete i cuori,
            drizzando in vanità le vostre tempie!

            «Şi deja viaţa acelei sfinte lumini se întorsese spre Soarele ce-o umple, ca binele care pentru orice-i de-ajuns. Vai, suflete înşelate şi făpturi nelegiuite, care de la asemenea bine vă întoarceţi inimile, îndreptîndu-vă tîmplele spre vanitate!» (v. 7-12). Terminîndu-şi explicaţiile, duhul lui Carlo Martello s-a întors din nou spre Dumnezeu, singurul în măsură să potolească toate frămîntările. Toţi oamenii care îşi îndreaptă ochii spre bunurile pămînteşti iluzorii nu fac decît să se păcălească amarnic. “Imprecaţia poetului se naşte din comparaţia-contrastul dintre divin şi pămîntesc, dintre fericirea pe seama căreia se abandonează complet Carlo, întorcîndu-şi faţa spre Dumnezeu, care îl copleşeşte, şi nemernicia oamenilor preocupaţi de activităţi ce-i îndepărtează de Dumnezeu, de fericire, şi încă pentru consolări aşa de mărunte” (T. Di Salvo). “Exclamaţia îndurerată, care se naşte din puternicul contrast, este caracteristică pentru mai multe pasaje din Paradis. Aici găsim tema, de atîtea ori reluată, a bunurilor deşarte şi înşelătoare, pe care omul le caută orbeşte, neprivind în sus, spre cerul pe care Dumnezeu mereu i-l oferă (cf. Purg. XIV, 148-150 şi XIX, 61-63)” (Chiavacci Leonardi).

            13. Ed ecco un altro di quelli splendori
            ver’ me si fece, e ‘l suo voler piacermi
            significava nel chiarir di fori.
16. Li occhi di Bëatrice, ch’eran fermi
            sovra me, come pria, di caro assenso
            al mio disio certificato fermi.

            «Şi iată o altă lucire a venit spre mine şi voinţa ei de a-mi fi plăcută o vădea prin lumina din afară. Ochii Beatricei, care erau aţintiţi asupra mea, încă dinainte, dragă învoire cu dorinţa-mi dovedită mi-au dat» (v. 13-18). Un alt duh fericit şi-a făcut apariţia, învăluit în lumină. Călăuza i-a acordat din priviri permisiunea călătorului de-a sta de vorbă cu noul venit. “Lumina mai sclipitoare prin care un duh se distinge de celelalte este semnul unei sporiri a graţiei divine şi aşadar a fericirii, în echivalenţă cu oferta pe care o face de a se pune la dispoziţia curiozităţii şi a întrebărilor poetului. Este deja o situaţie liturgică şi se repetă aproape de fiecare dată cînd un duh dezvăluie că vrea să-i vorbească poetului sau răspunde la întrebările lui. Să nu căutăm aşadar noutate poetică în acest caz; dar să subliniem faptul că, pe plan literar şi retoric, poetul modifică termenii, făcînd situaţia mereu variată” (T. Di Salvo). “Cum se întîmplă mereu şi în primele două părţi, omul de dincolo, care se întîlneşte cu pelerinul viu, se desprinde de ceilalţi şi ocupă singur scena, dîndu-i astfel individului un relief tipic pentru poemul lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

            19. «Deh, metti al mio voler tosto compenso,
            beato spirto», dissi, «e fammi prova
            ch’i’ possa in te refletter quel ch’io penso!».
22. Onde la luce che m’era ancor nova,
            del suo profondo, ond’ ella pria cantava,
            seguette come a cui di ben far giova:

            «‘Oh, pune voinţei mele iute-ndestulare, duh fericit’, am spus, ‘şi arată-mi că pot răsfrînge-n tine ce gîndesc!’. La care lumina care-mi era încă nouă, din adîncul său, unde înainte cînta, a continuat ca omul bucuros de-a face binele:» (v. 19-24). Dante l-a rugat pe duhul fericit să-i arate că îi pricepe dorinţa de cunoaştere, care se reflectă în celălalt ca într-o oglindă. Noua apariţie, care deocamdată îi era necunoscută călătorului, din adîncul strălucirii sale, i s-a adresat cu veselia celui gata să-şi ajute aproapele. “Al doilea duh din cerul lui Venus, care îi apare lui Dante, este al Cunizzei, născută din Ezzelino al II-lea da Romano şi din Adelaide degli Alberti di Mangona, pe la 1198. S-a măritat în 1222 cu Riccardo di San Bonifazio, senior la Verona, dar la puţină vreme după aceea a fugit cu trubadurul Sordello da Goito, cu care a trăit cîţiva ani. Mai tîrziu s-a măritat încă de două ori şi i-a scandalizat pe contemporani cu conduita ei imorală, încît toţi cronicarii sînt de acord să-i evoce moravurile uşoare. După ce puterea familiei sale s-a prăbuşit (1260), Cunizza s-a retras la Florenţa, unde a dus o viaţă creştină, de penitenţă, şi a murit după anul 1279. Dante mîntuieşte aşadar o femeie care devenise faimoasă pentru moravurile ei dezordonate. Totuşi nu învăluie figura Cunizzei în acea stimă şi simpatie care i-au dictat accentele foarte emoţionate despre Francesca, Pia sau Piccarda. Criticul Porena, după ce a afirmat că Poetul «n-o transformă desigur pe Cunizza într-o figură care să fie iubită şi admirată de cititor», observă că ei îi lipseşte o adevărată bogăţie interioară. Convertirea ei este subînţeleasă, nu dă loc unei reprezentări concrete; declaraţia de indulgenţă la adresa păcatelor ei (versurile 34-36) ar trebui să fie un element de transcendenţă paradisiacă, dar «pentru a fi apreciată ca atare, Cunizza ar trebui să arate o astfel de transcendenţă în toate discursurile ei, să considere lucrurile omeneşti dintr-un punct de vedere mai mult decît omenesc», în schimb, în privinţa lui Folchetto da Marsiglia, arată că-i apreciază gloria pămîntească şi, certîndu-şi concetăţenii şi prezicîndu-le viitoarele pedepse, «mai mult decît o indignare ascuţită, ea are un fel de ironie batjocoritoare şi aproape un gust răutăcios». Totuşi ultimele afirmaţii ale lui Porena greşesc printr-o severitate excesivă, iar pe de altă parte apar prea indulgenţi acei critici care văd în Cunizza mai ales femeia gata să-şi mărturisească slăbiciunea feminină în faţa influenţelor venite de la Venus” (E.A. Panaitescu).

