 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Florenţa de ieri, Florenţa de azi (Paradis XV)
1. Benigna volontade in che si liqua «Voinţa bună, în care se topeşte mereu iubirea ce drept inspiră, la fel ca pofta-n cea nelegiuită, a pus tăcere-n dulcea liră şi-a potolit sfinţile strune, pe care mîna dreaptă din cer le opreşte sau le îndeamnă» (v. 1-6). Voinţa divină, călăuzită de iubire, a oprit dintr-odată cîntecul şi hora duhurilor fericite. “O fixitate neaşteptată înlocuieşte imaginea cerului lui Marte, care se învîrte în jurul lui Dante ca un imens, sclipitor scut cu cruce şi cea a duhurilor care au format crucea luminoasă în care strălucea figura lui Cristos, în timp ce cîntarea imnului de victorie şi înviere se întrerupe brusc: dispar, adică, toate elementele care au însufleţit măreaţa, şi totuşi liric vibranta reprezentaţie din cîntul precedent. Cu această pauză narativă (una dintre acelea cărora Poetul le încredinţează adesea, în Paradis, rolul de a pregăti o efuziune poetică specială) este aprofundată tema bunăvoinţei caritabile a duhurilor fericite, care anticipă legătura afectuoasă dintre Cacciaguida, Beatrice şi Dante însuşi, de-a lungul convorbirii lor, străbătută de un simţ de caritate care o include în atmosfera paradisiacă. Prezenţa acesteia, alături de alte motive specifice (lumina, sporirea zîmbetului Beatricei, vorbirea mistică a lui Cacciaguida), concură la constituirea unei «baze foarte înalte şi intense, pe care se realizează poezia din ultima parte, pentru a elabora elementele înnobilării şi sanctificării vocii lui Cacciaguida, tonul epic-religios şi istoric mărturisitor, în care reprezentarea Florenţei vechi poate depăşi condiţiile unei simple şi izolate idile nostalgice...» (Binni). În aceste patru terţine este introdusă şi energic subliniată tema fundamentală nu doar a cîntului de faţă, ci a întregii trilogii a lui Cacciaguida: contrastul dintre cer şi pămînt, dintre voinţa bună şi poftă, dintre lumea înşelătoare şi pacea cerească, un contrast care îşi va găsi exemplificarea concretă, istorică, în cea dintre Florenţa sobră şi decentă de odinioară şi Florenţa coruptă din prezent. Istoria oraşului său devine astfel pentru Poet exemplul unui adevăr universal şi central din Paradis, conferind o statură ulterioară «mitului Florenţei vechi, a cărei pace se năştea pentru Dante nu doar şi nu atît dintr-o situaţie socială, economică, politică... ci mai curînd din adeziunea cetăţenilor săi la iubirea pentru bunurile substanţiale, pentru mila creştină şi civilă» (Binni)” (E.A. Panaitescu). 7. Come saranno a’ giusti preghi sorde «Cum să fie la dreptele rugăminţi surde acele substanţe care, pentru a mă îndemna să le rog, la a tăcea s-au înţeles? E bine ca fără sfîrşit să sufere cel ce, din drag de lucruri ce nu durează, în veci de cealaltă iubire se leapădă» (v. 7-12). Duhurile fericite din ceruri sînt mereu deschise la rugăminţile oamenilor, pentru a le transmite către Dumnezeu. De aceea este meritată pedeapsa eternă, prin care e sancţionat cel ce renunţă la valorile divine şi se consacră celor efemere, pămînteşti. “Viziunea beatitudinii are nevoie de panorame omeneşti; aici cele două nu sînt însă în contrast; cei vii sînt invitaţi să constate că duhurile fericite sînt mereu gata să le asculte rugăminţile: în lumea fericiţilor, virtutea dominantă este caritatea, care este mereu disponibilă, îndată ce e solicitată. (...) Pentru cei ce întorc spatele carităţii şi iubirii de Dumnezeu, care acţionează în eternitate, Dante consideră potrivită eternitatea pedepsei infernale: ei refuză eternitatea pozitivă, vor avea parte de cea negativă” (T. Di Salvo). “Tăcerea corului strălucitor de slavă, pentru a veni în întîmpinarea dorinţelor sale, tăcere în care se vedea limpede puterea iubirii caritabile, ce îndrumă acele duhuri, provoacă exclamaţia poetului: cum să fie surde la rugăminţile noastre acele duhuri, care şi-au oprit cîntarea de fericire ca să mă îndemne – tocmai – să le adresez rugămintea? Se cuprinde în această terţină, sub forma spontană a întrebării retorice, o hotărîtă acceptare a credinţei creştine privind intervenţia duhurilor fericite în favoarea oamenilor vii, cu care nu toată lumea era pe atunci de acord (a se vedea argumentaţia de susţinere a acesteia, făcută de Toma în S.T. II, II, q. 83 a. 11). Cum apare deja în Purgatoriu, Dante întemeiază toate relaţiile din cele două ţinuturi ale mîntuirii pe dogma, aşa potrivită pentru el, a comuniunii sfinţilor” (Chiavacci Leonardi). “E bine ca fără sfîrşit să sufere...: este foarte îndreptăţit să sufere etern cel care, din iubire pentru lucrurile trecătoare, efemere, se lipseşte în eternitate de acea iubire perfectă şi nepieritoare. Şi aici, pe intervalul unei terţine foarte naturale, este înfruntată şi rezolvată o problemă teologică serioasă: cum poate fi dreaptă o pedeapsă infinită (Infernul), pentru o greşeală finită, problemă căreia Sfîntul Toma îi dă numeroase răspunsuri (S.T. III, Suppl., q. 94 a. 1). (...) Ideea exprimată aici este că eternitatea pedepsei este potrivită nu după greşeală, inevitabil finită, ci după eternitatea binelui suprem la care omul renunţă de bună voie, din iubire pentru lucrurile efemere” (Chiavacci Leonardi). 