 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Iubirea mișcă soarele și stelele (Paradis XXXIII)
1. «Vergine Madre, figlia del tuo figlio, «‘Maică fecioară, fiică a fiului tău, umilă și mai presus de orice făptură, țintă fixă a sfatului etern, tu ești aceea care natura umană ai înnobilat-o astfel, încît creatorul nu s-a ferit să-i devină creatură» (v. 1-6). Sfînta Fecioară e totodată mamă și fiică a lui Isus, smerită și măreață, reper prin care se obține mîntuirea, cea care a înălțat spre virtute condiția umană, încît Dumnezeu a acceptat să se întrupeze în ea. “Sfîntul Bernard și-a încheiat discursul cu avertismentul că acela care își închipuie că poate ajunge la viziunea lui Dumnezeu doar prin puterile proprii alunecă înapoi; este nevoie de obținerea intermedierii din partea Sfintei Fecioare; de aici rugăciunea cu care se deschide cîntul, pronunțată de sfînt, dar cu participarea intensă și smerită a poetului” (T. Di Salvo). “Antitezele care, fără vreun comentariu, se înlănțuie în prima terțină adună cîteva secole de teologie și devoțiune mariană, cu acea forță de sinteză și puritate a ritmului, care îi sînt specifice geniului dantesc. Nu există în ele nici o retorică, fiindcă aceste antiteze sînt un fapt, însăși realitatea misterului Mariei, în credința creștină. Primul vers cuprinde – în două antiteze strict enunțate – cele trei calități pe care creștinismul i le atribuie Mariei, definindu-i realitatea extraordinară: fecioară, mamă și fiică a celui căruia îi este mamă, adică a lui Dumnezeu. Taina este exprimată, în diferite moduri, în cele mai cunoscute texte mariane, dogmatice sau liturgice («mater semper virgo», «genuisti qui te fecit» etc.), dar nici un pasaj nu se poate lua la întrecere cu acest vers dantesc esențializat, care cu ritmul său înalt și sobrietatea absolută – făcută din patru cuvinte – pune în rezonanță marea taină, în deschiderea cîntului final al poemului” (Chiavacci Leonardi). “Celebra rugăciune către Sfînta Fecioară, care deschide cîntul XXXIII, are nenumărate izvoare istorice, de la textele evanghelice, la cele liturgice, de la scrierile hagiografilor medievali, la cele ale Sfîntului Bernard (Benvenuto da Imola, Buti și alți vechi comentatori susțin că Dante, în rugăciunea sa, ar fi copiat efectiv o pagină din Sfîntul Bernard). Ea se poate împărți pe ansamblu în două părți: lauda (versurile 1-21) și rugămintea (versurile 22-39). Primele trei terține se referă la rolul pămîntesc al Sfintei Fecioare, în istoria mîntuirii omenești; versurile 1-3, care cuprind invocația, rezumă acest aspect istoric. În versurile 10-13, Dante trece de la aspectul istoric la cel etern, de la faptele Mariei la virtuțile ei, contrapunînd rolului ei ceresc (torța amiezii milostive), rolul său pămîntesc (vie fîntînă de speranță). Terținele următoare (introduse de o mișcare treptată: ești așa mare și prețioasă…, care se pot compara cu cea din versul 4) se referă la aspectul permanent al Sfintei Fecioare, ca mamă care dăruiește har și mijlocește; versurile 19-21, care încheie elogiul propriu-zis, sintetizează această ultimă misiune, enumerînd virtuțile Mariei: mila pentru omenire, îndurarea pentru Dumnezeu și omenire, slava din faptele ei. Din această scurtă analiză rezultă limpede că în versurile acestui elogiu imaginile și figurile prezintă, într-o mișcare amplu cuprinzătoare, destinul lumii. Dintr-un asemenea motiv, partea a doua, a rugăminții, care la o primă lectură poate părea autobiografică, nu trebuie considerată o mărturie lirică de slăbiciune și disconfort (cum va fi rugăciunea către Sfînta Fecioară a lui Petrarca), ci o altă afirmare a faptului că aventura peregrinului Dante este aventura exemplară a omenirii, de la păcat la mîntuire. Nu credem că e util să insistăm pe diferitele aspecte ale acestor două momente, sau să vedem poezia doar «din punctul în care imnul devine rugăminte» (Bacchelli), ci mai curînd să scoatem în evidență că «Dante este în prima parte sobru, rapid în sinteză, evită pasajele ample și explicative; pe cînd în a doua… se lasă pe seama unei amplificări cantante, aproape a unei povestiri totodată suferite și fericite» (Vallone), încît există în rugăciunea sa «elocvența unei inscripții pe un monument dedicat victoriei» (Bianchi) și «blîndețea unui poem de iubire» (Auerbach). Fiecare vers din prima terțină este sinteza însușirilor care constituie caracterul extraordinar al figurii Mariei, a aspectelor paradoxale, din punct de vedere omenesc, care îi dezvăluie maiestatea secretă, divină. Așa cum Dumnezeu este, în mod tainic, unul și trei, la fel Maria e fecioară și mamă, creatură a lui Dumnezeu și, prin persoana Cuvîntului, care în ea și-a dobîndit caracter omenesc, mama Creatorului ei. Al doilea vers reia expresiile antitetice din Magnificat (Luca 1, 46-49): «Sufletul meu mărește pe Domnul… pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale… pentru că Cel Atot Puternic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfînt», pe cînd al treilea, și el de origine scripturală (cf. Proverbe 8, 22-30), enunță cu vigoare esențială, prin fiecare cuvînt al său, conceptul de predestinare, ab aeterno, a Întrupării și a Mîntuirii” (E.A. Panaitescu). 