Lectura lui Dante. Jurămîntul încălcat (Paradis III)

Primul cer din Paradis, al Lunii. Duhuri care şi-au încălcat jurămîntul monahal: Piccarda şi Constanţa. Sufletele mîntuite sînt pline de pace, fiindcă îşi potrivesc dorinţa după voia Domnului.

1. Quel sol che pria d’amor mi scaldò ‘l petto,
            di bella verità m’avea scoverto,
            provando e riprovando, il dolce aspetto;
4. e io, per confessar corretto e certo
            me stesso, tanto quanto si convenne
            leva’ il capo a proferer più erto;
7. ma visïone apparve che ritenne
            a sé me tanto stretto, per vedersi,
            che di mia confession non mi sovvenne.

            «Acel soare ce-ntîi mi-a încălzit cu iubire pieptul, dovedind şi redovedind, mi-a dezvelit înfăţişarea frumosului adevăr; şi eu, spre a mă arăta drept şi sigur, cît se cuvine mi-am înălţat capul spre a sta ferm; dar o viziune mi-a apărut, ce m-a lipit aşa de strîns s-o privesc, că mi-am uitat mărturisirea» (v. 1-9). Beatrice, soarele care l-a umplut de iubire pe Dante încă din tinereţe (întîi), acum i-a arătat realitatea legată de petele lunare, îndepărtînd ideile greşite şi făcîndu-le acceptate pe cele corecte (dovedind şi redovedind). Iar el, vrînd s-o asigure că a rămas convins de explicaţiile ei, şi-a ridicat fruntea, în limitele politeţii faţă de doamna îndrăgită. Însă i-a apărut în faţa ochilor o imagine, care l-a făcut să uite cuvintele pe care era pregătit să le rostească. “Situaţia iniţială o continuă pe cea care a încheiat cîntul II. Beatrice i-a răspuns pe deplin lui Dante şi i-a limpezit nelămurirea despre petele Lunii; atunci poetul, vrînd să-şi exprime bucuria, îşi înalţă chipul spre femeie, dar intervine dramatic între cei doi o nouă imagine, neprevăzută: de aici uimirea. (...) Dante se plasează, chiar în mod figurativ, ca discipolul care ascultă la şcoală cuvîntul clarificator al maestrului, meditează, stă cu chipul încruntat şi, la sfîrşit, ca iluminat de adevăr, îşi înalţă capul pentru a-şi exprima eliberarea din eroare, cucerirea cunoaşterii. Dar Beatrice nu e doar învăţătoarea: este şi femeia care deja pe pămînt fusese obiectul iubirii poetului: între acea experienţă de dragoste, înflorită la optsprezece ani şi aceasta, care iluminează în Paradis, nu există o evoluţie: Beatrice este indicată aici ca femeia care, prin iubire şi învăţătură (inclusiv iubirea îl învăţa calea spre absolut), îl eliberează, îi deschide mintea, îl călăuzeşte spre adevăr, spre Dumnezeu. Aici stă semnul continuităţii figurii Beatricei (şi a vieţii poetului): ea este inspirată de Dumnezeu să devină mediatoarea, prin afecţiune şi cunoaştere, între realitate şi divinitatea creatoare” (T. Di Salvo). “Dar o viziune...: acel dar întrerupe gestul lui Dante; o neaşteptată viziune îl opreşte, iar el uită să mai vorbească. Naturaleţea absolută, chiar şi în Paradis, a psihologiei danteşti, dă unul dintre cele mai mari motive de admirare a poemului” (Chiavacci Leonardi).

10. Quali per vetri trasparenti e tersi,
            o ver per acque nitide e tranquille,
            non sì profonde che i fondi sien persi,
13. tornan d’i nostri visi le postille
            debili sì, che perla in bianca fronte
            non vien men forte a le nostre pupille;
16. tali vid’ io più facce a parlar pronte;
            per ch’io dentro a l’error contrario corsi
            a quel ch’accese amor tra l’omo e ‘l fonte.

            «Cum din sticla transparentă şi lucioasă, ori din apa netedă şi liniştită, nu adîncă de să i se piardă străfundul, se-ntorc efigiile chipului nostru aşa palide că perla de pe fruntea albă abia ne străbate la pupile; la fel am văzut mai multe chipuri gata de-a vorbi; la care în greşeala opusă am căzut, decît cea care a aprins iubirea dintre om şi oglinda apei» (v. 10-18). Din sticla transparentă, ori din apa limpede, se reflectă trăsăturile noastre în mod mai atenuat, încît abia se zăresc, asemeni perlei ce împodobeşte fruntea albă a unei femei. La fel de neclare i-au apărut cîteva chipuri care voiau să-i vorbească. Dante a căzut în greşeala opusă celei comise de Narcis, care şi-a văzut propria imagine oglindită în adîncul fîntînii. “Aşa palide...: această ultimă imagine accentuează fineţea trăsăturilor: atît de eterice încît o perlă pe fruntea albă de femeie nu ajunge mai greu în ochii noştri. Se face aluzie la obiceiul doamnelor de atunci de-a purta o perlă pe frunte, fixată cu o bentiţă de mătase, sau pe fileul care ţinea părul strîns, după cum se poate vedea în picturile vremii. Luminozitatea comparaţiei sugerează aspectul perlat al acelor chipuri, pe fundalul corpului lunar, aproape imposibil de distins unele de altele” (Chiavacci Leonardi). “Dante confundă chipurile duhurilor fericite, care-i apar, cu imagini reflectate, făcînd astfel greşeala inversă faţă de Narcis care, oglindindu-se în apa fîntînii, a crezut că se află în prezenţa unui om adevărat şi s-a îndrăgostit de acea umbră reflectată (Ovidiu, Metamorfoze III, v. 413-510). Revenirea, la începutul cîntului III, la un conţinut mai sentimental şi descriptiv, faţă de cel ştiinţific-moral despre petele lunare, recuperează experienţa din Rimele de tinereţe: atmosfera impalpabilă din acele vremuri fericite (acel soare ce-ntîi mi-a încălzit cu iubire pieptul), aceeaşi bogăţie afectivă, în stare să-i confere un ton intim şi sobru expresiei (mi-a dezvăluit înfăţişarea frumosului adevăr), aceeaşi folosire de imagini eterice, vagi, onirice (cum din sticla transparentă şi lucioasă), unde realitatea pare să se destrame în notaţii picturale (aşa palide că perla de pe fruntea albă...), sau în finaluri muzicale (nu adîncă de să i se piardă străfundul), construite din sunete fără stridenţe, transparente ca apa netedă şi liniştită. Şi tehnica expresivă este la fel: «O sintaxă mereu limpede şi liniară, fără o tensiune retorică fabricată, fără inversiuni şi răsuciri de construcţie, fără fracturi artificiale sau rupturi» (Marti). Întorcîndu-se la sugestiile, gingăşiile şi sensibilitatea rafinată din lirica sa de tinereţe, Poetul va cere ajutorul pentru a reda în mod concret lumea în care materia se descompune în spirit sau devine o vibraţie luminoasă. Pe această întoarcere, pe care anii şi împrejurările vieţii au îmbogăţit-o cu experienţă şi au aprofundat-o, Poetul va construi nu doar episodul cu Piccarda, ci toată poezia din Paradis” (E.A. Panaitescu).