13. Quale per li seren tranquilli e puri «Cum prin văzduhul liniştit şi pur străbate cînd şi cînd flacăra iute, trăgînd în urmă-i ochii nemişcaţi, şi parcă-i stea ce-şi mută locul, doar că în partea unde se-aprinde nimic nu dispare, şi ea durează puţin» (v. 13-18). Pe cerul senin al nopţii trece uneori fulgerător lumina unei stele căzătoare. Ea atrage privirea omului îngîndurat şi lasă impresia că se deplasează dintr-un loc în altul. Dar pe cer nici o stea nu lipseşte, iar sclipirea călătoare dispare cu repeziciune. “Cele două momente, al nopţii şi al nemişcării pelerinului se contopesc pentru a da viaţă, în cadrul solemnităţii aproape religioase a peisajului nocturn, unei întîmplări concentrate complet în ochii de-acum înţepeniţi şi în curînd atraşi de focul neaşteptat. Cîntul, care s-a deschis cu o tensiune religioasă, invitaţie explicită către cititor să se pregătească pentru un moment neobişnuit de experienţă etică şi paradisiacă, acum se îndreaptă spre «o nouă mişcare, ce vine să sporească simţul infinitului din scena cîntării (spaţiu infinit şi văzduh nocturn, care transmit în toată cîntarea un sens de pace superioară, de tainică imobilitate...) într-o deschidere de imagine cerească, senină, tainică, nocturnă şi se dezvoltă într-o amplă, aeriană, luminoasă comparaţie, ce conduce prin termenii săi perfecţi, simetrici şi coerenţi, într-o unică linie complexă şi lucidă, pînă la finalul coborîrii lui Cacciaguida la piciorul crucii, în faţa lui Dante, şi la întîlnirea nobilă şi afectuoasă» (W. Binni)” (T. Di Salvo). 19. tale dal corno che ‘n destro si stende «astfel din cornul ce-n dreapta se-ntinde, la picioarele crucii a dat fuga un astru din constelaţia ce-acolo sclipeşte; dar n-a plecat giuvaerul de pe fîşia sa, ci-a lunecat pe rază, de-a părut foc în urma unui alabastru» (v. 19-24). De pe braţul drept al crucii care ardea pe cer, o luminiţă a coborît spre poale. Dar duhul fericit, care strălucea ca un giuvaer, n-a ieşit din pata luminoasă, ci semăna cu dunga de lumină din urma unei pietre de alabastru. “După ce-a fost recuperat sentimentul de spaţiu infinit, cu viziunea unui cer nocturn senin – ce răspîndeşte peste întregul cînt o pace superioară, o tainică nemişcare, ca pentru a ajuta evocarea unui trecut mitic şi speranţa într-un viitor îndepărtat – revine imaginea crucii luminoase, prezentată prin intermediul unor rare asemănări (giuvaerul, fîşia, focul ce transpare în urma luminii diafane de alabastru), care propun din nou sugestiile liric-vizuale ale metaforelor din cîntul precedent. Dar nici aici imaginea nu reprezintă un scop în sine, bucurie hedonistă a ochiului ce urmăreşte atent sclipirea giuvaerului sau variaţiile de lumină produse de foc în urma unui alabastru, ci are rolul de a determina situaţia proprie a lui Cacciaguida care, deşi participă la fericirea celorlalte duhuri (nu se desprinde de pe cruce, ci străbătînd-o a lunecat pe rază), în bunăvoinţa afectuoasă şi paternă «vine în fugă» spre urmaşul său, se iluminează de un neaşteptat influx de caritate, se întinde spre Dante, cu un gest intens de iubire pioasă, de la tată la fiu. Apare astfel, cu firescul unei amintiri ce răsare pe neaşteptate, aluzia la întîlnirea din Cîmpiile Elizee dintre Enea şi tatăl său Anchise (Virgiliu, Eneida VI, 684-686), care îi prevesteşte obstacolele pe care va trebui să le depăşească, înainte de-a întemeia ceea ce va deveni Roma. În economia Comediei, întîlnirea lui Dante cu Cacciaguida are aceeaşi funcţie – dezvăluirea unei misiuni – pe care o avea în poemul virgilian episodul respectiv. Este momentul central din poemul sacru, este momentul în care Dante primeşte confirmarea destinului pe care Dumnezeu i l-a încredinţat. În cîntul II din Infern, Poetul a obiectat în faţa lui Virgiliu, care îl îndemna să pornească în călătorie, că el nu este nici Sfîntul Pavel, nici Enea, cei care au avut privilegiul de-a vedea lumea de dincolo, primul pentru a fi întărit în activitatea sa de răspîndire a credinţei, al doilea pentru a contempla Roma viitoare. Acum el este de fapt ca Sfîntul Pavel, ca Enea: prin viziunea asupra lumii de dincolo, îndeplineşte promisiunea şi certitudinea unei reînnoiri a lumii, iar Cacciaguida, martirul credinţei, îi confirmă solemn misiunea. Dar pentru a reînnoi lumea, este nevoie de un exemplu care să le fie oferit oamenilor, un model care să se poată realiza concret: este trecutul Florenţei strînsă între zidurile vechi, cînd trăia în pace, sobră şi decentă. Discursul lui Cacciaguida din cîntul XV «nu este doar expresia unui regret faţă de timpul trecut, o fugă în amintirea lucrurilor vechi, înfrumuseţate în suflet, o mişcare de laudator temporis acti (lăudare a timpului trecut), vocea unui conservatorism incapabil să priceapă realitatea prezentă» (Montano), fiindcă, evocată de strămoş în sufletul Poetului «ca o imagine veche, se află cetatea purităţii şi a credinţei, care îi stîrneşte emoţia şi pe care ar vrea s-o reclădească». Observă de asemeni Montano, care a dat o fină interpretare întregului episod cu Cacciaguida: «Neliniştea profetică a restauraţiei şi a reformei nu poate să evite un trecut spre care se tinde, o puritate originară spre care se rîvneşte». Iar aceasta este lumea florentină curată, dinainte de cîştigurile şi corupţia aduse de lumea nouă. În acest sens, revenirea la vechea Florenţă nu e fireşte o întrerupere a mişcării de ascensiune spre Dumnezeu, un răgaz autobiografic în procesul de elevare spirituală, ci este o regăsire, din partea Poetului, a motivelor de-a spera, de-a visa la un viitor mai bun, la însăşi misiunea sa” (E.A. Panaitescu). 