Lectura lui Dante. Scara spre cer (Paradis XXI)

Al șaptelea cer, al lui Saturn. Scara la ceruri, pe care forfotesc duhurile fericite. Dialogul cu Petru Damian despre iubirea providenței eterne, fericirea luminoasă a sufletelor mîntuite și abisul tainic al hotărîrilor divine. Meditație despre umilința sărăcăcioasă a primilor creștini și contrastul cu opulența arogantă a prelaților contemporani.

1. Già eran li occhi miei rifissi al volto
            della mia donna, e l’animo con essi,
            e da ogni altro intento s’era tolto.
4. E quella non ridea; ma «S’io ridessi»,
            mi cominciò, «tu ti faresti quale
            fu Semelè quando di cener fessi:

«Deja îmi erau ochii iar ațintiți la chipul doamnei mele și sufletul, cu ei, de orice alte gînduri s-a rupt. Iar ea nu zîmbea; dar ‘De-aș zîmbi’, a început spre mine, ‘te-ai face cum a fost Semele schimbată-n cenușă» (v. 1-6). Privirile călătorului se întorc, împreună cu toate gîndurile sale, de la acvilă spre Beatrice. Ea nu zîmbea, pentru a-i menaja sensibilitatea încă insuficient elevată. “Cîntul precedent s-a încheiat cu viziunea a două duhuri care își mișcă laolaltă flăcările; pe o altă viziune se deschide noul cînt, care pune în prim plan ochii pelerinului, acum concentrați pe deplin și intens asupra Beatricei. O mare parte din poezia Paradisului constă în fenomenologia viziunii, și nu doar a ochilor care văd, observă și remarcă, a ochilor în care parcă se concentrează viața spirituală a personajelor, ci și a tot ceea ce se leagă de lumea viziunii: lumini de diverse intensități, mișcarea lor, diferita dispunere a luminilor în figuri simbolice, lumini care se deosebesc de cele din ceruri. Toate acestea constituie lumea viziunii sensibile, care se traduce într-o alegere lexicală formată din verbe, substantive și adjective, precizînd dimensiunea diferită și variată, precum și definirea luminii: fulger, sclipire, sticlă transparentă, rază, lumini ascuțite, lună plină senină, zori de zi, pîlpîire” (T. Di Salvo). “Semele, fiica lui Cadmos, la sfatul înșelător al Iunonei, care era geloasă pe ea, a cerut să-l poată vedea pe Jupiter în splendoarea fulgerului său și a devenit cenușă (cf. Infern XXX, 1-3; Ovidiu, Metamorfoze III, 307-309; Stațiu, Tebaida III, 184-185)” (E.A. Panaitescu).

7. ché la bellezza mia, che per le scale
            dell’etterno palazzo più s’accende,
            com’ hai veduto, quanto più si sale,
10. se non si temperasse, tanto splende,
            che ‘l tuo mortal podere, al suo fulgore,
            sarebbe fronda che trono scoscende.

«căci frumusețea-mi, ce pe treptele palatului etern mai tare se-aprinde, cum ai văzut, cu cît mai mult urcăm, de nu s-ar domoli, așa sclipește încît puterea-ți muritoare, la fulgerul ei, ar fi frunză spartă de trăsnet» (v. 7-12). Frumusețea Beatricei sporește, pe măsura urcării treptelor din Paradis, și sensibilitatea omenească a lui Dante ar risca să fie orbită de ea. “Imaginea treptelor, obișnuită în cultura medievală, se leagă de următoarea, a palatului. Și ambele ne duc la civilizația ierarhică din perioada cavaleresc-curteană și insinuează subtil ideea de Paradis ca o Curte, în care supușii urcă pe trepte ce duc la împăratul aflat în vîrf. Dar treptele revin imediat, cînd vom vedea coborînd și urcînd de-a lungul lor spiritele contemplative. Imaginea scării se leagă de cea a fulgerului care, cu puterea sa înflăcărată, lovește și distruge; tot astfel putem obține darurile vieții contemplative doar dacă sîntem bine pregătiți. Contemplarea divinității este momentul cel mai înalt al vieții religioase, iar Dumnezeu se năpustește asupra duhurilor ce se apropie de el și le istovește, dacă nu sînt ajutate și înnobilate de Har. De aici nevoia ca Beatrice să nu zîmbească, să-și ascundă cumva strălucirea, la care Dante nu poate rezista” (T. Di Salvo).

13. Noi sem levati al settimo splendore,
            che sotto ‘l petto del Leone ardente
            raggia mo misto giù del suo valore.
16. Ficca di retro alli occhi tuoi la mente,
            e fa di quelli specchi alla figura
            che ‘n questo specchio ti sarà parvente».

«Ne-am înălțat la a șaptea splendoare, ce sub pieptul Leului încins lucește-acum în jos amestecată cu puterea sa. Înfige-ți în urma ochilor tăi mintea și fă din ei oglinzi pentru icoana ce-n astă oglindă ți se va arăta’» (v. 13-18). Cei doi au ajuns în al șaptelea cer, al lui Saturn, care exercită o influență moderată. Poetul este îndemnat să privească atent, pentru a-și vîrî în minte imaginile ce-i vor apărea. “Dante și Beatrice urcă în al șaptelea cer, unde apar, dispuse pe o scară de aur ce se înalță spre Empireu, duhurile contemplative. În această sferă apare ultima planetă, Saturn, rece, uscată și lentă în mișcarea sa de rotație (Convivio II, XIII, 25 și 28). După afirmația lui Macrobius, acceptată de întregul Ev Mediu, influențele de la Saturn dispun la viața contemplativă, dar atunci cînd planeta este în conjuncție cu constelația Leului, «de natură caldă și uscată, asemeni focului» (Lana), virtuțile contemplative ale lui Saturn se unesc cu cele active ale Leului. Echilibrul minunat al acestor două influențe opuse stă la temelia vieții și a acțiunii Sfîntului Petru Damian, care va apărea în partea centrală a cîntului” (E.A. Panaitescu). “Observați că Beatrice afirmă că cei doi au urcat; dar nimic mai înainte nu s-a spus despre această ascensiune, despre această trecere la următorul cer, superior” (T. Di Salvo).

