Lectura lui Dante. Despre valoarea prudenţei (Paradis V)

Se poate şterge jurămîntul făcut lui Dumnezeu? Exemple de jurăminte pripite. Urcarea în cerul lui Mercur. Discuţia cu duhul luminos.

1. «S’io ti fiammeggio nel caldo d’amore
            di là dal modo che ‘n terra si vede,
            sì che del viso tuo vinco il valore,
4. non ti maravigliar, ché ciò procede
            da perfetto veder, che, come apprende,
            così nel bene appreso move il piede.

            «‘De-ţi strălucesc în calda iubire mai mult decît se vede pe pămînt, încît ochilor tăi le copleşesc puterea, nu te mira; fiindcă asta vine de la vederea perfectă care, îndată ce află, în urma binelui îşi mişcă paşii» (v. 1-6). Beatrice îi explică lui Dante de ce s-a aprins de o lumină atît de orbitoare. Ochii lui, deprinşi cu realităţile pămînteşti, nu-i pot suporta strălucirea, care provine din înaintarea spre Dumnezeu, de unde ea preia sclipirea harului. “Sufletul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi de El se iluminează vede cum sporesc lumina şi iubirea, pe măsură ce înaintează pînă la scufundare în acesta: de aici creşterea spiritului de caritate, a iubirii şi prin urmare a luminii ce-l caracterizează pe duhul fericit, după ce îşi revine din contemplarea lui Dumnezeu, pentru a da un răspuns la întrebarea lui Dante” (T. Di Salvo).

7. Io veggio ben sì come già resplende
            ne l’intelletto tuo l’etterna luce,
            che, vista, sola e sempre amore accende;
10. e s’altra cosa vostro amor seduce,
            non è se non di quella alcun vestigio,
            mal conosciuto, che quivi traluce.

            «Văd bine cum deja sclipeşte în mintea ta lumina eternă care, văzută, doar ea şi mereu iubirea o aprinde; şi dacă altceva iubirea voastră o ispiteşte, nu e decît vreo urmă a aceleia, rău cunoscută, ce-aici transpare» (v. 7-12). Beatrice vede lumina divină reflectată asupra lui Dante. Această sclipire este cea care aprinde iubirea în mintea omului. Orice altă lucire pămîntească este iluzorie, o biată reflexie a strălucirii divine. “Cu alte cuvinte: Dumnezeu, adevărul etern, absolut şi unic, după ce-a fost văzut şi cunoscut, ca bine suprem, nu poate accepta să fie împărţit cu alte bunuri, mai ales cu cele pămînteşti; dacă oamenii se lasă seduşi de acestea, o fac pentru că orice bun are un semn al prezenţei creative şi transfigurante a divinităţii; prin urmare ne farmecă, lăsîndu-ne să credem că-i facem pe plac divinităţii. Eroarea este, aşadar, de natură intelectuală, datorită informaţiei insuficiente şi a cunoaşterii limitate a datelor reale, a unei confuzii, provocate de ignoranţă, între adevăr şi binele fals. Virtutea înseamnă cunoaştere, ştiinţă, o afirmase Socrate, şi pe această linie de intelectualism etic s-a plasat o mare parte din cultura medievală” (T. Di Salvo).

13. Tu vuo’ saper se con altro servigio,
            per manco voto, si può render tanto
            che l’anima sicuri di letigio».
16. Sì cominciò Beatrice questo canto;
            e sì com’ uom che suo parlar non spezza,
            continüò così ‘l processo santo:

            «Tu vrei să ştii de, cu altă favoare, jurămîntul călcat se poate-mplini încît sufletul să-l asigure împotriva pedepsei’. Astfel a început Beatrice cîntul; şi precum omul ce nu-şi rupe vorba, şi-a continuat sfînta gîndire» (v. 13-18). Înainte de a-i răspunde, călăuza recapitulează problema care-l frămîntă pe călător: jurămîntul neţinut poate fi oare compensat printr-o altă faptă virtuoasă, care să şteargă pedeapsa divină? “Conceptul de modificare, de permutare, de compensare capabilă să-l mulţumească pe cel faţă de care am angajat un credit, pe cel căruia i-am făcut o promisiune, pe care apoi nu sîntem în măsură s-o respectăm, este vechi: Dante îl putea găsi la Cicero (De officiis) şi în alte texte. Dar dincolo de practica negustorească, aşa dominantă la Florenţa, exista şi precedentul feudal germanic-tribal al schimbului de obiecte, animale sau proprietăţi în contul răzbunării” (T. Di Salvo).

19. «Lo maggior don che Dio per sua larghezza
            fesse creando, e a la sua bontate
            più conformato, e quel ch’e’ più apprezza,
22. fu de la volontà la libertate;
            di che le creature intelligenti,
            e tutte e sole, fuoro e son dotate.