19. Sùbito sì com’ io di lor m’accorsi,
            quelle stimando specchiati sembianti,
            per veder di cui fosser, li occhi torsi;
22. e nulla vidi, e ritorsili avanti
            dritti nel lume de la dolce guida,
            che, sorridendo, ardea ne li occhi santi.

            «Îndată ce le-am zărit, crezîndu-le chipuri oglindite, spre a vedea ale cui erau mi-am întors ochii; şi nimic n-am văzut şi i-am răsucit înainte, aţintiţi în privirile dulcii călăuze care, zîmbind, ardea cu ochii-i sfinţi» (v. 19-24). Convins că era vorba de nişte reflectări, Dante s-a întors să vadă cine era. Neobservînd nimic în spatele său, s-a răsucit din nou în faţă, cerînd lămuriri cu privirile de la Beatrice, care i-a zîmbit. “Spre a vedea ale cui erau...: naturaleţea absolută a gestului – Dante se întoarce îndărăt, căutînd persoanele reale, a căror reflectare palidă o vedea pe corpul lunar – subliniază, ca de obicei, caracterul verosimil al lumii de apoi, pe care poemul o trasează” (Chiavacci Leonardi). “Situaţia devine pe neaşteptate dinamică şi dramatică: se trece de la o privire la alta, de la o certitudine la o îndoială, la o confuzie, la o rătăcire, la intuirea unei lumi inefabile şi magice: de aici privirea finală a poetului, care caută siguranţa şi se întoarce spre Beatrice, sursă de certitudine şi adevăr: care însă zîmbeşte, iar surîsul i-ar putea părea poetului batjocoritor. Nu e aşa, va spune îndată Beatrice: este un zîmbet cald, afectuos, de mamă ce surîde la greşelile copilului” (T. Di Salvo).

25. «Non ti maravigliar perch’ io sorrida»,
            mi disse, «appresso il tuo püeril coto,
            poi sopra ‘l vero ancor lo piè non fida,
28. ma te rivolve, come suole, a vòto:
            vere sustanze son ciò che tu vedi,
            qui rilegate per manco di voto.

            «‘Nu te mira că zîmbesc’, mi-a spus, ‘de gîndirea ta naivă, căci pe adevăr talpa încă nu ţi-e înfiptă, ci te abate, după obicei, în gol: substanţe adevărate sînt ce vezi, aici ţinute de jurămîntul neţinut» (v. 25-30). Beatrice l-a îndemnat să nu fie surprins că ea zîmbeşte în faţa naivităţii lui. Gîndirea lui Dante încă nu este ancorată în noile realităţi ale Paradisului. Imaginile din faţa lui sînt duhuri reale, nu simple reflectări. Ele se află acolo pentru că şi-au încălcat jurămintele. “Discursul se articulează în următoarele informaţii: 1) tu încă mai gîndeşti în termeni copilăreşti, inadecvaţi, fiindcă ai o viziune imperfectă a adevărului şi te laşi condus de ipotezele inconsistente ale oamenilor; 2) imaginile reflectate sînt duhuri adevărate, cu trăsături nesigure în raport cu condiţia lor de fericire; 3) sufletele pe care le vezi aici nu şi-au respectat jurămîntul de castitate, prin care s-au legat în faţa lui Dumnezeu; de aceea, pentru incapacitatea lor de a-şi respecta jurămîntul, apar în cerul Lunii, de unde provin influenţele de voinţă nesigură şi instabilitate” (T. Di Salvo). “În cîntul IV (v. 28-39), Dante va explica ordinea morală din Paradis, subliniind deosebirea dintre un Paradis fizic şi un Paradis spiritual. Întrucît fiecare duh se află în cerul care, cu influenţa sa, i-a determinat firea în momentul conceperii sau al naşterii, cele ce nu şi-au împlinit complet jurămintele făcute apar în cerul Lunii. Într-adevăr la aceia care se supun influenţelor sale apare, după opinia lui Buti, o anumită «nestatornicie», în dorinţa manifestată în faţa binelui” (E.A. Panaitescu). “Aici ţinute...: termenul ţinute indică locul cel mai îndepărtat de Dumnezeu; la fel spune Virgiliu despre sine în Limb (Purg. XXI, 18). După cum se va explica mai apoi, duhurile fericite locuiesc de fapt toate în Empireu, dar cu trepte diferite de fericire; apariţia lor în diversele cercuri reflectă concret acea gradaţie (cf. IV, 28-39)” (Chiavacci Leonardi).

            31. Però parla con esse e odi e credi;
            ché la verace luce che le appaga
            da sé non lascia lor torcer li piedi».

            «Deci vorbeşte-le şi ascultă şi crede; căci lumina adevărată ce le răsplăteşte de ea nu le lasă a se depărta’» (v. 31-33). Dante li se poate adresa şi le poate da crezare, întrucît duhurile se bucură toate de favoarea adevărului revelat de Bunul Dumnezeu. “Avertismentul ar putea să pară de prisos, dar e bucuria de a-i da o veste bună lui Dante: aici nu vei găsi duhuri mincinoase, ca în Infern, nici duhuri încă excluse de la vederea lui Dumnezeu, ca în Purgatoriu; aici e sinceritatea duhurilor şi înţelepciunea gîndirii; acesta e ţinutul adevărului absolut” (Steiner).