19. Qual savesse qual era la pastura
            del viso mio ne l’aspetto beato
            quand’ io mi trasmutai ad altra cura,
22. conoscerebbe quanto m’era a grato
            ubidire a la mia celeste scorta,
            contrapesando l’un con l’altro lato.

«Cine ar ști hrana vederii mele pentru aspectul fericit, cînd atenția mi-am strămutat-o, ar cunoaște ce plăcut mi-era să dau ascultare celestei călăuze, punînd în cumpănă una și cealaltă» (v. 19-24). Delectarea contemplării Beatricei se unește, în sufletul lui Dante, cu bucuria de a-i da ascultare, îndreptîndu-și atenția spre cele înconjurătoare. “Hrana: cuvîntul puternic, exprimînd cu metafora mîncării (cea mai concretă cu putință) intensitatea plăcerii stîrnite de văz, va reveni, mereu în legătură cu Beatrice, în cîntul XXVII, 91 (aceeași metaforă, pentru înțelepciune, în Convivio III, VIII, 5). Vezi și Purg. XXVII, 1-3, cînd prima dată îi apare acel chip lui Dante în poem. Limbajul simțurilor, caracteristic iubirii omenești, a fost mereu folosit de mistici pentru a-și exprima iubirea supranaturală. În această tradiție se plasează Dante, dar cu extraordinara noutate că ființa cerească spre care se îndreaptă sentimentul său «transumanat» este aceeași pe care a iubit-o pătimaș pe pămînt” (Chiavacci Leonardi).

25. Dentro al cristallo che ‘l vocabol porta,
            cerchiando il mondo, del suo caro duce
            sotto cui giacque ogni malizia morta,
28. di color d’oro in che raggio traluce
            vid’ io uno scaleo eretto in suso
            tanto, che nol seguiva la mia luce.

«Înăuntrul cristalului ce, lumea înconjurînd, ia numele dragului său conducător, sub care orice răutate a zăcut moartă, în culoarea de aur ce-n rază strălucește am văzut eu o scară așa de-nălțată la ceruri, că n-o zăream toată cu privirea» (v. 25-30). În cerul lui Saturn se vedea o scară lungă, al cărei capăt se pierdea în cer. “A șaptea planetă poartă numele lui Saturn, regele mitic sub conducerea căruia a dispărut din lume orice durere și orice răutate, iar oamenii s-au bucurat de o lungă perioadă de pace și fericire: este faimoasa vîrstă de aur, despre care vorbesc toți poeții antici și pe care Dante a descris-o în două locuri din poemul său (Infern XIV, 96; Purgatoriu XXVIII, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

31. Vidi anche per li gradi scender giuso
            tanti splendor, ch’io pensai ch’ogni lume
            che par nel ciel, quindi fosse diffuso.
34. E come, per lo natural costume,
            le pole insieme, al cominciar del giorno,
            si movono a scaldar le fredde piume;

«Am mai văzut pe trepte coborînd atîtea sclipiri, de-am crezut că toate luminile ce-apar în cer aici s-au răspîndit. Și cum, după nărav, laolaltă ciorile, în zorii zilei se mișcă pentru a-și încălzi penele-nghețate» (v. 31-36). Pe treptele scării miraculoase cobora o mulțime nesfîrșită de luminițe. “Sursa acestei noi invenții figurative, după cea a crucii luminoase din cerul lui Marte și a acvilei din cerul lui Jupiter, este, cum Dante însuși o dezvăluie (Paradis XXII, 70-72), viziunea lui Iacob descrisă în Geneză (28, 12 sqq.). Patriarhul evreu a văzut în vis o scară «rezemată de pămînt, al cărei vîrf ajungea pînă la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe scara aceea». Toți vechii comentatori subliniază caracterul simbolic al scării, iar Landino le rezumă astfel interpretările: «Așa cum se urcă pe scară, treaptă cu treaptă, la fel prin virtutea contemplativă se urcă dintr-un cer în altul, pînă la Dumnezeu. Această scară este de aur fiindcă, așa cum aurul este mai presus de orice alt metal, la fel viața contemplativă depășește orice altă viață și strălucește în ea raza harului de la Soarele etern». Imaginea scării ca simbol al vieții contemplative e foarte frecventă în literatura creștină antică, greacă și latină, precum și în textele mistice ale literaturii medievale (cf., de exemplu, acest pasaj din Sfîntul Petru Damian: «Tu ești acea scară a lui Iacob pe care oamenii urcă la cer și îngerii coboară în ajutorul oamenilor. Tu ești calea aurită, pe care oamenii se întorc în patrie», Liber qui dicitur Dominus vobiscum, opusculul XI). Pentru duhurile din cerul lui Saturn viața a fost o fuga saeculi, o evadare din lume, pentru a realiza în liniște (acea liniște care domină în tot cerul lui Saturn, unde duhurile nu cîntă) și în singurătatea unui schit, idealul lor de viață ascetică: o scufundare treptată în gîndirea lui Dumnezeu, anticipînd astfel adevărata contemplație, din Paradis. De aceea duhurile respective ocupă cel mai înalt cer și se află mai presus de toate sufletele care au practicat viața activă. «Un asemenea contrast de tendințe, între acest cer și cele precedente are o sugestivă reprezentare poetică, în direcțiile opuse în care se desfășoară aici privirea lui Dante: pe de o parte, în sus, de-a lungul scării de aur descrise, în acest cînt, ca un simbol al contemplației care, din treaptă în treaptă, conduce spre Dumnezeu; și, pe de altă parte, în jos, peste șirul de planete deja străbătute și reprezentînd, în cîntul următor, în ordine inversă, pămîntul ca țel final» (Rossi-Frascino). Dante a dezvăluit deja în Convivio (IV, XXII, 10-11 și 13-14) supremația vieții contemplative în fața celei active. Totuși ar fi greșit să limităm definirea vieții contemplative la Dante ca o fuga saeculi, pentru că renunțarea la orice bogăție și la orice demnitate pămîntească nu coincide, pentru el, cu o renunțare la lume, ci cu nevoia de a transpune bogăția vieții spirituale a persoanei contemplative în cuvinte și acțiuni care să poată ilumina lumea. Din acest motiv, pe Sfîntul Petru Damian, care a preferat în locul avantajelor materiale viața aspră dintr-un schit, Dante «îl consideră unul dintre sfinții cei mai dragi sufletului său»” (E.A. Panaitescu).