25. Sì pia l’ombra d’Anchise si porse, «Aşa pioasă a venit umbra lui Anchise, de merită încredere mai marea noastră muză, cînd în Elizeu pe fiul său l-a observat. ‘O sanguis meus, o superinfusa gratia Dei, sicut tibi cui bis unquam coeli ianua reclusa?’» (v. 25-30). Cu acelaşi impuls afectuos s-a apropiat de Enea umbra tatălui său, Anchise, în Cîmpiile Elizee, precum aici a venit spre Dante duhul desprins din braţul crucii. Acesta i s-a adresat în latină: “oh, sîngele meu, oh, harul Domnului revărsat pe deplin asupra ta, cui oare, asemeni ţie, i-a mai fost deschisă de două ori poarta cerului?”. “Începutul în latină, prin care expresia sanguis meus o repetă pe cea adresată de Anchise (Virgiliu, Eneida VI, 835), contribuie la înnobilarea epic-sacră care, din acest moment, devine tonalitatea caracteristică a cîntului” (E.A. Panaitescu). “Nu e doar o comparaţie, aceasta, cu Anchise şi Enea: şi înainte Dante îşi asimilase călătoria în lumea de dincolo cu cea a lui Enea. Ambii merg în lumea de apoi cu însărcinări politice şi religioase precise, hotărîte de divinitate: ei trăiesc o experienţă excepţională, pe baza unei misiuni, cea a întemeierii Imperiului (Enea) şi a înnoirii societăţii creştine (Dante). De aceea, avem aici o anticipare a cîntului XVII şi mai ales a episodului cu învestitura poetului la misiunea apostolică de a le arăta oamenilor calea spre mîntuire” (T. Di Salvo). “Răspunsul la întrebarea formulată aici se află deja în Inf. II, 13-33; călătoria ca om viu în lumea de apoi le-a fost permisă doar lui Enea şi Pavel, pentru misiunile ieşite din comun la care erau chemaţi. Urcarea la ceruri i-a fost apoi îngăduită doar Sfîntului Pavel şi nici unui alt muritor de rînd” (Chiavacci Leonardi). 31. Così quel lume: ond’ io m’attesi a lui; «Astfel acea lumină: deci m-am uitat spre ea; apoi mi-am întors chipul spre doamna mea şi-am fost uimit de una şi de alta; că-n ochii ei ardea asemenea zîmbet, de m-am gîndit că într-ai mei ating vîrful harului şi-al Paradisului» (v. 31-36). Auzind vorbele duhului nou apărut, călătorul şi-a întors privirile uimite spre Beatrice. Zîmbetul ce sclipea în ochii ei l-a făcut să trăiască un moment de exaltare paradisiacă maximă. “Că-n ochii ei...: Naturaleţea absolută şi neprihănită a acestei terţine, unul din punctele de vîrf ale limbajului din Paradis, terţină din care fiecare termen e încă viu în limbajul de azi, face inutilă explicaţia; orice parafrază ar tulbura-o” (Chiavacci Leonardi). 37. Indi, a udire e a veder giocondo, «Apoi, duhul ce încînta văzîndu-l şi-auzindu-l a adăugat la cele începute lucruri ce nu le-am priceput, aşa de-adînc a grăit; nu dinadins mi s-a ascuns, ci de nevoie, căci gîndul lui dincolo de priceperea muritorilor a trecut» (v. 37-42). Noul venit, care provoca încîntare prin prezenţa sa, a rostit apoi şi alte vorbe, pe care pelerinul n-a reuşit să le priceapă, fiindcă erau inaccesibile pentru priceperea muritorilor de rînd. “Ceea ce i-a spus duhul şi poetul n-a înţeles nu ştim şi toate ipotezele sînt destinate a fi fanteziste. Dante vrea doar să sublinieze că limbajul ermetic, misterios al strămoşului nu era rodul unei opţiuni înşelătoare, ca aceea a ghicitorilor, a falşilor profeţi păgîni, ci se datora nevoii de-a marca distanţa dintre lumea pămîntească şi cea din Paradis, între limitele omului şi nelimitata inteligenţă a divinităţii. (...) Că un duh este neînţeles de Dante este un fapt care se repetă în Paradis şi e una din cele mai semnificative mărturii ale experienţei mistice, care alături şi nu în contrast cu cea raţionalistă marchează toată cantica. Îi aparţine misticismului insistenţa pe caracterul irepetabil al experienţei viziunii divinităţii, oferite cu ajutorul harului, şi aşadar mărturisirea neputinţei transcrierii verbale. Cel care e răpit, adică desprins cu violenţă de legăturile sale pămînteşti şi de capacităţile de înţelegere şi exprimare tipic umane, cel care în contrast cu legile naturii e dus pînă la Dumnezeu şi se bucură să-i vadă chipul, trăieşte o experienţă despre care poate avea o imagine intensă, dar de nereprodus, o amintire fragmentară, desprinsă, în parte renăscută doar prin intermediul impresiilor care i-au umplut şi i-au exaltat viaţa emoţională” (T. Di Salvo). 