Badea Cârţan, ţăranul autodidact ajuns per pedes la Roma

Gheorghe Cârţan a văzut lumina zilei la 24 ianuarie 1849, în satul Oprea al Cârţişoarei Făgăraşului, în familia păcurarului Nicolae Cârţan. A mai avut şase fraţi şi surori: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsenie. De mic copil, Gheorghiţă a ascultat basmele şi legendele locului natal, al Munţilor Carpaţi, al apelor şi pădurilor, de la moşul Avram, de la Arsenie Cârţan – unchiul său cântăreţ la biserică, dar mai ales de la „tuşa” Raşila, care le-a fost „mamă şi nană” celor şapte fraţi.
Bunicul său, Avram Budac, a vrut să-l dea la şcoală la Pojorâta, dar pe Gheorghiţă nu l-a interesat în nici un chip învăţătura. Prefera să colinde potecile şi pădurile satului, împreună cu Nică Vlad şi câinele casei, Burcuş, iar iarna cu celălalt câine, Ursan, coborât odată cu oile de la munte.
Lumea satului cu obiceiurile şi tradiţiile sale l-a fascinat pe Gheorghiţă. În fiecare an, de 24 aprilie, în ziua de Sf. Gheorghe, era mare sărbătoare. Femeile aduceau mâncare, ciobanii se învoiau cu bacii, preotul binecuvânta masa, oamenii şi oile, iar după măsurarea laptelui se încingea hora mocănească. Între 24 aprilie şi 21 mai, ciobanii urcau oile la munte. La zece ani, Gheorghiţă ducea oile sterpe, rămase acasă, la păscut. Un an mai târziu, în 1860, pe când avea 11 ani, a fost tocmit la baciul Axinte, împreună cu tatăl său, Nicolae, dar şi cu prietenul său, Victor Vlad al Dinului. Acum şi-a început Gheorghiţă traiul de cioban, o viaţă aspră, lupta neiertătoare cu natura, căreia îi va cunoaşte, ca nimeni altul, tainele sălbăticiei, ascunzişurile stâncilor, semeţia crestelor, frăţia credincioasă în primejdii. A iubit natura, munţii, Făgăraşul, Viştea, Bâlea, Caraimanul, Ţara Bârsei, Ţara Oltului, dar mai ales „Ţara” de „dincolo”, pe care o considera „adevărata mamă”, nu numai pentru că ierna cu turmele lui de oi, ci pentru că acolo se afla „Ţara Românilor/România”, pentru care era gată să-şi dea viaţa.
În România, în Bărăgan, Gheorghe Cârţan şi-a petrecut o bună parte din viaţă. La Ciulniţa, nu departe de Slobozia, lângă o biserică a lui Matei Basarab, ctitorită în 1634, a rămas să aducă aminte de slobozirea din robie a ţiganilor la 1864. În timp de iarnă grea, la stâna bine păzită, a învăţat să scrie şi să citească, de la păcurarul Ion Cotigă. Prima carte citită a fost Istoria poporului roman, de Tit Liviu Patavin, tradusă şi explicată de Ioane Antoneli, Blasiu (Blaj)  [1], 1860. La stână a învăţat Gheorghiţă şi să cânte din fluier, să doinească:

„Foaie verde de trei flori
Ciobănaş de la miori,
Unde-o fi moartea să mori?
Sus, în vârful muntelui,
În bătaia vântului,
La cetina bradului!
- De ce moarte-oi muri?
- De trăsnet când o trăsni!
- De jelit cin-te-o jeli?
- Păsările-or ciripi,
Pe mine că m-o jeli!
- De scăldat cin-te-o scălda?
- Ploile când or ploa
Pe mine că m-or scălda!
- De pânzit cin-te-o-mpânzi?
- Luna când o răsări,
Pe mine că m-o-mpânzi!
- Lumânarea cin-ţi-o pune?
- Soarele când o apune!
- De-n-gropat cin-te-o-ngropa?
- Trei fagi mari s-or răsturna
Pe mine m-or îngropa.
- Fluieraşul unde-l pui?
- Sus în vârful bradului
Iar când vântul mi-o bătea
Fluierul mi-o cânta,
Oile s-or aduna,
Pe mine că m-or căta
Şi cu lacrimi m-or uda”.