37. poi altre vanno via sanza ritorno,
            altre rivolgon sé onde son mosse,
            e altre roteando fan soggiorno;
40. tal modo parve me che quivi fosse
            in quello sfavillar che ‘nsieme venne,
            sì come in certo grado si percosse.

«apoi altele pleacă fără a se-ntoarce, altele vin iar de unde s-au dus, iar altele rotindu-se mai zăbovesc; astfel mi s-a părut că-i aici, în acea strălucire ce laolaltă a venit, cînd la o treaptă anume a ajuns» (v. 37-42). Duhurile fericite forfoteau în sus și-n jos pe scara din ceruri, ca un stol de ciori. “Din mulțimea de duhuri coborîte pentru a-i întîlni pe Dante și Beatrice, nu toate se opresc, rotindu-se deasupra lor pe trepte: se despart și unele urcă îndată înapoi pe scară, altele se opresc pe scară, altele se apropie de Dante. Astfel comparația duhurilor cu ciorile – apropiate aici doar prin definirea clară a mișcării lor – apare inspirată și coerentă în toate detaliile sale. Asemănarea cu păsările (și Dante insistă mult pe imaginile oferite de păsări: în cînturile precedente era vorba de șoimi, berze, ciocîrlii) făcea parte din tradiția mistică de-a indica ușurința cu care sufletele se năpusteau în zbor ideal spre divinitate: uneori zborul devenea real, în cazurile de levitație” (T. Di Salvo). “Poetul, captivat în versurile 34-39 de vioiciunea scenei reprezentate, iar în terțina 40 de uimitoarea viziune a duhurilor, care se mișcă de-a lungul scării, nu pare să se gîndească la complexa semnificație alegorică, pe care unii critici au vrut s-o vadă în această comparație: comportamentul diferit al duhurilor ar fi în funcție de viața pămîntească a călugărilor, unii dintre ei ar rămîne legați de lumea contemplativă, pe cînd alții ar tinde să se desprindă de ea, pentru a-și desfășura activitățile printre oameni” (E.A. Panaitescu).

            43. E quel che presso più ci si ritenne,
            si fe’ sì chiaro, ch’io dicea pensando:
            ‘Io veggio ben l’amor che tu m’accenne’.

«Și cel care mai aproape s-a oprit a devenit așa de luminos că-n gînd îmi spuneam: ‘Văd bine iubirea ce mi-o arăți’» (v. 43-45). Un duh fericit s-a luminat mai mult și s-a apropiat de cei doi. Dante a remarcat, în mintea sa, iubirea încinsă manifestată de acel duh. “E bine să ne amintim tăcerea cu care începe desfășurarea cîntului XXI: Dante vorbește în sinea lui, Beatrice tace, duhurile fericite, în liniște, se ascund în lumina bucuriei lor. Scena de tăcere – care, printre altele, comunică intensa iluminare interioară, din chiliile cu duhuri suspendate în viziunea lui Dumnezeu – suferă o rapidă schimbare: se renunță la cheia tăcerii și Petru Damian vorbește. Explică principiul predestinării, pentru a deschide apoi, prin forța cuvintelor, perspectiva profetică asupra monahismului” (G. Mazzotta).

46. Ma quella ond’ io aspetto il come e ‘l quando
            del dire e del tacer, si sta; ond’ io,
            contra ‘l disio, fo ben ch’io non dimando.
49. Per ch’ella, che vedea il tacer mio
            nel veder di colui che tutto vede,
            mi disse: «Solvi il tuo caldo disio».

«Dar cea de la care aștept și cum și cînd să zic și să tac, stă-n loc; iar eu, împotriva dorinței, fac bine că nu-ntreb. Deci ea, care-mi vedea tăcerea, văzîndu-l pe cel ce toate le vede, mi-a zis: ‘Dezleagă-ți dorința caldă’» (v. 46-51). Beatrice, de la care Dante aștepta mereu sfaturi de comportament, a rămas neclintită. Atunci nici poetul n-a îndrăznit să întrebe nimic. Însă călăuza, care-i citea toate dorințele (reflectate în imaginea lui Dumnezeu), l-a îndemnat să-și exprime curiozitatea. “Repetiția (vedea… veder… vede) subliniază mișcarea circulară a actului contemplativ” (N. Sapegno).

52. E io incominciai: «La mia mercede
            non mi fa degno della tua risposta;
            ma per colei che ‘l chieder mi concede,
55. vita beata che ti stai nascosta
            dentro alla tua letizia, fammi nota
            la cagion che sì presso mi t’ha posta;

«Și eu am început: ‘Meritul nu mă face vrednic de răspunsul tău; dar pentru cea care să-ntreb îmi îngăduie, viață fericită ce stai ascunsă-n bucuria ta, fă-mi cunoscut motivul ce te-a adus așa aproape de mine» (v. 52-57). Dante, încurajat de Beatrice, își recunoaște nevrednicia. Totuși îl întreabă pe duhul fericit, ascuns în lumina care-l înfășoară, de ce s-a apropiat de ei. “Dacă eu nu sînt demn, prin meritele mele, de un răspuns al tău, te rog în numele celei ce-mi permite să te întreb – și așadar îmi face legitimă întrebarea” (Chiavacci Leonardi).

