Lectura lui Dante. Acvila dreptății (Paradis XVIII)

Al cincilea cer, al lui Marte. Beatrice îndeamnă la contemplarea Paradisului. Alte duhuri luptătoare pentru credință, din lumea antică și medievală. Urcarea în al șaselea cer, al lui Jupiter. Inscripția latină. Duhurile juste se dispun în formă de acvilă. Invectiva împotriva papalității venale.

            1. Già si godeva solo del suo verbo
            quello specchio beato, e io gustava
            lo mio, temprando col dolce l’acerbo.
4. E quella donna ch’a Dio mi menava
            disse: «Muta pensier; pensa ch’i’ sono
            presso a colui ch’ogni torto disgrava».

«Deja se bucura oglinda fericită în sine de vorba sa, iar eu o degustam pe a mea, potolind cu dulce amarul. Şi acea doamnă ce la Dumnezeu mă conducea a zis: ‘Schimbă gîndul: gîndeşte-te că sînt aproape de cel ce orice povară o ajută’» (v. 1-6). După dialogul din cîntul precedent, strămoșul Cacciaguida și călătorul Dante rămîn tăcuți, fiecare aprofundînd în minte cele spuse și auzite. Beatrice îl consolează pe poet, atrăgîndu-i atenția că Dumnezeu și harul divin sînt totdeauna în măsură să ofere mîngîiere. “După ce și-a încheiat vorbirea, Cacciaguida s-a întors să se bucure, în sine, adică scufundat în tăcere, de gîndul pe care l-a exprimat. Între timp Dante, de asemeni în liniște, își rumegă propriul gînd, adică ceea ce a auzit, amestecînd dulceața și amărăciunea. Cei doi tac, meditînd la aceleași cuvinte, dar cu diverse stări sufletești. Primul se bucură, fiindcă vede în Dumnezeu providențiala frumusețe a acelui destin (XVII, 43-45); celălalt degustă, înfășoară în sinea sa cuvintele, încercînd să le înmoaie asprimea prin aspectele consolatoare care i-au fost spuse” (Chiavacci Leonardi). “Există o consistentă schimbare de tonalitate, între sfîrșitul cîntului precedent și începutul celui pe care-l citim. După tonul înalt, solemn, profetic, vine acela mai destins narativ, de parcă poetul ar vrea să înainteze mai repede spre încheierea călătoriei. Dar apare ceva mai important: Dante, atunci cînd finalizează motivațiile interioare, care s-au concentrat în pagini de înaltă poezie, cu o ageră distribuire de roluri și teme, nu mai insistă retoric pe ceea ce este desăvîrșit în formă sintetică și trece la altceva” (T. Di Salvo).

            7. Io mi rivolsi all’amoroso suono
            del mio conforto; e qual io allor vidi
            nelli occhi santi amor, qui l’abbandono:
10. non perch’ io pur del mio parlar diffidi,
            ma per la mente che non può redire
            sovra sé tanto, s’altri non la guidi.

«M-am întors spre sunetul iubitor al împăcării mele; şi cum am văzut atunci în ochii sfinţi iubirea, aici n-o aştern; nu fiindcă nici eu nu mă-ncred în cuvintele mele, ci pentru amintirea ce nu poate reveni la sine însăşi pe-atîta, de altul n-o îndrumă» (v. 7-12). Dante a privit-o pe Beatrice. El nu poate reda în versuri felul cum a văzut-o pe cea care îl consola cu puterea harului divin. Forța amintirii de-atunci este mai intensă decît a cuvintelor de-acum, ce nu sînt călăuzite de voința lui Dumnezeu. “Spre deosebire de vorba lui Cacciaguida, cea a Beatricei «răsună», devine cuvînt și discurs” (Mattalia). “Tema caracterului inefabil al puterii ochilor Beatricei nu e nouă: e chiar recurentă. Însă e oferită în modalități mereu diferite, iar diversitatea nu e doar retorică, ci ține și de tonalitate, ca în cazul de față, unde suferința dată de propria neputință se întîlnește, în sufletul poetului, cu gustul amar lăsat de cuvintele strămoșului” (T. Di Salvo).

            13. Tanto poss’ io di quel punto ridire,
            che, rimirando lei, lo mio affetto
            libero fu da ogni altro disire,
16. fin che ‘l piacere etterno, che diretto
            raggiava in Beatrice, dal bel viso
            mi contentava col secondo aspetto.

«Atîta pot reda din acel moment că, privind-o iar, dorul mi-a fost liber de vreo altă simţire, pînă ce plăcerea eternă, ce drept radia în Beatrice, de pe frumosul chip mă fericea cu-al doilea aspect» (v. 13-18). Poetul ne poate spune doar atît: admirînd-o pe ea, sufletul i s-a eliberat de orice altă dorință, pînă cînd frumusețea lui Dumnezeu, care se răsfrîngea din Beatrice asupra lui, îl umplea de fericire. “Adică sufletul poetului se umple de bucurie nu prin vederea directă a divinității, ci pe cale indirectă, prin ochii Beatricei, în care Dumnezeu se reflectă: pentru o viziune directă a lui Dumnezeu, Dante încă nu e pregătit, ar rămîne devastat” (T. Di Salvo).