34. E io a l’ombra che parea più vaga
            di ragionar, drizza’mi, e cominciai,
            quasi com’ uom cui troppa voglia smaga:
37. «O ben creato spirito, che a’ rai
            di vita etterna la dolcezza senti
            che, non gustata, non s’intende mai,

            «Şi eu spre umbra ce părea mai doritoare de-a vorbi m-am îndreptat şi-am început, ca omul împins de prea mare zor: ‘Oh, spirit bine făurit, ce simţi a razelor vieţii veşnice blîndeţe care, negustată, în veci nu se pricepe» (v. 34-39). Dante i s-a adresat duhului ce părea mai dornic de a-i vorbi. I-a cerut spiritului mîntuit – care se bucură de lumina blîndă a vieţii eterne, pe care n-o pot înţelege decît cei ce-au resimţit-o – să-i destăinuie numele şi povestea sa. “Încredinţat unei femei şi concentrat pe iubire (femeia este pentru Dante vehiculul, sau mai bine zis figura însăşi a iubirii, aşa cum Beatrice a fost pentru el, iar primul vers al cîntului ne-o aminteşte), acest discurs inaugural despre starea duhurilor fericite ne apare ca o replică la cîntul V din Infern, unde prima dintre damnaţi – şi prima persoană, în absolut, cu care Dante vorbeşte în lumea de dincolo – e de asemeni o femeie, a cărei viaţă a fost şi ea marcată de iubire şi care ştie vorbi numai despre iubire. Dar o iubire care a condus-o la moartea trupului şi a sufletului. Două iubiri diferite marchează intrarea în cele două ţinuturi diferite, în cele două destine omeneşti diferite. Doar iubirea mişcă inima omului şi îi decide soarta. Iar cele două poveşti paralele au ambele o mare intensitate şi forţă poetică, întrucît autorul a cunoscut personal ambele iubiri, tragismul primeia şi sublimul celeilalte, care l-a mîntuit (XXVI, 55-62). Pe cît de pătimaşă şi dramatică e prima, pe atît de divin liniştită, în pacea pe care o descrie, şi totodată umilă în gingăşia conştientă a protagonistei, este aceasta, unde fragilitatea umană se revanşează, recunoscîndu-se ca atare şi lăsîndu-se deplin în seama iubirii lui Dumnezeu. Fiindcă, aşa cum s-a observat cu profunzime, tocmai unei creaturi fără putere i-a încredinţat Dante misiunea de-a vorbi despre realitatea iubirii în Paradis. În cei lipsiţi de putere, mai mult decît în cei plini de forţă, străluceşte şi se manifestă taina iubirii lui Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi).

40. grazïoso mi fia se mi contenti
            del nome tuo e de la vostra sorte».
            Ond’ ella, pronta e con occhi ridenti:
43. «La nostra carità non serra porte
            a giusta voglia, se non come quella
            che vuol simile a sé tutta sua corte.

«mi-ar fi drag să-mi destăinui numele tău şi soarta voastră’. La care ea, repede şi cu ochii zîmbitori: ‘A noastră iubire nu-ncuie porţi în faţa voinţei drepte, ca aceea ce-şi vrea cu sine asemeni întreaga sa curte» (v. 40-45). La rugămintea lui Dante, duhul s-a grăbit să-i răspundă surîzător: iubirea divină, care le stimulează, întîmpină favorabil orice dorinţă cinstită, la fel cum Dumnezeu se bucură să vadă, alături de sine şi în asemănare cu el, o suită animată de gînduri bune. “Observaţi cum, în reprezentarea poetului, Paradisul este ca o curte, în care seniorul dă poruncă să se deschidă porţile şi să fie primiţi supuşii pentru a fi răsplătiţi. Observaţi de asemeni că imaginea Paradisului-curte domnească este aceea a unui loc închis, expresie a unei societăţi închise, exclusive, unde numai puţini sînt primiţi; imaginea se precizează îndată, cînd vom afla că vorbeşte o călugăriţă, căreia i-a fost drag să stea într-o mănăstire” (T. Di Salvo).

46. I’ fui nel mondo vergine sorella;
            e se la mente tua ben sé riguarda,
            non mi ti celerà l’esser più bella,
49. ma riconoscerai ch’i’ son Piccarda,
            che, posta qui con questi altri beati,
            beata sono in la spera più tarda.

            «Am fost pe lume fecioară măicuţă; şi dacă mintea ta adînc în sinea-i priveşte nu mă va ascunde, măcar că-s mai frumoasă, ci o vei recunoaşte pe Piccarda care, pusă aici cu alte duhuri fericite, ferice-s în sfera mai înceată» (v. 46-51). Vorbeşte Piccarda, fostă călugăriţă şi tînără cunoscută odinioară de Dante. Între timp ea s-a înfrumuseţat sufleteşte prin urcarea în Paradis. Alături de alte duhuri mîntuite, se bucură acum în cerul Lunii, care se învîrte cel mai lent dintre toate. “Piccarda, fiica lui Simone Donati şi sora lui Forese, dragul prieten de tinereţe al lui Dante, şi a lui Corso, şeful detestat al facţiunii Negrilor la Florenţa, a fost amintită şi în Purgatoriu (cîntul XXIV, v. 13-15). Ştim că a aderat în tinereţe la ordinul clariselor şi a ieşit de-acolo pentru a se mărita cu un nobil florentin, Rossellino della Tosa, unul dintre cei mai turbulenţi reprezentanţi ai Negrilor. După unii cronicari ai vremii, ar fi fost răpită din mănăstire de fratele ei Corso, care a obligat-o să se mărite cu della Tosa. Aceasta e şi versiunea oferită de Dante, chiar dacă ne putem gîndi, în loc de o răpire propriu-zisă, la o serie de puternice presiuni exercitate asupra Piccardei ca să plece din mănăstire. Nu se ştie anul cînd s-a întîmplat asta (poate între 1283 şi 1293), dar Ottimo transmite o informaţie după care Piccarda, după ce-a fost răpită din mănăstire, «s-a îmbolnăvit şi şi-a sfîrşit zilele şi-a trecut la mirele cerului... Zice-se că amintitul beteşug şi moartea trupească i le-a trimis Acela care ne dăruieşte harul său, ascultîndu-i astfel rugăciunile smerite»” (E.A. Panaitescu). “Acest duh este aşadar sora lui Forese Donati, amintită de către acela cu afecţiune, în episodul citat din Purgatoriu, pe care celălalt frate, Corso, şeful facţiunii Negrilor, a scos-o cu forţa din mănăstirea S. Chiara in Monticelli de la Florenţa, pentru a o mărita cu Rossellino della Tosa, unul dintre conducătorii partidului său. Episodul, întîmplat probabil între 1283 şi 1293 – ani întipăriţi în memoria exilatului, cînd se petrec multe din cele mai importante episoade amintite în poem –, este consemnat de cronicari şi bine cunoscut primilor comentatori. Ei adăugau o concluzie legendară – repetată în alte vieţi de femei sfinte –, după care Piccarda, ajunsă în casa soţului, ar fi fost lovită de o boală care a urîţit-o, încît ea a ajuns să moară fără a-şi călca jurămîntul de castitate. Însă Dante ignoră, sau refuză, o asemenea legendă. Povestea lui – ca toate poveştile sale – e făcută din realităţi omeneşti, cu slăbiciunile şi suferinţele lor, asupra cărora intervenţia divină nu are niciodată un caracter magic, ci mereu spiritual şi interior” (Chiavacci Leonardi).