            58. e di’ perché si tace in questa rota
            la dolce sinfonia di paradiso,
            che giù per l’altre suona sì divota».

«și spune de ce tace în astă roată dulcea simfonie din Paradis, ce jos în altele răsună așa pioasă’» (v. 58-60). De asemeni vrea să știe de ce aici nu răsună cîntările de slavă, obișnuite în Paradis. “Două sînt așadar întrebările: de ce doar tu te-ai apropiat de mine și de ce aici nu aud cîntecul duhurilor fericite, care totuși se deslușea în cerurile precedente? Iar tonul destul de normal cu care sînt formulate nu pare să justifice intensitatea irezistibilă a poetului, dorința sa caldă de-a ști. De fapt Dante nu vrea neapărat să afle ce va spune duhul la ultima întrebare, ci prin prezentarea lui să profite de ocazie pentru a face o confruntare polemică între condiția duhurilor fericite și situația morală a Bisericii. Spre acest subiect tinde întîlnirea poetului cu spiritul contemplativ, care o clipă este extras din fericirea sa extaziată, pentru a fi dus înapoi pe pămînt, printre cardinali și prelați degenerați. Și acest episod, pregătit cu mare putere scenografică și cu trimitere la o dorință de nestăpînit, ține de grupul numeroaselor episoade în care Dante, ca un extraordinar mediator, stabilește un raport între ideal și realitate și poate aprecia degradarea acesteia din urmă, prin confruntarea cu lumea ideală, populată cu duhuri care sînt exemplificarea concretă a fidelității față de valorile înalte, pe care se sprijină toată istoria, care e mereu istoria lui Dumnezeu prin intermediul oamenilor” (T. Di Salvo).

61. «Tu hai l’udir mortal sì come il viso»,
            rispuose a me; «onde qui non si canta
            per quel che Beatrice non ha riso.
64. Giù per li gradi della scala santa
            discesi tanto sol per farti festa
            col dire e con la luce che mi ammanta;

«‘Tu ai auz de muritor, ca și vederea’, mi-a răspuns; ‘de asta nu se cîntă aici, la fel cum Beatrice n-a zîmbit. Pe treptele scării sfinte atît am coborît doar pentru a te delecta cu vorba și lumina ce mă-nvăluie» (v. 61-66). Duhul strălucitor îl lămurește că simțurile omenești ale lui Dante sînt inadecvate pentru acest cer. El însuși s-a apropiat doar pentru a-i răspunde la întrebări. “Este o confirmare a limitelor care îl blochează mereu pe om: unele dintre aceste limite sînt depășite prin cuceriri succesive” (T. Di Salvo). “Nu există așadar motive personale (cum s-a întîmplat în cerul lui Marte), ci doar acela – valabil pentru toate duhurile fericite – de a veni în întîmpinarea dorințelor excepționalului pelerin, sărbătorindu-i venirea. Cu atît mai justificată va apărea prin urmare întrebarea lui Dante (de ce tocmai tu, dintre toți?), care introduce subiectul la care poetul vrea să ajungă” (Chiavacci Leonardi).

67. né più amor mi fece esser più presta,
            ché più e tanto amor quinci sù ferve,
            sì come il fiammeggiar ti manifesta.
70. Ma l’alta carità, che ci fa serve
            pronte al consiglio che ‘l mondo governa,
            sorteggia qui sì come tu osserve».

«nu o iubire mai mare m-a făcut mai grăbită; căci atîta și mai multă iubire-n sus fierbe, cum sclipirea ți-o arată. Ci înalta milă, ce ne face slujitori grăbiți la sfatul ce lumea o conduce, ne hărăzește-aici, cum vezi’» (v. 67-72). Toate duhurile fericite resimt o mare iubire față de Dante și îl ajută cu multă încîntare. Milostivenia divină este cea care le determină acțiunea caritativă. “Conceptul de bază este acela al distribuirii duhurilor în funcție de merite, care se traduc în diverse misiuni sau funcții și în recunoașterea diferită a meritelor. Așadar duhul care coboară alături de Dante și-i vorbește obține din partea lui Dumnezeu firește un har, care-l face mai fericit (de aici luminozitatea sporită), dar asta nu indică faptul că acel duh ar fi mai presus de altul în ceruri: altele pot avea o viață religioasă mai ferventă și prin urmare o fericire mai intensă, de aceea și manifestarea unei asemenea fericiri se concretizează într-o flacără mai încinsă. Există diverse trepte, după merite; și diverse funcții; duhului care acum i se adresează lui Dante îi revine misiunea, în mod tainic încredințată lui de Dumnezeu, de-a răspunde la întrebările pelerinului” (T. Di Salvo).

73. «Io veggio ben», diss’ io, «sacra lucerna,
            come libero amore in questa corte
            basta a seguir la provedenza etterna;
76. ma questo è quel ch’a cerner mi par forte,
            perché predestinata fosti sola
            a questo officio tra le tue consorte».

