 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Examenul de speranță (Paradis XXV)
1. Se mai continga che ‘l poema sacro «De se-ntîmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul, și-atîția ani m-a stors de vlagă, să-nvingă cruzimea ce mă-nchide afară din frumosul țarc unde-am dormit ca miel, dușman al lupilor ce-l prigonesc; cu altă voce deja, cu alte plete mă voi întoarce poet și la izvorul botezului meu voi lua cununa» (v. 1-9). După mărturisirea credinței sale creștine, în fața Sfîntului Petru, mintea poetului revine acum cu regret către Florența natală. Speranța lui este ca lucrarea artistică uriașă, la care s-a înhămat (poemul sacru), rezultat al sintezei dintre viața pămîntească și cerească, după ce i-a stors toate puterile să-i asigure, măcar la senectute, respectul public, care să-i permită întoarcerea onorabilă acasă, de unde a fost pe nedrept alungat. “În deschiderea înaltă și îndurerată a cîntului dedicat speranței – unul din cele mai răsunătoare debuturi din întregul poem – capătă glas durerea profundă a exilatului care, ajuns deja spre sfîrșitul vieții sale, încă suspină după întoarcerea în patrie și știe că acea întoarcere nu-i va fi dată. Opera mare și sacră pe care o realizează nu-i va fi de-ajuns pentru a învinge cruzimea concetățenilor și pentru a obține de la ei cununa de poet în patrie. Dar în acea întoarcere și acea recompensă sperată – și imposibilă – se reflectă, deja din primele versuri, speranța celeilalte reveniri și premieri – cea divină – care nu-i vor fi refuzate. Această dublare de semnificații și speranțe stă la temelia densității afective și poetice fără seamăn a amplului arc liric din cadrul debutului” (Chiavacci Leonardi). “Pasajul, dintre cele mai poetice și mai intense din poem, se include în tema exilatului, a ființei devenite marginale pentru orașul său, prin acțiunea perversă și partizană a altora, asupra căreia Dante s-a oprit în cîntul XVII. Mențiunile sînt numeroase și converg spre crearea unui chip măcinat de suferință și devenit mîndru, prin opera ieșită din comun, pe care este pe cale s-o încheie, care-l leagă de activitatea poetică din tinerețe, dar îl face totodată altfel, diferit: pe de o parte dorința întoarcerii, pe de altă parte repetarea afirmației că trebuie să fie o întoarcere nu ca umilire, ci ca recunoaștere atît a nevinovăției acțiunilor sale politice, cît și a înălțimii atinse prin compoziția poemului; și totodată reafirmarea nedreptății comise de ceilalți” (T. Di Salvo). “Poemul sacru: astfel a devenit pentru Dante opera sa (numită deja sacrato poema în XXIII, 62; dar adjectivul pus la sfîrșit și la capăt de vers dă aici o solemnitate de expresie diferită); sacru fiindcă vorbește despre realități divine și fiindcă, pentru a-l realiza, la puterile omenești s-au alăturat cele din cer, cum va spune în versul următor. Unei asemenea opere i se încredințează de-acum speranța întoarcerii. Dar măreția divină nu va fi suficientă pentru a înfrînge cruzimea omenească” (Chiavacci Leonardi). “Și cerul și pămîntul: se declară în acest vers – ca atîtea lucruri spuse o dată pentru totdeauna în acest formidabil pasaj – nu doar confluența poemului cu istoria pămîntească și cu realitățile cerești (ultimele, ca o completare și o umplere de sens a celei dintîi), ci și colaborarea la redactarea sa (asta înseamnă și-au dat mîna) a talentului omenesc și a harului divin” (Chiavacci Leonardi). “M-a stors de vlagă: este aproape epuizat de efortul extenuant, care a durat mulți ani. Oboseala – fizică și morală – a poetului (care omite chiar să mănînce și să doarmă, prins de munca sa; cf. Purg. XXIX, 37-38) apare aici în prim-plan, alături de durerea exilatului, aproape oferindu-ne portretul – în acest debut neobișnuit, referitor la sentimentul său personal, despre care nu mai avem alte exemple – lui Dante din ultimii ani, cu totul concentrat să compună Paradisul, dar purtînd mereu Florența în sufletul său plin de durere” (Chiavacci Leonardi). “Mulți comentatori îi atribuie versului 7 o semnificație doar alegorică: printr-o poezie (voce) mult mai importantă decît cea din tinerețe și cu o înălțime artistică și de inspirație mult mai înaltă (plete). Totuși cele două ipoteze propuse, a sensului propriu și a celui figurat, pot să coexiste, cum se întîmplă adesea în Comedie: trecerea anilor i-a adus Poetului o bogăție de experiențe și o profunzime de viziune, care nu se găseau în operele din tinerețe” (E.A. Panaitescu). 