52. Li nostri affetti, che solo infiammati
            son nel piacer de lo Spirito Santo,
            letizian del suo ordine formati.
55. E questa sorte che par giù cotanto,
            però n’è data, perché fuor negletti
            li nostri voti, e vòti in alcun canto».

            «Dorinţele noastre, ce-s aprinse doar de plăcerea Duhului Sfînt, se bucură de cele făurite-n ordinul său. Şi astă soartă, ce pare foarte joasă, ni-i dată fiindcă ne-au fost încălcate jurămintele şi neţinute în parte’» (v. 52-57). Sentimentele celor de-acolo sînt în sintonie cu dorinţele Sfîntului Duh, care dispune (ordinul său) în funcţie de meritele fiecăruia în parte. Această condiţie, ce îi poate părea – celui ce priveşte de-afară – modestă, umilă, le-a fost dată fiindcă în timpul vieţii şi-au nesocotit jurămintele. “Duhurile din acest cer au făcut jurămînt de castitate şi prin asta şi-au cîştigat iubirea lui Dumnezeu: dar, prin violenţa oamenilor şi slăbiciunea lor personală, n-au putut să-l respecte, n-au fost puternice pînă la capăt, n-au ştiut în general să acţioneze cu eroica rezistenţă care se aştepta de la ele. De aici plasarea lor în cerul cel mai apropiat de pămînt, pe care astrologia îl indica drept cerul din care provin influenţele ce provoacă un caracter schimbător şi fapte şovăitoare; la fel de şovăitoare, schimbătoare au fost duhurile ce şi-au încălcat jurămîntul” (T. Di Salvo).

58. Ond’ io a lei: «Ne’ mirabili aspetti
            vostri risplende non so che divino
            che vi trasmuta da’ primi concetti:
61. però non fui a rimembrar festino;
            ma or m’aiuta ciò che tu mi dici,
            sì che raffigurar m’è più latino.

            «Şi eu către ea: ‘Pe minunata înfăţişare vă luceşte ceva divin, ce vă schimbă de la primele concepte: de aceea n-am fost iute-n amintire; dar acum mă ajută cele ce-mi spui, că redarea mi-e mai lină» (v. 58-63). În aspectul duhurilor mîntuite străluceşte o lumină supranaturală, care le transfigurează. De aceea Dante n-a recunoscut-o la prima vedere pe Piccarda, sora prietenului său din tinereţe. Dar cuvintele rostite de ea l-au ajutat acum să şi-o amintească. “Un tablou «mut, palid, neclintit, dar însufleţit de o ascunsă mişcare spirituală» (Momigliano) a prezentat primele duhuri fericite în versurile 10-16; ele par să răsară dintr-un spaţiu infinit, în care pe urmă se vor întoarce pentru a se disipa (v. 122-123), în timp ce se realizează la ele acel proces de dematerializare sau dizolvare, care le va duce, în cerurile următoare, să se transforme într-o horă de lumini, o vibraţie de cîntece şi rugăciuni, într-o nestăvilită mişcare de dans. Fericiţii din prima sferă încă mai păstrează ceva din urma figurii omeneşti (efigiile palide ale chipului), ce permite intuirea trăsăturii imponderabile a feţelor, «abia profilate şi bănuite» (Grabher), care deja reflectă transparenţa cerului şi pacea destinsă a sufletului (v. 85). Dar prezenţa divinului, care i se dezvăluie sufletului, operează o transfigurare (vă schimbă), încît Piccarda poate să afirme că este mai frumoasă: «În acea poetică neputinţă de-a da precizări – ceva divin – simţi rătăcirea contemplativă a lui Dante» (Grabher), în faţa duhului care l-a găsit pe Dumnezeu, cu totul potolit în viziunea sa. Sîntem departe deja de figurile şi scenele construite din materie şi din violentul realism al Infernului, ca şi de acelea făcute din umbre şi contururi subţiri şi îndulcite ale Purgatoriului” (E.A. Panaitescu).

64. Ma dimmi: voi che siete qui felici,
            disiderate voi più alto loco
            per più vedere e per più farvi amici?».
67. Con quelle altr’ ombre pria sorrise un poco;
            da indi mi rispuose tanto lieta,
            ch’arder parea d’amor nel primo foco:

            «Dar spune-mi: voi, ce sînteţi aici fericiţi, rîvniţi la alt loc mai înalt, spre a vedea mai bine şi-a fi mai îndrăgiţi?’. Cu alte umbre întîi a zîmbit uşor; apoi mi-a răspuns aşa voios, că părea să ardă de iubire-n primul foc:» (v. 64-69). Călătorul se interesează dacă duhurile aflate în cel mai îndepărtat cerc al Paradisului nu aspiră cumva să se apropie mai mult de iubirea lui Dumnezeu. O asemenea idee le face mai întîi să surîdă, apoi Piccarda îi răspunde cu multă afecţiune. “Dar spune-mi: este obişnuita trecere spre altceva, spre un subiect mai important. Dante nu zăboveşte pe amintirile pămînteşti, despre care va pune întrebări pe urmă. Pe el îl frămîntă să înţeleagă mai ales condiţia celui ce poate fi fericit în sfera mai înceată (v. 51). Dar cele două teme – condiţia paradisiacă şi condiţia pămîntească – anunţate încă de la început sînt, cum se va vedea, strîns legate una de cealaltă, iar raportul dintre ele constituie toată forţa şi frumuseţea cîntului” (Chiavacci Leonardi). “Dante încă o dată judecă faptele şi motivaţiile din lumea cealaltă după măsurile pămînteşti: la curţile nobiliare, lumea se angajează într-o tensiune competitivă, pentru a se căţăra pe treptele piramidei puterii şi ale ierarhiei; la fel se întîmplă oare şi în Paradis? Există oare printre fericiţi o scară de merite, care îi privilegiază şi le oferă mai multă vizibilitate, mai mare fericire?” (T. Di Salvo). “Dumnezeu este primul foc, adică prima iubire, prin caracterul sublim al sentimentului şi pentru că de la El provine orice iubire concretă” (E.A. Panaitescu).