7. Nel ventre tuo si raccese l’amore, «În pîntecul tău s-a reaprins iubirea prin a cărei căldură în eterna pace astfel a încolțit această floare. Aici ești pentru noi torța amiezii milostive, iar jos, printre muritori, ești vie fîntînă de speranță» (v. 7-12). În trupul Sfintei Fecioare, s-a aprins din nou iubirea lui Dumnezeu față de ființele omenești, care a dus la apariția rozei albe din Empireu. Pentru duhurile fericite din Paradis, Maria e torța pioasă ce arde ca soarele la amiază. Pentru oamenii vii, Maria e speranța care se regenerează în eternitate. “Cuvîntul pîntec, pe care noi îl înlocuim cu poală, sîn, ține de limbajul misticilor, care adesea și-au asumat situații psihologice și cuvinte chiar crude, din viața simțurilor, pentru a le umple apoi de înțelesuri religioase. Ca în terținele precedente, și aici se insistă pe centralitatea Sfintei Fecioare în opera de mîntuire: punct ferm și final al providenței, diafragmă între timpul păcatului, cînd Dumnezeu s-a îndepărtat de oameni, și timpul libertății, cînd jertfa lui Cristos Dumnezeu le-a dăruit din nou iubirea sa oamenilor și a încheiat cu ei o nouă înțelegere, ale cărei consecințe au fost deschiderea Paradisului și apariția rozei albe a duhurilor fericite” (T. Di Salvo). “Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, care s-a stins după păcatul lui Adam, a redeschis porțile Empireului pentru creaturile sale, prin întruparea și patimile lui Cristos și, așadar, prin intermediul Sfintei Fecioare. Măreția ei este exprimată, la fel ca în versurile 1-6, prin două aspecte opuse ale virtuții ei infinite: de la căldura iubirii (torța amiezii milostive), la răcoarea speranței (vie fîntînă de speranță). Mijlocitoare între Dumnezeu și oameni, Fecioara Maria este simbolul viu al iubirii divine, care pentru duhurile fericite este înflăcărare și împlinire, iar pentru cei vii este nădejdea mîntuirii eterne” (E.A. Panaitescu). 13. Donna, se’ tanto grande e tanto vali, «Doamnă, ești așa mare și prețioasă, că cine vrea harul și de la tine nu-l cere, dorința vrea să-i zboare fără aripi. Bunătatea ta nu-i dă ajutor doar celui care cere, ci adesea liber rugămintea o precede» (v. 13-18). În măreția ei, Sfînta Fecioară constituie singura posibilitate de ascensiune spre divinitate. Prin generozitatea sa, îi vine în ajutor nu doar celui ce o imploră, ci îndeplinește chiar rugăminți nerostite, pe care le preîntîmpină. “În aceste versuri, Dante reia doctrina fundamentală a Sfîntului Bernard, legată de intermedierea universală a Mariei. Cu ea, în care Cuvîntul s-a întrupat, a început mîntuirea și de la ea derivă, pentru oameni, orice milostivenie (inclusiv Dante și-a pus propria mîntuire pe seama intervenției Mariei: cf. Infern II, 94-96)” (E.A. Panaitescu). “Este reluat aici motivul îndrăgit de literatura cavalerească: alături de suveranul sever șade soția lui care, pe cît de frumoasă, pe atît de generoasă, intervine cu imensa ei mărinimie pe lîngă soțul-suveran, îndulcind pedepsele, obținînd iertarea. Ca de obicei, Dante a transferat în lumea de apoi teme, forme de viață și atitudini, care-i erau cunoscute fie din literatura Evului Mediu, fie din experiența sa personală” (T. Di Salvo). 19. In te misericordia, in te pietate, «În tine milă, în tine îndurare, în tine slavă, în tine se-adună toate cîte-s în creatură bunătate. Acum acesta, care din groapa cea mai de jos a universului pînă aici a văzut viețile spiritelor una cîte una» (v. 19-24). Sfînta Fecioară, ca perfecțiune universală, este sinteza milostiveniei față de oameni, a iubirii pentru Dumnezeu și este ansamblul capacităților de acțiune în favoarea binelui. După acest elogiu, Sfîntul Bernard trece la prezentarea situației lui Dante, care a călătorit din Infern în sus, pentru a cunoaște lumea de apoi. “Este limpede că aici autorul vrea să rezume poetic cele două etape extreme ale călătoriei sale, Infernul și Paradisul. Nu ne poate scăpa valoarea semnificativă a acestei întoarceri a lui Dante la drumul străbătut, în clipa cînd este pe cale să atingă sfîrșitul său, a acestei reamintiri a întregii povești din Comedie, evocare înălțată din rugăciune și prin rugăciune fixată în semnificațiile sale esențiale. Contemplate de la această înălțime, dispar toate formele particulare. Rămîne doar un loc foarte îndepărtat, indicat printr-o expresie pe cît de neclară, pe atît de grandioasă, locul unde a debutat experiența lui (groapa cea mai de jos a universului)” (E.A. Panaitescu). 25. supplica a te, per grazia, di virtute «pe tine te imploră, în numele harului, de-atîta virtute, încît să se poată înălța cu ochii mai mult, spre mîntuirea de pe urmă» (v. 25-27). Dante îi solicită Sfintei Fecioare, prin intermediul lui Bernard, harul de-a se înălța spre cunoașterea lui Dumnezeu, pentru propria sa mîntuire sufletească. “În cele două terține, elementul dominant nu este viziunea călătoriei, de la punctul cel mai de jos la cel mai înalt, ci tensiunea care, depășind orice obstacol, se afirmă ca o cucerire a mîntuirii de pe urmă. Toată călătoria este văzută cu funcția de celebrare a virtuții, care-l va pune pe poet în situația de-a vedea obiectul suprem al dorinței nobile a omului: în acest țel își oferă ajutorul Sfînta Fecioară, căreia i se adresează rugăciunea” (T. Di Salvo). 28. E io, che mai per mio veder non arsi «Și eu, ce nicicînd pentru vederea mea n-am ars ca pentru a sa, spre tine îndrept toate rugile mele și mă rog să nu fie puține, pentru ca tu orice nor să dezlegi de pe starea lui muritoare cu rugăciunile tale, încît plăcerea supremă să i se arate. Și te mai rog, regină, ce poți ceea ce vrei, să-i cruți tefere, după atîta vedere, simțurile» (v. 28-36). Rugămintea lui Dante, de înălțare spre Dumnezeu, este sprijinită și de Sfîntul Bernard, care o formulează. În plus, este implorată mila divină pentru ca simțurile călătorului să rămînă tefere la sfîrșitul expediției. “După cuvintele de laudă (versurile 1-21), care deja au înălțat tonul cîntului la o dimensiune supraomenească, mai intensă și pătimașă devine mișcarea sufletească, îndreptată spre țelul suprem al oricărei dorințe (viziunea lui Dumnezeu), iar motivul explicit al rugăciunii devine distanța incomensurabilă dintre om și divinitate. Cuvîntul Sfîntului Bernard, care la rugăciunea tăcută a lui Dante, pe care el o exprimă, o adaugă și pe a sa (este evident – scrie