«‘Văd bine’, am zis, ‘sfîntă lumină, cum libera iubire la curtea asta e de-ajuns spre a urma providența eternă; dar îmi pare greu de priceput de ce singură ai fost predestinată la această datorie printre consoarte’» (v. 73-78). Dante constată bunăvoința duhurilor fericite, izvorîtă din iubirea divină. Dar nu știe după ce criteriu sînt aleși cei trimiși să stea de vorbă cu el pentru a-i lămuri nepriceperile. “Ca de obicei în dialectica dialogurilor din lumea cealaltă, exigentul spirit dantesc nu se mulțumește cu un prim răspuns generic, ci insistă cu întrebări succesive, mai precise” (Chiavacci Leonardi). “Nu e vorba firește de o tragere la sorți a duhurilor: este ales de Dumnezeu acel duh pe care Dumnezeu însuși, cu voința lui tainică, îl consideră cel mai potrivit pentru misiunea specifică. Duhul are obligația de-a se supune și de-a executa: în asta constă fericirea sa. (…) Adevăratul om capabil de perfecțiune și fericire nu este rebelul, care revendică autonomia de judecată și acțiune, ci acela care îl iubește pe Dumnezeu și îl slujește. Ceea ce rebelii, creaturile marcate pe ascuns de Lucifer, numesc aservire e pentru creștin libertatea autentică, forța eliberatoare, în măsură să-l înalțe pe credincios la nivelul lui Dumnezeu” (T. Di Salvo).

79. Né venni prima all’ultima parola,
            che del suo mezzo fece il lume centro,
            girando sé come veloce mola;
82. poi rispuose l’amor che v’era dentro:
            «Luce divina sopra me s’appunta,
            penetrando per questa in ch’io m’inventro,

«N-am terminat ultima vorbă, că din mijlocul ei și-a făcut lumina centru, rotindu-se ca o morișcă rapidă; apoi a răspuns iubirea ce stătea înăuntru: ‘Lumina divină asupra mea se ațintește, intrînd prin aceasta cu care mă-nfășor» (v. 79-84). Duhul fericit dansează rotindu-se, de bucurie că-i poate veni în ajutor. Apoi îi descrie acțiunea Harului divin, care pătrunde prin mantia de lumină care îl cuprinde. “N-am terminat: construcția exprimă suprapunerea unui gest peste celălalt, unul începînd înainte de terminarea celuilalt. Duhul parcă e nerăbdător să-și manifeste bucuria de-a putea răspunde, fiindcă a priceput deja gîndul care agită mintea lui Dante” (Chiavacci Leonardi). “Cu alte cuvinte: duhul pentru a-și exprima veselia ce decurge din întrebarea lui Dante, se rotește ciudat (pentru noi) în jurul propriei axe, într-un fel de dans circular; apoi afirmă că, dăruit de Har, se sublimează în asemenea măsură încît dobîndește puterea de-a se apropia de divinitate. Dar va adăuga îndată că, în ciuda acestui fapt, nu este în măsură să-i dea un răspuns limpede poetului: problema ridicată de el rămîne nerezolvată, fiindcă omul, chiar dacă a devenit duh fericit, nu poate depăși anumite limite” (T. Di Salvo).

85. la cui virtù, col mio veder congiunta,
            mi leva sopra me tanto, ch’i’ veggio
            la somma essenza della quale è munta.
88. Quinci vien l’allegrezza ond’ io fiammeggio;
            perch’alla vista mia, quant’ ella è chiara,
            la chiarità della fiamma pareggio.

«a cărei virtute, cu vederea mea-mpletită, mă-nalță deasupra mea într-atît că văd esența supremă din care-i strecurată. De-aici vine veselia de la care sclipesc; fiindcă după viziunea mea, pe cît e ea de luminoasă, lumina cu flacăra o reunesc» (v. 85-90). Sub acțiunea Harului, duhurile mîntuite se ridică pînă la vederea tainei divine. Gradul de fericire cîștigat se reflectă în gradul de luminozitate al fiecăruia. “De aici, din vederea esenței supreme, vine veselia în care ard; fiindcă sclipirea flăcării mele este în funcție de limpezimea viziunii mele despre Dumnezeu” (N. Sapegno).

91. Ma quell’ alma nel ciel che più si schiara,
            quel serafin che ‘n Dio più l’occhio ha fisso,
            alla dimanda tua non satisfara,
94. però che sì s’innoltra nello abisso
            dell’etterno statuto quel che chiedi,
            che da ogni creata vista è scisso.

«Dar sufletul din cerul ce mai mult străluce, acel serafim ce-n Dumnezeu are ochiul mai ațintit, la-ntrebare nu-ți va da mulțumire; fiindcă se pierde-n abisul eternului statut ce-ntrebi, care de la orice vedere creată e retezat» (v. 91-96). Nici duhul cel mai sclipitor, care-l vede cel mai limpede pe Dumnezeu, nu va putea răspunde la întrebarea lui Dante. Motivul pentru care Dumnezeu ia o decizie sau alta se pierde în taina pentru toți inaccesibilă. “Dante, știind că fiecare duh, în Paradis, acționează în funcție de voința divină, a întrebat din ce motiv tainic duhul care îi vorbește a fost ales pentru acest dialog (versurile 73-78). Întrebarea lui atinge, din nou, tema predestinării; totuși, pe cînd în cîntul precedent ea se referea la soarta de după moarte a oamenilor, aici este legată de misiunea pe care duhurile trebuie s-o desfășoare în Paradis, pentru a explica un fapt asupra căruia pînă acum Dante nu s-a oprit: de ce, dintre atîtea, doar anumite duhuri au stat de vorbă cu el. «Predestinarea, limitată în definiția filosofului din Aquino doar la soarta de dincolo de moarte, e astfel extinsă de Dante în această nouă direcție, ea rămînînd totuși pentru el, ca pentru Sfîntul Toma, o manifestare a providenței divine» (Rossi-Frascino). Într-adevăr, din nou răspunsul este hotărît și sigur, ca acela oferit de acvilă: nici o creatură omenească și nici o creatură angelică, nici măcar serafimii, ierarhia îngerească mai apropiată de Dumnezeu (cf. Paradis IV, 28) nu pot pătrunde în taina inefabilă a poruncilor divine. Însă «reafirmarea naturii lor secrete și totodată infailibile este destinată să sublinieze – arată Sapegno dezvoltînd o observație a lui Benvenuto da Imola – importanța persoanelor alese pe rînd de Dumnezeu și să sporească, prin aceasta, autoritatea judecăților severe, pe care Sfîntul Petru Damian va fi chemat să le pronunțe, în ultima parte a cîntului»” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu este mereu un abis tainic și impenetrabil: așadar cerința omului de-a ajunge la el și a-l cunoaște e destinată să rămînă fără rezultat și, dacă e repetată, indică o prezență luciferică și trebuie pedepsită. Prin urmare cea mai mare virtute este umilința, însoțită de supunere, și admiterea limitelor, care devine o bucurie interioară” (T. Di Salvo).