            25. «In quella parte de la terra prava
            italica che siede tra Rïalto
            e le fontane di Brenta e di Piava,
28. si leva un colle, e non surge molt’ alto,
            là onde scese già una facella
            che fece a la contrada un grande assalto.

            «‘În partea ţinutului italic mîrşav ce şade-ntre Rialto şi izvoarele pentru Brenta şi Piave, se ridică un deal, dar nu prea înalt, de unde a coborît odinioară torţa ce-a răscolit greu locul» (v. 25-30). În păcătoasa regiune italiană situată între insula Rialto şi locul unde izvorăsc Brenta şi Piave există un deal, unde s-a născut personajul ce-a marcat prin violenţă întregul ţinut. “Marca Trevisană este indicată prin intermediul graniţelor sale: la sud Veneţia (Rialto este una din principalele insule pe care se înalţă oraşul), la nord Alpii din Trentino şi Cadore, din care coboară rîurile Brenta şi Piave. Dealul la care se referă Dante în v. 28 este cel de la Romano (lîngă actuala localitate Bassano del Grappa), unde se înălţa castelul familiei Ezzelino. Acolo s-a născut Ezzelino al III-lea, care a domnit multă vreme ca tiran nu doar în Marca Trevisană, ci şi la Veneto, ajungînd pînă la Trento şi Mantova. Pietro di Dante explică expresia torţa printr-o legendă răspîndită pe atunci: înainte de naşterea lui Ezzelino, mama lui a visat că dă naştere unei flăcări, care incendiază toată regiunea” (E.A. Panaitescu). “Aici Dante se slujeşte de o metaforă, observată de toată lumea, pentru a alătura două lumini foarte diferite, venite de la doi fraţi foarte deosebiţi: la torţa devastatoare a lui Ezzelino răspunde sclipirea surorii sale Cunizza (v. 32), care străluceşte în cerul lui Venus din Paradis” (Chiavacci Leonardi). “Tonul fundamental al episodului, care o vede protagonistă pe Cunizza, este profunda indignare morală în faţa degenerării concetăţenilor ei, amărăciunea (egală celei a lui Guido del Duca sau a lui Marco Lombardo), care se naşte din constatarea că oamenii nu ştiu să-şi îndrepte spre bine înclinaţiile naturale. În această tonalitate morală trebuie căutat motivul inspirator al apariţiei Cunizzei. Nu un sentiment de deosebită admiraţie l-a împins pe Dante s-o aleagă pe această nobilă trevisană, ci un motiv de oportunitate: el vrea să facă din Cunizza purtătoarea de cuvînt a propriei sale condamnări faţă de Marca Trevisană şi, mai general vorbind, a întregului Veneto, întrucît blamul pronunţat de un duh fericit, ale cărui cuvinte reflectă gîndurile lui Dante (cf. v. 61-63), dobîndeşte valoarea unei judecăţi tranşante” (E.A. Panaitescu). “Indicaţia geografică are de data aceasta o specifică funcţie politică: acel teritoriu din ţinutul mîrşav al Italiei, odinioară fericit, acum e locul corupţiei şi al nelegiuirii şi spre el se îndreaptă denunţul şi profeţia duhului fericit care a locuit acolo” (Chiavacci Leonardi).

            31. D’una radice nacqui e io ed ella:
            Cunizza fui chiamata, e qui refulgo
            perché mi vinse il lume d’esta stella;
34. ma lietamente a me medesma indulgo
            la cagion di mia sorte, e non mi noia;
            che parria forse forte al vostro vulgo.

            «Dintr-o rădăcină ne-am născut eu şi aceea: Cunizza mi-au zis şi aici sclipesc, fiindcă m-a învins lumina acestei stele; dar bucuroasă mă iert pe mine de soarta mea şi nu-mi pare rău; şi poate că-i de mirare pentru popor» (v. 31-36). Cea care vorbeşte şi torţa violentă evocată au fost fraţi, s-au născut din aceiaşi părinţi. Cunizza a ajuns în cerul lui Venus fiindcă a fost dominată, în timpul vieţii, de influenţa iubirii. Ajunsă în Paradis, fosta nobilă îşi tratează cu indulgenţă slăbiciunile amoroase de odinioară, chiar dacă oamenii de rînd vor rămîne surprinşi de una ca asta. “În cuvintele rostite de Cunizza, ca mai tîrziu în cele ale lui Folchetto (v. 95-105), nu apare condamnarea patimilor şi păcatelor din viaţa pămîntească, fiindcă duhurile fericite constată acum că din rău poate oricînd să se nască binele, iar graţia divină poate să întoarcă spre virtute acele înclinaţii naturale care mai înainte fuseseră cauza păcatului” (E.A. Panaitescu).

            37. Di questa luculenta e cara gioia
            del nostro cielo che più m’è propinqua,
            grande fama rimase; e pria che moia,
40. questo centesimo anno ancor s’incinqua:
            vedi se far si dee l’omo eccellente,
            sì ch’altra vita la prima relinqua.