Fubini – «contrastul dintre umilul ‘te imploră’ al omului viu și spre tine îndrept toate rugile mele al duhului fericit, al fidelului slujnic al Fecioarei») crește de la o terțină la alta, într-o foarte amplă rotire ritmică. (…) Dante putea să considere că afirmațiile biblice «Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!» (Exodul 33, 20) admit, printr-o concesie extraordinară, o excepție, dar probabil se gîndea cu oarecare spaimă la starea celui ce-a fost ridicat, prin Har, la o asemenea înălțime. Cum putea un om, după ce l-a văzut pe Dumnezeu, să se desprindă de binele suprem pentru a continua să trăiască printre oameni? Nu cumva era, în acea condiție a privilegiatului, o mai mare primejdie de păcat (păcatul lui Lucifer, păcatul trufiei, adică al cunoașterii iresponsabile a propriilor limite)? De aceea în caracterul iminent al viziunii sale Poetul își simte mai acut ca niciodată slăbiciunea omenească și invocă, prin intermediul Sfîntului Bernard, ajutorul celui care îl poate proteja de ispitele la care este supusă omenirea” (E.A. Panaitescu). “După ce-a prezentat rugămintea lui Dante, Sfîntul Bernard adaugă la ea și recomandarea lui cea mai călduroasă de acceptare. Sîntem în fața unui model identic – în privința schemei, se înțelege – cu cel obișnuit în situațiile lumești din toate timpurile și locurile: cel ce recomandă îl prezintă mai întîi pe cel recomandat, ilustrîndu-i meritele, apoi exprimă și își ilustrează solicitarea pe care, în fine, o susține și o însoțește cu micul discurs pragmatic, care trebuie să fie totodată politicos și presant, discret și insistent” (Chimenz). 37. Vinca tua guardia i movimenti umani: «Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!’» (v. 37-39). Sfînta Fecioară este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți și Beatrice o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. “Harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului” (Chimenz). “Empireul, care fusese zărit, în timpul rugăminții preocupate, adresate Sfintei Fecioare, într-o imagine abia sugerată (versul 9), acum reapare într-o zugrăvire precisă, pe care un nume (și este, încă o dată, numele Beatricei) și un gest tăcut și unanim sînt suficiente pentru a ne-o fixa în priviri. În acest tablou atît de simplu și puternic (o «scenă de frescă a lui Giotto», ca să folosim expresia lui Croce), afecțiunea, inclusă și stăpînită în cadrul rugăciunii, se poate manifesta în deplinătatea ardorii ei. În acest moment «tăcerea este mai elocventă decît cîntarea; iar imensele cercuri de mîini, întinse și înălțate în rugăciune, readuc încă o dată în pagină, cu două versuri foarte simple, subliniate pe amplul fundal muzical al rugăciunii, întinderea acelei păci eterne» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu). 40. Li occhi da Dio diletti e venerati, «Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite; apoi spre eterna lumină s-au îndreptat, în care să nu credem că e mînat ochiul vreunei creaturi așa de limpede. Și eu, care mă apropiam de sfîrșitul tuturor dorințelor, cum se cuvenea, flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi» (v. 40-48). Privirea Mariei s-a oprit asupra fericiților aflați în rugăciune, dîndu-le de înțeles că dorința le-a fost primită. Apoi ochii ei s-au înălțat spre Dumnezeu. Dante, care simțea că se apropie împlinirea aspirației sale supreme, și-a intensificat la culme dorința de întîlnire cu Atotputernicul. “Orice reprezentare, orice denumire, chiar cea mai înaltă și sfîntă, nu sînt potrivite pentru Sfînta Fecioară, căreia Poetul îi amintește doar privirea, ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, care dezvăluie taina ei mai bine decît orice cuvînt de slavă, orice reprezentare poetică de pînă acum. Nici o vorbă, nici un zîmbet, nici un semn de aprobare: «doar o privire supraomenească, prin care se împlinește dorința lui Dante. Dumnezeu a rămas și va rămîne ascuns… de-a lungul întregului cînt: nici nu avea Poetul nostru posibilitatea de-a reprezenta consimțămîntul divin printr-o imagine, dar acel consimțămînt l-a exprimat indirect prin această privire, care ne dă impresia că ne aflăm în fața tainei divinității» (Fubini). Nimic nu se poate potrivi cu «maiestatea elocventă a acelor ochi îndepărtați și milostivi… Beatrice, de pe jilțul ei prea înalt, zîmbește – și n-ar putea să nu zîmbească – la apelul credincios al lui Dante: este ultimul răspuns venit de la femeia iubită către bărbatul iubit. Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul» (Chimenz) și a readuce privirile peregrinului și ale tuturor duhurilor fericite spre lumina lui Dumnezeu, strălucind în nemișcarea sa eternă, în adîncimea sa inaccesibilă” (E.A. Panaitescu). 49. Bernardo m’accennava e sorridea «Bernard îmi făcea semn și zîmbea să privesc în sus; dar eu eram deja singur așa cum el voia; căci vederea mea, făcută curată, mai mult și mai mult intra în raza de înaltă lumină, care în sine e adevărată» (v. 49-54). Sfîntul Bernard l-a îndemnat zîmbind pe Dante să-l privească pe Dumnezeu. Dar călătorul deja era pregătit pentru ultima ascensiune, a privirilor. Vederea lui purificată avansa tot mai adînc în raza divină, ce conține în ea adevărul universal. “De-acum în jurul lui Dante nu mai există decît liniște și singurătate: nu doar toate amintirile de pe pămînt și din lumea de apoi străbătută, ci chiar vîrtejurile luminoase acolo prezente, însăși Beatrice, călăuza dragă și scumpă, însuși Sfîntul Bernard, susținătorul, și Maria, intermediara către har, totul a dispărut din mintea lui și totul a dispărut în jurul său: se termină zborurile de îngeri și cîntecele armonioase din Paradis: o tăcere infinită și nemișcată. În acea tăcere și în acea singurătate, Dante se pregătește de efortul suprem: un om în fața Divinității” (Chimenz). “Sfîntul Bernard, în clipa cînd zîmbește, se desprinde. Semnul pe care-l face este echivalent cu despărțirea. Pe plan teologic, întîlnirea cu divinitatea, suprema convorbire a sufletului cu Dumnezeu, rezolvă raportul asupra căruia s-a oprit îndelung meditația medievalilor, într-un dialog cu doi interlocutori: nu sînt excluse călăuzele (și prin urmare magisteriul Bisericii), dar ele devin instrumente limitate de acțiune. Credința, la urma urmelor, ca întîlnire cu divinitatea, este o activitate dialogică, implică în totală solitudine sufletul, în clipa cînd este plasat în fața țelului suprem. Orice alt actor devine neesențial și este dat la o parte” (T. Di Salvo). 