10. però che nella fede, che fa conte «căci în credința ce-adună duhurile în fața Domnului, acolo am intrat eu, și-apoi Petru astfel mi-a încins pentru ea fruntea. Pe urmă s-a mișcat o lumină spre noi, din acea sferă de unde a ieșit primul dintre vicarii lăsați de Cristos; și doamna mea, plină de voioșie, mi-a spus: ‘Uite, uite: iată-l pe baronul pentru care acolo jos se merge în Galiția’» (v. 10-18). Întoarcerea în triumf la Florența n-ar trebui să fie imposibilă, din moment ce Dante a pătruns chiar în Paradis și a fost răsplătit acolo de Sfîntul Petru. Din coroana de lumini de unde venise apostolul examinator s-a desprins acum o altă flacără. Beatrice i-a atras atenția că se apropie Sfîntul Iacob. “Cîntul dedicat examinării teologice a speranței se deschide cu un impuls de speranță cu totul pămîntească, adunată în jurul celor două motive constant prezente în sufletul lui Dante: poezia sa și cetatea sa. De la poezia sa, în care trăsăturile omenești și cele divine se contopesc într-o eroică experiență personală, Poetul așteaptă gloria și nemurirea; de la cetatea sa, unde și-a început existența de om și poet, așteaptă să-i ofere revenirea, nu pentru a se răzbuna pe lupii care prigonesc frumosul țarc, ci pentru a fi consacrat ca poet, în același loc unde a fost consacrat creștin. Idealul religios și idealul poetic sînt o realitate unică la Alighieri, care i-a încredințat Comediei sarcina de-a le propune oamenilor o necesară reformă morală. «Idealuri, lupte, frămîntări se adună și se potențează în aceste cuvinte ferme unde, printre amintiri pline de melancolie, stă certitudinea unei intime cuceriri și unde, fie doar ca simplă proiecție a unui vis, sclipește o rază de speranță; care e foarte potrivită în cîntul dedicat speranței» (Grabher). Astfel se stabilește o legătură ideală între partea finală a cîntului precedent și începutul cîntului XXV: profesiunea de credință a lui Dante și încoronarea lui de către Sfîntul Petru se încheie liric, în aceste nouă versuri, pe care Apollonio le definește, cu expresii sugestive, un «autoportret», un «testament spiritual». În ele «gloria perfecțiunii interioare, atinsă și încredințată poemului», «speranța revenirii în patrie» și «jalea pentru locurile natale», după ce au fost lăsate la o parte formulele solemne și celebratoare ale credinței, se traduc în forme «precise», «blînde», «netede», în care sufletul, după sprijinul ce i-a fost oferit de credință, palpită sub deschiderea speranței” (E.A. Panaitescu). 19. Sì come quando il colombo si pone «Ca atunci cînd hulubul coboară lîngă tovarășul său, iar unul spre altul își îndreaptă, rotind și gîngurind, iubirea; așa l-am văzut pe unul de celălalt mare prinț glorios fiind primit, lăudînd hrana ce-acolo sus îi satură» (v. 19-24). Cei doi apostoli s-au apropiat cu iubire și tandrețe unul de celălalt, ca doi porumbei, în timp ce îl slăveau împreună pe Dumnezeu, hrana lor spirituală din Paradis. “Apostolul în fața căruia Dante va susține examenul de speranță este Sfîntul Iacob cel Mare (fratele Sfîntului Ioan Evanghelistul), decapitat sub Irod. Mormîntul său la Santiago de Compostela, în Galiția (Spania) era destinația numeroaselor pelerinaje în Evul Mediu (cf. Vita Nova XL, 7). Prezentînd figura Sfîntului Iacob, Dante urmează biografia trasată de Isidor de Sevilia în opera sa De vita et obitu sanctorum, unde i se atribuie apostolului evanghelizarea, legendară, a Spaniei și, conform tradiției, prima dintre cele șapte Epistole Catolice, care însă a fost scrisă de Sfîntul Iacob cel Mic” (E.A. Panaitescu). 25. Ma poi che ‘l gratular si fu assolto, «Iar după ce salutul și l-au isprăvit, tăcut fiecare în fața mea s-a oprit, așa de-aprins că văzul mi-l orbea. Atunci rîzînd Beatrice a spus: ‘Viață înaltă, prin care dărnicia bisericii noastre s-a scris, fă să răsune speranța pe aceste înălțimi: tu știi, care de-atîtea ori o zugrăvești, de cîte ori Isus i-a alinat pe cei trei’» (v. 25-33). După momentul de întîlnire afectuoasă, cei doi apostoli s-au apropiat de călător, învăluiți într-o lumină orbitoare. Beatrice i s-a adresat bine dispusă noului venit, rugîndu-l să examineze tăria speranței creștine, care se află în sufletul ucenicului Dante. El are acest drept, întrucît s-a aflat în cercul apropiat al discipolilor lui Isus, a descris respectivul dar divin și el însuși reprezintă simbolul speranței. “Cîteva versete din Epistola Sfîntului Iacob (I, 5-17) celebrează bunătatea și mila divină: «Dacă vreunul dintre voi este lipsit de speranță, să o ceară de la Dumnezeu, care tuturor le dăruiește cu generozitate și fără mustrări, și i se va da… orice har deosebit, orice dar perfect vin de sus»” (E.A. Panaitescu). “Cristos, în episodul cînd a înviat-o pe fata lui Iair (Luca 8, 40-56), în cel al schimbării la față pe Muntele Tabor (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36) și în timpul rugăciunii din grădina Ghetsimani (Matei 26, 36-46) i-a avut lîngă el pe apostolii Petru, Iacob și Ioan. După o tradiție exegetică