70. «Frate, la nostra volontà quïeta
            virtù di carità, che fa volerne
            sol quel ch’avemo, e d’altro non ci asseta.
73. Se disïassimo esser più superne,
            foran discordi li nostri disiri
            dal voler di colui che qui ne cerne;

            «‘Frate, voinţa noastră-i potolită de virtutea harului, care ne face să vrem doar ce-avem şi de altele nu ne însetează. De-am dori să fim mai sus, nu ni s-ar potrivi dorinţa cu voia celui ce aici ne deosebeşte» (v. 70-75). Piccarda îl lămureşte că iubirea de Dumnezeu (virtutea harului) le face să dorească doar ceea ce au. Intenţia de-a fi promovate, într-un cerc superior, ar intra în contradicţie cu judecata Creatorului, care fiecăruia i-a atribuit, cu înţelepciune, locul care i se cuvine. “Dante întrebase dacă există în Paradis o ierarhie a fericirii şi aşadar dorinţa, din partea fericiţilor mai puţin privilegiaţi, de-a merge mai sus. Însă această ipoteză este în contrast cu natura fericirii paradisiace, care se întemeiază pe deplina realizare a dorinţelor, pe satisfacerea totală a oricărei aşteptări. Dacă n-ar fi aşa, Paradisul ar fi ca o curte pămîntească, unde orice curtean încearcă mereu să fie mai aproape de senior: ar fi populat de lume nefericită, fiindcă este într-o continuă dorinţă de îmbunătăţire a statutului său. În Paradis, în schimb, orice duh fericit este cu totul mulţumit de locul pe care-l ocupă, fiindcă vede că i-a fost atribuit: 1) în raport cu meritele sale efective, cu ceea ce a făcut pe pămînt, nu cu ceea ce face sau ar trebui să facă în Paradis; 2) în raport cu capacitatea sa de fericire (nu e egală pentru toţi: dar nimeni, pe această scară de valori, nu este nefericit). Fiecare duh, cu alte cuvinte, îşi vede concretizată capacitatea de-a fi atins de harul fericirii, vede că alţii sînt mai sus, dar nu resimte nici o dorinţă de a-şi depăşi situaţia, deoarece capacităţile sale de fericire sînt desăvîrşite. Aşadar fiecare e fericit, dar fiecare în alt mod” (T. Di Salvo).

76. che vedrai non capere in questi giri,
            s’essere in carità è qui necesse,
            e se la sua natura ben rimiri.
79. Anzi è formale ad esto beato esse
            tenersi dentro a la divina voglia,
            per ch’una fansi nostre voglie stesse;

«şi aceasta vei vedea că nu încape în aste cercuri, unde traiu-n caritate e necesse şi dacă la natura ei te gîndeşti bine. Ba chiar e obligatoriu pentru fericitul esse să ne păstrăm în cadrul voinţei divine, cu care se contopesc voinţele noastre» (v. 76-81). În cercurile Paradisului este imposibil să apară orice fractură între voia Domnului şi dorinţa spiritelor mîntuite. Acolo viaţa în iubire este obligatorie, dacă ne gîndim la însăşi natura iubirii, ce presupune o deplină contopire cu voinţa divină. “Imaginea finală este aceea a unei imensităţi de duhuri fericite, distribuite ierarhic, pline de dorinţe, dar fiecare pe deplin adaptat dorinţelor lui Dumnezeu. Nu există în această lume ierarhic dispusă nici o disonanţă, nici un motiv de discordie: toate voinţele se unifică în cea a Domnului, şi nu pentru că i se aservesc, ci fiindcă spre ea tind în mod liber, fericit, ca spre termenul suprem de referinţă. Dumnezeu coboară în suflete, le stîrneşte eterna dorinţă, iar duhurile tind să se împlinească în El: se realizează o convergenţă a mişcării descendente şi ascendente” (T. Di Salvo). “Capere şi necesse, la fel ca esse şi etsi care urmează, sînt pure latinisme scolastice, incluse cu toată naturaleţea în discursul Piccardei care, deşi foarte înalt din punct de vedere teologic, le absoarbe fără nici un efort. Este un exemplu de discurs teologic în Paradis, cînd limbajul este înălţat să exprime lucruri pînă atunci complet ignorate în italiană. Acei termeni le erau foarte cunoscuţi cititorilor (la fel ca azi mulţi termeni în engleză din limbajul ştiinţific) şi nu exista altă modalitate de-a exprima acele concepte cu precizie. Dar noua limbă creată de Dante (să ne amintim amestecul de latină liturgică şi virgiliană din Purg. XXX, 19-21) este astfel încît densitatea ei lexicală şi ritmică include fără fracturi pasaje latine, care parcă doar aşa se puteau formula” (Chiavacci Leonardi).

            82. sì che, come noi sem di soglia in soglia
            per questo regno, a tutto il regno piace
            com’ a lo re che ‘n suo voler ne ‘nvoglia.

«aşa cum stăm noi din treaptă-n treaptă în acest regat, întregului regat îi place ca şi regelui ce cu voia lui ne-mbie» (v. 82-84). Dispunerea ierarhică a sufletelor în Paradis este pe placul întregului ţinut, după cum este şi pe placul Domnului, ce revarsă asupra spiritelor mîntuite dorinţe corespunzătoare cu voia sa. “Condiţia esenţială a fericirii nu este varietatea, ci unitatea; mentalitatea medievală refuză multiplicitatea, diversitatea, în afară de situaţiile cînd este vorba de diversificarea aceleiaşi teme, a aceluiaşi motiv. Prevalează mereu conceptul că toate pleacă din unitate şi toate trebuie să revină la unitate, la un numitor comun care marchează orice. Poate că în această opţiune între unitate şi multiplicitate, între continuitate şi mişcare, între uniformitate şi diviziune stă cea mai substanţială diferenţă dintre civilizaţia creştin-medievală şi civilizaţia modernă, raţionalistă şi romantică” (T. Di Salvo).