            19. Vincendo me col lume d’un sorriso,
            ella mi disse: «Volgiti e ascolta;
            ché non pur ne’ miei occhi è paradiso».
22. Come si vede qui alcuna volta
            l’affetto nella vista, s’elli è tanto,
            che da lui sia tutta l’anima tolta,

«Copleșindu-mă cu lumina unui zîmbet, ea mi-a spus: ‘Întoarce-te şi-ascultă; căci nu doar în ochii mei e Paradisul’. Cum se vede aici uneori iubirea în priviri, cînd e aşa de mare că tot sufletul e cuprins de ea» (v. 19-24). Călăuza îl îndeamnă pe călător să-și întoarcă din nou privile asupra duhurilor fericite, care sînt la fel de importante în configurația Paradisului. “În timp ce Montanari surprinde în aceste dialoguri «o interioritate de zîmbete și expresii ce spun mai multe decît vorbele», Sapegno, prelungind observațiile vechilor comentatori, insistă pe interpretarea alegorică a cuvintelor Beatricei: «nu doar în contemplarea teologică se află fericirea, ci și în examinarea exemplelor oferite de eroii Credinței». Versul 21, în esențialitatea expresiei exemplare, este dintre cele care pe bună dreptate atrag atenția la valoarea fiecărui cuvînt al Poetului” (E.A. Panaitescu). “O motivație de economie narativă, cu distribuirea proporțională a părților și evitîndu-se dezechilibre și privilegii se leagă aici de o motivație teologică: doar Dumnezeu poate absorbi pe deplin atenția duhului fericit, fiindcă doar el este absolutul. Și cum deasupra Beatricei se plasează Dumnezeu, ultim termen de fericire, la fel alături de ea se plasează celelalte duhuri, pe care pelerinul poate și trebuie să le vadă și să le cunoască” (T. Di Salvo).

            25. così nel fiammeggiar del fulgor santo,
            a ch’io mi volsi, conobbi la voglia
            in lui di ragionarmi ancora alquanto.
28. El cominciò: «In questa quinta soglia
            dell’albero che vive della cima
            e frutta sempre e mai non perde foglia,

«aşa-n sclipirea sfintei fulgerări spre care m-am întors am cunoscut dorinţa de a-mi mai vorbi puţin. A început: ‘Pe această a cincea treaptă a copacului ce trăieşte din vîrful său şi fructe dă mereu şi-n veci nu-şi pierde frunza» (v. 25-30). În viața pămîntească, uneori, iubirea intensă, care copleșește sufletul, poate fi citită din priviri. La fel a înțeles Dante, din lumina sporită a lui Cacciaguida, că acesta dorește să-i mai vorbească. Duhul îi prezintă alte spirite glorioase, dispuse în al cincilea cer, pe copacul paradisiac, etern viu, care își primește seva de la vîrful său. “Copacul lui Dante este imaginea genială care, ieșită din fantezia Poetului, simbolizează grandios în sine întregul Paradis. Și «e copacul care se bucură etern de bucuria roadelor, fără a cunoaște vreodată melancolia iernii. Ciclul pămîntesc, care după bucuria roadelor face să urmeze tristețea căderii frunzelor, este învins pentru totdeauna» (Montanari). Acest copac, ale cărui ramuri indică diversele trepte de fericire, totuși este diferit de un copac pămîntesc, fiindcă își primește seva vitală din vîrf și nu de la rădăcini, produce mereu noi roade și nu este supus schimbării anotimpurilor și îmbătrînirii: de Dumnezeu depinde fericirea eternă a duhurilor, al căror număr sporește, dar nu poate să se diminueze” (E.A. Panaitescu).

            31. spiriti son beati, che giù, prima
            che venissero al ciel, fuor di gran voce,
            sì ch’ogni musa ne sarebbe opima.
34. Però mira ne’ corni della croce:
            quello ch’io nomerò, lì farà l’atto
            che fa in nube il suo foco veloce».

«sînt duhuri fericite care, jos, înainte de-a veni la cer, au fost renumite, încît orice muză de ele ar fi îmbogățită. Dar priveşte braţele crucii: cel pe care-l voi numi va ţîşni ca-n nori focul iute’» (v. 31-36). Duhurile care urmează a fi prezentate au fost, toate, celebre înainte de moarte. Îndată ce vor fi numite, ele se vor desprinde iute de pe brațele crucii. “Copacul-paradis (sinteza multor copaci din care e făcut Paradisul Pămîntesc, Edenul biblic) și copacul-cruce sînt imagini dragi pentru mentalitatea mistică. Aici ramurile în care se extinde copacul, pe de-o parte, reprezintă numeroasele forme pozitive, cărora le dă viață inspirația creștină, pe de altă parte, sînt confirmarea concepției ierarhice: ramurile sînt mai mult sau mai puțin apropiate de vîrful de unde își dobîndesc puterea, la fel ca demnitarii de la o curte, paladinii din jurul lui Carol cel Mare. Un rol asemănător îl îndeplinește, în iconografia medievală, motivul Scării. S-a observat că echivalentul biblic al copacului se află în Ezechiel 47, 12: «Frunza lor nu se va veșteji, și roadele lor nu se vor sfîrși»” (T. Di Salvo).

