Discriminare de gen și cenzură în traducerea prozei Albei de Céspedes în limba română*

Preambul

Între 1940 și 1969 au fost publicate versiunile în limba română a trei volume semnate de scriitoarea italo-cubaneză Alba de Céspedes: Nessuno torna indietro (1938), tradus de Constantin H. Niculescu în 1940 (Nimeni nu se mai întoarce),  Fuga (1940), tradus în 1943 de Mihail M. Ionescu (Fuga) și Quaderno proibito (1952), tradus în 1969 de Aurel Lambrino (Caiet proscris). După cum se poate lesne constata, ultimul roman al Albei de Céspedes este tradus în limba română cu o întârziere de șaptesprezece ani, spre deosebire de primele opere. Scopul acestei lucrări este de a încerca să ofere o ipoteză plauzibilă cu privire la motivele acestui decalaj și să ilustreze rolul jucat de discriminarea de gen, pe de o parte, și de cenzura ideologică și politică, pe de alta, în traducerea în limba română a romanelor Nessuno torna indietro și Quaderno proibito.
În pregătirea acestui articol ne-am confruntat cu unele dificultăți inerente oricărui tip de cercetare istorică și anume lipsa surselor primare și amprentarea ideologică a celor secundare. Cât privește activitatea traductivă, s-a dovedit problematică identificarea competențelor lingvistice și culturale ale traducătorilor precum și delimitarea cenzurii instituționale de autocenzură. După cum bine se știe, în regimurile totalitare scriitori și traducătorii au recurs adesea la autocenzură pentru a se pune la adăpost de interdicții sau, în cazurile mai grave, pentru a nu-și periclita libertatea sau chiar propria viață. Prin urmare, când ne-au lipsit dovezi concludente cu privire la competențele traductive și la autoritatea cenzurantă, am propus variante explicative bazate pe activitatea noastră de cercetare, variante credibile, chiar dacă nu și verificabile.

Alba de Céspedes (1911-1997): repere bio-bibliografice

Scriitoarea s-a născut la Roma la începutul secolului XX într-o familie mixtă italo-cubaneză. Tatăl, Carlos Manuel de Céspedes y Quesada, a deținut funcția de ambasador al Cubei în Italia și avea vederi progresiste și antifasciste. Nu este de mirare astfel că tânăra Alba și-a început în anii treizeci activitatea publicistică, colaborând cu reviste și ziare importante precum Piccolo, Epoca, La Stampa. În 1935 publică primul roman, L’anima degli altri [Sufletul celorlalți] și este arestată pentru activism politic antifascist. După această dată, operele sale vor fi cenzurate de regimul musolinian. Este vorba de romanul Nessuno torna indietro (1938) / Nimeni nu se mai întoarce (1940, traducere de Constantin H. Niculescu) și volumul de povestiri La Fuga (1940)/Fuga (1943, traducere de Mihail M. Ionescu). Alba de Céspedes nu se va lăsa intimidată și va continua să se opună regimului, colaborând cu Radio Partigiana sub numele de cod Clorinda. O alegere sugestivă, personajul feminin central din poemul epic al lui Tasso, Ierusalimul eliberat, o amazoană care încarnează valorile cavalerești și își dă ultima suflare pe câmpul de luptă, după o confruntare demnă de eroii antichității. În 1944 fondează revista literară Mercurio, la care colaborează nume celebre din Italia și din străinătate precum Alberto Moravia, Massimo Bontempelli și Ernest Hemingway. În 1949 publică Dalla parte di lei [De partea ei], un roman a cărei acțiune se petrece în 1939 la Roma și o are drept protagonistă pe Alessandra, o tânără care își ucide soțul din dorința de se elibera dintr-o relație pe care astăzi am putea-o defini drept toxică, pentru că este tratată cu indiferență de acesta și condamnată la o singurătate sufocantă. Cartea are și o valoare istorică, deoarece Alba de Céspedes proiectează drama personajului feminin pe fundalul rezistenței antifasciste pe care o cunoștea din interior. În 1952 va vedea lumina tiparului Quaderno proibito, ultima operă a scriitoarei italo-cubaneze tradusă în limba română de Aurel Lambrino în 1969. După 1950 se stabilește la Paris și va publica în limba franceză volumul de poezii Chansons des filles de Mai (1968) și Sans autre lieu que la nuit (1973). După cum bine observă Carlo Lazzaro-Weis, între anii 1970-1990, romanele Albei de Céspedes nu s-au prea bucurat de atenția criticii, fiind etichetate drept literatură de consum de factură melodramatică, însă ulterior autoarei i-a fost recunoscut meritul de a fi fost o intelectuală feministă care a explorat în operele sale relațiile dintre sexe (Lazzaro-Weis: 2007, 583) și a pus problema egalității de gen într-o societate italiană tradiționalistă cu tendințe paternaliste.