            «‘Supremul dar pe care Domnul în mărinimia sa l-a făcut şi cu bunătatea sa mai potrivit şi pe care mai mult îl îndrăgeşte a fost libertatea de voinţă; cu care făpturile inteligente, toate şi doar ele, au fost şi sînt dotate» (v. 19-24). Generozitatea lui Dumnezeu le-a dăruit fiinţelor înzestrate cu inteligenţă cel mai important lucru: liberul arbitru. “Pentru a înţelege amploarea expunerii privind jurămîntul, care ocupă o mare parte din cîntul IV şi aproape tot cîntul V, ne ajută cîteva reflecţii. Înainte de toate, Dante îşi propune să lovească în obiceiul, foarte răspîndit pe vremea sa, de a face jurăminte frecvente şi adesea ciudate, ce reduceau raportul dintre om şi Dumnezeu la o legătură contractuală ori la o practică magică. Se întîmpla cu uşurinţă ca lumea să se sature ori să regrete jurămîntul făcut, să încerce să-l retragă sau să-i diminueze măsura. În al doilea rînd, tema jurămîntului este înrudită cu celebrarea acelui ideal eroic de viaţă, care l-a caracterizat pe Alighieri şi care inspiră toată etica din Comedie. Discursul făcut de Beatrice se poate împărţi în două, fără teama de a-i distruge unitatea de substanţă, care îşi întinde rădăcinile în profundele convingeri morale ale Poetului. În prima parte sînt expuse natura şi importanţa jurămîntului (v. 19-63), pe cînd a doua se prezintă ca o amplă şi amară invectivă împotriva neghiobiei omeneşti, invectivă care e concluzia şi, totodată, justificarea adnotărilor teologice din acest cînt şi din cel precedent. După procedeul aristotelic-tomist, Dante porneşte cu enunţarea principiilor universale, pe care se întemeiază problema particulară. Voinţa liberă (sau liberul arbitru) este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu creaturilor dotate cu inteligenţă, adică îngerilor şi oamenilor. Dante afirmă aici, pătimaş şi emoţionat, un principiu deja subliniat în Monarhia (I, XII, 6): «libertatea este cel mai important cadou pe care Dumnezeu l-a oferit naturii omeneşti» (...). Acum omul, prin intermediul jurămîntului, se obligă să renunţe la acest dar, oferindu-l lui Dumnezeu ca pe cel mai preţios sacrificiu: libertatea se foloseşte de sine însăşi pentru a se întoarce la Creatorul ei. (...) Fiind vorba de un pact bilateral, nu poate fi anulat de om, care e doar una dintre părţi” (E.A. Panaitescu).

            25. Or ti parrà, se tu quinci argomenti,
            l’alto valor del voto, s’è sì fatto
            che Dio consenta quando tu consenti;

            «Acum ţi se va arăta, de te gîndeşti, înalta valoare a jurămîntului, cînd l-ai făcut pentru ca Domnul să primească ce tu primeşti» (v. 25-27). Urmează să i se dezvăluie călătorului însemnătatea jurămîntului făcut de om şi acceptat de Atotputernic. “Între Dumnezeu şi cel ce face jurămîntul există un raport nu doar de libertate, ci şi de viaţă morală: Dumnezeu nu poate să dorească imoralitatea, iar cel ce oferă nu poate, în numele Lui, aproape celebrîndu-l, să încalce codul etic. În acest fel chestiunea, din abstract juridică, devine concret morală, conform unei constante a spiritului dantesc, care plasează orice lucru în realitatea morală şi socială, iar orice fapt este legat de omul ca individ şi ca fiinţă cu rol social” (T. Di Salvo). “Jurămîntul era considerat valabil doar dacă se referea la un lucru plăcut Domnului (adică nu era păcătos, prostesc sau inutil)” (Chiavacci Leonardi).

28. ché, nel fermar tra Dio e l’omo il patto,
            vittima fassi di questo tesoro,
            tal quale io dico; e fassi col suo atto.
31. Dunque che render puossi per ristoro?
            Se credi bene usar quel c’hai offerto,
            di maltolletto vuo’ far buon lavoro.

«fiindcă legînd între Domn şi om un pact, e jertfită acea comoară de care îţi zic; şi se face prin voia sa. Aşadar ce i se poate da în despăgubire? De crezi că foloseşti bine ce-ai jurat, din bunul nelegiuit vrei să faci pomană» (v. 28-33). Prin pronunţarea jurămîntului, se stabileşte un pact prin care omul renunţă, de bună voie, la liberul arbitru pe care l-a primit de la divinitate. Dar propria libertate – bunul cel mai important al omului – nu poate fi echivalată cu nimic altceva, în care să se preschimbe conţinutul jurămîntului. A încerca să-i oferi ceva mai puţin important Domnului, în schimb, ar însemna să faci acte de caritate cu bunuri furate. “Aici discursul pronunţat de Beatrice-Dante devine concret polemic şi trece să-i dezaprobe pe toţi cei care, în vremea aceea, taxau cu uşurinţă jurămintele, cu convingerea că autorităţile religioase, convinse cu înţelepciune, urmau să ofere scutirile necesare. În fond polemica se îndreaptă împotriva decretaliştilor, care fixau în coduri oportune seria de excepţii, prin care putea trece orice. Dante, în schimb, îi conferă jurămîntului (şi implicit tuturor legăturilor care îl unesc pe om cu Dumnezeu) o valoare extrem de serioasă şi radicală: pentru el jurămîntul, odată pronunţat, devine irevocabil. Şi toate acestea le deduce nu din codurile ecleziastice, ci din textele biblice” (T. Di Salvo).