            37. Io vidi per la croce un lume tratto
            dal nomar Iosuè, com’ el si feo;
            né mi fu noto il dir prima che ‘l fatto.
40. E al nome de l’alto Macabeo
            vidi moversi un altro roteando,
            e letizia era ferza del paleo.

«Am văzut prin cruce o lumină sărind la numirea lui Iosua, cum a făcut el; dar n-am priceput mai iute vorba ca fapta. Şi la numele înaltului Macabeu am văzut pe altul mişcîndu-se rotit, iar bucuria lui era ca biciul răsucit» (v. 37-42). În același timp cu rostirea numelui său, un duh a alunecat de-a lungul crucii. Un altul, numit după primul, s-a învîrtit prin aer de bucurie. “Iosua a condus poporul lui Israel pe Pămîntul făgăduinței, după moartea lui Moise, care l-a ales urmașul său. Iuda Macabeu a organizat, cu cei patru frați ai lui, revolta poporului evreu împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifan, care a interzis celebrarea sabatului, a circumciziei, a abstinențelor legale. Lupta, care s-a întins între 166 și 160 î.Cr., s-a încheiat cu victoria lui Israel” (E.A. Panaitescu).

            43. Così per Carlo Magno e per Orlando
            due ne seguì lo mio attento sguardo,
            com’ occhio segue suo falcon volando.
46. Poscia trasse Guiglielmo e Renoardo
            e ‘l duca Gottifredi la mia vista
            per quella croce, e Ruberto Guiscardo.

«La fel, cu Carol cel Mare şi Roland, pe doi i-a urmărit privirea mea atentă, cum ochiul urmează şoimul în zbor. Apoi Wilhelm şi Renoardo şi ducele Gottifredi mi-au atras privirea în acea cruce, şi Roberto Guiscardo» (v. 43-48). Privirea lui Dante însoțește, cu atenția vînătorului după zborul șoimului, deplasarea altor duhuri fericite. “După personajele biblice, Dante plasează eroii din epopeea medievală, alegînd două personalități din ciclul carolingian, sărbătorite ca eroi ai luptei creștinilor împotriva sarazinilor. Carol cel Mare (742-814), întemeietorul Sfîntului Imperiu Roman, nu doar a apărat Europa creștină de atacurile sarazine, dar s-a implicat în apărarea Bisericii amenințate de longobarzi (cf. Paradis VI, 94-96). Roland a fost paladinul cel mai faimos al lui Carol cel Mare și a pierit la Roncevaux, luptînd împotriva lui Agramante, regele maurilor. Wilhelm de Orange, fiul legendar al lui Amerigo di Narbona, a murit călugărit în anul 812, la Gellone. Este unul dintre cei mai mari eroi din bătăliile carolingiene, protagonistul numeroaselor cîntări epice, alături de Renoardo, un sarazin pe care l-a convertit la credința creștină și care, înzestrat cu o forță extraordinară și înarmat cu un ciomag greu, îl însoțea în expedițiile împotriva necredincioșilor. Dante l-a considerat personaj istoric și pe acesta din urmă, probabil fiindcă pe marginile portalului central al domului din Verona apare, alături de statuia lui Wilhelm, și cea a lui Renoardo. Goffredo di Buglione/Godefroy de Bouillon (1058-1100), duce de Lorena, a fost conducătorul primei cruciade, care a dus la eliberarea Ierusalimului în 1099. Figura lui Goffredo a trecut apoi în centrul tuturor compozițiilor epice în limba d’oil legate de prima cruciadă. Robert Guiscard (1015-1085) a fost fiul lui Tancredi d’Altavilla/Tancred de Hauteville și comandantul normanzilor în Italia. A eliberat Italia meridională și Sicilia de sub sarazini și a stabilit alianța regatului normand cu Biserica” (E.A. Panaitescu).

            49. Indi, tra l’altre luci mota e mista,
            mostrommi l’alma che m’avea parlato
            qual era tra i cantor del cielo artista.
52. Io mi rivolsi dal mio destro lato
            per vedere in Beatrice il mio dovere,
            o per parlare o per atto, segnato;

«Pe urmă, printre alte lumini mișcat şi amestecat, mi-a arătat duhul care mi-a vorbit ce mare artist era printre cîntăreţii din cer. Eu m-am întors în dreapta ca să-mi văd la Beatrice datoria, fie din vorbe, fie din semne» (v. 49-54). Duhul strămoșului se întoarce printre celelalte suflete fericite din Paradis și își reia, cu mare măiestrie, cîntecele de slavă. Dante se uită la Beatrice, pentru a afla din explicațiile sau privirile ei ce are de făcut mai departe. “Cacciaguida intonase un cîntec, atunci cînd s-a prezentat în fața strănepotului (Paradis XIV, 125), acum se desparte de el tot cîntînd” (T. Di Salvo).