            «Din astă lucitoare şi scumpă bucurie a cerului nostru ce-mi stă mai aproape, a rămas mare faimă; şi-nainte să moară, această sută de ani încă se-ncinceşte: vezi de omul se cuvine a se strădui ca altă viaţă prima să lase» (v. 37-42). Alături de Cunizza stă o altă bijuterie scumpă a cerului lui Venus, care a fost celebră în timpul vieţii. Şi faima sa va dăinui pe pămînt încă multă vreme. Aşadar este justificată dorinţa omului de-a deveni celebru prin fapte cuvioase, prin care traiul pămîntesc lasă în urma sa o altă existenţă, mai durabilă. “S-a discutat dacă se face aluzie la faima de poet, sau la cea de om al Bisericii, ambele dobîndite în mare măsură de duhul aici prezentat. Dar tocmai fiindcă nu se specifică despre care e vorba, trebuie să le înţelegem pe amîndouă, care împreună îl caracterizează, după cum vom vedea” (Chiavacci Leonardi). “Cunizza, prezentîndu-se, a spus puţine vorbe şi pur denotative: n-a aprofundat tema patimii din dragoste, nu s-a oprit la «convertirea» din femeia cu proastă reputaţie în sanctificata din Paradis. Grăbită, de parcă altul ar fi motivul prezenţei sale decît cel al biografiei interioare, trece la indicarea unui duh fericit, prezentat ca exemplu, despre care vine sentinţa că omul trebuie să sfinţească locul. Şi aici se include polemica lui Dante împotriva locuitorilor din Marca Trevisană. De parcă personajul mai important ar fi lumea din acel ţinut, şi nu povestea Cunizzei, împrejurarea politică, şi nu povestea de dragoste ca o cădere şi o mîntuire” (T. Di Salvo). “Se-ncinceşte (s’incinqua): se înmulţeşte de cinci ori; verb creat de Dante, la fel ca s’immilla, s’addua, s’intrea etc. Suta de ani este 1300, ultima dintr-un secol, în care se petrece viziunea. Versul poate deci să aibă semnificaţia: se va împlini încă de cinci ori un secol, adică vor mai trece cinci sute de ani, sau (cum poate indica folosirea cuvîntului această): se vor mai repeta de cinci ori 1300 de ani, adică vor mai trece alţi 6500. În primul caz, indicaţia este nedeterminată şi înseamnă doar că faima va dura mulţi ani, cum preferă să explice comentatorii moderni. În al doilea caz ar putea fi vorba în schimb de o aluzie precisă, la împlinirea «anului măreţ» sau a «anului cosmic», la 13.000 ani de la Facere (mai precis 12.954), după opinia acceptată de Servio; au trecut aşadar 6500 de ani din cronologia veche urmată de Dante şi alţi 6500 mai trebuie să treacă” (Chiavacci Leonardi).

            43. E ciò non pensa la turba presente
            che Tagliamento e Adice richiude,
            né per esser battuta ancor si pente;
46. ma tosto fia che Padova al palude
            cangerà l’acqua che Vincenza bagna,
            per essere al dover le genti crude;

            «Şi altfel gîndeşte azi gloata închisă între Tagliamento şi Adige, nici după ce-a fost bătută nu se căieşte; dar curînd Padova schimba-va apa Vicenzei în mlaştină, că s-a răzvrătit lumea haină la datorie» (v. 43-48). La valorile dreptăţii şi ale faimei cuviincioase nu se gîndesc oamenii din ţinuturile italiene decăzute, în ciuda pedepselor pe care le-au avut de suferit. Însă padovanii, care s-au răsculat împotriva puterii imperiale, vor înroşi de sînge noroaiele din jurul Vicenzei, fiind înfrînţi de ghibelinii conduşi de Cangrande. “Nu doar Marca Trevisană, ci întregul Veneto va îndura curînd dreapta pedeapsă pentru rezistenţa încăpăţînată, mai întîi în faţa împăratului Henric al VIII-lea, venit în Italia pentru a readuce la supunere cetăţile guelfe, şi apoi în faţa căpitanului său, Cangrande della Scala. Într-adevăr, în toamna anului 1314, padovanii guelfi au suferit o sîngeroasă înfrîngere din partea ghibelinilor din Vicenza, ajutaţi de Cangrande. Bătălia s-a desfăşurat în apropierea mlaştinii pe care Bacchiglione o formează lîngă Vicenza” (E.A. Panaitescu). “Cunizza prevesteşte nenorociri încă mai mari pentru locuitorii impenitenţi din Marca Trevisană, anunţînd trei evenimente, în creştere: înfrîngerea padovanilor în bătălie, asasinarea unui senior, trădarea săvîrşită de un episcop. Toată profeţia se desfăşoară în imagini crude şi evidente, cu un limbaj puternic realist şi tonul în acelaşi timp amar şi sarcastic. Blîndeţea şi lumina ce învăluie cerul lui Venus sînt răsturnate, printr-un contrast deliberat, de jalnica realitate de pe pămînt” (Chiavacci Leonardi).

            49. e dove Sile e Cagnan s’accompagna,
            tal signoreggia e va con la testa alta,
            che già per lui carpir si fa la ragna.
52. Piangerà Feltro ancora la difalta
            de l’empio suo pastor, che sarà sconcia
            sì, che per simil non s’entrò in malta.

            «Şi unde Sile şi Cagnan se unesc, domneşte unul cu nasu-n aer, dar pentru a-l prinde i se face deja arcanul. Va plînge şi Feltro crima păstorului nemernic, mai jegoasă decît cele pentru care s-a intrat la Malta» (v. 49-54). În ţinutul Treviso, unde se întîlnesc rîurile Sile şi Cagnan, un boier face pe despotul, dar se pregăteşte deja capturarea şi uciderea lui. Iar Feltre va avea de ispăşit pentru trădarea episcopului mîrşav, care s-a dovedit de-o josnicie mai abominabilă decît a infractorilor ajunşi la temniţă. “Rizzardo da Camino a devenit senior la Treviso în 1306. Tirania lui crudă şi simpatiile sale pentru partidul ghibelin au fost cauza unei conspiraţii a nobililor guelfi, care l-au ucis în 1312. Alessandro Novello din Treviso, episcop la Feltre, în 1314 a predat patru refugiaţi ghibelini din Ferrara, care se adăpostiseră la curtea sa, lui Pino della Tosa, guvernator la Ferrara şi căpitan al lui Robert de Anjou, supusul Bisericii. Della Tosa a poruncit să fie decapitaţi” (E.A. Panaitescu). “S-a intrat la Malta: pe insula Bisentina de pe lacul Bolsena se înălţa turnul Malta, «unde papa îi închidea pe clericii condamnaţi definitiv...; şi cîţi ajungeau acolo în veci nu mai ieşeau» (Buti). Vechii comentatori amintesc, totuşi, că închisori cu asemenea nume existau de asemeni la Viterbo şi la Cittadella, nu departe de Romano (această ultimă închisoare a fost construită chiar de Ezzelino al III-lea). Termenul Malta era folosit şi ca substantiv comun, pentru a desemna o puşcărie întunecată şi umedă, fiindcă semnificaţia iniţială a cuvîntului era cea de «noroi»” (E.A. Panaitescu).