34. Tu se’ omai del maggior punto certo;
            ma perché Santa Chiesa in ciò dispensa,
            che par contra lo ver ch’i’ t’ho scoverto,
37. convienti ancor sedere un poco a mensa,
            però che ‘l cibo rigido c’hai preso,
            richiede ancora aiuto a tua dispensa.

            «Tu de-acum eşti sigur de aspectul principal; dar de ce dă Sfînta Biserică scutire de la asta, încît pare împotriva adevărului ce ţi-am dezvăluit, trebuie să mai stai oleacă la masă, căci hrana grea ce-ai înghiţit-o pretinde mistuire» (v. 34-39). Odată stabilit caracterul irevocabil al jurămîntului, urmează acum să fie explicat obiceiul Bisericii de-a acorda scutiri şi revocări de la jurămintele făcute. “Metafora invitaţiei la masă, adresată celor ce ştiu puţin sau insuficient, pentru ca hrănindu-se cu alimentul oferit de autor, care ştie mai multe decît oaspeţii săi, să se maturizeze, stă la baza lucrării Convivio, care înseamnă masă, cină, banchet cultural” (T. Di Salvo).

40. Apri la mente a quel ch’io ti paleso
            e fermalvi entro; ché non fa scïenza,
            sanza lo ritenere, avere inteso.
43. Due cose si convegnono a l’essenza
            di questo sacrificio: l’una è quella
            di che si fa; l’altr’ è la convenenza.

            «Deschide mintea la ce-ţi dezvălui şi ţine bine; căci nu se face ştiinţa fără să reţii ce-ai priceput. Două lucruri sînt necesare pentru esenţa acestei jertfe; unul este cel despre care se face; altul este legămîntul» (v. 40-45). Ca să reţină corect explicaţiile primite, este nevoie de atenţia trează şi memoria vie a învăţăcelului. Orice jurămînt are două părţi: conţinutul (Domnului i se pot promite abstinenţa, traiul în sărăcie, tăcerea etc.) şi forma (partea convenţională a legăturii dintre om şi Dumnezeu). “Un proverb preferat, pe care maeştrii şi discipolii l-au repetat cu drag, reafirmă importanţa memoriei, în cadrul învăţării. Şcoala medievală, cum făcuse cea clasică, a dat o considerabilă importanţă memoriei, concepută ca un fel de receptacol, un vas în care se strîngeau toate lucrurile importante din trecut, toate cunoştinţele dobîndite de oamenii mari, care au acţionat înainte. Sfîntul Toma a numit-o «comoara şi locul de păstrare a speciilor». S-a dat amploare şi tehnicilor prin care se puteau memora mai uşor date, veşti, genealogii, inclusiv prin cuvinte special create. Odată cu Renaşterea, plăcerea de a construi sisteme capabile să favorizeze memoria a sporit, iar filosofi şi cunoscători de mare valoare ca Giordano Bruno au compus tratate de mnemotehnică” (T. Di Salvo).

46. Quest’ ultima già mai non si cancella
            se non servata; e intorno di lei
            sì preciso di sopra si favella:
49. però necessitato fu a li Ebrei
            pur l’offerere, ancor ch’alcuna offerta
            sì permutasse, come saver dei.

            «Acesta din urmă în veci nu se şterge, decît după împlinire; şi despre el aşa de precis am vorbit mai sus: de aceea au fost obligaţi evreii să aducă daruri, deşi unele ofrande se schimbau, cum trebuie să ştii» (v. 46-51). Partea formală, prin care credinciosul se leagă prin jurămînt în faţa lui Dumnezeu, nu poate fi ştearsă decît prin împlinirea celor promise. Datorită acestui caracter impreschimbabil al convenţiei jurămîntului, evreii din Biblie au putut să modifice obiectul legămîntului, dar fără a renunţa efectiv la el. “În Eclesiastul 5, 4-5, se găseau în termeni foarte hotărîţi următoarele prescripţii: «Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decît să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti»” (T. Di Salvo). “Legea lui Moise le-a impus evreilor obligaţia de a-i face cadouri Domnului; această obligaţie trebuia ţinută chiar dacă, în unele cazuri, putea fi schimbată materia cadoului (cf. Leviticul 27, 1-33)” (E.A. Panaitescu).

            52. L’altra, che per materia t’è aperta,
            puote ben esser tal, che non si falla
            se con altra materia si converta.

            «Cealaltă, ce-i dată ca materie, poate fi astfel că nu greşim de-n altă materie o preschimbăm» (v. 52-54). Conţinutul promis, în cadrul jurămîntului, poate fi înlocuit. “Schimbarea materiei jurămîntului se poate realiza doar cu autorizaţie ecleziastică: dalba cheie sau de argint indică ştiinţa şi prudenţa necesare pentru a judeca, iar cea galbenă sau de aur autoritatea pe care Dumnezeu i-a oferit-o Bisericii de a lega sau dezlega (cf. Purgatoriu IX, 117-126)” (E.A. Panaitescu).