            55. e vidi le sue luci tanto mere,
            tanto gioconde, che la sua sembianza
            vinceva li altri e l’ultimo solere.
58. E come, per sentir più dilettanza
            bene operando, l’uom di giorno in giorno
            s’accorge che la sua virtute avanza,

«şi i-am văzut ochii aşa luminoşi, aşa de veseli, că aspectul îi întrecea alte înfăţişări şi ultima. Şi cum, simţind tot mai mare bucurie că face binele, omul pricepe din zi în zi că virtutea îi sporeşte» (v. 55-60). Dante a remarcat că Beatrice a sporit în frumusețe. “După mișcarea lui Cacciaguida, care revine ca un soldat disciplinat în șirul său, alături de tovarăși, și trebuie închipuit ca membru al unei armate, ce se întoarce la loc după îndeplinirea datoriei, urmează mișcarea lui Dante, care se răsucește spre Beatrice, parcă în așteptarea noilor dispoziții, a ordinelor de executat (datoria). Astfel Dante marchează – fără formule deosebite, cu naturalețea ochiului care se deplasează în altă zonă de admirat – trecerea de la un cer la altul” (T. Di Salvo). “Comparația este așadar între creșterea bucuriei, care apare în cel ce face binele, proporțional cu resimțirea unei mai mari puteri de-a face binele, și creșterea strălucirii Beatricei, în funcție de urcarea de la un cer la altul.  Este ușor pentru Dante să deducă, dacă Beatrice s-a făcut acum mai luminoasă și frumoasă, că el și ea au urcat într-un alt cer. Nu fără consecințe pentru călător, care devine mai bun și se pregătește astfel pentru viziunea divinității, punctul terminal al călătoriei” (T. Di Salvo).

            61. sì m’accors’ io che ‘l mio girare intorno
            col cielo insieme avea cresciuto l’arco,
            veggendo quel miracol più adorno.
64. E qual è ‘l trasmutare in picciol varco
            di tempo in bianca donna, quando ‘l volto
            suo si discarchi di vergogna il carco,

«aşa am priceput eu că rotirea mea împreună cu cerul şi-a mărit arcul, văzînd acel miracol sporit. Şi cum se schimbă în scurt timp femeia luminoasă, cînd i se desface chipul de sub apăsarea ruşinii» (v. 61-66). Călătorul a înțeles că tocmai a urcat în cerul următor, la fel cum simte omul care se dedică faptelor bune că, în același timp, devine el însuși tot mai virtuos. Culoarea roșie din jurul lui a devenit albă, de la noul context în care se găsea. “Adică s-a schimbat repede culoarea lumii înconjurătoare: nu mai era roșul lui Marte, în jurul lui, ci albul din al șaselea cer, al lui Jupiter; și tocmai noua lumină, temperată, a lui Jupiter l-a îndemnat pe Dante să n-o mai privească doar pe Beatrice, ci să se uite roată, în dorința de-a cunoaște noua realitate” (T. Di Salvo).

            67. tal fu nelli occhi miei, quando fui vòlto,
            per lo candor della temprata stella
            sesta, che dentro a sé m’avea ricolto.
70. Io vidi in quella giovial facella
            lo sfavillar dell’amor che lì era
            segnare alli occhi miei nostra favella.

«aşa s-a făcut în ochii mei, cînd m-am răsucit, de la candoarea temperatei stele a şasea, care în sine m-a primit. Am văzut în acea flacără jovială sclipirea iubirii ce sta acolo, trasîndu-mi în ochi pe limba noastră» (v. 67-72). Ajuns în al șaselea cer/în a șasea stea, pelerinul vede că duhurile fericite s-au dispus sub formă de litere, care pot fi citite și înțelese. “Dante se înalță în cerul spiritelor drepte, al lui Jupiter, care «între toate stelele se arată alb, aproape argintiu» (Convivio II, XIII, 25). Temperatei stele: pentru că «are o compoziție temperată, între Saturn cel rece și Marte cel fierbinte» (Convivio II, XIII, 25)” (E.A. Panaitescu). “Flacără jovială: adjectivul înseamnă «al lui Jov, al lui Jupiter» și, în sens extins, «fericit», «binevoitor și temperat în calitățile sale; drept care anticii au spus că fericirea stă în cercul lui Jupiter» (Ottimo)” (E.A. Panaitescu). “De această dată, duhurile nu mai sosesc în cerul respectiv după ce a ajuns Dante: îl precedă și el le găsește acolo, gata să-și îndeplinească datoria, aceea de-a răspunde la întrebările și îndoielile poetului, pentru a-l îmbogăți spiritual, ca să vină bine pregătit la întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo).