43. E quando l’arco dell’ardente affetto «Şi cînd arcul iubirii-nflăcărate s-a eliberat încît vorbirea i-a coborît spre semnul priceperii noastre, primul lucru de mine-nţeles ‘Binecuvîntat fii tu’, a fost, ‘trei şi unu, ce cu sămînţa mea eşti aşa de bun!’» (v. 43-48). Atunci cînd iubirea încordată ce-l îndemna şi-a diminuat intensitatea, Dante a putut pricepe că duhul fericit îi mulţumea Domnului pentru generozitatea dovedită faţă de urmaşul său, care călătorea viu prin lumea de apoi. “Imaginea arcului care se întinde la maximum şi apoi se destinde ţine de experienţa medievală cotidiană. Remarcaţi apoi verbul a coborît: vorbele lui Cacciaguida coboară, în ultimă instanţă, de la Dumnezeu şi ajung la nivelul de pricepere al poetului, care e semnul concret al omenirii, pentru a spune că orice valoare pozitivă coboară de la Dumnezeu şi ajunge la oameni. Cei care îi dau ascultare se fac demni de El. Se închide astfel toată întîmplarea istorică a omului: pleacă de la Dumnezeu şi tinde să revină la Dumnezeu” (T. Di Salvo). 49. E seguì: «Grato e lontano digiuno, «Şi-a urmat: ‘Scumpă şi lungă aşteptare, izvorîtă citind din marea carte, unde nu se schimbă-n veci albul şi negrul mi-ai împlinit, fiule, în această lumină de unde-ţi vorbesc, mulţumită celei ce la zborul înalt ţi-a dat pene» (v. 49-54). Vorbitorul se bucură pentru întîlnirea cu Dante. A aşteptat-o de mult timp, încă de cînd a urcat la ceruri şi a prevăzut-o scrisă în cartea universului, aflată în mintea lui Dumnezeu, unde lucrurile nu pot fi modificate. Această întîlnire e posibilă cu ajutor de la Beatrice, care i-a dat lui Dante puterea credinţei pentru a-şi începe zborul. “Cacciaguida ştia, de cînd urcase la cer, fiindcă a citit-o în mintea lui Dumnezeu, că într-o zi un urmaş al său, viu, urma să vină în Paradis; de atunci i s-a născut dorinţa de a-l vedea şi îl aştepta; acum îi mulţumeşte Domnului pentru că şi-a putut îndeplini dorinţa” (T. Di Salvo). 55. Tu credi che a me tuo pensier mei «Tu crezi că în mine gîndurile ţi le aduci de la cel ce-i primul, aşa cum derivă din unul, de-l cunoaştem, cinci şi şase; de aceea nu mă întrebi cine sînt şi de ce par mai vesel în faţa ta, dintre ceilalţi în această mulţime fericită» (v. 55-60). Călătorul este convins că noul venit îi citeşte gîndurile, prin intermediul lui Dumnezeu, aşadar nu-i adresează curiozitatea sa sub formă de întrebare. “Prevăzînd întrebarea lui Dante şi justificîndu-i tăcerea, duhul spune că Dante face bine că nu-şi exprimă oral dorinţa de-a şti cine este interlocutorul; oricum ştie clar că duhul vede gîndul poetului privind în Dumnezeu, de la care vine în duhul fericit, cu toată limpezimea, gîndul la care poetul meditează în tăcere” (T. Di Salvo). 61. Tu credi ‘l vero; ché i minori e ‘ grandi «Tu crezi adevărul; fiindcă cei mici şi cei mari din astă viaţă privesc în oglinda unde, mai iute decît crezi, îţi răspîndeşti gîndul; dar pentru ca sacra iubire, în care veghez cu privire perpetuă şi care mă-nsetează de dulce dorinţă, mai bine să se-ndeplinească» (v. 61-66). Dante şi-a dat seama de realitate: toate duhurile fericite din Paradis, aflate pe o treaptă mai înaltă sau mai joasă, se uită la Dumnezeu ca într-o oglindă, unde se reflectă gîndurile noastre înainte de-a le rosti. Totuşi, pentru ca iubirea divină să răspundă mai adecvat la curiozitatea drumeţului, el este invitat să-şi exprime prin vorbe îndoielile şi curiozităţile. “Din vorbele poetului, Cacciaguida nu va afla lucruri pe care nu le ştie: dar vrea ca poetul să spună el ceea ce doreşte să afle, fiindcă astfel se realizează mai deplin iubirea lui de caritate. În plus, în raportul duh fericit - călător, «adăugarea vorbei concrete, a expresiei personale... e ca o justificare a cuvîntului poetic în ţinutul Paradisului, care teologic ar părea inutil, dacă nu s-ar menţine, chiar şi în condiţiile supraomeneşti ale duhurilor fericite, sentimentul şi nevoia expresivă a oamenilor, vocaţia lor pentru comunicarea explicită» (W. Binni)” (T. Di Salvo). 67. la voce tua sicura, balda e lieta «vocea ta sigură, hotărîtă şi voioasă să-ţi sune voinţa, să-ţi sune dorinţa, la care răspunsul meu deja e gata!’. Eu m-am întors spre Beatrice, şi ea a auzit înainte să-i vorbesc şi mi-a zîmbit c-un semn ce mi-a-ntărit aripile voinţei» (v. 67-72). Dante i-a cerut sfatul Beatricei, din priviri, iar ea l-a încurajat cu un zîmbet. “Manifestarea explicită a dorinţei, din partea lui Dante, într-un fel perfecţionează împlinirea, din partea duhului fericit, a voinţei divine de-a potoli dorinţa lui Dante: o subtilitate” (Chimenz). “Sigură, hotărîtă şi voioasă...: siguranţă, hotărîre, fericire: asta trebuie să exprime vocea omului care formulează o rugăminte în Paradis. Omul nesigur şi nefericit (nesigur de propriul destin, pe care-l ştie oricum că va fi dureros) trebuie să devină sigur şi îndrăzneţ, de-a dreptul bucuros, în încrederea că întîmplările lumeşti se termină mereu cu bine pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28). Aceste vorbe deja par să prevestească finalul glorios din cîntul XVII” (Chiavacci Leonardi). 