85. E ‘n la sua volontade è nostra pace:
            ell’ è quel mare al qual tutto si move
            ciò ch’ella crïa o che natura face».
88. Chiaro mi fu allor come ogne dove
            in cielo è paradiso, etsi la grazia
            del sommo ben d’un modo non vi piove.

            «Şi-n voia lui stă pacea noastră: ea-i marea în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face’. Limpede mi-a fost atunci că totul în cer e Paradis, etsi harul binelui suprem nu picură la fel» (v. 85-90). În voinţa lui Dumnezeu stă pacea sufletelor mîntuite, care îşi ating astfel fericirea. Acolo, în voia Domnului, se adună, ca într-o mare, toate lucrurile create de el direct sau prin intermediul naturii. Dante a înţeles fulgerător că toate locurile din Paradis asigură fericirea, deşi harul divin acţionează diferit asupra lor. “Demonstraţia Piccardei are un caracter doctrinar-explicativ, ca şi cele precedente ale Beatricei (cîntul I, v. 103-141 şi cîntul II, v. 61-148), care pretind o asemenea demonstraţie, prin aceeaşi solemnitate a subiectului şi demnitate a stilului, dar pe care, din punct de vedere poetic, ea le depăşeşte, în virtutea unei mai puternice vibraţii lirice: tema tratată – fericirea înţeleasă ca o confluenţă armonioasă a tuturor fiinţelor în Dumnezeu – devine sentiment, şi nici nu este altceva decît sentimentul de iubire ce pătrunde şi iluminează străfundul sufletesc al Piccardei. Dezbaterea are un prim început în v. 43-44: în Paradis iubirea ce leagă sufletele fericite de Dumnezeu şi pe toate între ele îşi ia forma după cea divină, care vrea să-i semene întreaga sa curte. De aceea voinţa fericiţilor intră în sintonie cu voinţa divină, acceptînd ordinea universală stabilită de Dumnezeu (v. 52-54), ba chiar bucurîndu-se de cele pe care El le îndrăgeşte, le vrea şi le dispune. Dar îndoiala lui Dante (nu doresc oare sufletele dispuse în cerul cel mai de jos alt loc mai înalt?) pretinde o demonstraţie mai aprofundată, căci modul de gîndire pămîntesc şi cel paradisiac par aici să se opună, fără vreo cale de mijloc. În lumea noastră, de fapt, viziunea unei condiţii de viaţă mai bune ne împinge la dorinţa să o obţinem, ba chiar să fim invidioşi. Adineaori, însă, Piccarda a afirmat că pusă aici cu alte duhuri fericite, ferice-s în sfera mai înceată. Din punct de vedere obiectiv, există în lumea cerească o fericire mai mare sau mai mică (v. 89-90), ce corespunde unui merit mai mare sau mai mic, dar din punct de vedere subiectiv orice suflet este absolut fericit, căci gradul de fericire ce i-a fost atribuit este proporţional cu meritele sale. Extinderea amplă a cuvintelor Piccardei îşi găseşte momentul de intens lirism, atunci cînd fericirea care luceşte pe minunata înfăţişare a duhurilor este definită ca împlinire, în fiecare, a voinţei divine, drept care voinţele individuale doresc doar ceea ce doreşte Dumnezeu. În această voinţă supremă, care este împăcarea oricărei aspiraţii, îşi găseşte împăcarea orice creatură, care se mişcă anevoios pe marea întinsă a fiinţei (cîntul I, 113): inclusiv pelerinul frămîntat care din pădurea întunecată a ajuns la binele suprem” (E.A. Panaitescu). “Poezia din episodul cu Piccarda rezultă, dincolo de relatarea aluzivă a vieţii ei, din această zonă pe care Croce ar defini-o «structurală» şi pe care un critic atent de factura lui Cosmo a considerat-o efectiv «substanţa episodului». Fireşte că aceste terţine, deşi se sprijină, ca orice parte doctrinară a Comediei, pe terminologia scolasticii, se dezvoltă în cadenţele emoţionate ale unui imn religios: imnul supremei abandonări a creaturii în voia lui Dumnezeu. Forţa interioară ce sprijină aceste versuri e dezvăluită de prezenţa triadei flacără-iubire-dorinţă: motivul razei luminoase, care a deschis cîntul, se transformă de fapt în imaginea focului (v. 69), lumina adevărului din versul 2 devine acum virtutea harului, care atrage orice dorinţă (face să vrem... dorinţa... voinţele noastre... întregului regat îi place), pe cînd repetiţia insistentă a cuvintelor egale sau aproape egale, de parcă vocea n-ar şti să se despartă de ele, subliniază bucuria ameţitoare a duhului. Se creează astfel «imagini de scufundată contopire mistică, într-un constant ritm ascensional... într-o îngemănare cu totul lirică. O reflectare fericit emblematică a perfectei contopiri dintre adevăr şi iubire, dintre lumină şi aspiraţie, este ceea ce transpune includerea în voinţa divină, în ampla, infinita întindere a mării, în care toate curg, cele pe care el le creează şi pe care natura le face (v. 86-87): o imagine de naufragiu şi de imensă beatitudine, de moarte şi de înec, într-o viaţă îmbătată de infinit, acolo unde Dumnezeu este ţinta veşnică a iubirii eterne...» (Marti)” (E.A. Panaitescu). “Limpede mi-a fost atunci: fericirea este împăcare totală, fără rezerve, dar nu e platitudine uniformă: răsplata prezenţei divine le e tuturor garantată, dar în măsură proporţională cu adeziunea mai mare sau mai mică la Dumnezeu” (T. Di Salvo).

91. Ma sì com’ elli avvien, s’un cibo sazia
            e d’un altro rimane ancor la gola,
            che quel si chere e di quel si ringrazia,
94. così fec’ io con atto e con parola,
            per apprender da lei qual fu la tela
            onde non trasse infino a co la spuola.