55. Ma non trasmuti carco a la sua spalla
            per suo arbitrio alcun, sanza la volta
            e de la chiave bianca e de la gialla;
58. e ogne permutanza credi stolta,
            se la cosa dimessa in la sorpresa
            come ‘l quattro nel sei non è raccolta.

            «Dar să nu-şi mute nimeni greutatea de pe umeri în voia sa, fără învîrtirea dalbei chei şi a celei galbene; şi orice schimbare s-o crezi smintită, de lucrul lepădat nu-i în celălalt conţinut, aşa cum patru în şase e cuprins» (v. 55-60). Înlocuirea conţinutului jurămîntului se poate face doar cu acordul autorităţii ecleziastice şi în aşa fel încît noua ofertă să fie superioară celei precedente. “Beatrice, după ce a deosebit rigid esenţa jurămîntului (adică sacrificarea propriei libertăţi) de materia asumată şi după ce a afirmat riguros că se poate schimba materia, dar nu forma sa, observă că doar intervenţia Bisericii poate permite schimbarea obiectului, cu condiţia ca a doua ofertă să fie superioară, ca valoare şi importanţă, faţă de prima. Întrucît jurămîntul de castitate este cel mai important dintre toate, el nu poate fi modificat nici măcar de Biserică. Sfîntul Toma, care faţă de jurămîntul de castitate are o poziţie asemănătoare (II, II, 88, 11), într-un alt pasaj (II, II, 88, 10) susţine că Biserica poate oferi scutirea totală de jurămînt, atunci cînd consideră că aceasta oferă un avantaj mai adevărat şi mai substanţial. Dante, în schimb, «iritat moral de abuzurile care se puteau produce în acest domeniu» (Montanari), aderă la doctrina mai riguroasă: nu este posibilă nici o scutire totală” (E.A. Panaitescu).

61. Però qualunque cosa tanto pesa
            per suo valor che tragga ogne bilancia,
            sodisfar non si può con altra spesa.
64. Non prendan li mortali il voto a ciancia;
            siate fedeli, e a ciò far non bieci,
            come Ieptè a la sua prima mancia;

            «Deci orice lucru ce cîntăreşte cu valoarea sa că apleacă balanţa, nu poate fi compensat cu altă cheltuială. Să nu facă muritorii jurăminte în zadar: fiţi statornici şi nu chiori la minte, ca Iefte la prima vedere» (v. 61-66). Aşadar promiterea unui lucru extrem de important nu poate fi echivalată de nici o altă ofertă. Este nevoie de multă precauţie, atunci cînd ne legăm prin jurăminte. Să nu repetăm imprudenţa personajului biblic. “Iefte, judecător al Israelului, trebuind să lupte împotriva amoniţilor, a făcut jurămîntul prostesc că-l va jertfi, dacă va fi învingător, pe primul om întîlnit în pragul casei sale: astfel şi-a sacrificat fiica, prima care i-a ieşit în întîmpinare după victorie (cf. Judecătorii 11, 30-40). Atît Părinţii Bisericii cît şi teologii medievali au condamnat unanim jurămîntul lui Iefte şi cruzimea sa (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica II, II, 88, 2)” (E.A. Panaitescu).

67. cui più si convenia dicer ‘Mal feci’,
            che, servando, far peggio; e così stolto
            ritrovar puoi il gran duca de’ Greci,
70. onde pianse Efigènia il suo bel volto,
            e fe’ pianger di sé i folli e i savi
            ch’udir parlar di così fatto cólto.

«care se cădea a spune: ‘Rău am făcut!’, decît, ţinînd, încă mai rău să facă; şi la fel de smintit îl poţi vedea pe marele căpitan grec, pentru care şi-a plîns frumosul chip Ifigenia şi s-au tînguit deştepţi şi netoţi, ce-au auzit de asemenea jertfă» (v. 67-72). Iefte, judecătorul din Biblie, ar fi trebuit să-şi retragă jurămîntul, în loc să-l respecte prosteşte, făcînd mai mult rău. La fel de nechibzuit a fost Agamemnon, de pe urma căruia s-au jelit Ifigenia şi mulţi alţii. “După exemplul biblic urmează, cum e regula la Dante, exemplul clasic” (Chiavacci Leonardi). “Agamemnon, comandantul suprem al grecilor, pentru a avea parte de vînt prielnic şi forţă de navigaţie cu armata, din portul Aulida spre Troia, i-a promis Dianei cel mai frumos lucru care se va naşte în acel an în regatul său. A fost astfel obligat s-o sacrifice pe fiica sa Ifigenia. La acest episod se referă Virgiliu (Eneida II, 116-119) şi Ovidiu (Metamorfoze XII, 27 sqq.), dar poate că Dante se gîndeşte aici la un pasaj din Cicero (De Officiis III, 25) care, vorbind despre jurămîntul lui Agamemnon, îşi exprimă dezaprobarea” (E.A. Panaitescu). “Că Ifigenia ar fi plîns nu apare în nici un text, dar timp de două luni a plîns fiica lui Iefte (...). Dante, cu o trăsătură proprie de geniu poetic, le pune alături pe cele două tinere, aproape suprapunînd lacrimile uneia peste situaţia identică a celeilalte” (Chiavacci Leonardi).