73. Poi cominciai così: «L’affetto e ‘l senno, «Apoi am început astfel: ‘Iubirea şi înţelepciunea, cînd prima egalitate v-a apărut, cu egală greutate în fiecare din voi s-au făcut; căci soarele, ce v-a aprins şi ars cu căldura şi lumina, e aşa egal, că alte asemănări sînt neînsemnate» (v. 73-78). Pelerinul i s-a adresat arătînd că în duhurile fericite, îndată ce încep să-l contemple pe Dumnezeu (care este echilibrul perfect al tuturor calităţilor), sentimentele şi raţiunea se cumpănesc. “În esenţă, Dante spune: Voi, duhurile fericite, aveţi de la Dumnezeu înţelepciunea egală cu afecţiunea, dar eu nu, fiindcă sînt muritor; de aceea nu găsesc, pentru a vă exprima recunoştinţa mea, cuvinte potrivite cu sentimentul; pot doar să vă mulţumesc, din suflet, pentru primirea părintească pe care mi-aţi făcut-o” (Torraca). 79. Ma voglia e argomento ne’ mortali, «Dar voia şi vorba-n muritori, din pricina ce vă e ştiută, altfel îşi mişcă aripile; deci eu, ce-s muritor, simt acest neajuns şi de aceea mulţumesc doar cu inima părinteasca primire» (v. 79-84). Însă drumeţul, fiind încă viu, resimte, datorită imperfecţiunii sale, dezechilibrul dintre cele două, nu găseşte cuvinte pentru a-şi expune raţional deplinătatea sentimentelor. “Discursul lui Dante, plin de trimiteri teologice şi filosofice, poate fi rezumat astfel: aş vrea să-ţi mulţumesc pentru sărbătoarea primirii, dar nu aflu vorbele potrivite pentru a-mi exprima intensitatea sentimentului: iar această neputinţă trebuie pusă pe seama limitărilor din natura omenească. Însă una ca asta nu li se întîmplă duhurilor fericite, care posedă capacitatea deplină şi echilibrată a facultăţii sentimentale şi intelectuale, fiindcă se uniformizează cu Dumnezeu” (T. Di Salvo). 85. Ben supplico io a te, vivo topazio «Totuşi te implor, viu topaz, ce această preţioasă bucurie o împodobeşti, să mă îndestulezi cu numele tău’. ‘Oh, frunza mea de care m-am bucurat doar aşteptînd, eu ţi-am fost rădăcină’; aşa a început, răspunzîndu-mi» (v. 85-90). Dante îl roagă pe duhul fericit să-i spună cum îl cheamă. Celălalt îi răspunde că i-a fost strămoş. “Imaginea duhurilor asimilate cu pietrele preţioase este constantă în Paradis: aici Cacciaguida este un topaz, iar spiritele fericite din Cruce sînt tot atîtea pietre preţioase, care se includ în acel superb giuvaer care este crucea. Sînt imagini care derivă din societatea negustorească a Comunei, unde piatra preţioasă era îndeosebi apreciată ca semn de nobleţe. Pe de altă parte era răspîndit obiceiul de-a onora cu pietre scumpe imaginile divinităţii sau ale sfinţilor. Dante transferă asupra duhurilor fericite ornamentele proprii gusturilor din vremea sa. Şi pentru acest aspect, lumea de dincolo se arată construită cu materiale luate de pe pămînt, sublimate sau exagerate după caz” (T. Di Salvo). “Imaginea frunzei, a rădăcinii copacului, ţine de gustul medieval de-a vedea viaţa individului şi a familiei ca pe un copac, unde rădăcinile sau trunchiul reprezintă strămoşul, iar ramurile şi frunzele sînt urmaşii, de la cei mai îndepărtaţi la cei mai recenţi” (T. Di Salvo). 91. Poscia mi disse: «Quel da cui si dice «Apoi mi-a spus: ‘Cel din care numele ţi se trage şi care un veac şi mai bine a ocolit muntele pe prima coastă, mi-a fost fiu şi ţie străbun: chiar se cuvine ca lunga osteneală să i-o scurtezi cu faptele tale» (v. 91-96). Primul purtător al numelui Alighieri a fost fiul vorbitorului şi străbunicul lui Dante. După moarte, acela s-a învîrtit un secol în primul cerc al Purgatoriului, printre cei trufaşi. “Cacciaguida îl aminteşte pe fiul Alighiero (sau Allaghiero), din care a derivat numele întregii familii. Numele lui Alighiero apare într-un document din 1189 şi într-unul din 1201, însă Dante probabil l-a crezut mort înainte de 1200, fiindcă în 1300 – data călătoriei imaginare în lumea de apoi – afirmă că de un veac şi mai bine se află în primul cerc din Purgatoriu, printre cei trufaşi. Din Alighiero s-a născut Bellincione şi, din acesta, Alighiero, tatăl lui Dante” (E.A. Panaitescu). 97. Fiorenza dentro da la cerchia antica, «Florenţa strînsă între zidurile vechi, unde primeşte încă ora a treia şi-a noua, trăia în pace, sobră şi decentă. N-avea brăţări, nu cunună, nu fuste cu zorzoane, nu centuri mai arătoase ca persoana» (v. 97-102). Cetatea încă era cuprinsă în primul cerc de ziduri, era mult mai mică. Acolo răsuna clopotul dimineaţa şi după-masa, îndemnînd lumea la o viaţă cuviincioasă. Locuitorii pe-atunci nu se împopoţonau cu podoabe stridente. “Zidurile vechi au fost construite pe vremea lui Carol cel Mare, peste cenuşa care de la Attila a rămas (Infern XIII, 149). Lîngă aceste ziduri se înălţa vechea biserică Badia dei Benedettini, care semnala orele zilei. După moartea lui Cacciaguida au fost construite alte două cercuri de ziduri, în 1173 şi în 1284 (acestea din urmă terminate abia în secolul al XIV-lea)” (E.A. Panaitescu). “Ora a treia şi-a noua: sînt orele canonice (respectiv ora 9 dimineaţa şi ora 3 după-amiază) cu care Dante măsoară mereu timpul din poem, aşa cum făceau toţi contemporanii săi în Europa creştină (cf. şi Inf. XXXIV, 96; Purg. XV, 1 etc.). Sunetul clopotului, care cheamă la rugăciune şi la muncă, pare ultimul lucru sfînt rămas din vremurile vechi şi are, în cadrul versului, un farmec deosebit” (Chiavacci Leonardi). “După sinteza virtuţilor trecute, urmează descrierea detaliată care, marcată de energia epică a unei serii de negaţii in crescendo, prezintă tabloul detaliat al opoziţiei dintre Florenţa veche şi Florenţa actuală. Şi Villani a fost impresionat de puterea versurilor danteşti, pe care le reia într-un pasaj din Cronica sa (VI, 70), atunci cînd descrie Florenţa trecutului şi cetăţenii ei” (E.A. Panaitescu). 