            55. Troppo sarebbe larga la bigoncia
            che ricevesse il sangue ferrarese,
            e stanco chi ‘l pesasse a oncia a oncia,
58. che donerà questo prete cortese
            per mostrarsi di parte; e cotai doni
            conformi fieno al viver del paese.

            «Ar fi prea larg butoiul care să strîngă sîngele ferrarez şi s-ar obosi oricine să-l măsoare uncie cu uncie, pe care-l va dărui acest popă curtenitor, pentru a fi bun cu partidul; şi asemenea daruri merg după traiul ţinutului» (v. 55-60). Ar fi necesar un butoi foarte mare, în care să încapă sîngele ferrarezilor decapitaţi, după ce-au avut încredere în episcopul din Feltre. Demnitarul bisericesc a preferat să fie generos cu partidul guelf, nu cu obligaţia sa creştină. Iar asemenea opţiuni strîmbe sînt foarte răspîndite prin Marca Trevisană. “Ar fi prea larg...: ironie tristă şi amară: ar fi nevoie de un recipient prea mare pentru a aduna sîngele ferrarezilor ucişi, iar cine ar vrea să-l măsoare cu uncia – cum se face cu vinul şi cu altele – ar rămîne istovit. Bigoncia era un recipient larg, făcut cu doage de lemn – care putea conţine cam 50 de litri – folosit la ţară pentru culesul viei, sau de către măcelari, cum ne spune Torraca, pentru sîngele animalelor tăiate; acest din urmă sens ar da o insistenţă atroce asupra bietului sînge omenesc” (Chiavacci Leonardi). “Ca de obicei cînd poetul se află în faţa unor situaţii care contravin idealului său, puternic marcate de violenţă şi cruzime, tonul se înalţă, devine mai viu, mai însufleţit, mai bogat în trimiteri” (T. Di Salvo).

            61. Sù sono specchi, voi dicete Troni,
            onde refulge a noi Dio giudicante;
            sì che questi parlar ne paion buoni».
64. Qui si tacette; e fecemi sembiante
            che fosse ad altro volta, per la rota
            in che si mise com’ era davante.

            «Sus sînt oglinzi, voi le ziceţi Tronuri, din care se răsfrînge în noi Dumnezeu judecător; încît aceste vorbe ni se par bune’. Aici a tăcut; şi parcă s-a întors spre altă boltă, cu hora-n care s-a pus cum era-nainte» (v. 61-66). Cunizza îşi argumentează asprimea cuvintelor, în faţa unei eventuale nedumeriri a interlocutorului. Sus, în Empireu, există inteligenţele angelice numite Tronuri, de către oameni. Din ele se răsfrînge judecata lui Dumnezeu, ca într-o oglindă, spre duhurile fericite. După aceste explicaţii, Cunizza a tăcut, reintrînd în hora luminilor venite de sus. “Voi le ziceţi Tronuri: este al treilea ordin din cea mai înaltă ierarhie de îngeri (Serafimi, Heruvimi, Tronuri), prin intermediul căruia se considera că Dumnezeu exercită actul de justiţie. (...) Aşadar judecata divină este reflectată de Tronuri spre cerurile inferioare, după care duhurile citesc în acelea ca într-o oglindă” (Chiavacci Leonardi). “Altfel spus: cuvintele mele nu trebuie considerate ca dezlănţuirea pătimaşă, privată şi individuală a unui om animat de resentimente: sînt aceleaşi cuvinte pe care le-ar pronunţa, împotriva trevisanilor şi a luptelor ce se duc în ţinutul trevisan, Dumnezeu. Şi de la Dumnezeu, prin intermediul Tronurilor, îmi vin atît viziunile profetice despre ceea ce se va întîmpla, cît şi asprimea condamnării” (T. Di Salvo).

            67. L’altra letizia, che m’era già nota
            per cara cosa, mi si fece in vista
            qual fin balasso in che lo sol percuota.
70. Per letiziar là sù fulgor s’acquista,
            sì come riso qui; ma giù s’abbuia
            l’ombra di fuor, come la mente è trista.

            «Cealaltă bucurie, ce mi se dezvăluise deja ca lucru scump, mi-a apărut ca rubinul fin de soare lovit. De veselie acolo sus se fac mai sclipitoare, aşa cum rîdem aici; iar jos se-ntunecă-n afară, cînd mintea se chinuieşte» (v. 67-72). Celălalt duh fericit, pe care Dante îl zărise mai înainte, a luat culoarea rubinului în razele soarelui. În cer sufletele îşi exprimă bucuria, sporindu-şi intensitatea luminii, la fel cum noi, pe pămînt, rîdem. Iar oamenii vii se întunecă la chip, dacă sînt îngrijoraţi, pe cînd duhurile mîntuite nu au o asemenea problemă, fiindcă nu mai sînt expuse durerii sau tristeţii. “Ca rubinul fin: tot versul are forţa luminoasă caracteristică multor altora din Paradis, care vin să constituie o serie continuă de aspecte ale luminii, aproape variaţiuni muzicale pe o singură temă, nuanţe diferite ale unei singure culori.” (Chiavacci Leonardi). “În Paradis, de la bucuria interioară se dobîndeşte o lumină exterioară mai intensă, la fel cum aici, pe pămînt, semnul extern al bucuriei este rîsul. Apariţia neaşteptată a rîsului pămîntesc, care este ca lumina cerească, e una dintre marile izbînzi de invenţie din a treia cantică. Rîsul e pentru Dante mereu expresia spiritului, ca o tresărire interioară a sa, iar în Paradis lumina şi rîsul se alternează mereu” (Chiavacci Leonardi).

            73. «Dio vede tutto, e tuo veder s’inluia»,
            diss’ io, «beato spirto, sì che nulla
            voglia di sé a te puot’ esser fuia.
76. Dunque la voce tua, che ‘l ciel trastulla
            sempre col canto di quei fuochi pii
            che di sei ali facen la coculla,
79. perché non satisface a’ miei disii?
            Già non attendere’ io tua dimanda,
            s’io m’intuassi, come tu t’inmii».