            73. E come augelli surti di rivera,
            quasi congratulando a lor pasture,
            fanno di sé or tonda or altra schiera,
76. sì dentro ai lumi sante creature
            volitando cantavano, e faciensi
            or D, or I, or L in sue figure.

«Şi cum păsările ridicate de pe ţărm, fericite de hrană, fac din ele ba un cerc, ba un şir, la fel în lumini făpturile sfinte zburătăcind cîntau şi făceau cînd D, cînd I, cînd L cu a lor figură» (v. 73-78). Duhurile zburau cîntînd fericite și, în stolul lor, formau diverse litere. “În reprezentarea păsărilor ridicate de pe țărm, cocostîrcii, Dante s-a inspirat din Lucan (Farsalia V, 711-716). Comparația, fericită în calitatea ei concretă, introduce o viziune ce constituie motivul central al întregului cînt: cel al acvilei care, ca pasăre a lui Jupiter, sau pasăre divină, simbolizează împărăția lui Dumnezeu și prin urmare domnia dreptății. Comparația cu stolul de păsări care, în decorul senin al unei naturi favorabile, se bucură de propria hrană deja sugerează, chiar înainte ca Poetul să ajungă la descrierea efectivă a scenei, imaginea duhurilor fericite care zburătăcind cîntau și se dispun pentru a forma literele învățăturii biblice: Diligite iustitiam. Momigliano a subliniat sensul de intimă seninătate, pe care comparația dantescă îl suscită, definind-o ca pe «o imagine de liniște și împăcare, de destindere sufletească, una dintre cele răsfirate prin tot Paradisul și care îi constituie fundalul sentimental: se obțin foarte frecvent interpretîndu-se omenește obiceiurile păsărilor, scoțîndu-se în evidență acea senzație de liniște, pe care o oferă prin mișcările și cîntecul lor». În ritmul muzical al versurilor parcă se transpune direct corul fericit al duhurilor” (E.A. Panaitescu).

            79. Prima, cantando, a sua nota moviensi;
            poi, diventando l’un di questi segni,
            un poco s’arrestavano e taciensi.

«Întîi cîntînd, se mişcau pe nota lor; apoi, formînd unul din aceste semne, un pic stăteau şi tăceau» (v. 79-81). Duhurile își alternau zborul și oprirea, cîntatul și tăcerea. “Bănuiala de «coregrafie ingenioasă» (Montanari), creată de plasarea neașteptată a duhurilor în literele înțepenite ale mesajului scris este compensată de valoarea expresivă, ca o pauză muzicală, pe care o dobîndește, la sfîrșitul terținei, stingerea simultană a mișcării și a cîntecului (un pic stăteau și tăceau), într-o liniște care închide și finalizează scena. Apare de aici o clipă de uimire pierdută, pe care îndată Poetul o întrerupe, în deschiderea următoarei terține, prin invocarea neașteptată a Muzelor” (E.A. Panaitescu).

            82. O diva Pegasea che li ‘ngegni
            fai gloriosi e rendili longevi,
            ed essi teco le cittadi e ‘ regni,
85. illustrami di te, sì ch’io rilevi
            le lor figure com’ io l’ho concette:
            paia tua possa in questi versi brevi!

«Oh, divă Pegasee, ce faci talentul glorios şi-l duci la viaţă lungă, şi el prin tine cetăţile şi-mpărăţiile, luminează-mă să le redau chipurile, aşa cum le-am văzut în minte: arată-se puterea ta în aste scurte versuri!» (v. 82-87). Poetul invocă ajutorul muzelor pentru a putea descrie cu precizie tot ce-a văzut. “Invocația li se adresează tuturor muzelor, ca simbol al poeziei creatoare de nemurire. Ele sînt aici numite divă Pegasee, fiindcă își au sălașul pe Helicon, unde izvorul Hippocrene a țîșnit după lovitura de copită a lui Pegas, miticul cal înaripat. Unii comentatori propun numele de Calliope, sau Urania, sau Euterpe, «căreia anticii îi atribuiau sfera lui Jupiter» (Torraca)” (E.A. Panaitescu). “Aceasta, pe care M. Barbi a considerat-o «cea mai emoționată invocație dantescă despre eficiența uimitoare a poeziei», constituie una din paginile cele mai solemne din Paradis: mai mult decît o invocație, pare o rugăciune, după cum se evidențiază din versul final, unde atenția se concentrează asupra dezechilibrului dintre scopuri și mijloace, dintre posibilitățile poetului și uimitoarea măreție a spectacolului ceresc, iar tonul este cel liturgic, al rugăciunilor în care divinitatea este invocată să-l ajute pe credincios, în rătăcirea sa în fața puterilor dușmane. Faptul că este vorba despre o lungă și meditată rugăciune, marcată de o suferință, de o dureroasă resimțire a limitelor, reiese în prima terțină din sintaxa paratactică, unde prevalează conjuncția «și», care impune cezura, pronunția separată, divizată, profund meditativă” (T. Di Salvo).