În anul 1865, ciobanul Nicolae Cârţan s-a stins din viaţă, lăsându-i lui Gheorghe moştenire 50 de oi. În 1870, Gheorghe Cârţan a fost chemat la oaste şi de atunci timp de şapte ani „jăndarii l-au căutat pentru a merge cătană în armata chesaro-crăiască”, dar tânărul ciobănea prin Bărăganul României. Dacă tot trebuia să facă armată, atunci să o facă în oastea românească. După ce şi-a vândut oile, lăsând puţine în grija baciului Ion Cotigă, în anul 1877, Gheorghe Cârţan s-a înrolat „volintir” în armata României, la Roşiorii de Vede, de unde a fost repartizat pentru instrucţie în cadrul unei companii de rezervă. Deşi voia să lupte la Plevna pentru independenţa României, visul nu i s-a împlinit pentru că în anul 1878 terminându-se războiul, „voluntirii” au fost demobilizaţi.
În anul 1878, întorcându-se în Oprea Cârţişoarei, unde a aflat că este căutat de autorităţi, Gheorghe Cârţan s-a prezentat la comisariatul din Făgăraş, fiind încorporat şi repartizat în Regimentul 31 Infanterie de la Zemm, lângă Belgrad. Din armata împăratului a fost „liberat” în anul 1881.