73. Siate, Cristiani, a muovervi più gravi:
            non siate come penna ad ogne vento,
            e non crediate ch’ogne acqua vi lavi.
76. Avete il novo e ‘l vecchio Testamento,
            e ‘l pastor de la Chiesa che vi guida;
            questo vi basti a vostro salvamento.

            «Fiţi, creştinilor, mai cumpăniţi; nu fiţi ca pana-n vînt şi nu credeţi că orice apă vă spală! Aveţi noul şi vechiul Testament, şi pe păstorul Bisericii care vă-ndrumă: asta vă fie de-ajuns pentru mîntuire» (v. 73-78). Creştinii au nevoie de mai multă chibzuinţă, pentru că jurămintele făcute nu pot fi şterse cu uşurinţă. Biblia şi autoritatea ecleziastică supremă pot oferi toată îndrumarea necesară. “Versul 75 e printre cele mai disputate. Chimenz înţelege şi explică astfel: «să nu credeţi că orice altă ofertă, în schimbul jurămintelor încălcate, anulează înţelegerea stabilită de voi cu Dumnezeu, aşa cum orice apă spală petele». E totuşi limpede referinţa mereu polemică la obiceiul vremurilor sale, neserios şi superficial în pronunţarea jurămintelor şi la fel de superficial, ba chiar vinovat, în acordarea absolvirii” (T. Di Salvo). “Păstorul Bisericii: aici referinţa nu e fireşte la acel papă care domnea atunci, condamnat de Dante la Infern printre simoniaci (Inf. XIX, 52-57), ci se înţelege autoritatea papală, stabilită de Cristos să călăuzească specia omenească” (Chiavacci Leonardi).

79. Se mala cupidigia altro vi grida,
            uomini siate, e non pecore matte,
            sì che ‘l Giudeo di voi tra voi non rida!
82. Non fate com’ agnel che lascia il latte
            de la sua madre, e semplice e lascivo
            seco medesmo a suo piacer combatte!».

            «De vă îndeamnă pofta rea la altele, fiţi oameni, nu oi turbate, încît iudeul printre voi să nu vă rîdă! Nu faceţi ca mielul, ce lasă laptele mamei şi, prostuţ şi nevolnic, se zbate făcîndu-şi pagubă!’» (v. 79-84). Creştinii sînt obligaţi să îşi stăpînească impulsurile superficiale de-a face jurăminte, pentru a nu se face de rîs printre iudeii ce trăiesc alături de ei. Nu au voie să se îndepărteze de la preceptele doctrinei, ca mielul nărăvaş care fuge de laptele mamei. “Pofta rea: este patima fără discernămînt, care îi împinge pe oameni să facă jurăminte neghioabe şi fără sens, pentru a obţine de la Dumnezeu împlinirea unei dorinţe de mică însemnătate, sau de-a dreptul păcătoase. Altă interpretare propune să vedem în pofta rea acţiunea clerului şi a ordinelor religioase corupte, care din poftă de bani îi îndemnau pe credincioşi la cadouri şi donaţii sau, pentru bani, le ştergeau jurămîntul, ori le permiteau să-i schimbe materia implicată” (E.A. Panaitescu).

85. Così Beatrice a me com’ ïo scrivo;
            poi si rivolse tutta disïante
            a quella parte ove ‘l mondo è più vivo.
88. Lo suo tacere e ‘l trasmutar sembiante
            puoser silenzio al mio cupido ingegno,
            che già nuove questioni avea davante;