            «‘Domnul le vede pe toate şi vederea ta în el se-nsineeşte’, am spus eu, ‘duh fericit, încît nici o voie nu-ţi poate fi ascunsă. Deci vocea ta, care cerul îl desfată mereu cu cîntarea focurilor pioase ce-n şase aripi au hlamida, de ce nu-mi împlineşte dorinţa? Nu ţi-aş mai aştepta întrebarea, de eu m-aş întinei, cum tu te-nmineeşti’» (v. 73-81). Dante îi adresează duhului nou apărut următoarele cuvinte. Privirea lui Dumnezeu vede toate lucrurile, iar vederea interioară a duhului fericit poate să pătrundă în El. Astfel nici o dorinţă nu-i rămîne ascunsă. Dacă, prin urmare, spiritul nou venit este capabil să descifreze dorinţa călătorului, de ce vocea lui – care delectează prin cîntarea sa Empireul, alături de cîntecul Serafimilor – nu-i împlineşte curiozitatea, dezvăluindu-i cine este? Dacă pelerinul ar putea să pătrundă în mintea celuilalt, aşa cum acela poate pătrunde în mintea lui, dorinţa sa de cunoaştere n-ar mai fi atît de ascuţită. “Inluiarsi este un neologism dantesc, la fel ca intuarsi şi inmiarsi: toate sînt verbe care vor să sublinieze capacitatea duhurilor fericite de a pătrunde cu repeziciune în spiritul divinităţii sau al persoanei cu care vorbesc: un fel de depăşire a limitelor impuse unei cunoaşteri rapide şi totale” (T. Di Salvo). “Discursul lui Dante este construit de data aceasta cu o grijă remarcabilă, concretizată şi în folosirea neologismelor în jurul posesivului transformat în verb (intuarsi, inmiarsi, de la «tuo» şi «mio»). Nu fără motiv. În faţa lui se află un poet provensal, care în compoziţiile sale s-a delectat cu asemenea forme neobişnuite, cu un stil elaborat şi complex din punct de vedere literar” (T. Di Salvo). “Focuri pioase: Serafimii, în ierarhia îngerească, reprezintă iubirea (după terminologia ebraică, termenul serafim înseamnă «înflăcărat»: cf. Paradis XI, 37). Ei, după viziunea lui Isaia (6, 2), sînt mereu reprezentaţi cu şase aripi, pe care le înfăşoară ca pe o tunică de călugăr” (E.A. Panaitescu). “De eu m-aş întinei: de-aş putea intra în tine, adică în mintea ta, aşa cum intri tu în mintea mea, nu ţi-aş aştepta întrebarea pentru a răspunde. Nerăbdarea aprinsă ce transpare în aceste versuri, de o familiaritate aproape nepoliticoasă faţă de un duh fericit, este trăsătura tipică a atitudinii lui Dante faţă de orice formă de cunoaştere, mereu dorită cu ardoare. Neologismele intuarsi (a se întinei) şi inmiarsi (a se înminei) – a intra în tine şi în mine – completează, cu inluiarsi din v. 73 (a se însinei) seria celor trei persoane gramaticale, încercînd să exprime astfel, pe cît îi este cu putinţă limbajului omenesc, întrepătrunderea – pînă la a deveni unul singur (III, 81) – a duhurilor, în ciuda păstrării propriei identităţi, tipică pentru viaţa paradisiacă” (Chiavacci Leonardi).

            82. «La maggior valle in che l’acqua si spanda»,
            incominciaro allor le sue parole,
            «fuor di quel mar che la terra inghirlanda,
85. tra ‘ discordanti liti contra ‘l sole
            tanto sen va, che fa meridïano
            là dove l’orizzonte pria far suole.

            «‘Valea mai largă unde apa se-ntinde’, şi-a început atunci vorbele, ‘au fost din marea ce pămîntul o cuprinde ghirlandă, între ţărmuri opuse, în contra soarelui atîta merge, că face meridian acolo unde orizont obişnuia să fie» (v. 82-87). Duhul luminos îi răspunde lui Dante în felul următor. Marea Mediterană – care este cea mai întinsă vale unde se varsă oceanul ce înfăşoară tot globul pămîntesc – se întinde între Europa şi Africa, de la apus spre răsărit. “Al treilea duh din cerul lui Venus este al lui Folchetto da Marsiglia. Fiu de negustor genovez, a fost un faimos reprezentant al poeziei trubadurilor provensali între 1179 şi 1195 (Dante îl laudă pentru eleganţa stilului în De vulgari eloquentia II, VI, 11) şi a trăit la cele mai ilustre curţi franceze ale vremii. A fost, cum aminteşte Ottimo, «frumos la trup, vorbitor cu podoabe, curtean generos şi în iubire încins, dar ascuns şi înţelept». Pe cînd se găsea la curtea lui Barral du Baux, viconte de Marsilia, s-a îndrăgostit de soţia acestuia, Azalais, şi i-a cîntat frumuseţea în poeziile lui. Vechile cronici amintesc că, după moartea femeii iubite, s-a retras într-o mănăstire cisterciană. În 1205 a devenit episcop la Toulouse. Pe cînd avea această funcţie, a participat la cruciada împotriva albigensilor, dovedind nu doar un mare zel de credinţă, ci uneori chiar o deosebită cruzime. A murit în 1231” (E.A. Panaitescu).

            88. Di quella valle fu’ io litorano
            tra Ebro e Macra, che per cammin corto
            parte lo Genovese dal Toscano.
91. Ad un occaso quasi e ad un orto
            Buggea siede e la terra ond’ io fui,
            che fé del sangue suo già caldo il porto.