foarte răspîndită în Evul Mediu, dar respinsă de Sfîntul Toma (Summa Theologica III, 45, 3), cei trei apostoli ar reprezenta credința, speranța și iubirea. Este propusă din nou situația de examen, deja apărută în cîntul precedent, dar atent modificată în tonalități, pasaje narative, moduluri scolastice, comparații introductive. Dacă adeseori în Comedie și, mai ales, în a treia cantică, Poetul revine asupra unor situații și probleme deja prezentate și tratate, este fără îndoială că de fiecare dată el implică – fie și cu rezultate nu mereu la fel de fericite – orice resursă spirituală, inventivă și tehnică pentru a elimina pericolul latent al repetițiilor și al digresiunilor monotone. E suficientă o analiză rapidă: examenul de credință, care îl pune în legătură directă pe credincios cu adevărurile supranaturale, era precedat de o alocuțiune solemnă a duhurilor fericite, pe cînd cel de speranță, sentiment mai omenesc, mai ezitant și totodată mai bărbătesc, e deschis de nostalgii pămîntești, însoțite de o fermă conștiință a propriei valori; acolo descrierea duhurilor fericite era încredințată unei comparații atente și corecte, dar prea rigid închise în termenii săi științifici și destinată să sublinieze o atitudine exterioară, nu o măsură interioară; acum, în schimb, imaginea lentă, vrăjită, a hulubilor ne introduce într-o atmosferă plină de iubire; în locul caracterului hieratic al gesturilor Sfîntului Petru care, cîntînd, se rotește de trei ori în jurul Beatricei, avem străfulgerarea mai intensă a luminilor celor doi apostoli, nemișcați și tăcuți în fața lui Dante, el însuși nemișcat și tăcut («în această pauză luminoasă – scrie Momigliano – duhurile celor doi sfinți și al pelerinului comunică în mod inexprimabil»). În cîntul XXIV, atitudinea Beatricei, care primise lauda Sfîntului Petru, avea ceva sacerdotal sau, mai bine zis, Beatrice în acel moment acționa doar ca simbol al teologiei și, cu un limbaj explicativ rigid, îl invita pe principele apostolilor să-l examineze pe învățăcelul ei pe temele credinței; acum, după ce Dante și-a exprimat speranța, dezvăluind o clipă, din înaltul cerurilor, frumosul țarc al Florenței, figura Beatricei se colorează într-o blîndețe plină de voioșie (versul 16) și «rîzînd» (versul 28), iar cuvintele ei prezintă imaginea lui Isus, care își alină discipolii mai îndrăgiți (versul 33). Dante, în fața Sfîntului Iacob, nu mai este în situația elevului (baccelliere) care așteaptă, cu justificată emoție, începerea examenului (cîntul XXIV, v. 46-48), fiindcă Beatrice este aceea care, cu o amabilitate grăbită, răspunde pentru el la prima întrebare. Prezența unui ton mai destins și mai puțin dramatic, față de cel ce caracteriza cîntul despre credință (vezi mai ales obiecțiile permanente, presante, formulate de Sfîntul Petru, care amenințau să-l blocheze pe Dante în afirmații categorice, fără soluție) nu trebuie, totuși, să ne facă să vedem o atenuare a interesului pentru adevărul enunțat sau o diminuare a aspirației spre înălțimi. În cînturile dedicate celor trei virtuți teologale, Poetul supune unei analize critice a rațiunii principiile de bază ale creștinismului: știe că de acest epicentru teologic depinde valabilitatea poemului său, care vrea să fie – și este – o apologie a doctrinei catolice. Dar Dante s-a simțit greu implicat, cu toate resursele inteligenței și ale cunoașterii sale și frămîntat de neliniștea incertitudinii și a cuceririi adevărurilor, mai ales în tratarea problemelor legate de prima dintre virtuțile teologale, fiindcă din credință derivă, în mod logic, speranța și iubirea (cf. cîntul XXIV, versurile 88-90). După ce a depășit cea mai gravă dificultate, după ce și-a limpezit față de sine însuși motivele propriei credințe, după ce și-a mărturisit convingerea, pronunțînd solemn Crezul, Poetul respiră mai liber, înaintează mai curajos, iar «ritualul aleargă înainte mai relaxat: mărturisirea credinței, odată pentru totdeauna, a învins încercările» (Apollonio): răspunde iute și cu drag… ca știința să și-o arate (versurile 65-66). Dar firește că nu o cîntare elegiacă a speranței se pregătește Dante să înalțe: pentru el speranța nu înseamnă o abandonare pasivă, pe seama iluziilor și a așteptărilor dintr-un viitor îndepărtat, ci o luptă grea, pentru a se realiza aspirațiile unei asemenea speranțe: viața este o luptă (versul 57), iar moartea este o ieșire de pe cîmpul de bătălie, unde omul a luptat pînă la jertfă (versul 84)” (E.A. Panaitescu). 