Primele traduceri din proza Albei de Céspedes în limba română

În anii patruzeci, scriitoarea italo-cubaneză era destul de cunoscută în România, dat fiind faptul că îi fuseseră publicate două opere în traducere care se bucuraseră de o bună receptare în revistele literare ale vremii. O parte din succes i se datorează și editorului Petre G. Georgescu-Delafras (1885-1963), o figură importantă a perioadei interbelice cu o biografie demnă de un scenariu hollywoodian. Rămas orfan, pleacă la Paris unde învață meseria de tipograf și limba franceză pentru de a-și rafina educația. Întors în țară, pune pe picioare o afacere editorială prosperă. Memoriile sale, Cum am cucerit viața, ni-l înfățișează ca pe un naționalist înfocat și simpatizant al mișcării de extremă dreapta. Georgescu-Delafras începe cu publicarea traducerilor din prozatori străini liberi de drepturi de autor precum Dumas, în tiraje mai mari și la un preț abordabil. Promovarea acestor autori avea la bază, după cum o mărturisește el singur, rațiuni economice. Așa ajunge ca în perioada interbelică să aibă o cifră de afaceri impresionantă. Țelul său suprem, după cum rezultă din paginile memoriilor, era să-i susțină pe scriitorii români contemporani și să descopere noi talente. În acest sens, organizează și concursuri premiate cu publicarea manuscrisului pe cheltuiala editurii. Vocația de promotor cultural se împletește la el cu interesul pedagogic. Își dorește să le insufle tinerilor respectul pentru valorile morale, drept pentru care scrie Cartea Fetelor mari și a tuturor celor tineri (1920). Din memorii aflăm și că își dorea să scrie o carte despre femei, Femeia modernă (Georgescu-Delafras 1938: 238), însă aceasta nu va vedea niciodată lumina tiparului. Înțelesul pe care editorul îl dă adjectivului modern trebuie pus în relație cu un comportament virtuos, asemănător cu cel al soției sale care s-a dedicat în întregime familiei, și nu are nicio legătură cu mișcările de emancipare feminină. Din cele prezentate anterior, Alba de Céspedes nu pare a fi un autor pe gustul lui Georgescu-Delafras. Nu trebuie însă să uităm de interesul pe care îl au intelectualii de dreapta ai anilor patruzeci față de Italia și de faptul că deși cenzurate în patrie pentru promovarea comportamentului imoral, romanele scriitoarei italo-cubaneze au văzut totuși lumina tiparului și s-au bucurat de numeroase reeditări. Traducerea în limba română ar fi putut să prezinte interes și pentru publicul autohton și să-i aducă editorului un câștig material. În plus, date fiind preocupările pedagogice ale lui Georgescu-Delafras și atenția față de universul feminin, e probabil ca acesta să fi văzut în unele personaje din proza Albei de Céspedes un bun exemplu de urmat pentru tinere românce.

