Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore

Acrostihul este un procedeu stilistic cu ajutorul căruia literele de la începutul unor versuri, citite pe verticală, compun un cuvînt sau o propoziţie. Întîmplarea celui mai cunoscut acrostih din literatura română a fost relatată de Iacob Negruzzi, în cartea sa Amintiri din „Junimea”. Cercul de lectură ieşean primise într-o zi, spre publicare, o reuşită poezie care începea cu versul „La noi e putred mărul” şi era semnată de un oarecare P.A. Calescu. Abia după tipărirea textului, redactorii au observat că fuseseră înşelaţi de B.P. Hasdeu (Păcălescu), iar simpatica lucrare, descifrată pe verticala primei litere a fiecărui vers, îi arăta de fapt cititorului unde era putred mărul: „LA CONVORBIRI LITERARE”. Cînd s-a aflat farsa, lumea culturală a rîs cu poftă de marii specialişti, ba chiar şi aceştia au chicotit, dar ceva mai galben.
Anafora este o figură de stil care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt, la începutul unor versuri sau al unor fraze, pentru a se scoate în evidenţă o anumită semnificaţie. Am avut deja prilejul să analizez o asemenea construcţie (vezi Un joc de cuvinte la Dante). În cîntul V din Infern, pentru a sublinia tragismul legăturii „amore” / „morte” în povestea lor de iubire, trei din terţinele rostite de Francesca da Rimini încep cu acelaşi cuvînt: „Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende”; “Amor, ch’a nullo amato amar perdona”; „Amor condusse noi ad una morte”. În plus, am putut identifica o construcţie artistică îndrăzneaţă, prin poliptotonul de la începutul celei de-a doua terţine (adică prin reluarea aceluiaşi cuvînt sub o altă formă flexionară): „amor”, „amato”, „amar”. Mesajul transmis de relatarea eroinei – anume că iubirea nelegiuită i-a condus la moarte – era dublat de dispunerea cuvintelor-cheie sub formă de cruce.


O situaţie artistică din cîntul XII din Purgatoriu

O situaţie artistică mult mai complexă apare în cîntul XII din Purgatoriu. Dante înaintează alături de Virgiliu pe cornişa aroganţilor, iar călăuza îi atrage atenţia să privească sub tălpi. Aşa cum se îngroapă morţii şi la suprafaţă se pune o piatră cu imaginea lor, care să fie pentru cei dragi loc de amintire şi regret, protagonistul observă sub picioarele sale o galerie de imagini şi un şir de poveşti referitoare la aroganţa pedepsită. Este vorba despre 12 terţine (grupuri de cîte trei versuri), care prezintă situaţii preluate din textele clasice sau biblice. Primele 4 terţine încep cu „Vedea” (vedeam). Următoarele 4 terţine încep cu exclamaţia „O”. Ultimele 4 terţine încep cu „Mostrava” (arăta pavajul…). Cele trei grupuri de anafore compun acrostihul VOM, adică UOM în grafia tipică inscripţiilor. Cele 12 povestiri cu tîlc sînt urmate de a 13-a terţină, ale cărei versuri debutează cu aceleaşi trei cuvinte ce constituiseră anaforele precedente: „vedea”, „o”, „mostrava”. Abundenţa versurilor şi a întîmplărilor evocate de Dante semnalează tocmai frecvenţa sporită a cazurilor de aroganţă printre oameni, pericolul pe care acest păcat l-a reprezentat în toată istoria umanităţii.

25. „Vedea colui che fu nobil creato
più ch’altra creatura, giù dal cielo
folgoreggiando scender, da l’un lato.
28. Vedea Briareo fitto dal telo
celestïal giacer, da l’altra parte,
grave a la terra per lo mortal gelo.
31. Vedea Timbreo, vedea Pallade e Marte,
armati ancora, intorno al padre loro,
mirar le membra d’i Giganti sparte.
34. Vedea Nembròt a piè del gran lavoro
quasi smarrito, e riguardar le genti
che ‘n Sennaàr con lui superbi fuoro.
37. O Nïobè, con che occhi dolenti
vedea io te segnata in su la strada,
tra sette e sette tuoi figliuoli spenti!
40. O Saúl, come in su la propria spada
quivi parevi morto in Gelboè,
che poi non sentì pioggia né rugiada!
43. O folle Aragne, sì vedea io te
già mezza ragna, trista in su li stracci
de l’opera che mal per te si fé.
46. O Roboàm, già non par che minacci
quivi ‘l tuo segno; ma pien di spavento
nel porta un carro, sanza ch’altri il cacci.
49. Mostrava ancor lo duro pavimento
come Almeon a sua madre fé caro
parer lo sventurato addornamento.
52. Mostrava come i figli si gittaro
sovra Sennacheríb dentro dal tempio,
e come, morto lui, quivi il lasciaro.
55. Mostrava la ruina e ‘l crudo scempio
che fé Tamiri, quando disse a Ciro:
«Sangue sitisti, e io di sangue t’empio».
58. Mostrava come in rotta si fuggiro
li Assiri, poi che fu morto Oloferne,
e anche le reliquie del martiro.
61. Vedeva Troia in cenere e in caverne;
o Ilïón, come te basso e vile
mostrava il segno che lí si discerne!”