34. «Leva la testa e fa che t’assicuri: «‘Înalță fruntea și te liniștește; fiindcă cel ce urcă aici din lumea muritoare trebuie la razele noastre să se-ntărească’. Această încurajare de la al doilea foc am primit-o; așa că am ridicat ochii spre munții care îi aplecaseră cu povara lor prea mare» (v. 34-39). Sfîntul Iacob l-a îndemnat pe Dante să nu se îngrijoreze: cei ce vin în Paradis își întăresc virtutea, la vederea duhurilor fericite. Atunci călătorul și-a înălțat privirile spre luminile încinse ale celor doi măreți apostoli, care s-au aplecat spre el. “Aici situația – orientată pe dubla tematică a verticalei sublime a sfinților și a neputinței omului de-a rezista în fața unei asemenea puteri – nu este îmbogățită cu elemente noi: se sprijină toată pe metafora cu munții, cărora le sînt asimilați sfinții, ce creează astfel o ierarhie de vîrfuri mai mult sau mai puțin înalte, un peisaj diversificat. Imaginea provine din Scripturi: se găsește în Psalmi (121, 1): «Îmi ridic ochii spre munți… De unde-mi va veni ajutorul?». «Adeseori în Biblie muntele este o eminență simbolică» (Tommaseo)” (T. Di Salvo). 40. «Poi che per grazia vuol che tu t’affronti «‘Întrucît prin voia harului vei sta în fața împăratului nostru, înainte de moarte, în sala mai tainică printre conții săi, încît văzînd adevărul de la această curte, speranța, care acolo jos binele îl îndrăgește, pe tine și pe alții astfel îi mîngîie, spune ce este ea și cum înflorește în mintea ta și spune de unde ai primit-o’. Astfel a urmat a doua lumină apoi» (v. 40-48). Voia Domnului este să-l primească pe Dante, încă viu, în apropierea tronului său, pentru a le transmite muritorilor de rînd adevărurile văzute, ca să le reaprindă speranța de mîntuire. Prin urmare poetul trebuie să descrie limpede noțiunea de speranță, cu care va opera. “Trei sînt întrebările Sfîntului Iacob, cum trei au fost întrebările Sfîntului Petru (XXIV, 53, 85, 91): prima are rostul de-a defini conceptul de speranță, care teologic nu poate coincide cu dorințele noastre generice, ci cu așteptarea noastră supremă și definitivă de-a ajunge după moarte în Paradis. Pe această cale, lumea de apoi este legată de existența oamenilor, implică toată evoluția lor istorică și se plasează ca sentiment ce propune scopuri suprapămîntești, care au forța și deplinătatea valorilor ce nu dezamăgesc, nu păcălesc și se împlinesc. A doua tinde să definească măsura ce înfrumusețează sufletul pelerinului, a treia se referă la căutarea resurselor adevărate ale speranței, care îi conferă caracterul de virtute teologală și o scot din rîndul nădejdilor sau al iluziilor cu caracter psihologic pămîntesc” (T. Di Salvo). 49. E quella pia che guidò le penne «Și-acea pioasă care mi-a condus penele aripilor spre un zbor așa înalt, la răspuns astfel m-a prevenit: ‘Biserica militantă n-are vreun fiu cu mai multă speranță, cum stă scris în soarele ce umple de raze tot stolul nostru» (v. 49-54). A intervenit Beatrice, care l-a mai ajutat și înainte pe Dante în zborul spre înălțimi, pentru a preciza că nu există alt credincios, mai plin de speranța de-a vedea Paradisul. “Întrebările adresate de Sfîntul Iacob lui Dante în legătură cu speranța sînt ca și cele puse de Sfîntul Petru în legătură cu credința. Totuși Beatrice îl ajută pe Dante, răspunzînd la a doua problemă (în ce măsură posedă el a doua virtute teologală), care ar fi putut provoca la învățăcelul ei un impuls de orgoliu, fiindcă Biserica militantă n-are vreun fiu cu mai multă speranță” (E.A. Panaitescu). 55. però li è conceduto che d’Egitto «de aceea i se permite ca din Egipt să vină în Ierusalim, spre a vedea, înainte ca lupta să i se încheie» (v. 55-57). Tocmai această virtute a permis ascensiunea lui Dante, din lumea pămîntească în ceruri. “Egiptul, unde poporul evreu a trăit mult timp în robie, înainte de-a se întoarce pe Pămîntul Făgăduinței, reprezintă metaforic pămîntul, care e un loc de exil pentru oameni, a căror adevărată patrie este cerul, Ierusalimul ceresc (Epistola către Galateni 4, 26; Epistola către Evrei 12, 22; Apocalipsa 3, 12; cf. și Purgatoriu II, 46)” (E.A. Panaitescu). 58. Li altri due punti, che non per sapere «Celelalte două lucruri întrebate, nu spre știință, ci pentru ca el să dea de veste ce plăcută ți-e această virtute, i le las lui, căci nu-i vor fi grele, nici de trufie; și el la asta să răspundă, iar harul Domnului la asta să-l ajute’» (v. 58-63). Beatrice, după ce-a răspuns la a doua întrebare a Sfîntului Iacob, asigurîndu-l de sinceritatea speranței ce umple sufletul călătorului spre înălțimi, îl lasă pe acesta să răspundă la prima și a treia întrebare, care au fost formulate de apostol nu pentru a afla noutăți, ci pentru a primi confirmări în legătură cu un subiect îndrăgit. Răspunsul lui Dante nu va fi greu de dat și nu-i va oferi motive de lăudăroșenie. Călăuza invocă sprijinul harului divin, în gîndirea corectă a explicațiilor necesare. “Mai devreme, în terținele precedente, Beatrice a spus că Dante