55. Da quinci innanzi il mio veder fu maggio «De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine» (v. 55-60). Puterea privirii lui Dante a crescut mai mult decît poate să exprime prin cuvinte și nici memoria lui nu rezistă la o asemenea abundență. A avut sentimentul omului trezit din vis, care mai păstrează doar zbuciumul emoției, în lipsa faptelor. “După rugăciunea adresată Sfintei Fecioare, figura Sfîntului Bernard – la fel ca aceea cu care Poetul s-a pomenit alături, în clipa cînd Beatrice a dispărut, surîzătoare ca atunci cu un zîmbet patern, gata de-a înlătura din sufletul discipolului orice șovăială, orice rătăcire – rămîne doar o clipă alături de Dante, de-acum pregătit pentru contemplarea lui Dumnezeu. După ce și-a îndeplinit datoria, sfîntul dispare, iar dispariția lui marchează, totodată, momentul desprinderii lui Dante de tot ce nu este viziune a lui Dumnezeu. Începe aici partea a doua a cîntului, dominată de două motive: caracterul sublim al viziunii, care atrage asupra sa tot sufletul lui Dante, și neliniștea sufletului, care în clipa aceea se străduiește – zadarnic – să regăsească viziunea ce i-a fost oferită, neizbutind decît să fixeze sentimentul acelui exces, al acelei mărimi mai presus de orice capacitate omenească. Faptul că vorba și memoria au fost învinse de intensitatea viziunii Paradisului s-a exprimat încă de la începutul celei de-a treia cantice (senzația de inefabil fiind însăși temelia poeziei din Paradis), dar, uneori, a fost prezentă conștiința depășirii încă posibile, amintirea unei trăsături încă pămîntești: dorințe, patimi, polemică, doctrină etc. Aici ajungem deja la caracterul absolut al inefabilului. Sapegno, sintetizînd judecata multor critici, în legătură cu partea a doua a cîntului XXXIII, scrie astfel: «Tensiunea dramatică din aceste pagini finale ale poemului… se determină în contrastul dintre mîndra maiestate a temei și conștiința puterii insuficiente de-a o exprima prin cuvinte omenești. În această conștiință, care se reafirmă punctual, voința încordată de a vedea își resimte ultima limită, dar totodată regăsește îndemnul spre încă un efort, spre un elan mai mare. Poezia aici nu se află, și nu s-ar putea afla, în reprezentarea materială a unei realități, care se află dincolo de orice zugrăvire sensibilă și pe care Dante însuși nu încetează s-o declare inefabilă (…). Este limpede că imaginile sau definițiile de care Dante se slujește, pentru a da o idee despre obiectul viziunii sale, nu sînt mai mult decît sugestii și stimuli ai ilustrării acestei drame a inteligenței, valabile doar prin resturile emoționale, astfel că ea reușește să supraviețuiască, sub forma unei experiențe exaltante (versurile 58-66). Dar accentul poetic insistă, firește, nu pe aluziile vagi și provizorii privind reprezentarea, ci pe prezența îndîrjită a protagonistului, pe versurile care exprimă tema eroică a luptei sale și a triumfului său parțial (v. 52-54, 67-75, 79-84, 97-99, 133-138), într-un ritm de epopee solemnă, unde chiar și notele melancolice răsună măreț și inclusiv declarațiile de neputință artistică și de umilă renunțare se colorează într-o lumină mîndră de poveste antică (v. 94-96)»” (E.A. Panaitescu). “Poezia din ultima parte a cîntului se află în această dramatică voință de-a relata și a reprezenta, de-a da expresie pentru ceea ce, conform învățăturii religioase, este inexprimabil, de-a coborî infinitul divin în finitudinea cuvîntului” (T. Di Salvo). 61. cotal son io, ché quasi tutta cessa «așa sînt eu, căci aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută. Astfel neaua la soare se topește; astfel în vînt, pe frunzele ușoare, se pierdea sentința de la Sibila» (v. 61-66). Conținutul viziunii i-a dispărut între timp, iar Dante a rămas cu fericirea infinită, care încă i se prelinge în suflet. La fel se destramă zăpada în razele soarelui, la fel se risipesc frunzele cu vorbele scrise de Sibila, în bătaia vîntului. “Pentru acea dispariție a viziunii sale din memorie, Dante formulează două comparații, una din lumea fizică și una din cea mitologică: natura și mintea omului oferă astfel imaginea acelui misterios eveniment” (Chiavacci Leonardi). “Sentința de la Sibila: Sibila își scria răspunsurile enigmatice pe frunze, risipite îndată de vîntul ce pătrundea în peștera ei (Virgiliu, Eneida III, 441-452), încît nu rămîneau decît cuvinte răzlețe, confuze, cu semnificații ascunse. Versurile 58-66 pot fi considerate nodul central al cîntului XXXIII, fiindcă Poetul încearcă să-și definească viziunea: nu conținutul ei, ci ceea ce a rămas din ea foarte viu, actual, etern, în inima sa: amintirea impresiei sau, cum spune el, a patimii, cu un latinism avînd o adîncime de semnificație și o valoare sentimentală pe care n-o redă nici un cuvînt modern. Această încercare își găsește justificarea într-un pasaj din Sfîntul Toma, pe cînd vorbea despre Sfîntul Pavel care, răpit fiind în al treilea cer, a văzut esența lui Dumnezeu. Toma afirmă că «după ce a încetat s-o vadă, și-a amintit acele lucruri, pe care în viziunea lui le-a găsit… rămase, după împlinirea faptei, în straiele gîndirii sale», deși «nu putea nici gîndi tot ce-a cunoscut, nici exprima cu vorbe» (Summa Theologica II, II, CLXXV, 4). La această uimitoare experiență psihologică – un extaz ce-a lăsat în urmă o candoare nedefinită, o uimire bucuroasă – se adaptează perfect stilul. Precizia observării unei fapte omenești (cum e acela care visînd vede) este imediat transfigurată în rarefierea cuvintelor (altceva în minte nu-i revine), caracterul concret al referințelor precise (așa sînt eu) se destramă și se pierde în încîntarea muzicală a unor expresii (încă-mi picură… dulceața din ea născută)” (E.A. Panaitescu). 