            «Aşa Beatrice către mine cum o scriu; apoi s-a întors fremătătoare în partea unde lumea e mai vie. Tăcerea ei şi transfigurarea i-au impus linişte minţii mele hulpave, ce-avea deja noi întrebări pe dinainte» (v. 85-90). Poetul a transcris aici cu precizie cuvintele pe care i le-a rostit Beatrice. Apoi călăuza s-a răsucit către lumina divină, ceea ce i-a impus tăcere călătorului, care era frămîntat şi de alte curiozităţi. “Beatrice, după ce a apărut ca salvatoarea lui Dante în primul cînt din Infern, iar în Purgatoriu ca judecătoarea lui (cîntul XXXI), cea care admonestează omenirea rătăcită şi e profetul viitorului (cîntul XXXIII), în primele cînturi din Paradis prezintă două aspecte ale personalităţii sale poliedrice. Figura ei este luminoasă ca a unui duh fericit, la care amintirea iubirii pămînteşti s-a transferat pe un plan transcendent, iar frumuseţea ei (expresie a splendorii adevărului pe care de-acum o răspîndeşte) provoacă la Dante rătăciri neîncetate, ce păstrează puternica vibraţie sentimentală de odinioară. Totuşi, de asemeni prin intermediul Beatricei, Poetul discută în aceste prime cînturi, slujindu-se limpede de metoda scolastică, cele mai complicate probleme teologice şi ştiinţifice: o Beatrice uneori profesoară, alteori subtil analistă, uneori greoi explicativă, dar mereu susţinută de pasiunea celui ce vede, în sentimentul şi în prezenţa divinităţii, motivul cel mai înalt al poeziei. Acum însă «rigoarea intelectuală pare depăşită de elanul ascetic şi parenetic, care se coace în discursul lui Dante şi explodează apoi în versul 64» (Montanari), deschizînd astfel prima dintre numeroasele invective pe care le vom găsi în Paradis împotriva decadenţei morale a omenirii (mărturie clară că realitatea pămîntească nu păleşte în luminozitatea cerurilor ci, dimpotrivă, din acest contrast dobîndeşte contururi mai viguroase). Aici personalitatea Beatricei apare complet depăşită de cea a Poetului, care îşi strigă indignarea în faţa oilor nebune a căror voinţă tare e de tot rară (Paradis IV, 87) şi constatarea amară a slăbiciunii oamenilor care, tocmai de aceea, nu trebuie să facă jurăminte în zadar” (E.A. Panaitescu).

91. e sì come saetta che nel segno
            percuote pria che sia la corda queta,
            così corremmo nel secondo regno.
94. Quivi la donna mia vid’ io sì lieta,
            come nel lume di quel ciel si mise,
            che più lucente se ne fe’ ‘l pianeta.

«şi ca săgeata care-n semn izbeşte înainte de potolirea corzii, am fugit în a doua împărăţie. Aici pe doamna mea am văzut-o aşa voioasă, cînd în lumina acelui cer s-a aşezat, că de la ea mai sclipitoare s-a făcut planeta» (v. 91-96). Cei doi au urcat foarte repede în următorul cer. Fericirea Beatricei, care a sporit odată cu apropierea de Dumnezeu, a umplut de lumină şi noua planetă întîlnită. “Aceste treceri dintr-un cer în altul se realizează în afara timpului, într-un mod extrem de rapid. Asta îl obligă pe Dante să caute comparaţii cu experienţele cele mai iuţi pe care le cunoaşte omul: aici, repeziciunea săgeţii azvîrlite spre ţintă. În ansamblu lumina, strălucirea sporită, luminozitatea crescută, capacitatea mai acută a poetului de-a percepe ce anume îi stă pe dinainte sînt indiciile trecerii de la un cer la altul. Dintre toate simţurile, cel care îl apropie mai mult de întîmplarea cu totul spirituală a Paradisului, cel ce resimte mai puţin ponderea şi limitele pămînteşti, văzul este cel mai potrivit pentru exigenţele poeziei din Paradis: de aici importanţa sa în a treia cantică, ce pare uneori o reprezentaţie sacrală, recitată într-o biserică, printre mari ferestre gotice” (T. Di Salvo).

97. E se la stella si cambiò e rise,
            qual mi fec’ io che pur da mia natura
            trasmutabile son per tutte guise!
100. Come ‘n peschiera ch’è tranquilla e pura
            traggonsi i pesci a ciò che vien di fori
            per modo che lo stimin lor pastura,

            «Şi dacă steaua s-a schimbat şi-a rîs, cum m-am făcut eu oare, ce din fire-s tare schimbător! Cum în havuzul liniştit şi curat se adună peştii la ce le vine de-afară, de-l cred bun de mîncat» (v. 97-102). Pînă şi steaua – de obicei cu un aspect constant – s-a transfigurat, îndată ce-a zărit-o pe Beatrice. Cu atît mai fericit s-a făcut Dante, care avea oricum o fire instabilă. “Dante şi Beatrice au intrat în al doilea cer, al lui Mercur, unde apar sufletele celor ce-au făcut binele pentru a obţine onoare şi faimă. Cînd o întîmpină pe Beatrice, planeta (steaua) se transfigurează, devenind mai luminoasă, deşi în Evul Mediu exista convingerea generală că planetele, stelele şi în general toate corpurile cereşti sînt neschimbate. Aici, caracterului neschimbător al planetei, Dante îi opune natura umană, sensibilă faţă de orice influenţă şi aşadar foarte schimbătoare” (E.A. Panaitescu).

103. sì vid’ io ben più di mille splendori
            trarsi ver’ noi, e in ciascun s’udia:
            «Ecco chi crescerà li nostri amori».
106. E sì come ciascuno a noi venìa,
            vedeasi l’ombra piena di letizia
            nel folgór chiaro che di lei uscia.