e privilegiat fiindcă a primit harul, încă în viață fiind, să intre în Paradis; acum, pe aceeași linie conceptuală, adaugă și că acest dar, care oferă privilegii, i s-a dat pentru ca el să dea de veste, să le transmită celor vii că speranța este o virtute fundamentală, apostolică, indispensabilă pentru o viață concepută ca luptă. Imediat mai apoi (și aici tonul devine mai familiar), privilegiatul este readus la stadiul unui învățăcel, care e supus unei examinări și care la unele întrebări trebuie să răspundă cu simplitate și umilință. Este un fel de rapidă și incoerentă trecere de la un ton la altul: Dante e totodată un misionar învestit cu har, un învățăcel modest, care se străduiește să răspundă pe subiecte nu prea grele, ușoare. Tocmai fiindcă învățăcelul s-ar putea încurca, dînd răspunsuri greșite, protectoarea și giranta lui îi urează să fie ajutat de harul divin în răspunsuri” (T. Di Salvo). 64. Come discente ch’a dottor seconda «Ca elevul care pe dascăl îl urmează iute și cu drag în ce se pricepe, ca știința să și-o arate, ‘Speranța’, am zis eu, ‘este o așteptare sigură a gloriei viitoare, produsă de harul divin și meritele precedente» (v. 64-69). Dante se grăbește voios să răspundă la probleme pe care le cunoaște. Speranța reprezintă așteptarea, sprijinită pe certitudine, a vieții fericite în Paradis. Această certitudine îi este dăruită omului virtuos de harul ceresc și de propriile sale merite, dobîndite în prealabil. “Dante traduce fidel definiția lui Pietro Lombardo (Liber Sententiarum III, 26): «Spes est certa exspectatio futurae beatitudinis, veniens ex Dei gratia et ex meritis praecedentibus»” (E.A. Panaitescu). “Speranța este sentimentul care îl leagă pe omul viu de lumea pozitivă de apoi, sentimentul care se naște nu dintr-o ipoteză, dintr-o iluzie sau un postulat moral, ci din siguranța care vine de la harul divin și de asemeni din meritele personale dobîndite de credincios: dacă meritele n-ar fi însoțite de siguranța unei recompense, a unui premiu în lumea de dincolo, n-ar merita oboseala să fim virtuoși” (T. Di Salvo). 70. Da molte stelle mi vien questa luce; «Din multe stele îmi vine această lumină; dar cel ce mi-a răsfirat-o în inimă întîi a fost marele cîntăreț al mărețului Domn» (v. 70-72). Virtutea speranței creștine a primit-o Dante din numeroase texte biblice luminoase, dar mai ales din Psalmii lui David. “În legătură cu metafora textelor biblice echivalate cu stelele, Tommaseo amintește textul profetului Daniel 12, 3: «cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci». Și în legătură cu răsfirarea, același notează: «lumina (dacă ne-o închipuim ca substanță, nu ca vibrație), trecînd prin atîtea obiecte, se poate considera că e răsfirată»” (T. Di Salvo). 73. ‘Sperino in te’, nella sua teodìa «“Să spere în tine”, spune în teodia sa, “cei ce numele ți-l știu”: și cine nu-l știe, de are credința mea? Tu mi-ai instilat-o, pe lîngă stilul său, cu epistola ta apoi; încît sînt plin, și pe alții cu ploaia voastră îi reîndestulez’» (v. 73-78). În Psalmii care sînt un șir de cîntece întru slăvirea Domnului, David îi îndeamnă la speranța în Dumnezeu pe toți credincioșii, ce recunosc puterea Sa supremă. Un alt izvor de speranță pentru Dante a fost chiar Epistola Sfîntului Iacob. Astfel, cu sufletul plin de speranță creștină, Dante e pregătit să le-o dăruiască și celorlalți, prin intermediul poemului său. “Cuvintele atribuite lui David sînt traducerea versetului 11 din Psalmul 11. Teodia este un neologism dantesc, din cuvintele grecești theòs (Dumnezeu) și odè (cîntec), cu aceeași terminație ca melodia sau alte cuvinte asemănătoare (tragedia, comedia)” (T. Di Salvo). “În Epistola Sfîntului Iacob nu există o referință directă la virtutea speranței, ci o aluzie frecventă la ajutorul divin, pentru cel ce suferă, și la răsplata cerească, pentru cel ce va îndura cu seninătate spirituală durerile și umilințele (1, 2; 2, 5; 6, 7-10; 5, 8; 5, 13-15)” (E.A. Panaitescu). “Două surse de inspirație, așadar, una din Vechiul și alta din Noul Testament” (Chiavacci Leonardi). “Afirmația cea mai importantă este aceea care plasează iar în prim-plan datoria misionară a poetului: scăldat de har și virtute, dar mai ales de speranță, poetul îi va învăța pe oameni, cărora le va adresa cuvintele sale, virtutea speranței și, alături de sine însuși, îi va mîntui pe ceilalți: ploaia ideală pe care o primește va deveni o nouă ploaie ce va coborî asupra oamenilor. Și el, procedînd astfel, va restabili legătura cu tradiția apocaliptică și profetizantă, inițiată de marii profeți biblici, printre care David” (T. Di Salvo). “Încît sînt plin: metafora apei devine mai importantă decît aceea a luminii: inima mea e plină de virtutea respectivă, de către voi cu atîta belșug turnată asupra mea, încît se revarsă, iar eu o răspîndesc în jurul meu, ca pe o ploaie, asupra celorlalți (repluo, o fac să plouă din nou, un latinism pur). Această ploaie benefică, revărsată din inima lui Dante asupra oamenilor, este poemul său, căruia îi încredința misiunea de-a inspira în alții acea credință și acea speranță cu care el însuși trăia. Ploaie de care, după șapte secole, noi încă mai beneficiem” (Chiavacci Leonardi). 