67. O somma luce che tanto ti levi «Oh, supremă lumină ce-așa te înalți peste gîndurile muritoare, minții mele redă-i o fărîmă din felul cum apăreai și fă-mi graiul așa viguros, ca măcar o scînteie din slava ta să pot lăsa pentru lumea viitoare» (v. 67-72). Lumina lui Dumnezeu, mai presus de toate mințile omenești, este implorată să restituie un fragment din aspectul în care i s-a înfățișat peregrinului și să dăruiască vorba înzestrată pentru a o exprima, în folosul posterității. “Nu din vanitate de poet care, primul și unicul, s-ar fi putut făli cu exprimarea inexprimabilului, cere Dante harul unui cuvînt excepțional de convingător și reprezentativ, ci pentru a face mai ușoară opera de reconstruire a conștiinței oamenilor, prin intermediul versurilor din care ar trebui să reiasă mai eficient puterea infinită și măreția lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Să pot lăsa pentru lumea viitoare: expresia aici folosită îl dezvăluie pe omul care știe că a ajuns la capătul vieții, conștient că aceste ultime versuri ale sale vor fi citite după moartea lui, timp de mai multe secole. Verbul respectiv – să pot lăsa – face din acest cînt aproape un testament, darul lui cel mai prețios, lăsat de Dante oamenilor” (Chiavacci Leonardi). 73. ché, per tornare alquanto a mia memoria «căci, întoarsă cumva în memoria mea și răsunînd puțin în aceste versuri, mai bine se va pricepe izbînda ta. Eu cred, de ascuțimea razei vii ce-am îndurat, că m-aș fi rătăcit, dacă ochii mei de pe ea s-ar fi dezlipit» (v. 73-78). Slava divină, readusă în amintirea poetului și exprimată în versuri, își va sublinia mai bine măreția asupra tuturor creaturilor. Lumina lui Dumnezeu era atît de intensă încît probabil că peregrinul ar fi orbit, dacă și-ar fi desprins de acolo privirile. “Fenomenul are doar puține asemănări cu ceea ce se produce cînd ochiul omului întîlnește lumina soarelui: ea îl orbește, însă cea divină, după ce credinciosul depășește primul moment de rătăcire, provocată de impactul dintre o putere finită și o forță infinită, face privirea mai puternică și mai pătrunzătoare. Crește, nu se atenuează și nu dispare, puterea vederii unui duh fericit (sau a celui care, ca Dante, trăiește aceeași condiție), dacă este străpunsă de lumina întăritoare a divinității. Sigur că Dante n-ar fi văzut nimic, și-ar fi pierdut vederea adevărată, aceea etică și religioasă, dacă și-ar fi smuls privirile de la Dumnezeu: în afara lui Dumnezeu se află orbirea, pe cînd în el simțurile, inclusiv acela al vederii, cel mai nobil dintre toate, se îmbogățesc, se întăresc și se ascut” (T. Di Salvo). 79. E’ mi ricorda ch’io fui più ardito «Și-mi amintesc c-am fost mai îndrăzneț de aceea s-o susțin, încît mi-am unit văzul cu valoarea infinită. Oh, har abundent prin care am cutezat să-mi înfig privirea în lumina eternă, încît vederea mi-am vlăguit-o!» (v. 79-84). Din acest motiv, a sporit îndrăzneala călătorului de a-și fixa ochii în lumina sclipitoare, pînă la identificarea totală cu puterea infinită a lui Dumnezeu, chiar cu riscul de a-și șubrezi vederea. “Toată ultima parte a cîntului se desfășoară în episoade dramatice, constituite din etape succesive ale viziunii și urmate de un acompaniament liric, care este chiar comentariul acelor episoade, unde, alături de înălțarea mulțumirii față de Dumnezeu, se exprimă sentimentul Poetului, «neliniștea de a spune și spaima de a nu putea și totuși îndrăzneala de a spune» (Del Lungo). Începutul dramatic este constituit de invazia luminii divine care, spre deosebire de lumina solară ce orbește, fortifică ochiul și-l face capabil de o mai bună contemplare (versurile 76-81). «Aici stă miza dramei: urmarea nu va fi decît dezvoltarea acestui moment. Simțiți suferința provocată de raza care pătrunde, perforează pupilele muritoare ale lui Dante; dar, în fața acestei invazii, Dante nu cedează, nu se îngrozește, nu se aneantizează (atitudinea lui este, așadar, opusă celei a misticului, care se abandonează pe seama tainei divine); printr-o fulgerătoare hotărîre de voință, el reacționează, îndrăznind să susțină, cu ochii deschiși, lumina orbitoare. Și la această îndrăzneală răspunde imediat răsplata: ochii săi, străbătînd prin lumină, văd esența divină» (Chimenz). După acest prolog al dramei sacre, vine comentariul liric din versurile 82-84 unde, la curajoasa și bucuroasa conștiință a primei victorii se adaugă sentimentul de recunoștință” (E.A. Panaitescu). 85. Nel suo profondo vidi che s’interna, «În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină» (v. 85-90). În adîncimea strălucirii divine se regăsește sinteza universului, legată prin intermediul iubirii: toate conținuturile și toate elementele întîmplătoare, precum și raporturile dintre ele, cu felul lor de a acționa, sînt atît de armonios împletite în esența lui Dumnezeu, încît cuvintele poetice redau doar în mod palid un asemenea miracol. “De parcă ar spune: universul poate fi pe deplin înțeles numai în unitatea sa, unde ceea ce este substanțial și ceea ce este doar accidental, contingent, esențele lucrurilor și modalitățile lor de comportare se întrepătrund, devin un singur lucru” (U. Bosco). “Cu alte cuvinte: doar Dumnezeu este unitate și doar Dumnezeu este garanția de unitate pentru toate ființele care compun universul” (T. Di Salvo). 