Traducătorii din anii patruzeci

Despre biografia primul traducător în limba română al scriitoarei italo-cubaneze nu am reușit să aflăm prea multe. Constantin H. Niculescu a fost asistentul lui Alexandru Marcu și e probabil să-i fi împărtășit soarta. Din păcate lipsește din cele două volume dedicate istoriei centenare a catedrei de italienistică de la București. A publicat un manual de limba italiană în 1943, Imparo l’italiano. Curs practic de limba italiană reeditat în perioada comunistă. Nu pare să fi fost prea interesat de activitatea de traducere, din moment ce abia în 1969 figurează ca traducător al romanului lui Gerolamo Rovetta, Le lacrime del prossimo (Lacrimele aproapelui) (Istrate: 2007, 167). Desigur că nu putem exclude faptul ca în timpul regimului comunist să fi avut de suferit din cauza apropierii de Marcu, poate chiar să nu i se fi permis să publice. Cât privește motivația de a traduce Nessuno torna indietro, plauzibilă este cea de tip economic. E posibil ca Niculescu să-i fi fost recomandat lui Georgescu-Delafras de Marcu însuși. Ce putem afirma cu certitudine este că prima traducere în limba română a unui roman de  Alba de Céspedes i-a fost încredințată unui traducător novice din mediul universitar. Altfel stau lucrurile în cazul celui de-al doilea, Mihail M. Ionescu, care între anii 1940 și 1942 a publicat patru traduceri din autori promovați de regimul musolinian: Salvator Gotta și Lucio D’Ambra**. Nici despre Ionescu nu dispunem de prea multe informații.  A publicat un dicționar italian-român cu elemente de gramatică italiană la editura aceluiași Petre G. Georgescu Delafras. E verosimil ca și Mihail M. Ionescu să fi fost studentul lui Alexandru Marcu și să se fi dedicat carierei de traducător. Precum toți intelectualii filo-fasciști sau colaboratori ai regimului antonescian, a fost marginalizat în perioada comunistă. Va publica alte traduceri abia în anii șaptezeci***, când se înregistrase o relaxare ideologică. 

Ultima traducere în limba română

Odată cu venirea la putere a comuniștilor se instaurează un monopol politic și cultural prin impunerea unui singur model, cel sovietic. Este întrerupt astfel un lung și semnificativ proces de occidentalizare început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Hitchins: 1996, 581). O altă consecință nefastă este și implementarea unui mecanism de control prin înființarea, într-o primă etapă a Ministerului de Propagandă (activ între anii 1945-1948), iar ulterior, începând cu 1949, a unei instituții oficiale de cenzură, Direcția Generale a Presei și Tipăriturilor activă până în 1977 (Corobca, 2014: 9) care avea misiunea declarată, cel puțin în primii zece ani de funcționare, de combatere a fascismului (Corobca 2014: 19). În afară de literatura fascistă se cenzurau și opere considerate imorale precum romanele polițiste și cele de dragoste. În acest context, anul 1965 este unul crucial pentru italienistica din România (Istrate: 2007, 7-9), pentru că lui Alexandru Balaci, fost student al lui Alexandru Marcu, i se încredințează funcția de Vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. Unul dintre puținii discipoli ai lui Marcu care nu a nutrit simpatii legionare, Balaci depune mărturie la proces în favoarea fostului profesor, periclitându-și astfel cariera. Italienistul este reabilitat de Ceaușescu, împreună cu alți intelectuali marginalizați din motive ideologice, pentru a convinge Occidentul că politica pe care intenționa să o practice se îndepărta de modelul sovietic. Mulțumită lui Balaci se vor traduce atât autori italieni clasici, cât și scriitori contemporani care militaseră împotriva fascismului. Cu precădere bărbați, așa că nu ar trebui să ne surprindă faptul că Quaderno proibito apare în limba română la șaptesprezece ani de la publicare și că misiunea i-a fost încredințată unui traducător, Aurel Lambrino (1911-1978). Absolvent de litere, a fost profesor de franceză la liceu și a făcut parte din comitetul de redacție al mai multor reviste culturale. A tradus mult din rusă și nimic din italiană, cu excepția Caietului proscris. Prin urmare e posibil ca de fapt să fi folosit un intermediar francez. Luând în considerare faptul că romanul Albei de Céspedes este singurul tradus din limba italiană, precum și familiaritatea sa cu literatura și cultura rusă, motivațiile lui Lambrino par să fi fost de natură economică sau politică, în sensul că e plauzibil să se fi supus unei directive de partid.