79. Mentr’ io diceva, dentro al vivo seno «Pe cînd ziceam, în pieptul viu al acelui foc tremura o lumină iute și deasă ca un fulger» (v. 79-81). În timpul explicațiilor date de pelerin, lumina emanată de duhul fericit pîlpîia sclipitor. “Această strălucire crescută a duhului fericit, ca un fulger rapid ce apare pe neașteptate, este variația unui motiv folosit în tot Paradisul, de fiecare dată cînd poetul vrea să sublinieze sporul de iubire creștină și de har al duhurilor” (T. Di Salvo). 82. Indi spirò: «L’amore ond’ io avvampo «Apoi a grăit: ‘Iubirea în care mai ard pentru virtutea ce m-a urmat pînă la jertfă și la ieșirea din cîmpul de bătălie vrea să-ți răspund ție, care te bucuri de ea; și mi-e drag că-mi spui ce-ți promite speranța’» (v. 82-87). Sfîntul Iacob i-a replicat că iubirea față de speranța care l-a însoțit pînă la sacrificiul final îl îndeamnă să stea de vorbă despre ea cu Dante. “În Infern, din motive opuse, damnații sînt obligați să abandoneze, să lase orice speranță (Inf. III, 9). Aici, dintre cele trei virtuți teologale, două, credința și speranța, își pierd orice posibilitate de exercitare: toate duhurile mîntuite sînt desigur credincioase și lipsite de speranțe care să le tulbure, să sublinieze ceva nerealizat. Continuă, în schimb, să acționeze și devine treptat mai intensă iubirea creștină, care îl leagă pe creator de creaturile sale și invers. Însă la Sfîntul Iacob se manifestă nu speranța, ci iubirea pentru acea speranță, care i-a fost tovarășă de încredere de-a lungul vieții, pînă la martiriul îndurat. După cum se povestește în Faptele Apostolilor (12, 2), Sfîntul Iacob a fost ucis la Ierusalim în 62 d.Cr.” (T. Di Salvo). 88. E io: «Le nove e le scritture antiche «Și eu: ‘Noile și vechile scripturi pun semnul și el îmi indică, alături de duhurile cu care Domnul s-a împrietenit. Spune Isaia că fiecare va fi îmbrăcat în țara sa cu două straie: și țara sa e această dulce viață» (v. 88-93). Călătorul Dante declară că Noul Testament și Vechiul Testament stabilesc finalitatea, scopul spre care tind toate sufletele, pe care Dumnezeu vrea să le primească în Paradis. Iar profetul Isaia afirmă că în Paradis fiecare va fi prezent cu trup și suflet, pentru a degusta bucuriile. “Dante interpretează alegoric un pasaj din Isaia (61, 7) unde, în legătură cu perioada cînd evreii au fost în robie în Egipt, se vorbește despre dubla suferință ce a lovit poporul lui Israel: exilul și lunga sa durată; în schimb, acesta va primi un teritoriu cu dublă întindere. Dante traduce expresia biblică in terra sua duplicia possidebunt prin va fi îmbrăcat în țara sa cu două straie, făcînd aluzie la lumina ce va înfășura trupul și sufletul fericiților” (E.A. Panaitescu). 94. E ‘l tuo fratello assai vie più digesta, «Și fratele tău cu mult mai limpede e, acolo unde vorbește de albele stole, această revelație ne-o dezvăluie’. Și-ntîi, la capătul acestor vorbe, ‘Sperent in te’ deasupra noastră s-a auzit; la care au răspuns toate corurile» (v. 94-99). Sfîntul Ioan Evanghelistul a fost și mai clar în revelația sa, atunci cînd pomenea de straiele albe, în timp ce descria Paradisul. În concluzia acestor replici, un duh fericit a intonat un imn de slavă, care a fost îndată repetat de întregul grup. “Sfîntul Ioan, descriind în Apocalipsă (7, 9) mulțimea de duhuri fericite din fața tronului Mielului divin, povestește că ele purtau haine albe, simbol al neprihănirii lor sufletești. Dante, în schimb, prin albele stole vrea să se refere la trupul luminos, cu care duhurile vor fi îmbrăcate după Judecata de Apoi” (E.A. Panaitescu). “Modalitatea cîntecului ce răsună dinspre duhurile fericite e tipic pentru imnurile religioase: unul cîntă primele cuvinte, iar ceilalți îl urmează în cor, reluînd intonația. Nu se poate preciza dacă cel care intonează e Sfîntul Iacob, sau un înger, sau un grup de duhuri fericite. Psalmul este cel indicat deja la v. 73” (T. Di Salvo). 