            «Pe acea vale am fost eu riveran, între Ebru şi Macra, care-n scurta cale desparte genovezul de toscan. La un asfinţit şi-un răsărit aproape se află Buggea şi pămîntul unde-am fost, care pe vremuri şi-a încălzit cu sîngele său portul» (v. 88-93). Vorbitorul s-a născut pe ţărmul Mediteranei, în partea cuprinsă între Spania (Ebru) şi Italia (Magra, în Liguria). Pe acelaşi meridian se află oraşul Bougie (în Algeria) şi Marsilia (în Franţa), port ale cărui ape au fost scăldate odinioară de sîngele marsiliez, la porunca lui Brutus, ofiţerul lui Cezar. “Folco îşi pomeneşte cetatea de origine printr-o complexă indicaţie geografico-astronomică, cu care ne introduce în stilul elaborat şi conceptualizat al primei părţi din discursul său, o magistrală autoprezentare distribuită în nouă terţine (patru pentru a-şi indica patria, patru pentru povestea sufletului său, de la excesele în iubire la mîntuirea finală, şi una singură, centrală, pentru a-şi dezvălui numele). Fără îndoială că Dante îşi propune aici să evoce modalităţile poetice de expresie şi cultura rafinată a lui Folco, reconstruind astfel caracteristicile personajului istoric. Totuşi asemenea construcţii artificiale nu sînt niciodată urmărite de Dante ca scopuri în sine. Există aşadar un motiv mai profund, care îl îndeamnă pe Poet să-i confere o suprafaţă întinsă figurii acestui trubadur şi doar partea finală a cîntului ne permite s-o precizăm: lui Folco îi va reveni sarcina de-a pune sub acuzare ceea ce Dante consideră motivul rătăcirii lumii, lăcomia cîştigurilor, floarea mîrşavă ce-a dezbinat oile şi mieii. Treptat discursul lui îşi va pierde ornamentele literare şi se va încălzi tot mai mult de sentimente, iar cînd figura elegantului poet de odinioară va fi înlocuită de cea a intransigentului episcop persecutor al ereticilor, cuvintele sale îşi vor asuma maiestuoasele cadenţe profetice, pe care Dante ştie să le găsească atunci cînd sufletul lui se indignează în faţa răului din lume” (E.A. Panaitescu). “După geografia vremii, Poetul arată că Mediterana este depresiunea cea mai extinsă printre mările înconjurate de Ocean (acesta din urmă, după credinţa medievală, închidea într-un cerc toate pămînturile ieşite la suprafaţă). După reprezentările cartografice din Evul Mediu, ea se întinde pe 90 de grade longitudine (în realitate extinderea sa este de numai 42 de grade) (...). Folco arată că cetatea sa Marsilia şi Bougie (pe coasta algeriană) se află cam pe acelaşi meridian, fiindcă pentru ambele soarele răsare şi apune aproape deodată. În realitate, între cele două cetăţi există nu doar o diferenţă de longitudine, ci şi de latitudine” (E.A. Panaitescu).

            94. Folco mi disse quella gente a cui
            fu noto il nome mio; e questo cielo
            di me s’imprenta, com’ io fe’ di lui;
97. ché più non arse la figlia di Belo,
            noiando e a Sicheo e a Creusa,
            di me, infin che si convenne al pelo;
100. né quella Rodopëa che delusa
            fu da Demofoonte, né Alcide
            quando Iole nel core ebbe rinchiusa.

            «Folco mi-a zis lumea care mi-a ştiut numele; şi acest cer cu mine se imprimă, cum eu de el odinioară; căci n-a ars mai mult fata lui Belo, mîhnindu-i pe Sicheu şi pe Creusa, decît mine, pînă ce n-am albit la păr; nici cea din Rodope, care a fost trădată de Demofoon, nici Alcide cînd pe Iole în inimă şi-a închis-o» (v. 94-102). Duhul fericit se prezintă: lumea îl numea Folco şi cerul lui Venus este impregnat de lumina sa, la fel cum el, în timpul vieţii, a trăit sub influenţa iubirii senzuale ce de-aici derivă. Patimile sale din dragoste, care au ţinut pînă la limita decentă a intrării în senectute, le-au egalat în intensitate pe cele ale unor faimoase personaje antice. “Folco recunoaşte că în tinereţe înflăcărarea lui în amor a semănat cu a Didonei, care s-a îndrăgostit de Enea, jignind memoria soţului Sicheu şi a Creusei, soţia lui Enea, ambii morţi (Virgiliu, Eneida, IV, 552; cf. şi Infern V, 61-62). Phyllis s-a omorît din dragoste pentru Demofoon, fiul lui Teseu şi al Fedrei, care nu s-a întors de la Atena în timpul stabilit pentru nuntă (Ovidiu, Heroides II). Hercule, urmaşul lui Alceu, s-a îndrăgostit de Iole, fata lui Eurit, rege în Tesalia, provocînd gelozia soţiei sale Deianeira. Aceasta a provocat fără să vrea moartea soţului, în încercarea de a-l recuceri cu haina îmbibată de sîngele centaurului Nessus (Ovidiu, Heroides IX; cf. şi Infern XII, 67-69)” (E.A. Panaitescu). “Aşa cum Cunizza era pentru Dante pretextul unei invective împotriva degradării şi a violenţei care sfîşiau Marca Trevisană, la fel în privința lui Folchetto, Dante nu se referă la activitatea poetică a acestuia. Folchetto îl interesează ca episcop, ca participant la o teribilă cruciadă, cea împotriva albigensilor: concluzia este că avem nevoie de o nouă cruciadă, pentru a elibera omenirea de puterea perversă şi nefastă a banului, care alterează şi pîngăreşte totul” (T. Di Salvo).

            103. Non però qui si pente, ma si ride,
            non de la colpa, ch’a mente non torna,
            ma del valor ch’ordinò e provide.
106. Qui si rimira ne l’arte ch’addorna
            cotanto affetto, e discernesi ‘l bene
            per che ‘l mondo di sù quel di giù torna.

            «De asta nu ne căim aici, ci rîdem, nu de păcat, care-n minte nu ne revine, ci de puterea ce-a poruncit şi s-a îngrijit. Aici se admiră arta ce-mpodobeşte atîta efect şi se discerne binele prin care lumea de sus o modelează pe cea de jos» (v. 103-108). După zbuciumul amoros din timpul vieţii, duhurile din cerul lui Venus rîd, căci nu şi-l mai amintesc, fiindcă au trecut de rîurile Lete şi Eunoe. Dar ele se bucură că harul ceresc (puterea) le-a preschimbat păcatul în virtute. De sus, ele contemplă felul în care binele divin modelează şi influenţează mersul vieţii pămînteşti. “Pe de o parte Folchetto insistă pe tema totalei eliberări de orice urmă de culpabilitate: prin aceasta nu se anulează amintirea ei, dar se îndepărtează latura ei acoperită de păcat. Pe de altă parte observă că în viaţa oamenilor operează influenţele cereşti, care sînt dispuse să-i transforme în creaturi omeneşti, caracterizate de pasiuni specifice şi comportamente în consecinţă, dar totodată există şi providenţa divină constantă, care îndrumă acele înclinaţii spre finalitatea fericirii cereşti” (T. Di Salvo).