97. E al mondo mortal, quando tu riedi,
            questo rapporta, sì che non presumma
            a tanto segno più mover li piedi.
100. La mente, che qui luce, in terra fumma;
            onde riguarda come può là giùe
            quel che non pote perché ‘l ciel l’assumma».

«Și-n lumea muritoare cînd te-ntorci, asta povestește, ca să nu mai ostenească spre asemenea țintă a-și mișca picioarele. Mintea ce-aici străluce, pe pămînt fumegă; deci vezi cîte poate acolo jos, ce nu poate cînd cerul o înalță’» (v. 97-102). Dante va trebui să le explice muritorilor, în poemul său, cît de inutilă e forțarea tainei divine cu mintea omenească, din moment ce, inclusiv după moarte și mîntuire, aceste aspecte rămîn necunoscute. “Un alt mesaj pe care Dante trebuie să-l transmită oamenilor, (…) acesta, al reafirmării limitelor între care acționează omul pentru a cuceri Paradisul, nu este dintre cele mai puțin importante, ba dimpotrivă, pe planul aspectelor pe care le presupune, al consecințelor pe care le stîrnește, pe lîngă cel strict intelectual, etico-politic, este printre cele mai severe și angajante” (T. Di Salvo).

103. Sì mi prescrisser le parole sue,
            ch’io lasciai la quistione e mi ritrassi
            a dimandarla umilmente chi fue.
106. «Tra ‘ due liti d’Italia surgon sassi,
            e non molto distanti alla tua patria,
            tanto che ‘ troni assai suonan più bassi,

«Astfel m-au îngrădit vorbele sale, că am lăsat povestea și m-am mărginit să-ntreb smerit cine-a fost. ‘Între două țărmuri ale Italiei răsar, nu prea departe de patria ta, stînci așa înalte că tunetele răsună mai jos de ele» (v. 103-108). Curiozitatea nepotrivită a lui Dante a fost în acest mod retezată. Lui nu i-a mai rămas decît să întrebe identitatea colocutorului. “Și în această prezentare, ca și în cele pentru Sfîntul Francisc și Sfîntul Dominic, Dante fixează atenția asupra unui loc, cel care a văzut gloria sfîntului aici celebrat: nu locul unde s-a născut, ci mai curînd acela al activității sale contemplative și care-l leagă pe fericit de actuala sa condiție. (…) Încă o dată locurile se încarcă de simboluri religioase, de parcă ar include un destin, cu un raport între cel care trăiește acolo și duce o viață construită exemplar din punct de vedere religios și localitatea în sine tainică, avînd trăsăturile ce fac posibilă exercitarea unei anumite virtuți. Assisi era, la poalele muntelui, într-o poziție fertilă, un orient; Calaruega dăruia fertilitate din apus, ca un vînt de primăvară; muntele Catria, cu imensele sale întinderi de singurătate, era predestinat să găzduiască duhurile predispuse la dialogul senin cu divinitatea” (T. Di Salvo).

109. e fanno un gibbo che si chiama Catria,
            di sotto al quale è consecrato un ermo,
            che suole esser disposto a sola latria».
112. Così ricominciommi il terzo sermo;
            e poi, continuando, disse: «Quivi
            al servigio di Dio mi fe’ sì fermo,

«și fac o cocoașă numită Catria, sub care-i un schit sfînt, ce de-obicei e hărăzit doar închinării’. Astfel a reînceput a treia oară vorba; și apoi, urmînd, a zis: ‘Aici în slujba Domnului am arătat așa tărie» (v. 109-114). Duhul luminos îi povestește că s-a implicat în propagarea credinței într-o mănăstire aflată pe coama munților. “Catria: termen grecesc, folosit de Sfîntul Toma pentru a indica obligația specială de adorație, pe care omul i-o datorează lui Dumnezeu (Summa Theologica II, II, LXXXI, 1). Între Gubbio și Pergola, relieful mai înalt al Apeninilor umbro-marchigiani poartă numele de Catria. Pe coastele sale se înalță mănăstirea Santa Croce di Fonte Avellana, ce ține de ordinul camaldolez, întemeiat în 1012 de Sfîntul Romualdo (Paradis XXII, 49). Locul îi fusese oferit de un anumit Maldolo, care văzuse acolo în vis o scară, ce se înălța spre cer și pe care urca o mulțime îmbrăcată în alb. Vestea, consemnată de Luiso, este inclusă în Constituțiile fericitului Rodolfo, priorul de la Camaldoli în 1080. Îmbrăcați într-o sutană albă, călugării de la Fonte Avellana respectau cea mai aspră penitență și cea mai riguroasă liniște, trăind în chilii separate. O altă tradiție spune că Dante a fost găzduit la acest schit. În opinia lui Fallani, «descrierea exactă a locului, mărturia lui Boccaccio că Poetul ‘în munții de lîngă Urbino… a poposit cu onoare’, adică nu departe de schit, cunoașterea precisă a vieții și faptelor Sfîntului Petru Damian din Ravenna (Petrarca, după ceva vreme, n-a reușit să obțină vești decît scriindu-le acelorași călugări)… fac plauzibilă și întemeiată această tradiție»” (E.A. Panaitescu).