100. Poscia tra esse un lume si schiarì «Apoi din ele o lumină s-a lămurit astfel că de-ar avea Racul asemenea cristal, iarna ar avea o lună de-o singură zi. Și cum se ridică și merge și intră-n joc fecioara voioasă, doar pentru a cinsti mireasa, nu din vreo trufie» (v. 100-105). Din grupul de duhuri fericite, s-a desprins apoi o mare strălucire. În alte condiții zodiacale, la fel de luminoasă ar putea fi o zi care e lungă cît o lună. În petrecerea de la nuntă, o tînără plină de veselie se prinde în horă doar pentru a cinsti mireasa, nu pentru a o pune în umbră. “În zodiac, constelația Racului se află în zona diametral opusă față de cea ocupată de constelația Capricornului, motiv pentru care atunci cînd una apare, cealaltă apune și invers. Întrucît de la 21 decembrie la 21 ianuarie soarele este în conjuncție cu Capricornul, dacă «în acest răstimp… în Rac ar fi un astru luminos, ca acela pe care Dante îl vede acum, la apusul soarelui respectivul ar răsări și ar apune din nou, atunci cînd soarele răsare iar. Asta ar dura o lună (și prin urmare timp de o lună ar fi lumină mereu: o singură zi» (Porena)” (E.A. Panaitescu). “Lumini, cîntece și dansuri sînt formele de exprimare a sentimentelor de către duhurile fericite, cu atît mai strălucitoare, mai melodioase și mai rapide, cu cît este mai înalt gradul lor de iubire” (Chiavacci Leonardi). 106. così vid’ io lo schiarato splendore «astfel am văzut eu strălucirea luminată venind spre cei doi care se răsuceau cîntînd, cum i se cuvenea iubirii lor încinse. A intrat în cîntec și-n cerc; și doamna mea spre ei își ținea chipul, ca mireasa tăcută și nemișcată» (v. 106-111). Cu modestia firească a tinerei nuntașe, noua lumină a venit să li se alăture celor doi apostoli, care formau un vîrtej melodios, în acord cu afecțiunea aprinsă ce-i lega. Beatrice îi privea neclintită. “Ultima parte a cîntului pare complexă și dificil de determinat în motivele sale principale. Ea parcă se desprinde din atmosfera tonală a versurilor precedente, dacă Poetul, apropiindu-se de legenda despre soarta trupului Sfîntului Ioan, n-ar aduce discursul, încă o dată, la subiectul învierii cărnii (versurile 124-126), creînd o legătură ideală între episodul speranței și cel al iubirii, care se deschide cu apariția Sfîntului Ioan. Pentru Momigliano, subiectul central al ultimei părți din cîntul XXV este «lumina Sfîntului Ioan», fiindcă «spre ea se îndreaptă privirile Beatricei nemișcate, cuvintele ei către Dante, fixarea lui Dante pe acea lumină și vorbele Sfîntului Ioan. Totul e destinat să confere o coordonată sacră strălucirii acestui apostol»” (E.A. Panaitescu). “Scena de cîntec și dans ține, în plan tehnic, de situațiile întîlnite deja în Paradis X și XII. Se pare că aici Dante a respectat fidel moda specifică: în centru se plasa mireasa, în jurul ei rudele și oaspeții, mai ales tinerii, care îndată trebuiau să cînte și să joace; dansul se desfășura în ritmul cîntecului și fiecare pentru a nu greși pasul era atent la notele muzicale. Ceva la fel se întîmpla și la poeții din Dolce Stil Novo: iar scena celor trei apostoli care se prind în horă și cîntă o reia pe cea din Paradisul Pămîntesc, cu cele trei doamne-virtuți teologale, care se apropie dansînd de Beatrice pentru a-i prezenta omagiile (Purgatoriu XXXI, 131-132). Din punct de vedere poetic, cele trei terține, ocupate de motivul cîntecului și jocului – unde figura dominatoare e tînăra care, cu veselia sufletului pur și inocent, conduce dansul pînă la capăt (iar bucuria din ea se răspîndește în sentimentul celorlalți, plin de respect și sfială) – au un echilibru al lor, ce-i conferă spectacolului o tonalitate lentă, fin degustată” (T. Di Salvo). 112. «Questi è colui che giacque sopra ‘l petto «‘Acesta e cel ce-a ținut capul pe pieptul iubitului nostru pelican și-a fost de pe cruce pentru marea misiune ales’. Astfel doamna mea; dar nu i-au clintit privirile atente, întîi sau apoi, cuvintele sale» (v. 112-117). Beatrice îi precizează lui Dante că în fața lor se află Sfîntul Ioan, care s-a bucurat de o postură privilegiată pe lîngă Isus, în comparație cu ceilalți apostoli. “Sfîntul Ioan Evanghelistul, apostolul preferat al lui Isus, și-a pus capul pe pieptul Mîntuitorului (Ioan 13, 23; 21, 20), care, înainte de a muri, l-a încredințat ca fiu Mariei (Ioan 19, 26-27). Iubitul nostru pelican: după o legendă foarte cunoscută în Evul Mediu, pelicanul, sfîșiindu-și pieptul, își readuce puii la viață cu sîngele care îi țîșnește din rană. Întrucît Isus în Psalmul 102, 7 este reprezentat ca un pelican, literatura medievală i-a atribuit acelei legende o semnificație simbolică, pentru a-l indica pe Cristos, care cu sîngele său a mîntuit omenirea” (E.A. Panaitescu). “Sfîntul Ioan este definit, la fel ca Sfîntul Petru mai înainte, prin două episoade din Evanghelie ce recunosc, după credința încinsă a lui Petru, tot astfel, iubirea fierbinte a acestuia. Și acum, scenele din timpurile îndepărtate, din Palestina, reapar în înălțimile cerului, amintind că doar pe gestul cu durată în timp se întemeiază viața eternă” (Chiavacci Leonardi). 