Discriminare de gen

Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au contribuit și în țara noastră la apariția mișcărilor de emancipare feminină, ulterior acestea se vor dovedi a fi fost de fapt o falsă speranță (Ciupală: 2003, 77). În interbelic mișcările feministe dobândesc un pronunțat caracter politic (Ciupală: 2003, 120), însă odată cu instaurarea regimului comunist acestea sunt confiscate și transformate într-un aparat de propagandă (Mihăilescu: 2006, 73-74), fiind complet anihilate (Mihăilescu: 2006, 13). În anii patruzeci, în ciuda câtorva excepții, se promovează o imagine tradițională a femeii care nu este încurajată să urmeze profesii intelectuale. Regimul comunist, în schimb, susține egalitatea dintre sexe, însă doar pe hârtie: „Filozofie egalizatoare, comunismul nu putea rata emanciparea (deplină) a femeii, înscrisă de la bun început în proiectul său. [...] Până la urmă, nu a fost chiar așa. Mai întâi, «eliberarea» femeii s-a petrecut în condițiile limitării drastice a tuturor libertăților; cum s-ar spune, în loc să devină liberă precum bărbatul, a devenit la fel de puțin liberă ca și acesta (nici închisorile de femei n-au șomat în anii ’50). Pe de altă parte, normele vieții patriarhale, transmise generație după generație, n-au fost îngropate odată cu comunismul; ele au continuat să apese asupra jumătății feminine a societății românești.” (Boia 2016, 121). În aceste condiții nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva traducătorii Albei de de Céspedes în limba română au fost aleși în detrimentul unor traducătoare, cu atât mai mult cu cât proza ei constituie o explorare a universul feminin. Nessuno torna indietro/Nimeni nu se mai întoarce putea să fi avut pentru editorul român o valoare educațională, pentru că trata teme precum prietenia, maternitatea, căsătoria, iar poveștile de viață ale personajelor cu un comportament imoral din perspectiva epocii în chestiune (copii în afara căsătoriei, adulter, concubinaj) nu au un final fericit. Cu toate acestea, dacă îl raportăm la contextul românesc al anilor patruzeci, este un roman cu un puternic caracter subversiv, deoarece ilustrează modele variate și în unele cazuri alternative de feminitate. Georgescu-Delafras ar fi putut apela la o traducătoare destul de cunoscută și cu veleități literare, Mia Frollo, soția profesorului universitar Iosif Frollo, ambii simpatizanți ai regimului fascist și membri ai cercurilor catolice. Alegerea lui Constantin H. Niculescu și Mihail M. Ionescu, absolvenți de italiană spre deosebire de Mia Frollo, nu poate fi considerată în mod clar o discriminare de gen. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul traducerii lui Quaderno proibito/Caiet proscris, deoarece Aurel Lambrino, un novice în ceea ce privește traducerea în limba italiană, ale cărui competențe lingvistice și culturale puteau fi în cel mai fericit caz de nivel intermediar, este preferat tinerei italieniste Rodica Adelina Locusteanu căreia i se încredințează totuși scrierea prefeței. Lambrino nu va mai traduce din italiană, spre deosebire de Locusteanu care în anii șaptezeci va desfășura una dintre cele mai importante și prolifice activități traductive din italiană în română. Prin urmare putem concluziona că alegerea lui Lambrino indică o discriminare de gen.