«aşa văzut-am peste o mie de sclipiri venind spre noi, şi-n fiecare răsuna: ‘Iată cine ne va spori iubirea’. Şi cum fiecare la noi înainta, se vedea umbra-i plină de fericire, în lumina limpede ce din ea se răsfrîngea» (v. 103-108). Nenumărate luminiţe s-au apropiat de cei doi, la fel cum în bazinul cu apă limpede se adună iute peştii să vadă ce vine de-afară. Duhurile se bucurau că noii sosiţi le vor ajuta să-şi mărească ardoarea carităţii. Pe măsură ce duhurile se apropiau, lumina fiecăruia îi reflecta fericirea. “După interpretarea lui Natali, fericiţii din al doilea cer îi prezic lui Dante soarta sa viitoare: el, după moarte, va face parte din grupul lor, fiindcă a fost, la fel ca ei, activ de dragul gloriei (Paradis VI, 112-114). În ultima parte a cîntului V, poezia Paradisului trăieşte la cotele sale cele mai înalte: în fericirea Beatricei, exprimată printr-un adjectiv – fremătătoare – şi printr-un gest – s-a întors... în partea unde lumea e mai vie – în transfigurarea ei luminoasă, în tăcerea ei şi a lui Dante, în reprezentarea cerurilor care, devenind mai strălucitoare, participă şi ele la acea iubire divină, ce parcă umple întregul univers. Înlănţuirea fulgerătoare a acestor fapte (privirea în sus, tăcerea, transfigurarea, urcarea în al doilea cer, bucuria sporită a Beatricei, mărirea luminii planetei, schimbarea lui Dante se petrec simultan) se încheie într-una din acele comparaţii ce pot reprezenta singure poezia Paradisului şi care, oricum, luminează atmosfera supraomenească. Limpezimea cerului lui Mercur este comparată cu un havuz liniştit şi curat, în timp ce duhurile care evoluează în acea lumină oferă aici primul exemplu de viaţă corală, făcută nu doar din mişcări, ci şi din cuvinte armonioase (versurile 104-105: şi-n fiecare răsuna: «Iată cine ne va spori iubirea»)” (E.A. Panaitescu).

109. Pensa, lettor, se quel che qui s’inizia
            non procedesse, come tu avresti
            di più savere angosciosa carizia;
112. e per te vederai come da questi
            m’era in disio d’udir lor condizioni,
            sì come a li occhi mi fur manifesti.

            «Gîndeşte, cititorule, dacă ce-aici începe n-ar continua, cu cîtă dorinţă de-a şti i-ai resimţi lipsa; şi singur vei pricepe cît dor aveam de-a le auzi soarta, îndată ce-n ochi mi s-au arătat» (v. 109-114). Poetul i se adresează direct cititorului: să-şi închipuie cît de mare i-ar fi frustrarea, de n-ar mai şti continuarea celor ce urmează a fi povestite; la fel de intensă era şi dorinţa lui Dante de-a afla povestea acelor duhuri fericite. “Apelul la cititor are o evidentă funcţie retorică: lucrurile pe care le vede şi le percepe sînt măreţe, au ceva ieşit din comun şi excepţional. Nu sînt uşor de reprezentat: de aceea este nevoie ca lectorul să se implice şi să completeze pe cont propriu, cu imaginaţia sa, cadrul tocmai schiţat de poet” (T. Di Salvo). “Cititorul se află pe acelaşi plan cu călătorul protagonist: încearcă aceleaşi sentimente, are aceleaşi reacţii. Descoperă şi el, ca personajul Dante, lumea incredibilă de dincolo. În această coincidenţă se află taina felului de a povesti din cadrul poemului, unde orice om-cititor merge alături de Dante în lumea cealaltă” (Chiavacci Leonardi).

115. «O bene nato a cui veder li troni
            del trïunfo etternal concede grazia
            prima che la milizia s’abbandoni,
118. del lume che per tutto il ciel si spazia
            noi semo accesi; e però, se disii
            di noi chiarirti, a tuo piacer ti sazia».

            «‘Oh, suflet bine născut, căruia harul îi oferă vederea tronurilor din eternul triumf, înainte de a-şi părăsi datoria, de lumina ce prin tot cerul se revarsă noi sîntem înflăcăraţi; astfel că, dacă doreşti să afli despre noi, pe placul tău te satură’» (v. 115-120). Îi vorbeşte unul dintre duhurile din cerul lui Mercur. Întrucît Dante e un spirit destinat mîntuirii, căruia i se oferă, în plus, miracolul de-a cunoaşte înainte de moarte Paradisul, îl îndeamnă să întrebe tot ce vrea să afle. “Duhul care a vorbit îşi va dezvălui identitatea în cîntul următor: este Împăratul Iustinian. Crede-i ca pe zei: fericiţii, de fapt, participă la bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, spune Sfîntul Toma (Summa Theologica I, XII, 5; I, XIII, 9), ei sînt cumva «asemeni lui Dumnezeu», însă de o asemănare ce nu echivalează, fireşte, cu identitatea” (E.A. Panaitescu).