            «Dar cum se-ntîmplă că o hrană te satură şi la alta încă îţi rămîne pofta, că dintr-una mai ceri şi de alta mulţumeşti, la fel am făcut eu cu vorba şi cu fapta, pentru a şti de la ea care a fost pînza pe care n-a dus la capăt suveica» (v. 91-96). Aşa cum de-o mîncare te saturi şi din alta mai doreşti, cum dintr-una mai ceri şi pe cealaltă o refuzi, la fel i-a răspuns călătorul Piccardei la lămuriri, întrebînd-o ce jurămînt a încălcat. “Pînza: metafora-comparaţie (viaţa ei monahală a fost ca o pînză neterminată) provine din şi este sugerată de imaginea domestică a femeilor atente la munca lor cu suveica, pentru a-şi termina activitatea. Face parte din arta dantescă această împletire de elemente sublime, teologice sau eroice şi elemente familiare, imagini domestice, desprinse dintr-o atitudine de totală adeziune la datele concrete oferite de realitate” (T. Di Salvo).

            97. «Perfetta vita e alto merto inciela
            donna più sù», mi disse, «a la cui norma
            nel vostro mondo giù si veste e vela,

            «‘Viaţa perfectă şi înaltul merit încerează o doamnă mai sus’, mi-a zis, ‘după regulile cui în lumea voastră unele-şi iau haină şi văl» (v. 97-99). O femeie foarte virtuoasă, care şi-a cîştigat locul în ceruri, a întemeiat pe pămînt un ordin monahal. “«Istoria vieţii omeneşti urmează descrierii vieţii divine» (Malagoli) şi este introdusă de figura Sfintei Clara din Assisi (1194-1253) care, urmînd exemplul dat de Sfîntul Francisc, a părăsit viaţa cotidiană şi a întemeiat un ordin monahal pustnic (al clariselor). Metafora Cristos-mire, din centrul terţinei 100, le precedă pe cele asemănătoare, cu care Sfîntul Toma îl va prezenta pe Sfîntul Francisc în cîntul XI din Paradis” (E.A. Panaitescu).

            100. perché fino al morir si vegghi e dorma
            con quello sposo ch’ogne voto accetta
            che caritate a suo piacer conforma.

«ca pînă la moarte să vegheze şi să doarmă cu mirele ce primeşte jurăminte care-şi supun plăcerea în faţa harului său» (v. 100-102). Cele care intră în acel ordin monastic îşi petrec restul vieţii alături de Isus, mirele căruia i se adresează jurămintele de castitate. “Piccarda a fost aşadar o călugăriţă clarisă şi prin jurămîntul de castitate şi-a realizat cununia cu Cristos. Terminologia acestui raport Cristos-măicuţă (mire, să vegheze, să doarmă) este cea a raportului matrimonial, aici folosită în sens religios, conform valorii mistice după care trecerea la pustnicie era o căsătorie, în care se trăiau pe plan moral şi psihologic experienţele întîlnirii carnale” (T. Di Salvo). “Figura mirelui, pentru a exprima legătura lui Dumnezeu cu omul, se află în Evanghelii (Matei 9, 15 şi 25, 1-13; Ioan 3, 29). Este o figură proprie limbajului mistic în general şi, în particular, folosită de tradiţia creştină pentru sufletul consacrat lui Dumnezeu prin jurăminte religioase” (Chiavacci Leonardi).

103. Dal mondo, per seguirla, giovinetta
            fuggi’mi, e nel suo abito mi chiusi
            e promisi la via de la sua setta.
106. Uomini poi, a mal più ch’a bene usi,
            fuor mi rapiron de la dolce chiostra:
            Iddio si sa qual poi mia vita fusi.

            «Din lume, pentru a o urma, am fugit de tinerică şi-n straiele ei m-am închis şi-am promis să mă ţin de tagma ei. Oamenii apoi, mai deprinşi cu răul decît cu binele, m-au tîrît afară din dulcele schit: Domnul ştie care mi-a fost viaţa pe urmă» (v. 103-108). Încă din tinereţe, Piccarda s-a îndepărtat de plăcerile lumeşti, promiţînd să urmeze regulile ordinului clariselor. Însă oamenii nelegiuiţi au scos-o cu forţa din îndrăgita mănăstire. Doar Dumnezeu ştie cum a trăit după aceea, fiind obligată să se mărite. “Piccarda este, alături de Francesca şi de Pia, una din figurile asupra cărora critica s-a oprit cu plăcere, pentru a remarca, după examinarea fiecărei nuanţe, originea emoţiei produse de ele. Dacă momentul imnului dedicat fericirii este cel mai aprins şi vibrant, terţinele 46, 103 şi 106 sînt cele mai umane, cele mai apropiate de noi, fiindcă sînt bogate în elemente care, în ciuda transferului lor pe un plan supranatural, îşi menţin intact patosul de sentimente şi amintiri pămînteşti. Povestea Piccardei e descărnată, închisă între două momente (am fost pe lume fecioară măicuţă şi m-au tîrît afară din dulcele schit), care îşi găsesc încheierea, împăcarea, doar în Dumnezeu (Domnul ştie care mi-a fost viaţa pe urmă): îi e caracteristică lui Dante «capacitatea de-a desena o viaţă dintr-o linie şi de-a schiţa în jurul ei aureola unui suflet» (Momigliano). Concreteţea poetică a Piccardei din cîntul III îşi găseşte anticiparea în expresiile luminoase prin care fratele ei, Forese, a prezentat-o în Purgatoriu (cîntul XXIV, v. 13-15: Sora mea, ce nu ştiu de era mai frumoasă decît virtuoasă, fericită triumfă în Olimpul înalt deja cu coroana ei). În aceste versuri era prevestită, alături de triumful paradisiac, dificultatea cuceririi lui, după o luptă care i-a adus Piccardei, pe modelul vechilor atleţi victorioşi, coroana premiului. Astfel se naşte elegia Piccardei, o poveste cu totul pămîntească, pe care lumina divină a învăluit-o deja într-o amintire ce se pierde în depărtare. Grabher, comentînd versurile, a găsit poate accentele cele mai sugestive pentru a lumina figura acestei florentine care, apărînd pe neaşteptate în primul cerc din Paradis, pare să-i readucă lui Dante amintirea Florenţei din tinereţe, a unei cetăţi făcute din violenţe, dar şi din virtuţi stăruitoare, în care Poetul şi-a trăit iubirea pentru Beatrice şi a creat, în Vita Nova, o rafinată poezie religioasă” (E.A. Panaitescu).