103. Non faceva, nascendo, ancor paura «Fata, cînd se năştea, pe tată încă nu-l îngrozea; fiindcă vremea şi zestrea nu-şi întreceau, nici una, nici alta, măsura. Nu erau case de familii goale; încă nu venise Sardanapal s-arate ce se poate în iatac» (v. 103-108). Naşterea unei fete încă nu provoca îngrijorare în familie, pentru zestrea însemnată ce trebuia strînsă în vederea măritişului, care se realiza la o vîrstă decentă. Nu existau case neruşinat de spaţioase, cu încăperi care să zacă nefolosite. Viaţa privată încă nu depăşise lipsa de cuviinţă. “Pentru fete, vremea nunţii şi mărimea zestrei erau stabilite după o dreaptă măsură: nu prea devreme prima şi nu prea bogată a doua. În Florenţa actuală, în schimb, taţii îşi mărită fiicele cînd încă sînt «în leagăn» (Ottimo), iar zestrea e aşa de mare încît fata pleacă de acasă «cu tot ce are tatăl ei»” (E.A. Panaitescu). “Tonurile pot fi exagerate; dar în realitate femeia din societatea negustorească, mai mult decît din cea feudală, a devenit instrument de alianţe sau schimburi comerciale. Constituirea unei societăţi de afaceri adeseori avea printre clauzele sale şi pe cea a căsătoriei dintre o fată şi un băiat din cele două familii: căsătoria urma să se celebreze cînd cei doi vor avea vîrsta pe-atunci considerată potrivită pentru un raport nupţial. Zestrea apoi, cu timpul, între sfîrşitul lui Duecento şi Trecento, s-a făcut aşa de însemnată încît echivala cu efectiva spoliere a familiei care, brusc, decădea aproape de sărăcie. Erau vremuri necruţătoare pentru toată lumea, dar mai ales pentru femei” (T. Di Salvo). “Casele apar acum fastuos disproporţionate faţă de nevoi (cele mai mari familii nobiliare ocupau cu neamurile lor cartiere întregi ale oraşului) şi aproape nelocuite. Această interpretare trebuie unită cu alta, care o completează: casele sînt acum goale de copii, din cauza degenerării morale a familiei. Depravarea moravurilor a pătruns în intimitatea vieţii familiale şi merită să fie reprezentată prin figura lui Sardanapal, regele asirian care a trăit în sec. al VII-lea î.Cr., faimos pentru desfrînarea şi efeminaţia lui” (E.A. Panaitescu). 109. Non era vinto ancora Montemalo «Încă nu era întrecut Montemalo de-al vostru Uccellatoio care, cum e-nvins la urcuş, la fel va fi la coborîş. Pe Bellincion Berti l-am văzut umblînd încins cu piei şi os, şi pe femeia lui venind de la oglindă cu faţa neboită» (v. 109-114). Roma încă nu era depăşită în opulenţă de Florenţa. Dar evoluţia rapidă va fi urmată de o la fel de grabnică decădere. O cunoscută personalitate publică de-atunci umbla în straie decente, avînd centură cu fibulă modestă, iar soţia lui nu se împopoţona strident. “Fastul Florenţei, care se poate admira de pe muntele Uccellatoio, încă nu depăşise fastul Romei, observat de pe Monte Mario. Dar pe cît de rapidă a fost ascensiunea, la fel de inevitabilă va fi decăderea, care va lovi curînd Florenţa din cauza corupţiei sale” (E.A. Panaitescu). “Pînă în 1200 Roma se impusese prin măreţia monumentelor ei şi purta peste tot semnele de metropolă; Florenţa prin comparaţie era ceva mai răsărită decît un tîrg. Dar după 1200, cînd economia negustorească i-a adus cîştiguri fabuloase, Florenţa s-a îmbogăţit cu monumente, biserici, palate ce-au părut mai presus decît cele de la Roma. Toate acestea sînt adevărate, dar la fel de adevărat este – adaugă poetul cu pesimism – că oraşul său va avea o decădere mult mai rapidă decît a Romei. Să notăm, în fine, că cele două oraşe sînt indicate după cei doi munţi, care pot sluji ca locuri panoramice potrivite pentru a observa structurile urbane şi arhitecturale” (T. Di Salvo). “După ce s-a încheiat prima parte a discursului rostit de Cacciaguida, cu imaginea parabolică a măreţiei şi a decăderii, ce lasă în urmă ruinele (v. 109-111), viziunea asupra Florenţei vechi devine mai directă, mai limpede: apar cetăţenii ei iluştri, reprezentativi pentru măreţia cavalerească şi virtuţile romane. Sînt bărbaţi austeri, femei decente şi asupra lor se opreşte atent ochiul lui Cacciaguida (l-am văzut... şi i-am văzut), care a cunoscut foarte bine societatea respectivă. Dante nu propune o viaţă ascetică sau un refuz al lumii (tocmai din acea Florenţă a plecat Cacciaguida în cea mai mare expediţie a sa, în apărarea credinţei), ci o societate condusă de cele mai sfinte valori: casa, familia, munca, respectul faţă de trecut, virtuţi care pentru Dante coincideau cu idealurile cavalereşti: şi el m-a încins cu