121. Così da un di quelli spirti pii
            detto mi fu; e da Beatrice: «Di’, di’
            sicuramente, e credi come a dii».
124. «Io veggio ben sì come tu t’annidi
            nel proprio lume, e che de li occhi il traggi,
            perch’ e’ corusca sì come tu ridi;

            «Aşa mi-a spus unul din duhurile pioase; şi Beatrice: ‘zi, zi liber şi crede-i ca pe zei’. ‘Văd bine cum te ghemuieşti în propria-ţi lumină, pe care prin ochi o oglindeşti, căci ea luceşte cînd rîzi» (v. 121-126). Beatrice îl îndeamnă să-şi adreseze întrebările cu toată încrederea. Dante constată că interlocutorul său se adună tot într-un fascicol de lumină, proiectat în exterior prin intermediul ochilor. Strălucirea îşi măreşte intensitatea, atunci cînd exprimă fericirea duhului. “Îndemnul rostit de Beatrice să lase deoparte orice ezitare şi să vorbească este un indiciu al sentimentului pios şi supus al pelerinului: el nu poate face sau spune nimic fără o încuviinţare de la Beatrice” (T. Di Salvo). “Lumina străluceşte, atunci cînd rîd ochii duhului închis înăuntru. Aceasta e poate cea mai frumoasă dintre variaţiunile create de Dante pentru a exprima raportul dintre bucuria spirituală a sufletelor şi intensitatea luminii care le învăluie. Lumina e în Paradis trupul lor, singurul lor mod de exprimare. Dar aici, în al doilea cer, încă se percepe, fulgerător, acel dublu zîmbet, interior şi exterior, care după aceea se va putea doar intui” (Chiavacci Leonardi).

127. ma non so chi tu se’, né perché aggi,
            anima degna, il grado de la spera
            che si vela a’ mortai con altrui raggi».
130. Questo diss’ io diritto a la lumera
            che pria m’avea parlato; ond’ ella fessi
            lucente più assai di quel ch’ell’ era.

«dar nu ştiu cine eşti, nici de ce ai, suflet demn, treapta sferei care li se-nvăluie muritorilor cu alte raze’. Astea le-am spus eu spre lumina ce mai-nainte îmi vorbise; la care ea s-a aprins mai strălucitoare decît era» (v. 127-132). Călătorul vrea să afle identitatea celuilalt şi motivul pentru care se bucură de fericirea echivalentă lui Mercur, planetă ascunsă de privirile oamenilor prin razele soarelui. “Dante pune două întrebări, ca odinioară în faţa Piccardei, răspunzînd la invitaţia curtenitoare a celuilalt: cine este şi de ce se află în sfera aceea. Interesul e totodată etic şi istoric, personal şi public” (Chiavacci Leonardi). “Despre figura duhului fericit, Dante nu ne spune decît că îi vedea lumina fascinantă şi orbitoare, iar din mijlocul acelei lumini îi răsar ochii. Restul figurii şi al trăsăturilor pămînteşti a dispărut. Din aspectul omenesc rămîn doar ochii: o imagine încă mai vagă şi mai nesigură decît în cerul Lunii” (T. Di Salvo). “Mercur apare foarte frecvent învăluit în razele soarelui (cf. Convivio II, XIII, 11), fiindcă are orbita foarte aproape de discul solar” (E.A. Panaitescu).

133. Sì come il sol che si cela elli stessi
            per troppa luce, come ‘l caldo ha róse
            le temperanze d’i vapori spessi,
136. per più letizia sì mi si nascose
            dentro al suo raggio la figura santa;
            e così chiusa chiusa mi rispuose
139. nel modo che ‘l seguente canto canta.

            «Cum soarele se-ascunde pe sine de prea multă lumină, cînd căldura a mistuit aburii groşi de negură; din mai mare bucurie s-a ascuns înăuntrul razei figura sfîntă; şi-astfel pitulată mi-a răspuns cum următorul cînt o cîntă» (v. 133-139). De pe urma bucuriei sporite, provocate de întrebările lui Dante, duhul s-a aprins cu o lumină mai intensă şi a devenit ca soarele ce nu mai poate fi privit de prea multă strălucire. Apoi a început să-i răspundă aşa cum se va consemna în cîntul următor. “Mai înainte pasărea se închidea în cuibul făcut de ea însăşi, acum, într-un mod mai elaborat, soarele se ascunde în propria sa lumină. Dublarea imaginilor se roteşte în jurul unui singur centru fantastic, ce atrage şi pune la încercare geniul artistic al lui Dante, parcă aflat în competiţie cu realitatea îndrăzneaţă pe care a închipuit-o: duhul fericit stă înfăşurat şi ascuns în lumina produsă de el însuşi. O mare idee teologică şi poetică, pe care se construieşte tot Paradisul, înainte de Empireu” (Chiavacci Leonardi). “Structura cîntului rămîne astfel deschisă: răspunde şi apoi întreabă, dar se află în afara sa atît întrebarea ce-a provocat în prima parte răspunsul venit de la Beatrice, cît şi răspunul lui Iustinian, spre care înclină dorinţa care l-a determinat pe Dante să adreseze întrebarea finală” (M. Pastore Stocchi).



În continuare, Lectura lui Dante. Istoria Imperiului (Paradis VI)



Laszlo Alexandru
(nr. 11, noiembrie 2017, anul VII)