91. La forma universal di questo nodo «Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur. Doar o clipă mi-e de mai mare uitare decît douăzeci și cinci de veacuri de la isprava care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo» (v. 91-96). Dante crede că a zărit principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, fiindcă spunînd asta, îl cuprinde o bucurie mai mare. Clipa cînd l-a văzut pe Dumnezeu i-a stîrnit călătorului o mai mare uimire decît prima corabie zărită de zeul Neptun pe mare, cu două milenii și jumătate în urmă. “În această terțină, Poetul aplică cele deja afirmate în versurile 58-61: chiar dacă memoria nu-și amintește tot, siguranța viziunii se naște din sentimentul de bucurie care i s-a imprimat în suflet. În versurile 85-93, Dante încearcă, slujindu-se de terminologia scolastică, să exprime conceptul metafizic-teologic de unitate, în Dumnezeu, a infinitelor forme ale universului. Ceea ce este răspîndit în spațiu și în timp prin lume, ceea ce este diferit și limitat, este cu totul reunit în Dumnezeu. Lanțul, care leagă lucrurile de Dumnezeu și lucrurile între ele, este un lanț de iubire, bazat pe iubirea creativă a lui Dumnezeu, care a scos din nimic toate obiectele, pentru ca fiecare, tinzînd spre El, să-și găsească perfecțiunea. În esența divină, substanțele, întîmplările, proprietățile lor și legăturile dintre ele coexistă, fără să fie posibilă distingerea lor” (E.A. Panaitescu). “Care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo: Argo, care îi transporta pe Iason și tovarășii săi din Grecia spre Colchida, pentru a dobîndi Lîna de Aur, a fost prima navă care a traversat marea (în 1223 î.Cr., după cronologia medievală), stîrnind cu umbra sa uimirea lui Neptun, zeul mării. Viziunea lui Dumnezeu a durat o clipă, dar mintea Poetului s-a prăbușit în sine însăși, încît nu-și mai amintește nimic, de parcă s-ar fi scufundat în abisul vremii. Expediția lui Argo, la originile omenirii, mai ajunge încă la noi, după douăzeci și cinci de secole (observați cum Dante o evocă eficient, descriind nu nava, ci uimirea lui Neptun), pe cînd din viziunea sa nu-și amintește decît blîndețea emoției. Această fabuloasă evocare nu contravine, cum i s-a părut lui Casella, «limpezimii conceptului și clarității sentimentului», ci transpune povestirea sfintei viziuni în atmosfera miturilor foarte vechi, «da, poate cu o ușoară deviere de la sentimentul strict religios, dar cu o sugestivă potențare a sensului legendar al viziunii înseși» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu). 97. Così la mente mia, tutta sospesa, «Astfel mintea mea, toată oprită, privea fixă, nemișcată și atentă, și mereu de-a vedea era aprinsă. La acea lumină astfel devii, că nemaiprivirea ei de dragul altei vedenii e imposibil să fie primită» (v. 97-102). Mintea uimită a peregrinului examina cu încordare esența divină. Desprinderea privirii omenești de la strălucirea ei devine cu neputință. “Așa cum marea a admirat umbra navei care pentru prima dată a străbătut-o și pînă azi continuă s-o admire, după atîtea secole, la fel mintea mea rămînea înțepenită și hotărîtă să admire taina esenței divine” (N. Sapegno). “Fixă, nemișcată și atentă: cele trei adjective, deși se referă gramatical la cuvîntul mintea, de fapt îl zugrăvesc pe Dante: fix cu ochii, nemișcat cu trupul, atent cu mintea” (Porena). 103. però che ‘l ben, ch’è del volere obietto, «căci binele, care e ținta voinței, e tot cuprins în ea; și-n afara ei e incomplet ceea ce acolo-i perfect. De-acum îmi va fi mai scurtă vorba, din cîte-mi amintesc, decît a unui prunc ce-și udă încă limba de țîță» (v. 103-108). Voința omenească tinde spre binele care este pe deplin cuprins în esența divină. În afara divinității, orice perfecțiune se știrbește. Ultimele amintiri ale peregrinului vor fi de-acum redate mai succint decît gînguritul unui copilaș. “Dacă voința noastră tinde spre bine, și dacă binele absolut este Dumnezeu, nu putem să nu ne uităm spre El; care este perfecțiunea absolută și are în sine modelul perfect al tuturor lucrurilor. Tot ceea ce devine obiectul dorinței noastre, avînd în vedere imperfecțiunea lui mai mare sau mai mică, este o copie imperfectă și limitată a modelului cuprins în Dumnezeu. Dacă, așadar, fericirea sau beatitudinea stă în viziunea lui Dumnezeu (…), în afara acestei viziuni nu există o satisfacție deplină și mulțumitoare” (T. Di Salvo). “Îmi va fi mai scurtă vorba: după cel dintîi moment al viziunii, vine acum al doilea, de asemeni introdus de o declarație despre neputința de-a o exprima; la fel se va întîmpla în a treia repriză (v. 121-123), trecînd, ca în cadrul unui concurs, una în fața celeilalte, desăvîrșirea celor văzute și neputința limbii omenești de-a o exprima” (Chiavacci Leonardi). 