hlamida, vredniciile mele i-au fost pe plac, va spune Cacciaguida la sfîrşitul cîntului (v. 140-141). Bellincione Berti, tatăl vrednicei Gualdrada (Infern XVI, 37) şi nobil cavaler florentin, a fost strămoşul familiei Ravignani” (E.A. Panaitescu). “La începutul lui Duecento se pare că femeile se mulţumeau cu un unguent format din grăsime amestecată cu sirop de melisă şi cu puţine alte podoabe, dar mai tîrziu dispuneau de un adevărat arsenal. Sculptorul Alberto d’Arnoldo, vorbind cu alţi artişti, a declarat femeile florentine cele mai mari meştere în culori şi plastic; ştiau să schimbe albul în negru, negrul în alb; să se facă roşii, dacă erau palide, să micşoreze din cîteva trăsături ochii prea mari, să umple umerii subţiri, şoldurile şi pieptul. Se numeau «ticluite» chipurile femeilor tratate într-un anumit fel, cum în vremurile mai recente se va folosi expresia «smălţuite». Odăile florentinelor erau pline de cutii, vase, sticle, retorte care conţineau farduri, apă parfumată, esenţe, ierburi, răşini, metale, substanţe chimice şi sînge de diverse animale, cărora li se atribuia calitatea de-a face pielea moale şi elastică” (Davidsohn). 115. e vidi quel de’ Nerli e quel del Vecchio «şi i-am văzut pe alde Nerli şi del Vecchio mulţumiţi cu piele necăptuşită, iar femeile lor cu fusul şi caierul. Vai, fericitele! toate erau sigure de locul de mormînt şi nici una nu era pentru Franţa în pat părăsită» (v. 115-120). Oamenii de vază ai Florenţei de odinioară se îmbrăcau cu austeritate, iar femeile se dedicau muncilor modeste. Locuitorii nu riscau exilul şi moartea prin locuri îndepărtate, din cauza luptelor intestine. Familiile nu se destrămau, prin plecarea bărbaţilor la negustorie în străinătate. “Familiile guelfe dei Nerli şi dei Vecchietti au fost printre cele mai respectate din Florenţa, conform celor transmise de Villani (Cronica IV, 12-13). Luptele de partid nu obligau familii întregi să plece în exil şi să aibă locul de mormînt în afara patriei, nici pofta de cîştiguri nu-i îndemna pe oameni să plece cu comerţul lor în afara Florenţei şi în afara Italiei” (E.A. Panaitescu). 121. L’una vegghiava a studio della culla, «Una veghea cu sîrg lîngă leagăn şi, alinînd, vorbea graiul ce-ntîi pe mame şi taţi îi alintă; alta, trăgînd fuiorul pe fus, povestea cu-ai casei de troieni, de Fiesole şi de Roma» (v. 121-126). Nevestele tinere îşi îngrijeau copilaşii cu afecţiune, sau munceau povestind despre trecutul glorios cu cei din familie. “Vorbea graiul: este limbajul voit artificial, care se foloseşte din totdeauna cu cei mici, care alintă, adică umple de plăcere, cum observă acut Dante, pe cel care îl foloseşte (mai degrabă decît pe destinatari). Această trăsătură delicată, care prezintă un tată şi o mamă încîntaţi să vorbească alintat cu copilul lor, e printre numeroasele care, în cadrul poemului, dezvăluie privirea atentă şi afectuoasă a lui Dante, îndreptată spre gesturile şi cuvintele referitoare la copiii mici (cf. şi XXIII, 121-123; XXX, 82-84 şi Purg. XXX, 43-45)” (Chiavacci Leonardi). “Alături de tandreţea iubirii în familie, Poetul aminteşte reţeaua de glorii vechi şi poveşti de odinioară, cultivate în intimitatea caselor. În bucuria şi pacea familiei erau evocate venirea troienilor în Italia, originea localităţii Fiesole, întemeierea Florenţei de către romani, după ce-a fost distrusă Fiesole: cele trei cicluri constituiau centrul de greutate al poveştilor tradiţionale, foarte răspîndite în Toscana (cf. Villani, Cronica I, 6 sqq.). În aceste trei terţine, reprezentarea vechii Florenţe culminează într-o poezie intimă şi delicată, care sărbătoreşte aspectele vieţii familiale, cele pe care se întemeiază adică viaţa fiecărui om. Iar Dante, exul immeritus, le resimte cu tandreţea nostalgiei ce împinge la disperare, care devine tot mai acută, pe măsură ce speranţa unei întoarceri se îndepărtează în timp. Această pagină autobiografică, prin retrăirea atmosferei paradisiace, unde toate dobîndesc o valoare superioară şi o dimensiune eternă, se transferă pe un plan universal, prin care Florenţa veche devine modelul oricărei cetăţi perfecte, durerea omului exilat reprezintă durerea celui ce iubeşte dreptatea şi caută adevărul, iar amintirea sentimentelor trăite în pacea propriei case şi a propriei cetăţi se transformă în celebrarea cultului familiei” (E.A. Panaitescu). 