109. E quest’ altro splendor che ti si mostra
            da la mia destra parte e che s’accende
            di tutto il lume de la spera nostra,
112. ciò ch’io dico di me, di sé intende;
            sorella fu, e così le fu tolta
            di capo l’ombra de le sacre bende.

            «Şi cealaltă sclipire, ce ţi se-arată-n dreapta mea şi care se-aprinde de toată lumina sferei noastre, ceea ce zic de mine, la ea se referă: a fost măicuţă şi la fel i s-a smuls de pe cap umbra sfintelor văluri» (v. 109-114). Strălucirea care se vede alături de Piccarda şi care preia lumina Lunii îi aparţine unui duh cu o poveste asemănătoare: la fel ca ea, a fost îndepărtată cu forţa din mănăstire pentru a fi măritată. “Cealaltă sclipire: este Constanţa, fiica lui Roger al II-lea d’Altavilla şi descendenta casei normande. Născută în 1154, s-a măritat în 1185 cu împăratul Henric al VI-lea de Hohenstaufen, aducîndu-i ca zestre regatul Siciliei. Rămasă văduvă în 1197, a fost regenta şi tutoarea fiului ei Frederic al II-lea. A murit în 1198. Mediile guelfe, foarte ostile casei imperiale (Frederic al II-lea şi apoi Manfred), au răspîndit legenda potrivit căreia Constanţa s-ar fi retras într-o mănăstire din Palermo. De aici ar fi fost scoasă la ordinul autorităţilor ecleziastice, care i-ar fi pus la cale măritişul cu Henric al VI-lea, pentru ca regatul normand, care în ultima vreme se arătase rebel faţă de Biserică, să revină în cadrele Imperiului (cf. Villani, Cronica V, 16). Poetul, acceptînd această versiune a faptelor, elimină orice asprime polemică şi, cum a făcut-o deja în Purgatoriu (cîntul III, v. 113), prezintă figura Constanţei într-o aureolă de mare solemnitate, care i-a îndemnat pe unii critici să vadă în strălucirea sfinţeniei ce-o înconjoară pe măreaţa Constanţa inclusiv strălucirea demnităţii imperiale, reprezentate de ea în timpul vieţii” (E.A. Panaitescu). “Persoana imperială îşi menţine în Paradisul dantesc toată sacralitatea istorică, după cum se va vedea în prezentarea lui Iustinian (VI, 4-6) şi a lui Henric al VII-lea (XXX, 133-138)” (Chiavacci Leonardi).

            115. Ma poi che pur al mondo fu rivolta
            contra suo grado e contra buona usanza,
            non fu dal vel del cor già mai disciolta.

            «Dar şi dacă-n lume a fost readusă, împotriva voinţei şi-a bunei cuviinţe, n-a fost în veci de văluri la inimă lipsită» (v. 115-117). În ciuda vieţii mondene la care a fost constrînsă, împărăteasa şi-a păstrat în suflet pioşenia. “În inima ei a fost mereu o călugăriţă şi a continuat să rîvnească după viaţa monahală, chiar şi în existenţa lumească la care a fost obligată” (T. Di Salvo).

118. Quest’ è la luce de la gran Costanza
            che del secondo vento di Soave
            generò ‘l terzo e l’ultima possanza».
121. Così parlommi, e poi cominciò ‘Ave,
            Maria’ cantando, e cantando vanio
            come per acqua cupa cosa grave.

            «Aceasta e lumina măreţei Constanţa, ce din a doua vijelie svabă a născut a treia şi ultima-i tărie’. Aşa mi-a vorbit şi-apoi a început să cînte ‘Ave, Maria’, şi cîntînd a dispărut ca-n ap-adîncă lucrul greu» (v. 118-123). Duhul strălucitor este al Constanţei, împărăteasa care din Henric al VI-lea, al doilea vlăstar al casei svabe (după Frederic I Barbarossa), l-a născut pe Frederic al II-lea, al treilea şi ultimul vlăstar al acelei familii puternice. După aceste explicaţii, cîntînd suav, Piccarda a pierit în lumină, aşa cum se scufundă un obiect greu într-o apă adîncă. “Constanţa, din căsătoria cu Henric al VI-lea, al doilea împărat din familia svabă, l-a născut pe Frederic al II-lea, al treilea şi ultimul suveran svab, care a fost «ultimul împărat al romanilor» (Convivio IV, III, 6), fiindcă, după moartea sa din 1250, Imperiul, în opinia lui Dante, a rămas cu tronul vacant pînă la încoronarea lui Henric al VII-lea de Luxemburg în 1312. Termenul vijelie, pentru a-i indica pe reprezentanţii familiei svabe, poate că se referă la întîmplările din această familie şi la forţa cu care ea a răscolit istoria europeană. Soave este forma italienizantă, folosită pe-atunci, pentru termenul german Schwaben” (E.A. Panaitescu).

124. La vista mia, che tanto lei seguio
            quanto possibil fu, poi che la perse,
            volsesi al segno di maggior disio,
127. e a Beatrice tutta si converse;
            ma quella folgorò nel mïo sguardo
            sì che da prima il viso non sofferse;
130. e ciò mi fece a dimandar più tardo.

            «Privirea mea, ce-atît a urmărit-o cît i-a fost cu putinţă, după ce-a pierdut-o s-a întors la semnul unei mai mari dorinţi şi spre Beatrice s-a concentrat; dar ea m-a străfulgerat în priviri că la-nceput chipul nu mi-a răzbit; iar asta m-a făcut să-ntîrzii întrebarea» (v. 124-130). Ochii lui Dante au urmărit-o pe Piccarda, în zborul spre Empireu, pînă cînd au putut-o zări. Apoi s-au întors curioşi către Beatrice. Dar aceasta l-a străpuns cu o privire atît de luminoasă, încît călătorul nu o poate susţine. Aşadar îşi amînă curiozitatea. “Atitudinea finală a poetului care, după viziunea avută cu primii fericiţi, îşi întoarce ochii spre Beatrice ca să-i vorbească, se leagă de atitudinea sa iniţială, cînd pentru a mărturisi că s-a dumirit, şi-a înălţat capul cît se cuvine, spre a sta ferm. Gestul de la început şi cel de la sfîrşit se aseamănă, într-o simetrie de imagini; iar cercul se închide” (M. Marti).

 



În continuare, Lectura lui Dante. Două explicaţii pentru Dante (Paradis IV)



Laszlo Alexandru
(nr. 10, octombrie 2017, anul VII)