            88. Mostrarsi dunque in cinque volte sette
            vocali e consonanti; e io notai
            le parti sì, come mi parver dette.
91. ‘DILIGITE IUSTITIAM’, primai
            fur verbo e nome di tutto ‘l dipinto;
            ‘QUI IUDICATIS TERRAM’, fur sezzai.

«S-au arătat aşadar de cinci ori şapte vocale şi consoane; şi-am reţinut părţile, cum mi s-au părut spuse. ‘DILIGITE IUSTITIAM’ întîi au fost verbul şi numele de tot pictat; ‘QUI IUDICATIS TERRAM’ au fost ultimele» (v. 88-93). Au apărut pe cer literele formînd prima frază din cartea biblică a lui Solomon: Îndrăgiți dreptatea, voi ce domniți pe pămînt. “Diligite iustitiam qui iudicatis terram sînt cuvintele cu care începe Cartea Înțelepciunii. Așa cum duhurile din cerul lui Marte exprimau ceea ce a fost idealul vieții lor, formînd figura crucii, în care străfulgera Cristos, la fel duhurile celor drepți se dispun încît să «picteze» în aur, pe fundalul de argint al cerului lui Jupiter (versurile 95-96) o inscripție, care îi avertizează pe cei ce conduc omenirea să urmeze scopul suprem al dreptății, pe plan religios și civil. Această idee a justiției, apărută luminos în fața lui Dante pe cer, ca un avertisment și un îndemn, se desprinde din toate evoluțiile ulterioare ale cîntului. Iar din M, cu care se termină cuvîntul IUSTITIAM, se va forma figura acvilei, printr-o metamorfoză care schimbă întîi vîrful din mijloc al literei și apoi întregul caracter într-o demonstrație palpitantă, luminoasă, a legăturii ascunse care există între justiția pămîntească și cea divină, din care prima derivă. «Diligite este un imperativ categoric, care îi izbește, în clipa cînd scrie Dante, pe împărat și pe pontif, unul și celălalt aflați departe de reședința lor, de grădina Imperiului: de Italia și de Roma. Autorul Monarhiei stabilește, în cadrul cîntului, unul din caracterele fundamentale ale poemului» (Fallani). Cît privește ideea figurativă a unei asemenea reprezentări, criticul avansează o ipoteză sugestivă, considerînd că Dante a fost inspirat «de relieful și importanța solemnă și ritualică, pe care o dobîndesc în miniaturi literele inițiale»” (E.A. Panaitescu).

            94. Poscia nell’emme del vocabol quinto
            rimasero ordinate; sì che Giove
            pareva argento lì d’oro distinto.
97. E vidi scendere altre luci dove
            era il colmo dell’emme, e lì quetarsi
            cantando, credo, il ben ch’a sé le move.

«Apoi în M-ul din al cincilea cuvînt au rămas aranjate; încît Jupiter părea argint acolo, cu aur împodobit. Şi-am văzut coborînd alte lumini unde era vîrful de la M, şi-acolo odihnindu-se cîntînd, cred, binele ce la sine le trage» (v. 94-99). Duhurile s-au adunat și s-au oprit în forma literei M. Altele au coborît din Empireu și s-au dispus la vîrful literei, cîntînd un imn de slavă la adresa lui Dumnezeu. “Caetani observă foarte îndreptățit că scrisul trebuie să ni-l închipuim cu caractere majuscule gotice, pentru a înțelege firescul următoarelor transformări” (E.A. Panaitescu).

            100. Poi, come nel percuoter de’ ciocchi arsi
            surgono innumerabili faville,
            onde li stolti sogliono agurarsi,
103. resurger parver quindi più di mille
            luci e salir, qual assai e qual poco,
            sì come ‘l sol che l’accende sortille;
106. e quietata ciascuna in suo loco,
            la testa e ‘l collo d’un’aguglia vidi
            rappresentare a quel distinto foco.