118. Qual è colui ch’adocchia e s’argomenta «Cum e cel ce-și ascute ochii și se căznește să vadă eclipsa de soare, încît de la vedere se face nevăzător» (v. 118-120). Dante se străduiește să vadă, prin fasciculele luminoase, trupul sfîntului. Acest efort îl orbește pentru scurtă vreme. “Strădania lui Dante are rostul de a recunoaște prezența trupului, pentru că mulți autori afirmau că Sfîntul Ioan, spre deosebire de alte duhuri fericite, a fost primit în ceruri cu trupul. Dante acum vrea să se convingă și privește țintă, pînă rămîne orbit de lumina intensă. El știe că nimeni, în afară de Cristos, n-a urcat la cer împreună cu trupul său: un asemenea fenomen de ascensiune corporală e imposibil. Oricum vrea să se lămurească și să le răspundă apoi celor ce-l vor întreba pe pămînt” (T. Di Salvo). 121. tal mi fec’ io a quell’ ultimo foco «așa m-am făcut eu cu ultimul foc, pe cînd mi s-a spus: ‘De ce te orbești spre a vedea un lucru ce aici nu e?» (v. 121-123). Sfîntul Ioan îl îndeamnă să nu se mai ostenească în zadar să-l vadă. “Mulți scriitori patristici și medievali afirmă că Sfîntul Ioan a fost primit în cer și cu trupul, luîndu-și convingerea din interpretarea unui pasaj evanghelic (Ioan 21, 21-23). Isus, în a treia sa apariție după moarte, a pronunțat următoarele vorbe, referindu-se la Ioan: «Dacă vreau ca el să rămînă pînă voi veni Eu, ce-ți pasă ție?». Dante dezminte această credință populară, pe cînd Sfîntul Toma pare s-o accepte (Summa Theologica XIII, LXXVII, 1)” (E.A. Panaitescu). 124. In terra è terra il mio corpo, e saragli «Pe pămînt mi-e pămînt trupul și-așa va fi cu celelalte, pînă ce numărul nostru atinge propunerea veșnică. Cu cele două stole-n mănăstirea sfîntă sînt doar două lumini ce-au urcat; și asta vei duce în lumea voastră’» (v. 124-129). Trupul mort și îngropat al Sfîntului Ioan va învia doar la Judecata de Apoi. Numai Isus și Sfînta Fecioară au urcat la cer cu trupul și cu sufletul, iar acest adevăr poetul trebuie să-l transmită muritorilor. “Trupul meu e pămînt în pămînt. Cu un accent asemănător celui exprimat de Virgiliu în Purg. III, 25-26, Ioan își amintește de trupul său îngropat în pămînt, un regret comun al personajelor din lumea transcendentă dantescă (să ni-l amintim pe Manfred în Purg. III, 127-132). Dorința duhurilor fericite de a-și redobîndi trupul, deja exprimată în XIV, 61-63, provine din textul Apocalipsei, pe care aceste versuri par să-l citeze” (Chiavacci Leonardi). “Bazîndu-se probabil pe un pasaj din Apocalipsă (6, 11), Dante afirmă că Dumnezeu a stabilit din eternitate numărul duhurilor fericite. Într-un pasaj din Convivio (II, V, 12), ideea lui apare mai limpede precizată: numărul duhurilor fericite va fi egal cu al îngerilor răzvrătiți, al căror loc îl vor lua – al zecelea – în ierarhia îngerească” (E.A. Panaitescu). 130. A questa voce l’infiammato giro «La astă vorbă hora aprinsă și-a potolit dulcea împletire ce se făcea la sunetul triplei adieri, la fel cum, pentru a evita truda sau riscul, vîslele, întîi izbite-n apă, toate se opresc la sunet de fluier» (v. 130-135). Odată cu explicațiile sfîntului, dansul și cîntecul celor trei apostoli în fața călătorului s-au încheiat, ca bătaia vîslelor în apă, la un semn șuierat. “Și aici o comparație luată din observarea directă a realității: ea, la fel ca toate cele care o precedă, nu are valoarea de a-i da o dimensiune familiară, normală, viziunii lumii de apoi, care tinde mereu să ajungă în metafizic, în sublim, în hiperbolă, în excepțional” (T. Di Salvo). 136. Ahi quanto nella mente mi commossi, «Vai, cît m-am tulburat la minte, cînd m-am întors s-o văd pe Beatrice și n-am putut s-o văd, deși eram lîngă ea, în lumea fericită!» (v. 136-139). Orbit de efortul zadarnic de-a vedea prin lumină trupul Sfîntului Ioan, Dante s-a întors spre Beatrice, dar n-a mai zărit-o și s-a emoționat. “Pe această rătăcire, pe această emoție, apărută în momentul cînd poetul nu-și vede călăuza dragă și ocrotitoare și se întrerupe o linie de continuitate, care-l ferea de temeri și dezechilibre, se încheie cîntul: cu un accent de dramatism. Nu ca acela din Paradisul Pămîntesc, cînd s-a întors să-i vorbească lui Virgiliu și acela dispăruse complet. Aici situația de fond e diferită: n-o vede pe doamna sa pentru că trebuie, este obligat să-l vadă pe Sfîntul Ioan, care cu lumina sa incandescentă, semn al iubirii, exclude posibilitatea să mai poată fi văzut și altceva, de parcă iubirea nu poate avea, mai presus de ea, altă virtute. Neputința de-a o zări pe Beatrice este însoțită așadar de un sentiment de împlinire, de totalitate, de imensitate, subliniată prin semnul de exclamație” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru | ||