109. Non perché più ch’un semplice sembiante «Nu fiindcă era mai mult de-o singură vedenie în lumina vie unde mă uitam, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte; ci pentru vederea ce-n mine creștea privind, o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica» (v. 109-114). Dante privea cu mare atenție, fiindcă imaginea se modifica în fața lui. Nu pentru că Dumnezeu devenea altfel – întrucît El este mereu identic –, ci fiindcă peregrinul își ascuțea vederea. “După patru terține (versurile 97-108), în care Poetul pare să caute cuvintele potrivite pentru a exprima tensiunea supraomenească a activităților sale spirituale, începe, cu terțina 109, reprezentarea celui de-al doilea episod, bazat pe o acțiune exterioară, care se rezolvă într-un proces interior. Dumnezeu este unul și neschimbat, dar omul îl poate contempla doar pătrunzînd încet încet spre el, distingîndu-i, într-o succesiune temporală, diversele aspecte. În această transpunere a vederii omenești, în fața esenței neschimbate a lui Dumnezeu, se putea insinua pericolul creării unei clime de metamorfoze magice, dar puterea și severitatea reprezentării dramatice, la același nivel cu măreția și complexitatea conceptului, creează un moment poetic de solemnă religiozitate, ce pregătește pentru contemplarea misterului trinitar” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu nu se schimbă: se schimbă vederea lui Dante care, întărindu-se tot mai mult, pătrunde treptat în lumina divină și descoperă ceea ce mai înainte n-a perceput. Este grandios și solemn, în descărnarea lui, versul care celebrează perpetua identitate a lui Dumnezeu, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte. Dar motivul dramatic constă în aparenta schimbare a neschimbării lui Dumnezeu care este, însă, schimbarea vederii lui Dante: acțiunea exterioară devine un proces interior. Acest dublu aspect trebuia redat pe un înalt ton religios, evitîndu-se insinuarea unor metamorfoze de magie; și Dante l-a redat cu forța și asprimea reprezentării dramatice, egale cu înălțimea și complexitatea conceptului: o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica. Sugestia complexă a expresiei de mine se modifica derivă tocmai din dubla valoare pe care o dobîndește, de a exprima totodată modificarea obiectului și oboseala, efortul minții lui Dante de-a urmări revelarea progresivă a tainei Sfintei Treimi” (Chimenz). 115. Nella profonda e chiara sussistenza «În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră» (v. 115-120). În profunzimea limpede a luminii divine s-au văzut trei cercuri, în trei culori diferite și cu aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. “Cele trei cercuri reprezintă cele trei persoane ale Sfintei Treimi, egale între ele (cele trei cercuri au o singură măsură) și cu atribuții diferite (cercurile au trei culori). Primul cerc este al Tatălui, al doilea, reflectat din primul, al Fiului, zămislit de Tată, al treilea este Sfîntul Duh, care este iubire și se inspiră din Tată și Fiu. Dacă vrem să oferim o reprezentare grafică și să dăm o singură măsură de semnificație suprafeței, am putea gîndi cele trei cercuri ca suprafețe concentrice, dintre care două pe margini și al treilea (în centru) cu discul plin, sau ca trei cercuri înscrise, ca trei meridiane, în aceeași sferă. În ambele cazuri, viziunea este greu de înțeles, în termeni omenești, fiindcă cele trei cercuri sînt absolut egale, ocupă același spațiu, și totuși sînt deosebite în mod limpede. În imaginea redusă la esențial, limbajul este cel abstract din matematică, dar emoția sufletească este provocată nu de proiecția respectivă, ci de sentimentul de uluire, în fața acelei revelații de neînțeles, a acelei admirabile taine de lumini irizate și înflăcărate” (E.A. Panaitescu). 121. Oh quanto è corto il dire e come fioco «Vai, ce scurtă e zisa și ce slabă pentru gîndul meu! și acesta, din toate cîte le-am văzut, e atîta că n-ajunge a spune ‘puțin’» (v. 121-123). Vorba omenească e șubredă și neputincioasă, pentru tainele văzute atunci de călător. “În această ultimă viziune, și înainte de noua taină ce stă să apară, iată înălțîndu-se din nou – a treia oară – suspinul poetului, care măsoară nepotrivirea limbajului său (scurtă e zisa) pentru a exprima ceea ce i-a apărut sub ochi, și astfel vrea să le dea de înțeles cititorilor săi imensitatea și strălucirea” (Chiavacci Leonardi). 124. O luce etterna che sola in te sidi, «Oh, lumină eternă, ce singură în tine ești, singură te-nțelegi și de tine înțeleasă și-nțelegîndu-te, iubești și zîmbești!» (v. 124-126). Lumina divină stă singură în sine însăși, doar ea se înțelege pe sine și astfel pricepîndu-se deplin, se bucură și iubește. “Dumnezeu – lumina (Epistola Ioan 1, 5 și 7) ce poartă în sine rațiunea sa de-a fi – se cunoaște pe deplin doar prin sine însuși (Convivio II, V, 11). Această lumină se «înțelege» pe sine, întrucît e Tată, este de sine «înțeleasă», întrucît e Fiu, «iubește» și «zîmbește», întrucît e Duh Sfînt (cf. Matei 11, 27; Ioan 10, 15). Paradisul, care s-a deschis cu subiectul ordinii universale, impuse de Dumnezeu lucrurilor, se închide cu viziunea Sfintei Treimi, în care ordinea este așa desăvîrșită, încît cele trei persoane sînt o singură substanță, neînchisă în staticitatea ei, străbătută în substanța sa de circulația infinită a vieții” (E.A. Panaitescu). “O exclamație este urmată de alta, în excepționalul țesut stilistic din punctul culminant al cîntului. În această admirabilă terțină, Dante încearcă să exprime, pe o cale exclamativă, acel puțin pe care l-a surprins din esența Sfintei Treimi. Cele trei cercuri erau o singură figură, al cărei înțeles intelectual ni-l spune acum, ce anume poate pricepe mintea omenească din acea taină. Și nici o definiție teologică nu poate avea atîta farmec și intensitate ca aceasta, care totuși nu e, în nici un punct al său, mai puțin precisă decît acelea. Ritmul circular, care adună într-o unitate cele trei versuri prin repetițiile verbale (singură – singură; te-nțelegi – înțeleasă – înțelegîndu-te) și se închide cu cele două verbe (iubești – zîmbești), este el însuși o figură a acelei eterne, triple și unice realități create de iubire” (Chiavacci Leonardi). 