127. Sarìa tenuta allor tal maraviglia «Mare minune ar fi fost o Cianghella, un Lapo Salterello, cum azi ar fi Cincinat şi Cornelia. În aşa tihnit, aşa frumos trai de tîrgoveţi, aşa temeinică cetate, aşa dulce adăpost» (v. 127-132). Femeile şi bărbaţii depravaţi de azi ar fi fost de neconceput pe vremea aceea, la fel cum bărbaţii şi femeile de mare virtute antică ar fi de neimaginat în Florenţa coruptă de azi. “Cianghella, fiica lui Arrigo della Tosa, a fost renumită pe vremea lui Dante pentru lux, aroganţă şi desfrîu. Lapo Salterello, jurist şi versificator, a participat activ la viaţa politică din Florenţa, cucerindu-şi faima de scandalagiu şi om necinstit. A fost izgonit din oraş în 1302, sub acuzaţia de înşelăciune şi corupţie” (E.A. Panaitescu). “Cincinat şi Cornelia: două exemple de înaltă probitate, publică şi privată, din republica romană antică, luate dintre cele mai faimoase nume amintite de textul lui Titus Livius, devenite proverbiale în toate şcolile. Primul este dictatorul care a renunţat la orice răsplată, după victoria asupra equilor, întorcîndu-se la ogorul său. A doua este mama Grahilor, modelul virtuţii familiale ilustrative pentru matroanele romane antice. Ambii au mai fost amintiţi de Dante (pentru primul vezi VI, 46; Conv. IV, V, 15; Mon. II, V, 9 sqq.; pentru a doua Inf. IV, 128)” (Chiavacci Leonardi). “Existenţa şi mai ales importanţa socială de care se bucură personaje descalificate moral trebuie considerate lucruri surprinzătoare, semne limpezi ale decăderii unei societăţi, care a răsturnat scara de valori şi plasează ca figuri exemplare o femeie coruptă şi un escroc” (T. Di Salvo). 133. Maria mi diè, chiamata in alte grida; «m-a adus Maria, chemată cu ţipete înalte; şi-n vechiul vostru Batister am fost împreună creştin şi Cacciaguida. Moronto mi-a fost frate, ca şi Eliseu: femeia mi-a venit din valea Padului; şi de-acolo ţi s-a tras numele» (v. 133-138). Cacciaguida a sosit pe lume într-o Florenţă cu reguli morale limpezi şi cu o viaţă socială liniştită, în timp ce mama sa, în chinurile naşterii, invoca numele Sfintei Fecioare. S-a creştinat prin botez la Baptisteriu, unde şi-a primit numele. A avut fraţi şi şi-a luat nevastă din valea Padului. De la ea s-a impus apoi numele familiei. “M-a adus Maria: Cacciaguida aminteşte aici vechiul obicei, prin care femeia invoca numele Mariei, în durerile naşterii (cf. Purg. XX, 19-21). (...) O trăsătură care imprimă asupra acelei naşteri semnul divin, la fel cum îi va fi şi moartea” (Chiavacci Leonardi). “Despre Cacciaguida, strămoş al lui Dante, născut în jurul anului 1091 şi mort în jurul datei de 1147, nu avem alte informaţii (în afara unui document din 1189, de unde rezultă că murise deja), decît cele pe care Poetul ni le prezintă în aceste ultime versuri ale cîntului. Nu avem veşti nici despre cei doi fraţi ai lui Cacciaguida. Întrucît o tradiţie de demult aminteşte că familia a fost înrudită cu neamul degli Elisei, care se mîndrea cu originea romană, Ricci a dat următoarea explicaţie: Moronto a fost şi Eliseu, adică şi-a păstrat numele de familie al celor din neamul degli Elisei, în timp ce Cacciaguida, care s-a însurat cu o fată din familia ferrareză (din valea Padului) degli Aldighieri, a dat naştere ramurii numite degli Alighieri” (E.A. Panaitescu). “Din valea Padului: familii cu numele Alighieri au fost găsite în diverse oraşe padane: Ferrara, Parma, Verona. Cei mai mulţi se gîndesc totuşi la Ferrara (astfel printre cei vechi Ottimo, Boccaccio, Bruni), unde o familie Alighieri apare în documente încă din sec. al XI-lea, iar un Aldighiero degli Aldighieri este amintit în anul 1083 (poate că era tatăl femeii lui Cacciaguida?)” (Chiavacci Leonardi). 139. Poi seguitai lo ‘mperador Currado; «Apoi l-am urmat pe împăratul Conrad; şi el m-a încins cu hlamida, vredniciile mele atîta i-au fost pe plac. Am mers cu el împotriva nedreptei legi, al cărei popor uzurpă, din vina păstorului, dreptatea voastră» (v. 139-144). Cacciaguida a fost înnobilat de împăratul Conrad şi l-a urmat pe acesta în cruciadă. A luptat împotriva musulmanilor ce încalcă drepturile creştinilor în Ţara Sfîntă, din vina papilor care le neglijează, fiind atraşi de bunurile pămînteşti. “Conrad al III-lea de Suabia (1093-1152) a participat alături de Ludovic al VII-lea al Franţei la a doua cruciadă, începută în 1147. În trecut mulţi comentatori au considerat că aici Dante îl confundă pe Conrad al III-lea cu Conrad al II-lea, împărat între 1024 şi 1039, întrucît primul n-ar fi coborît niciodată în Italia, pe cînd al doilea a venit să lupte împotriva sarazinilor în Calabria, iar la Florenţa a înnobilat mulţi cetăţeni (Villani, Cronica IV, 9). Dar studii mai recente au stabilit că şi Conrad al III-lea a venit în Italia şi s-a oprit în Toscana: cu această ocazie l-a putut cunoaşte pe Cacciaguida care, devenit cavaler, l-a urmat după cîţiva ani în cruciada din Ţara Sfîntă” (E.A. Panaitescu). 145. Quivi fu’ io da quella gente turpa «Aici am fost, de oamenii nemernici, desfăcut de lumea înşelătoare, a cărei iubire multe suflete pîngăreşte; şi-am venit martir la astă pace’» (v. 145-148). Cacciaguida a fost ucis de musulmani în cruciadă. Trupul i s-a desprins din lumea efemeră – a cărei iubire distrage de la dreapta virtute – iar sufletul de martir i-a urcat la ceruri. “Cuvîntul pace este cuvîntul cheie din tot cîntul, care se întinde între conştiinţa dezordinii şi a războiului, provocate de pofta de înavuţire şi de putere, respectiv evocarea serioasă şi bărbătească a unui trecut aproape ca-n poveşti, care se trasează într-o cetate şi o familie modeste şi intime, dar gata să răspundă la chemarea marilor idei, să se angajeze într-o cruciadă de eliberare a Ţării Sfinte” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru | ||