E util de reamintit că, pe lîngă exigenţele impuse de înlănţuirea celor 3 anafore pe cîte 4 terţine, pentru a se configura acrostihul de la începutul strofelor, Dante mai respectă desigur şi structura de „terza rima”, de la sfîrşitul fiecăruia dintre cele 39 de versuri, precum şi măsura de 11 silabe a fiecărui vers în parte!


Poveştile cu întîmplări nefericite provocate de aroganţă

O asemenea amplă desfăşurare de abilităţi poetice nu putea decît să fie îngemănată cu o la fel de vastă sinteză a domeniului prezentat. Cele 12 + 1 poveşti evocate se referă la întîmplări nefericite provocate de aroganţă şi pot fi echivalate după cum urmează: 1) „Vedeam pe cel ce-a fost creat nobil, mai presus de orice altă creatură, din cer prăbuşindu-se fulgerat, pe-o parte”. (Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, din trufie, şi-a fost alungat în Infern). 2) „Vedeam pe Briareu străpuns de săgeata divină zăcînd, pe altă parte, cu trupul greu pe pămînt, cuprins de gerul morţii”. (Gigantul cu o sută de braţe, Briareu, s-a răsculat împotriva lui Zeus, care l-a fulgerat). 3) „Vedeam pe Timbreu, vedeam pe Palas şi pe Marte, încă ţinînd armele în mîini, în jurul părintelui lor, privind trupurile Giganţilor răspîndite pe cîmpul de bătălie”. (Timbreu, Palas Atena şi Marte s-au luptat alături de Zeus împotriva Giganţilor rebeli, pe care i-au învins şi i-au ucis). 4) „Vedeam pe Nembrot, stînd la picioarele marii lucrări, aproape rătăcit, şi privind lumea ce-n Senaar împreună cu el a fost trufaşă”. (Nembrot a încercat să înalţe Turnul Babel, dar măreaţa construcţie din cîmpia Senaar a fost distrusă de Domnul, care a amestecat graiurile constructorilor şi astfel le-a pedepsit sfidarea semeaţă).
5) „O, Niobe, cu ce priviri îndurerate te vedeam desenată de-a lungul drumului, între cei şapte şi şapte copilaşi ai tăi ucişi!” (Niobe, regina Tebei, s-a fălit în faţa zeiţei Latona că are paisprezece copii, spre deosebire de aceasta care avea doar doi. Apolo şi Diana i-au pedepsit gestul de trufie şi i-au ucis cei şapte băieţi şi cele şapte fete, după care Niobe a împietrit de durere). 6) „O, Saul, aruncat în propria ta spadă, ce mort păreai la Gelboe, care apoi n-a mai simţit ploaia şi roua!” (Saul, regele Israelului, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru aroganţa lui şi a fost învins de filisteni în bătălie. Regele s-a omorît, tăindu-se cu propria spadă, pentru a nu fi capturat. David a blestemat munţii Gelboe, unde s-a întîmplat nenorocirea, să nu mai fie udaţi de ploaie sau rouă. După cum remarcă admirabil un comentator, „acel ţinut devenit steril e simbolul fizic al aridităţii care se întinde în sufletul omului arogant”).
7) „O, nebună Arahne, tot astfel te vedeam deja pe tine jumătate păianjen, îndurerată lîngă fîşiile lucrării ce ţi-a devenit nenorocire”. (Arahne, o îndemînatică ţesătoare din Lidia, s-a luat la întrecere cu zeiţa Minerva care, pentru a-i pedepsi trufia, i-a sfîşiat pînza şi pe ea a transformat-o în păianjen). 8) „O, Roboam, aici deja nu-ţi mai pare imaginea ameninţătoare; ci plin de spaimă te poartă un car, fără a fi gonit din urmă”. (Roboam, urmaşul lui Solomon la tronul Israelului, şi-a tratat sfidător şi arogant poporul; atunci supuşii s-au răzvrătit şi l-au izgonit din Ierusalim. Aici e redat într-o imagine înspăimîntată, fugind deşi nimeni nu-l mai goneşte – ca o sugestie că în orice tiran se ascunde un om laş).
9) „Arăta de-asemeni pavajul aspru cum Almeon şi-a făcut mama să plătească preţ scump pentru nenorocita podoabă”. (În schimbul unui colan de aur, Erifile şi-a trădat soţul, pe Anfiarau, care se ascunsese ca să nu meargă la război. Almeon şi-a ucis mama, pentru a-şi răzbuna tatăl). 10) „Arăta cum fiii s-au năpustit asupra lui Sanherib în templu şi, după ce l-au omorît, acolo l-au lăsat”. (Sanherib, în trufia sa, şi-a bătut joc de israelienii pe care-i asedia şi i-a îndemnat să se lepede de Domnul lor care nu-i poate ajuta. Însă îngerul lui Dumnezeu i-a tăiat într-o noapte pe războinicii regelui asirian. Pornit pe calea de întoarcere spre casă, Sanherib a fost atacat de fiii săi într-un templu, pe cînd se ruga la zeul lui mincinos, a fost ucis şi părăsit acolo).
11) „Arăta ruina şi marele măcel pe care Tamira l-a făcut, atunci cînd i-a zis lui Cir: «Sînge ai poftit, de sînge eu te satur»”. (Regele perşilor, Cir, a invadat ţinuturile masageţilor, conduse de regina Tamira. Dar a fost învins în luptă, a fost omorît şi i s-a tăiat capul, care i-a fost prezentat reginei. Tamira l-a scufundat într-un burduf plin de sînge, pentru a-l sătura de sîngele pe care-l vărsase cu atîta trufie). 12) „Arăta cum au fugit învinşi asirienii, după ce-a fost ucis Olofern, precum şi rămăşiţele de pe cîmpul de luptă”. (Olofern, generalul asirienilor, a fost sedus de evreica Iudita, care l-a omorît. În confuzia creată, evreii au cîştigat bătălia).
Ampla construcţie poetică a lui Dante se închide cu o terţină în care elementele componente ale anaforelor sînt reluate, pentru a marca şi mai limpede acrostihul. „Vedeam Troia redusă în cenuşă şi-n grote; o, Ilion, ce joasă şi umilă arăta imaginea ta ce-acolo se vede!” (Una din cele mai măreţe şi temute cetăţi ale antichităţii s-a transformat în grote şi resturi triste).