115. che pur con cibi di liquor d’ulivi
            lievemente passava caldi e geli,
            contento ne’ pensier contemplativi.
118. Render solea quel chiostro a questi cieli
            fertilemente; e ora è fatto vano,
            sì che tosto convien che si riveli.

«că doar cu hrană din licoare de măsline ușor treceam caldul și gerul, bucuros de gînduri contemplative. Dădea rod bogat acel schit pentru aceste ceruri; și-acum s-a pustiit că tuturor trebuie să li se-arate» (v. 115-120). Vorbitorul a dus o viață smerită și contemplativă, într-o mănăstire plină de virtute. Rîvna creștină de-acolo s-a pierdut între timp. “Doar cu hrană: probabil se face aluzie la mîncarea din plante, hrană de post care era aproape exclusiv folosită de călugării de atunci, pe lîngă pîine și apă; ușurința expresiei și chiar sunetele din versul care nu numește concret vreo hrană, ci aproape o face să dispară în vălul lichid al fructului de măslin, face acel aliment atît de impalpabil încît e mai curînd spiritual decît trupesc” (Chiavacci Leonardi). “Sînt punctate trăsăturile esențiale ale vieții ascetice: ruperea de viața lumească și singurătatea care decurge de-aici, alimentația sărăcăcioasă, postirea constantă, marea capacitate de rezistență la aspectele climatice, deplina scufundare, cu toate simțurile, în viața trăită ca o contemplație. Și într-adevăr schiturile erau locuri care le impuneau călugărilor rigoare, putere de rezistență, dăruire absolută pentru idealul religios. De aceea erau propuse ca locuri de trai pentru pustnici extrem de polemici împotriva vieții duse atît de preoți, cît și de cetățenii de rînd: erau cel mai înalt exemplu de trai religios” (T. Di Salvo). “Dădea rod bogat: Sînt amintiți într-adevăr peste șaptezeci de călugări de la Fonte Avellana ilustrați prin sfințenie, care au trăit înainte de Petru Damian. Imaginea comunității creștine, ca o grădină ale cărei roade se culeg în ceruri, este evanghelică și revine adeseori în limbajul figurat al poemului” (Chiavacci Leonardi).

121. In quel loco fu’ io Pietro Damiano,
            e Pietro Peccator fu’ nella casa
            di Nostra Donna in sul lito adriano.
124. Poca vita mortal m’era rimasa,
            quando fui chiesto e tratto a quel cappello,
            che pur di male in peggio si travasa.

«În acel loc fost-am eu Petru Damian, și Petru Păcătosul fost-am în casa Maicii Noastre pe malul adrian. Puțină viață muritoare mi-a rămas cînd am fost ales și tras la boneta, care din rău în mai rău se prăvălește» (v. 121-126). După ce și-a dus viața călugărească la mănăstire, viitorul sfînt a fost numit, împotriva voinței sale, episcop – o demnitate care se degradează tot mai mult. “Petru Damian (Pier Damiano sau Pier Damiani) s-a născut la Ravenna, în 1007, într-o familie modestă și săracă. Ajutat de fratele mai mare, Damian, de la care poate că a preluat numele, s-a dedicat studiilor de drept și arte liberale la Ravenna, Faenza și Parma. După o perioadă ca profesor în orașul de origine și la Faenza și după ce-a dobîndit mare faimă și considerabilă bogăție, spre 1037 a intrat la schitul de la Fonte Avellana, unde a devenit repede abate. Celebru pentru viața austeră și învățătura profundă, a colaborat activ la acțiunea de reformare a Bisericii cu Papa Leon al X-lea, scriindu-și operele cele mai cunoscute: Liber Gratissimus, unde discută problema raporturilor dintre Biserică și Imperiu, și Liber Gomorrhianus, violentă invectivă împotriva decadenței morale a vieții ecleziastice. Papa Ștefan al IX-lea, în 1057, l-a numit episcop și cardinal de Ostia, însărcinare pe care Petru Damian a acceptat-o cu neplăcere, fiindcă îl obliga să părăsească schitul camaldolez. Opera sa de reformator a continuat, cu aceeași intensitate, sub pontificatul lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al II-lea, pînă cînd a revenit la schitul său. A murit la Faenza în 1072. Barbi exclude, în mod aproape absolut, o cunoaștere directă a faptelor lui Petru Damian de către Dante, pe cînd, printre comentatorii mai recenți, Sapegno admite că Poetul «probabil a cunoscut măcar parțial scrierile sfîntului» și adaugă: «probabil că îi admira mai ales paginile de polemică încinsă împotriva viciilor și a fastului Curiei, precum și îndemnurile elocvente de întoarcere la idealurile evanghelice de puritate și umilință, dictate într-un stil unde îndemînarea retorului și înțelepciunea teologului și a juristului sînt puse în slujba unei puternice și neliniștite personalități morale»” (E.A. Panaitescu). “Petru Păcătosul fost-am: potrivit lui Lana, Ottimo și Pietro di Dante, Poetul ar vrea să facă aluzie aici la Pietro degli Onesti, un ravennat contemporan cu Damian, întemeietor și prior al mănăstirii Santa Maria in Porto, pe litoralul adriatic, care în scrisorile sale obișnuia să semneze Petrus peccator; tot Petrus peccator este numit și în epitaful său, în biserica amintită. În schimb Benvenuto (urmat de Buti, Landino și majoritatea comentatorilor moderni) afirmă că Dante aici pune semnul egalității între cele două personaje. Deși biserica Santa Maria in Porto a fost întemeiată de Onesti în 1096, așadar după moartea lui Damian, contemporanii au făcut repede confuzia între cele două personaje, atribuind întemeierea locașului Nostra Donna pe malul adrian sfîntului camaldolez. Acesta din urmă, în plus, obișnuia să își semneze epistolele și lucrările ca Petrus peccator monachus, sau Petrus indignus, sau Petrus ultimus eremitarum” (E.A. Panaitescu). “Să observăm că referința la boneta de cardinal este anacronică, fiindcă folosirea ei a fost instituită de Inocențiu al IV-lea în 1252” (E.A. Panaitescu).