Cenzură
 
Cât privește cenzura, sunt suficiente argumente să credităm ipoteza că s-ar fi exercitat nu doar asupra versiunii în română a lui Quaderno proibito/Caiet proscris, ci și asupra lui Nessuno torna indietro/Nimeni nu se mai întoarce, însă e dificil, dacă nu chiar imposibil de stabilit dacă a fost exercitată de traducător, de editor sau de ambii. În Cum am cucerit viața, Georgescu-Delafras insistă asupra necesității de a publica lucrări „care să ajute la formarea caracterelor celor tineri” și că în consecință era de neconceput să editeze „lucrări a căror ținută morală lasă de dorit.” (Georgescu-Delafras: 1939, 255) Începe așadar să le solicite autorilor de manuscrise – care ar fi putut fi și traduceri, deși editorul nu face această precizare – să opereze „anumite eliminări de texte sau fraze ce le socoteam indecente” (Georgescu-Delafras: 1939, 256). Din păcate nu menționează niciun exemplu, așa că nu ne rămâne decât să ne întrebăm ce anume înțelegea Georgescu-Delafras prin „fraze indecente”sau cuvinte „pornografice” (Georgescu-Delafras: 1939, 257). Putem încerca să dăm un răspuns, inevitabil aproximativ și cu titlu ilustrativ, prin analiza contrastivă a două exemple din Nessuno torna indietro/Nimeni nu se mai întoarce. Astfel “le sembrava che tutti dovessero sapere – la cassiera per esempio, la quale strappando i biglietti la sbirciava – che loro andavano là dentro per sbaciucchiarsi” este tradus cu „i se părea că toți au să știe, casierița de exemplu, care, rupând biletele o privea cu subînțelesuri.” Este omis verbul la infinitiv sbaciucchiarsi, adică a se săruta insistent și repetat, care în limba italiană nu are o încărcătură erotică puternică, fiind utilizat și cu referire la copii. Problematic se dovedește a fi și cuvântul amichetto, diminutivul lui prieten, folosit de unul dintre personajele feminine pentru a se referi la bărbatul mai în vârstă cu care avea o relație amoroasă fără să fie căsătorită. În română este redat cu prietenul sau bărbățelul, pierzându-se aluzia jucăușă la o relație sexuală ilicită.
Și Quaderno proibito/Caiet proscris se dovedește a fi un roman cu o natură subversivă. Personajul central Valeria, o femeie matură, își descoperă feminitatea pierdută cu ajutorul jurnalului pe care îl ține fără știrea soțului și al copiilor. Cartea poate fi însă citită și în cheie moralizatoare, având în vedere că Valeria nu cedează tentației de a începe o relație extraconjugală cu șeful ei, un bărbat șarmant și socialmente superior. După cum bine se știe, în România anilor șaizeci funcționa o instituție de cenzură. Din memoriile Antoanetei Ralian, traducătoare prolifică și de referință din limba engleză și redactor de carte la Editura Univers în perioada comunistă, aflăm că una dintre țintele preferate ale operațiunilor cenzurante era erotismul: „Peste anii mei de stupidă educație pudibondă de acasă se suprapuseseră numeroșii ani în care funcționasem ca redactor editorial de traduceri din literaturile anglo-saxone, cu sabia cenzurii deasupra capului, ani în care comisesem sacrilegiul de a elimina, de a eradica din cărți orice pasaj, rând, cuvânt, aluzie cu conotație erotică.” (Ralian: 2014, 154) Mărturisirea ei ilustrează în mod grăitor aspectul maniacal al activității cenzurante, obsesia de a suprima orice aluzie la sfera sexualității. În versiunea lui Lambrino este evitat cuvântul brivido (fior), fiind înlocuit cu suspin: „con un brivido di soddisfazione” devine „suspinasem adânc mulțumită”, „ci procurava un brivido di orgoglio” este redat cu „ne ațâța orgoliul”. Atunci când nu găsește un substitut, omite elemente pentru a suprima notele de senzualitate discretă. Astfel cuvântul schiena (spate) din „Ho sentito un brivido passarmi nella schiena, un brivido gelido del quale ancora non posso liberarmi” nu apare în versiunea lui Lambrino: „M-a trecut un fior rece ca gheața, un fior pe care parcă și acum îl simt mereu”.

Concluzii

Alba de Céspedes a fost o scriitoare apreciată în România anilor patruzeci, având parte de cronici elogioase în revistele de cultură. În perioada comunistă însă, i se publică o singură și ultimă traducere și lipsesc cu desăvârșire reeditările. Va pierde foarte mult din popularitate, ajungând astăzi aproape necunoscută publicului român. În afară de inevitabila îmbătrânire a limbii, traducerile de care dispunem în prezent poartă urmele cenzurii. Ar fi de dorit așadar să se încurajeze o retraducere în limba română a prozei Albei de Céspedes și de ce nu, o traducere a poeziei.