            109. Ma perché tutte le tue voglie piene
            ten porti che son nate in questa spera,
            proceder ancor oltre mi convene.
112. Tu vuo’ saper chi è in questa lumera
            che qui appresso me così scintilla
            come raggio di sole in acqua mera.

            «Dar pentru ca toate dorinţele tale născute în astă sferă să le duci împlinite, trebuie să merg mai departe. Vrei să ştii cine-i în această lumină, care lîngă mine scînteiază, ca raza de soare în apa clară» (v. 109-114). Este însă nevoie de explicaţii suplimentare pentru curiozitatea lui Dante. I se va spune cine se mai află acolo, alături de Folco din Marsilia. “După ce-a terminat discursul despre sine însuşi – propria sa identitate, iubirea care l-a învins şi voinţa divină de a o preschimba în bine, pentru care rîde – duhul trece să-i împlinească cealaltă dorinţă, pe care o citeşte în Dante: cine este spiritul care străluceşte aşa luminos lîngă el” (Chiavacci Leonardi).

            115. Or sappi che là entro si tranquilla
            Raab; e a nostr’ ordine congiunta,
            di lei nel sommo grado si sigilla.
118. Da questo cielo, in cui l’ombra s’appunta
            che ‘l vostro mondo face, pria ch’altr’ alma
            del trïunfo di Cristo fu assunta.

            «Află că acolo înăuntru se odihneşte Raab; şi unită cu ceata noastră, de ea în cea mai înaltă măsură e sigilată. În acest cer, unde se-ascute umbra pe care lumea voastră o face, înainte de alt duh, prin izbînda lui Cristos a fost primită» (v. 115-120). În lumina sclipitoare se află Raab, personajul biblic. Ea a fost primită în rînd cu ceilalţi şi se bucură deplin de strălucirea întregului grup. A venit în cerul lui Venus – unde ajunge vîrful de con al umbrei proiectate de pămînt – mai devreme decît celelalte duhuri mîntuite şi scoase de Isus din chinurile Infernului. “Raab este prostituata din Ierihon care, expunîndu-se unei mari primejdii, a primit şi a ascuns la ea acasă iscoadele trimise de Iosua, ajutînd la cucerirea oraşului şi la victoria poporului ales (Iosua 2, 1-24; 6, 17-25). Mîntuirea ei, în virtutea acestui gest, este afirmată în Epistola lui Pavel către Evrei (11, 31) şi în Epistola lui Iacov (2, 25). Figura lui Raab, în cerul lui Venus, este cea mai luminoasă, cum i se cuvine celei care a ajuns prima în cea de-a treia sferă, atunci cînd Cristos, cu moartea sa (care este o izbîndă asupra păcatului şi a Infernului), a deschis porţile limbului (v. 118-123)” (E.A. Panaitescu). “Unde se-ascute umbra pe care lumea voastră o face: după teoria astronomică a lui Alfraganus, pămîntul proiectează în spaţiu un con de umbră, care se termină în cerul lui Venus. Acest fapt l-a îndemnat pe Dante să distribuie în primele trei ceruri duhurile fericite care au încercat, mai mult decît toate celelalte, slăbiciunile pămînteşti” (E.A. Panaitescu).

            121. Ben si convenne lei lasciar per palma
            in alcun cielo de l’alta vittoria
            che s’acquistò con l’una e l’altra palma,
124. perch’ ella favorò la prima gloria
            di Iosüè in su la Terra Santa,
            che poco tocca al papa la memoria.

            «Se şi cuvenea să fie lăsată în vreun cer ca palmier de înaltă victorie, ce-a dobîndit-o cu ambele palme, căci a înlesnit prima glorie a lui Iosua în Ţara Sfîntă, la care papa nu mai ia aminte» (v. 121-126). Raab a meritat să fie primită într-unul din cerurile Paradisului, ca mărturie a izbînzii lui Isus asupra Infernului, prin moartea pe cruce. Femeia a contribuit, cu ajutorul ei, la prima victorie a lui Iosua. Din păcate gloria de odinioară a credinţei este neglijată de autorităţile ecleziastice din prezentul dantesc. “Pe bună dreptate a fost ea lăsată într-unul din cerurile fericiţilor, ca semn (palmierul era simbolul victoriei, şi ramurile lui se foloseau pentru a-i sărbători pe învingători) al victoriei măreţe obţinute de Cristos, cu cele două mîini ţintuite pe cruce. Aşadar merită pe deplin să rămînă ca mărturie a acelei victorii – ca una care a ajutat cumva la ea, prin faptele sale – prin mîntuirea eternă, obţinută în ciuda păcatelor ei” (Chiavacci Leonardi). “Prima glorie a lui Iosua: prima faptă de arme glorioasă a lui Iosua, în cucerirea Ţării Sfinte. Ierihonul a fost prima cetate ocupată de evrei în Palestina. Felul în care Ierihonul a fost cucerit (zidurile sale s-au prăbuşit la sunetul trîmbiţelor preoţilor evrei), unul dintre evenimentele cele mai faimoase din Scripturi, s-a repetat uimitor la cucerirea cetăţii albigense Lavaur, de către cruciaţii conduşi de episcopul din Toulouse: cronicarii povestesc că fortăreaţa s-a predat pe cînd tot clerul, aliniat pe digul din faţa zidurilor, înălţa spre Dumnezeu cîntarea Veni creator (Petrus Sarnensis, Historia Albigensium, p. 599). Legătura dintre Folco şi Raab era aşadar stabilită în istorie (...) încă dinainte de cerul lui Venus. Această legătură luminează sensul părţii finale a discursului rostit de Folchetto, care insistă pe Biserica atît de coruptă, încît deja a renunţat la idealul cruciadelor” (Chiavacci Leonardi). “Imaginea cu Ţara Sfîntă aflată în mîna necredincioşilor, în timp ce lumea creştină şi, primul dintre toţi, pontiful momentului, Bonifaciu al VIII-lea, se dezinteresează de ea, marchează începutul temei prin care figura zelosului episcop de Toulouse îşi capătă fizionomia esenţială: un protest viguros şi amar, în faţa răspîndirii răului, luminat la final de o neaşteptată străfulgerare de speranţă (v. 139-142)” (E.A. Panaitescu).