O tehnică artistică având valoare educativă

În acest context frămîntat al Purgatoriului, tehnica artistică nu are o intenţie ludică. Anaforele împletite în acrostih sînt destinate să alăture şi să omogenizeze o realitate cultural-istorică amplă, diversificată, sub specia aceluiaşi păcat caracterizant. Dar scriitorul nu finalitatea estetică a demersului o urmăreşte, ci valoarea educativă a întregului peisaj, ce reflectă viaţa în adevărul ei crîncen şi teribil. Prelungindu-şi recitalul de virtuozitate, poetul italian include o dublă repetiţie dispusă enumerativ (morti-morti; vivi-vivi), o altă dublă repetiţie dispusă contrastiv („non vide me’ di me chi vide”) şi o dublă aliteraţie a consoanelor „v” şi „m” pe lîngă vocalele „i” şi „e” (în versul median al terţinei):

67. „Morti li morti e i vivi parean vivi:
non vide me’ di me chi vide il vero,
quant’io calcai, fin che chinato givi.”
(„Morţi cei morţi şi vii păreau cei vii: nu văzu mai bine ca mine cel ce văzu adevărul, din toate cîte le-am călcat în picioare, cît timp am înaintat înclinat”).

Nu trebuie să scăpăm din vedere nici detaliul că, tocmai în cîntul XII, avem de-a face cu un montaj de 12 terţine care ne povestesc 12 întîmplări de aroganţă. La Dante nimic nu e întîmplător.
Fireşte că autorul medieval se mişca prin aerul vremii sale, după cum o subliniază cu îndreptăţită erudiţie Giulio Marzot: „Ştiinţa acrostihului îi venea lui Dante, în mod direct, din Sfintele Scripturi, adică din Psalmi, din tradiţia literară latino-creştină; din literatura patristică, aceea care descifrase semnul peştelui, din simbologia grafică tombală a vechilor bazilici. Să adăugăm că şi tradiţia laică provensală, care intrase în cultura italiană şi era foarte vie pe timpul lui Dante, acredita cu plăcere, ca notă a unei ştiinţe bizare şi de aristocraţie intelectuală, studiul enigmei: care are întotdeauna un farmec secret şi, prin strădaniile gîndirii de-a face şi-a desface ipoteze, include plăcerile fanteziei”.
Unul din locurile comune ale dezbaterilor literare de odinioară ţinea de „barbaria” stilistică şi „grosolănia” poetică ale lui Dante. Acestora le era contrapusă iscusinţa meşteşugărească a lui Petrarca, foarte abil în mînuirea podoabelor de stil. Însă dacă examinăm cu atenţie versurile Divinei Comedii, putem admira numeroasele ei pasaje de virtuozitate expresivă, pusă în slujba vastităţii semantice şi a excelenţei simbolice.


Laszlo Alexandru
(nr. 12, decembrie 2012, anul II)