127. Quella circulazion che sì concetta «Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită» (v. 127-132). Cercul din mijloc, al Fiului, ce părea să se reflecte din primul, al Tatălui, a fost privit cu atenție de călător. În interiorul său, părea zugrăvită o înfățișare omenească. Ochii poetului s-au scufundat în acele trăsături. “În al doilea cerc apare, în privirea lui Dante, taina întrupării, prin care Cuvîntul, fără a-și pierde nimic din calitatea sa divină (cu însăși culoarea sa), a dobîndit natură omenească (pictată cu efigia noastră). Cu cît viziunea dobîndește aici un caracter mai simbolic, cu atît aspectul inevitabil material din aceste imagini este complet absorbit de muzica poeziei, este materializat în atmosfera inexprimabilă, pe care partea precedentă a cîntului a știut s-o determine” (E.A. Panaitescu). “Taina în fața căreia se află acum Dante și pe care încearcă să și-o explice este cea a întrupării, a dublei naturi a lui Cristos, umană și divină: cum coexistă ele?” (T. Di Salvo). “În partea internă, la percepția căreia ochiul poetului ajunge succesiv, printr-o potențare treptată, cercul, simbolul divinității, prezintă și imaginea, înfățișarea omenească. Iar prin această coexistență, în cadrul cercului, se manifesta o asemenea taină, încît Dante, în încercarea de-a o pricepe, a părut să se blocheze, concentrîndu-se pe deplin și exclusiv asupra ei, cu obișnuita voință agresivă de-a pune stăpînire pe o realitate necunoscută și de-a o cunoaște în toate aspectele ei. Avem o coexistență a celor două exigențe medievale: de scufundare mistică în abisul viziunii și de cunoaștere, de raționalizare a oricărei informații oferite atenției” (T. Di Salvo). 133. Qual è ‘l geomètra che tutto s’affige «Cum geometrul se adîncește să măsoare cercul și nu găsește, meditînd, principiul de care are trebuință, astfel eram eu la acea nouă viziune: voiam să văd cum s-a unit imaginea cu cercul și cum loc își găsește; dar n-aveam eu aripi pentru asta: ci mintea mi-a fost străpunsă de-un fulger, în care voia i s-a făcut» (v. 133-141). Așa cum geometrul nu găsește cvadratura cercului, la fel nu reușea călătorul să priceapă noua revelație. El voia să înțeleagă felul în care coexistă chipul omenesc și cercul sfînt, adică dubla natură, umană și divină, a lui Cristos. Dar poetului îi lipsea puterea de gîndire pentru a pricepe una ca asta. Însă mintea i-a fost străfulgerată de o revelație mistică, prin intermediul căreia și-a împlinit voința de cunoaștere. “Dante face aluzie, prin această comparație, la problema insolubilă a cvadraturii cercului, adică la problema raportului exact dintre măsura diametrului și cea a circumferinței. Incapabil de-a pricepe cu mintea sa taina întrupării (cea mai înaltă taină, alături de cea a Sfintei Treimi), mintea omenească este luminată direct de Dumnezeu, care transmite și intuiția unirii celor două naturi ale lui Cristos” (E.A. Panaitescu). “Disproporția dintre infinitul divin și finitul uman rămîne confirmată, chiar dacă vorbele se opresc mai mult decît pe obiectul viziunii, pe resimțirea dramaticei tensiuni a poetului, implicat în reprezentarea momentelor de subtilă psihologie: o tentativă însoțită de căutarea cuvintelor extrem de sintetice și puternic expresive pentru o situație unitară, sintetică (s’interna, conflati, nodo, s’indova etc.). Însă agățarea, fixarea completă, cu propriile puteri intelectuale și de voință – în încercarea de a-și însuși, prin cunoaștere, dificila și misterioasa realitate care-l atrage, îl fascinează, dar pare să fugă de posibilitățile raționale ale omului – dau tonul acestei ultime părți a cîntului, care se concentrează pe tema viziunii divinității, unică și trinitară. Și dacă apoi va spune că mintea i-a fost străpunsă de-un fulger, de o lumină ca o străfulgerare mistică și l-a condus pe poet la viziunea absolutului, dacă așadar momentul concluziv este cel al viziunii mistice, în realitate situația poetică bazată pe tensiune și concentrare, în vederea cunoașterii, insistă pe întîlnirea cu Dumnezeu, ca rezultat al efortului personal de a ajunge la viziune cu propriile aripi, limitate, desigur, dar nu umile și neputincioase și privite cu dispreț, ca nerelevante și ridicole: așa ar fi făcut un adevărat mistic, dar nu și Dante, care rămîne poetul viziunii intelectuale, în locul celei care, încheindu-se în caracterul inefabil al misticilor, n-ar trebui să producă, la o adică, nici o poezie, tocmai din cauza declaratei incapacități a cuvîntului, mereu finit, de-a exprima infinitul” (T. Di Salvo). 142. All’alta fantasia qui mancò possa; «Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele» (v. 142-145). Imaginația lui Dante – care făcea legătura dintre ochi și gîndire – și-a atins limitele și și-a pierdut puterile. Dar Dumnezeu, care este iubire, deja îi rotea dorința de a-L vedea și voința de a-L iubi, în ritmul cu care învîrte pe boltă soarele și stelele. “Orice punct al unei roți este mișcat în mod egal, astfel încît să se rotească într-o mișcare uniformă, în jurul axei invariabile (…). Comparația, în simplitatea ei, este dintre cele mai profunde pe care le-a găsit vreodată Poetul; și este, în mod miraculos, destinată să exprime acordul perfect dintre dorință și voință, dintre inimă și rațiune” (G. Antonelli). “Odată cu fantezia care, fiind o virtute «organică» (Convivio III, IV, 9), nu poate urma gîndirea în intuirea transcendentului, dispare și orice posibilitate de reprezentare poetică, în clipa cînd Dante își atinge ultimul țel al călătoriei, țelul pentru care a fost omul creat: fericirea eternă. În acest moment, Dumnezeu călăuzește inteligența (disio: neliniștea cunoașterii) și iubirea creaturii, imprimîndu-i mișcarea uniformă a unei roți, care se învîrte în jurul axei sale: «inteligența creată și voința liberă, care este centrul personalității, nu sînt anihilate, ci dimpotrivă, sînt sublimate într-un act perpetuu… de viziune și iubire» (Nardi), printr-o «mișcare circulară și uniformă, care exprimă împăcarea deplină a voinței omenești cu voința divină»” (E.A. Panaitescu). [Explicit tertia pars Comedie Dantis Alagherii Laszlo Alexandru | ||