«Apoi cum din lovirea tăciunilor sar nenumărate scîntei, din care neghiobii au obiceiul să-şi ghicească, au părut să învie peste o mie de lumini şi să urce, care mai mult şi care mai puţin, cum soarele ce le-aprinde le-a sortit; şi potolită fiecare la locul ei, capul şi gîtul unei acvile le-am văzut înfățișate de-acel foc distinct» (v. 100-108). Nenumărate sclipiri au țîșnit din corpul literei M, la fel cum sar scînteile din foc, atunci cînd tăciunii sînt izbiți de cei ce ghicesc viitorul. Fiecare scînteie s-a înălțat, atîta cît i-a îngăduit lumina soarelui. După ce s-au oprit, toate împreună au format imaginea unei acvile. “Benvenuto da Imola amintește, pentru a explica versul 102, un obicei pe atunci răspîndit în unele regiuni italiene: în serile de vară, copiii stînd în jurul focului loveau un buștean de lemn spunînd: «Atîtea cetăți, atîtea sate, atîția miei, atîția porci»” (E.A. Panaitescu). “S-a împlinit al doilea moment de metamorfoză a literei M: partea terminală din axul central ia forma capului și gîtului stilizat al unei acvile heraldice, pînă cînd semicercurile laterale se vor dispune în formă de aripi, iar restul trunchiului va constitui trupul și ghearele (cf. versul 114). Este evidentă valoarea alegorică a acestei figuri: sufletele celor care pe pămînt au exercitat justiția, suverani și magistrați, s-au reunit în figura care este simbolul Imperiului, acvila, pasărea lui Jupiter (Purgatoriu XXXII, 112), pasărea Domnului (Paradis VI, 4 sqq.). Ea s-a format dintr-un M, care este litera inițială din Monarhie și așadar simbolul justiției, fiind datoria imperiului universal să realizeze pe pămînt dreptatea divină (Monarhia I, XI, 2). Parodi, discutînd cu obișnuita limpezime și pricepere diversele interpretări care i s-au dat imaginii apărute în cerul lui Jupiter, consideră că în figura trecătoare a crinului heraldic (cf. versurile 97-98, 113) este reprezentat regatul Franței, care aspira să înlocuiască imperiul (cf. Purgatoriu XX, 44, Paradis VI, 100 și 111); dar pretenția aceasta e deșartă și Franța se va alinia curînd în jurisdicția monarhiei universale. Astfel se poate înțelege – încheie Parodi – de ce în versurile următoare «izbucnește deodată mînia lui Dante împotriva papei de la Avignon; întregul pasaj se dovedește animat de aceleași sentimente și destinat aceluiași scop, pe care-l urmărește faimoasa reprezentare ce încheie procesiunea simbolică din Paradisul Pămîntesc»: să lovească, anume, coruția din Biserică, intervenția ei, în plan temporal, contra autorității împăratului, mutarea reședinței papale de la Roma la Avignon” (E.A. Panaitescu).

            109. Quei che dipinge lì, non ha chi ‘l guidi;
            ma esso guida, e da lui si rammenta
            quella virtù ch’è forma per li nidi.
112. L’altra beatitudo, che contenta
            pareva prima d’ingigliarsi all’emme,
            con poco moto seguitò la ‘mprenta.

«Cine pictează acolo n-are maestru; dar el îndrumă şi de la el izvorăște virtutea ce-i formă pentru cuiburi. Cealaltă fericire, ce-nainte părea încîntată de-a fi crin pentru M, din puţine mişcări a completat figura» (v. 109-114). Dumnezeu își realizează opera de creație în mod desăvîrșit, modelul său fiind urmat în natură. Duhurile fericite, care formaseră înainte părțile laterale ale literei M, au devenit aripile acvilei. “Nu Dumnezeu este cel care imită natura, ci natura vine pe urmele acțiunii divine, încît – notează Montanari – nu Dumnezeu trebuie să se adapteze la ideea de justiție pe care o au oamenii, ci oamenii sînt cei care trebuie să conceapă ideea lor de justiție pe urmele justiției divine, care se manifestă pe pămînt doar în cadrul Imperiului (cf. versurile 115-117)” (E.A. Panaitescu). “Semnificația alegorică a acestei acvile și a funcției sale este limpede: ea este un act de omagiu adresat Imperiului, de acele duhuri care le-au recomandat guvernanților de pe pămînt justiția, o recunoaștere că depozitarul pe pămînt al justiției divine este Imperiul” (M. Porena).

            115. O dolce stella, quali e quante gemme
            mi dimostraron che nostra giustizia
            effetto sia del ciel che tu ingemme!
118. Per ch’io prego la mente in che s’inizia
            tuo moto e tua virtute, che rimiri
            ond’ esce il fummo che ‘l tuo raggio vizia;

«Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele că justiţia noastră-i efectul celei din cer, pe care tu o împodobești! De aceea rog eu mintea, din care încep mişcarea şi virtutea ta, să vadă de unde iese fumul ce raza ţi-o pătează» (v. 115-120). Cerul lui Jupiter i-a dezvăluit călătorului, prin intermediul inscripției și al figurii acvilei, că dreptatea pămîntească o imită pe cea divină. Poetul își îndreaptă rugăciunea către Dumnezeu, să vadă cauza nedreptăților de pe pămînt. “În terținele 118 și 121 se află unul dintre acele contraste neașteptate, care adesea în Paradisul dantesc, rupînd deodată atmosfera de calm luminos (Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele), ne aduc înapoi, cu accente înflăcărate și dureroase, la omenirea rănită, aflată mereu în mintea Poetului. Observați forța puternicei sinteze de expresie prin care, în versul 123, Dante pictează meritele Bisericii militante. Descoperim în templul zidit cu minuni şi jertfe mîndria sfîntă și emoția iubitoare a fiului în fața Bisericii, totodată mamă strălucită, în lumina miracolelor sale, și însîngerată, în rănile martiriului său. Din nou: trecînd de la celebrarea justiției divine la invectiva împotriva corupției din Biserică, avîndu-și centrul în lăcomia curții papale, de unde iese fumul care întunecă dreptatea pe pămînt (cf. versul 120), Dante invocă asupra pontifilor care fac negustorie cu lucrurile sfinte mînia divină, aceeași care, prin Cristos, i-a lovit pe neguțătorii din templu (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15-17; Luca 19, 45-46; Ioan 2, 14-17)” (E.A. Panaitescu).