127. Venne Cefàs e venne il gran vasello
            dello Spirito Santo, magri e scalzi,
            prendendo il cibo da qualunque ostello.
130. Or voglion quinci e quindi chi rincalzi
            li moderni pastori e chi li meni,
            tanto son gravi!, e chi di retro li alzi.

«A venit Cefas și-a venit mărețul vas al Sfîntului Duh, desculți și costelivi, luîndu-și hrana din orice bordei. Acuma vor de-o parte și de alta să fie sprijiniți păstorii moderni și purtați, așa-s de burduhănoși!, și din spate să-i ridice» (v. 127-132). Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel s-au ilustrat odinioară prin viața smerită, fără excese. Însă prelații contemporani se disting prin lăcomie și fast nerușinat. “Cefas este un cuvînt aramaic însemnînd «piatră» (cf. Ioan 1, 42). Expresia cu care Sfîntul Pavel este desemnat, în Faptele Apostolilor (9, 15), vas electionis, a fost deja amintită de Dante (Infern II, 28)” (E.A. Panaitescu). “Au fost așadar un exemplu de trai religios, inclusiv prin comportamentul public: au trăit cerșind, s-au acoperit cu straie modeste și au acționat după preceptele evanghelice, cum se citește în Evanghelia după Luca 10, 3-9: «Duceți-vă; iată, vă trimet ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Să nu luați cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălțăminte și să nu întrebați pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veți intra, să ziceți mai întîi: ‘Pacea să fie peste casa aceasta!’. Și dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămîneți în casa aceea și să mîncați și să beți ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblați din casă în casă. În oricare cetate veți intra și unde vă vor primi oamenii, să mîncați ce vi se va pune înainte; să vindecați pe bolnavii cari vor fi acolo și să le ziceți: ‘Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’»” (T. Di Salvo). “Opoziția comportamentului apostolilor, imitați de călugării și pustnicii de felul Sfîntului Petru Damian, față de acela al prelaților moderni, al noilor ierarhi ai Bisericii, nu putea fi mai evidentă; este punctată cu o precizie riguroasă de date și cu puternică ironie, care în cadrul reprezentării devine sarcastică și caricaturală. Tipică în acest sens este zugrăvirea prelaților fastuoși, dar mai ales corpolenți, obezi de la prea multă mîncare, încît trebuie să fie sprijiniți ca să poată umbla” (T. Di Salvo). “Slujitorii destinați acestei activități se numeau «braccieri», fiindcă sprijineau brațele prelatului. (…) El trebuia ridicat din spate, pentru a fi ajutat să urce pe cal; aceștia se numeau «staffieri»” (Chiavacci Leonardi).

133. Cuopron de’ manti loro i palafreni,
            sì che due bestie van sott’ una pelle:
            oh pazienza che tanto sostieni!».
136. A questa voce vid’ io più fiammelle
            di grado in grado scendere e girarsi,
            e ogni giro le facea più belle.

«Își acoperă cu mantaua bidiviul, că două bestii umblă sub o piele, vai, cu multă răbdare-i înduri!’. La vocea asta am văzut mai multe scîntei din treaptă-n treaptă coborînd și răsucindu-se, și fiecare ocol le făcea mai frumoase» (v. 133-138). Haina luxoasă a prelatului se întinde și pe spatele calului, de parcă ar fi două animale împreună. E de mirare cu cîtă răbdare îi tolerează puterea divină. La această exclamație de amărăciune, multe duhuri mîntuite au țîșnit pe scară-n jos, în jocuri de lumini. “După viziunea unei sfințenii aspre și solitare, în peisajul pietros al Munților Apenini (…), un dur sarcasm «sculptează un detaliu după celălalt, astfel încît reprezentarea apare scandată, picantă: corpolentă, ca acei burduhănoși păstori. (…) După cortegiul grotesc de măști ale oamenilor ce se chinuiesc în activități zadarnice, care a deschis cîntul umilinței și al carității, cel al Sfîntului Francisc, iată procesiunea caricaturală a prelaților, care încheie cîntul sfințeniei eroice, al vieții simple și austere, închise în rugăciuni îndelungate, post istovitor, contemplații profunde, și totuși înclinate îndrăzneț spre acțiune, spre lupta pentru binele societății. Asistăm, în cerul lui Saturn, la discuția dintre «marele Cardinal (…), reformatorul înverșunat, care a tradus în termeni de polemică și politică italiană, cu o patimă dureroasă și activă, înaltele intenții ale mișcării clunisiene, și florentinul exilat care, contrazis treptat de vremurile sale, urca spre o integrare foarte personală a istoriei, a obiceiurilor și a cuvîntului; ambii meditativi pe crestele munților; ambii, la asfințit, pe malul adrian (…) se recunosc în Dumnezeu cele două suflete (…) și în Dumnezeu fraternizează cei care în timp și în condiție socială erau foarte departe» (Apollonio). Iar strigătul sfinților, cu atît mai puternic și dramatic, pe cît de adîncă fusese pînă atunci liniștea din cerul lui Saturn, ilustrează nu doar invectiva dură împotriva prelaților, ci și credința reciprocă, a lui Petru și a lui Dante, în răzbunarea divină” (E.A. Panaitescu).

139. Dintorno a questa vennero e fermarsi,
            e fero un grido di sì alto suono,
            che non potrebbe qui assomigliarsi;
142. né io lo ‘ntesi, sì mi vinse il tuono.

În continuare, Lectura lui Dante. O brazdă de pămînt ne face cîinoși (Paradis XXII)

Laszlo Alexandru
(nr. 7-8, iulie-august 2018, anul VIII)