            127. La tua città, che di colui è pianta
            che pria volse le spalle al suo fattore
            e di cui è la ‘nvidia tanto pianta,

            «Cetatea ta, care-i planta celui ce-ntîi i-a întors spatele ziditorului său şi-n care pizma e aşa deplînsă» (v. 127-129). Oraşul lui Dante poartă principala vină pentru îndepărtarea de la valorile virtuoase şi a devenit urmaşul lui Lucifer, primul răzvrătit împotriva ordinii divine. “Florenţa, pe care Dante o pomeneşte rapid, prin tonurile întunecate ale unui limbaj care îl aminteşte pe Ciacco (Infern VI, 49 sqq.), a imprimat prima dată moneda de aur şi a răspîndit peste tot în lume mîrşavul florin (care purta imaginea crinului florentin pe una din feţele sale). Cetatea lui, odinioară josnică pădure (Purgatoriu XIV, 64), iar acum biciuită ca planta Satanei, stă aşadar la originea rătăcirii lumii, care în faţa imaginii rîvnite şi sclipitoare a florii de aur, uită calea binelui şi a datoriei. Vocea Poetului izbeşte mai ales în corupţia ecleziastică, în interesul oamenilor Bisericii pentru bunurile temporale: şi o imagine, în aspra ei concreteţe, parcă îi imobilizează în perversiunea lor: căci lup a făcut din păstor” (E.A. Panaitescu). “Vina pentru neglijarea generalizată a îndatoririlor religioase provine din răsturnarea valorilor, care a afectat ordinea morală: în locul credinţei în Cristos s-a extins o nouă credinţă prin care, cum zicea o epigramă medievală, se citesc de-acum nu Evangheliile, ci Evanghelia după marca de argint (o aluzie la legătura dintre Sfîntul Marc şi bani)” (T. Di Salvo).

            130. produce e spande il maladetto fiore
            c’ha disvïate le pecore e li agni,
            però che fatto ha lupo del pastore.
133. Per questo l’Evangelio e i dottor magni
            son derelitti, e solo ai Decretali
            si studia, sì che pare a’ lor vivagni.

«face şi desface floarea mîrşavă ce-a dezbinat oile şi mieii, căci lup a făcut din păstor. De asta Evanghelia şi marii învăţaţi sînt lepădaţi şi doar Decretalele-s învăţate, cum se şi vede pe la margini» (v. 130-135). Banul florentin, imprimat şi răspîndit de-acolo, a învrăjbit lumea. I-a transformat pe păstori (pe preoţi) în oameni hrăpăreţi. Lumea şi-a întors chipul de la învăţăturile Scripturilor şi este absorbită numai de studierea dreptului canonic – de modul cum poate agonisi avere pe cale legală –, după cum se constată pe marginile hîrtiilor, lucioase şi pline de însemnări. “Face şi desface: cele două verbe parcă înmulţesc pe toată faţa pămîntului acea floare mîrşavă produsă de planta Satanei; este florinul florentin (numit astfel fiindcă avea imprimată o floare de crin pe una din feţele sale), cea mai puternică monedă din Europa de-atunci, luată aici ca simbol al banului şi al puterii sale de corupere” (Chiavacci Leonardi). “Eforturile oamenilor Bisericii nu se mai concentrează pe textele evanghelice sau pe cele ale Părinţilor Bisericii, ci pe textele Decretalelor, care sînt ansamblul constituţiilor pontificale, ordonate şi antologate ca bază a dreptului canonic de către Grigore al IX-lea, în prima jumătate a sec. al XIII-lea. Aici indică dreptul canonic în general şi, în special, «ştiinţa lucrativă» (Lana) necesară pentru susţinerea intereselor materiale ale feţelor bisericeşti. Dante repetă aceleaşi acuzaţii adresate lumii ecleziastice în Scrisoarea către Cardinalii italieni (XI, 16)” (E.A. Panaitescu).

            136. A questo intende il papa e ‘ cardinali;
            non vanno i lor pensieri a Nazarette,
            là dove Gabrïello aperse l’ali.
139. Ma Vaticano e l’altre parti elette
            di Roma che son state cimitero
            a la milizia che Pietro seguette,
142. tosto libere fien de l’avoltero».

            «De astea se ţin papa şi popii: nu le merge gîndul la Nazaret, unde Gabriel şi-a întins aripa. Dar Vaticanul şi alte părţi alese ale Romei, ce-au fost cimitire pentru oştenii care pe Petru l-au urmat, curînd vor fi salvate de adulter’» (v. 136-142). Atenţia conducătorilor Bisericii nu se mai îndreaptă spre Nazaret, unde s-a născut Isus. Însă dealul Vaticanului, unde au fost răstigniţi Petru şi alţi martiri ai credinţei, va fi curînd scăpat de un asemenea sacrilegiu. “În ultimele versuri Roma este prezentată în toată sacra ei demnitate: din ea, de fapt, Poetul nu aminteşte monumentele maiestuoase, nici glorioasele amintiri ale civilizaţiei trecute, ci Vaticanul, dealul unde a fost răstignit şi îngropat Sfîntul Petru precum şi toate celelalte locuri pătate de sîngele martirilor (oştenii care pe Petru l-au urmat), pe cînd invocă eliberarea de adulterul cu care a fost profanată de papa şi popii rătăciţi după floarea mîrşavă. În visul mesianic al unui viitor erou, care să elibereze şi să însănătoşească rănile Italiei şi ale lumii, cîntul, deşi se încheie cu o expresie dură (adulter), pare să regăsească o tonalitate mai destinsă şi încrezătoare” (E.A. Panaitescu). “Întregul pasaj vrea să fie o nouă afirmare (de adăugat lîngă celelalte, care îl precedă în Infern şi în Purgatoriu) a valorii dezinteresate a credinţei şi o nouă formă de condamnare a forţelor care, din interior, subminează Biserica. De aici nevoia unei intervenţii divine, a unei reforme a moravurilor ecleziastice, care trebuie declanşată cu repeziciune şi energie” (T. Di Salvo).



În continuare,
Lectura lui Dante. Înţelepciunea virtuoasă (Paradis X)


Laszlo Alexandru
(nr. 1, ianuarie 2018, anul VIII)