            121. sì ch’un’altra fiata omai s’adiri
            del comperare e vender dentro al templo
            che si murò di segni e di martìri.
124. O milizia del ciel cu’ io contemplo,
            adora per color che sono in terra
            tutti sviati dietro al malo essemplo!

«încît din nou să se mînieze cum vînd şi cumpără în templul zidit cu minuni şi jertfe. Oh, oaste a cerului pe care o contemplu, roagă-te pentru cei ce-s pe pămînt cu toţii rătăciţi după rău exemplu!» (v. 121-126). Cauza nedreptății pe pămînt constă în corupția care domnește în cadrul Bisericii. Oamenii sînt împinși la greșeală, urmînd exemplul păcătos oferit de pontifi și cler. “Invectiva împotriva Bisericii simoniace, în tonurile aspre ale numeroaselor invective antiecleziastice care străbat poemul – ca un fir roșu al opiniilor poetului – este o concluzie logică a sublimării, pe care duhurile fericite din acest cer au realizat-o în legătură cu justiția, prin spectacolul magnific al scriiturii biblice și al metamorfozei literei M. Este evidentă legătura: dacă în ceruri este afirmată justiția ca temelie a civilizației omenești, a organizării sale civile, care își are punctul cel mai înalt și garanția de adevăr în cadrul Imperiului, pe pămînt în schimb domină și se dezlănțuie lăcomia de putere și bogăție, care împinge la deturnarea ticăloasă a lucrurilor sfinte. Injustiția Bisericii stă în folosirea incorectă a bunurilor pămîntești, conferindu-le scopuri pe care ele nu le pot avea, intrînd în conflict cu Imperiul, care vrea să-i sustragă Bisericii, pe bună dreptate, acele bunuri” (T. Di Salvo).

            127. Già si solea con le spade far guerra;
            ma or si fa togliendo or qui or quivi
            lo pan che ‘l pio Padre a nessun serra.
130. Ma tu che sol per cancellare scrivi,
            pensa che Pietro e Paulo, che moriro
            per la vigna che guasti, ancor son vivi.

«Odinioară se făcea cu spada războiul; dar acum se face smulgînd de ici de colo pîinea pe care bunul Părinte de la nimeni n-a luat-o. Dar tu, ce scrii doar pentru a şterge, gîndeşte-te că Petru şi Pavel, care-au murit pentru via ce-o prăpădeşti, încă-s vii» (v. 127-132). Spre deosebire de războaiele desfășurate în trecut pe cîmpul de luptă, acum conflictele se tranșează prin abuzul de putere ecleziastică: adversarii sînt excomunicați. Papa, care semnează cu atîta ușurință decretele de excomunicare și apoi le anulează, în schimbul banilor, ar trebui să se teamă de pedeapsa celor doi apostoli întemeietori ai Bisericii. “Dante deplînge prea frecventul recurs, din partea Bisericii, la excomunicări și interdicții (care îi lipsesc pe credincioși de sacramente, pîinea spirituală), ca armă împotriva adversarilor politici. Se poate vedea, în această terțină, o aluzie specială la excomunicarea lansată de Papa Ioan al XXII-lea împotriva lui Cangrande della Scala, în 1317. Alți comentatori au propus numele lui Bonifaciu al VIII-lea și al lui Clement al V-lea, de altfel deja morți pe vremea cînd Dante scrie aceste versuri” (E.A. Panaitescu). “Petru și Pavel: cele două versuri vorbesc cu tonul solemn al profetului: cei doi mari apostoli, care și-au dat viața în martiriu pentru acea Biserică (via, o figură evanghelică; vezi XII, 86) pe care tu acum o distrugi, încă-s vii. Aceste cuvinte sînt o amenințare limpede: «parcă ar spune: îți vor răsplăti ei faptele, căci ei trăiesc, deci au putința» (Ottimo)” (Chiavacci Leonardi).

            133. Ben puoi tu dire: «I’ ho fermo ‘l disiro
            sì a colui che volle viver solo
            e che per salti fu tratto al martiro,
136. ch’io non conosco il pescator né Polo».

Laszlo Alexandru
(nr. 5, mai 2018, anul VIII)