„Un rost în viaţă”: răspândirea cărţilor în limba română

După „liberare”, Gheorghe Cârţan dorea să-şi facă „un rost în viaţă”. După ce a trecut prin Oprea Cârţişoarei, Gheorghe Cârţan s-a îndreptat în Bărăganul României unde l-a întâlnit pe prietenul său, Ion Cotigă, căruia i-a lăsat în grijă oile. Pe la începutul secolului al XX-lea, Gheorghe Cârţan îşi amintea: „Pe Bărăgan am citit întâia oară Istoria Romanilor şi apoi pe cea a Românilor, de mi se risipeau câteodată oile, ca făina orbului. Ciobăneam cu unu Ion Cotigă, de obârşie din Săcele. Tat-so era subprefect în ţară, el… cioban! Avea un măgariu încărcat c-o desagă de cărţi. De feliu lui, om scump. Să nu fi asuprit careva v-o vită, că-l snopea-n bătăi ş-alta ba. Între cărţile din spinarea măgarului am dat de istoriile de care vă spun» [2]. Din Câmpia Bărăganului a luat cu el 400 de oi să le aducă în Oprea Cârţişoarei. Dar n-a avut noroc. Pe drum i se confiscă o parte din oi şi e obligat să plătească amenzi şi despăgubiri. Se adresează autorităţilor, dar este refuzat. S-a hotărât să plece la Viena să se plângă împăratului. La 10 octombrie 1882 a înaintat o petiţie împăratului: „Eu, George Cârţan, cioban din Oprea Cârţişoara, comitatul Făgăraşului, în primăvara anului 1882, când mă-ntorceam de pe Bărăgan cu turma de 400 de oi spre casă, în Ţara Bârsei mi s-au robit oile şi am fost păgubit, sub motivul că oile au intrat în holdele jupânilor. Eu am plătit pagubele dar primarii şi notarii m-au jefuit luându-mi oile, căci pagubele s-au socotit de zece, douăzeci de ori mai mult decât erau, mi-au luat oile cu jendarii şi le-au dat proprietarilor. Lui Andraşu Frierieu din Prejmer, i-au socotit o pagubă de 584 florini, cât face toată recolta lui, oile n-au mâncat mai mult de o căpiţă de trifoi, şi mi-au robit 101 oi. Lui Johan Binder, din Hărman, o pagubă de 147 florini şi 76 crăiţari şi au luat 70 de oi. Lui Candit Vâlcu din Ghimbav o pagubă de 389 florini şi au robit 77 de oi; lui Matei Klein din Cristian o pagubă de 297 florini, 82 crăiţari şi au robit 100 de oi; lui Peter Gross din Codlea o pagubă de 857 florini, mi-au luat 200 zloţi şi 27 de oi. Lui Dionisie Marcu din Ţânţari, o pagubă de 243 florini, mi-au luat 100 zloţi şi 20 de oi. Lui Ion Comşa din Vlădeni, o pagubă de 85 florini, 10 crăiţari şi au robit 5 oi. După ce primarii şi notarii m-au jefuit cu ajutorul jandarilor, i-am arătat la comitat, dar în loc de judecători am găsit acuzatori! M-am dus de trei ori la comitat dar n-a folosit la nimic. A treia oară, comitele a dat ordin, însă pretorii n-au vrut să ştie de ordinele lui. Primarii, notarii şi solgăbirăul ziceau că nu le pasă, ei sunt miniştri, ei mă judecă. I-am arătat al doilea. Am căpătat răspuns să merg la Făgăraş. Aici i-am spus judeţului că-l pârăsc la împăratul, n-are treabă cu el. Acum, la 10 octombrie, îi arăt a treia oară la împărat şi aştept răspunsul, scriindu-mi numele. George Cârţan” [3]. Petiţia fiind scrisă în limba română n-a fost luată în considerare. Un ofiţer român din Viena i-a întocmit o petiţie în limba germană. În fiecare zi Cârţan aştepta să fie primit la împărat. Nici gând, Gheorghe Cârţan a fost arestat, închis 7 zile, iar în a opta zi a fost trimis la Pesta. Şi-a dat seamă că la împărat nu poţi să găseşti dreptate.
Întors acasă, Cârţan continuă să-şi exercite meseria de cioban, dar şi-a făcut planul să se ocupe de răspândirea cărţilor în limba română. Făcuse chiar o cerere să i se aprobe negoţul cu cărţi, „aducând slova şi gând românesc în mijlocul românilor transilvăneni în mod legal”. Neprimind aprobarea, Cârţan şi-a început activitatea de răspândire a cărţii româneşti pe cont propriu, aducându-le pe ascunsele „poteci ale ursului” şi prin vămile… cucului. A avut multe de înfruntat, a fost batjocorit, torturat, închis de autorităţi, acuzat că ar fi spion şi agitator împotriva statului unguresc. Ciobanul Gheorghe Cârţan, un autodidact, a cărat în spinare peste 100.000 de abecedare şi cărţi în limba română pe care le-a adus din „Ţară”, iniţiind biblioteci săteşti sau răspândind „lumina” printre români.
În anul 1892, reprezentanţii românilor din Transilvania au înaintat împăratului Memorandumul prin care cereau drepturi şi libertăţi pentru români. Memorandiştii au fost arestaţi şi li s-au intentat un proces, fiind condamnaţi şi închişi. Prezent în sala procesului, a considerat că este de datoria lui, ca bun român, să-i viziteze în închisorile de la Seghedin şi Vaţ. Seghedinul, în care pulsa românismul, a fost surprins în folclorul românesc:

„La grădină-n Seghedin
Plâng florile de iasomin
De răsuna uliţa
Şi tremură temniţa.
De la Seghedin la Vaţ
Numai lacrimi de la fraţi
Numai lacrimi, jale, dor
Pe feţele tuturor”.

Dacă la închisoarea din Seghedin lui Gheorghe Cârţan i s-a permis să-i viziteze pe memorandişti, la cea din Vaţ, directorul închisorii i-a interzis accesul fiindcă a fost spion. O menţiune demnă de a fi recitită, surprinsă de publicistul D. Comşa: „Atunci Badea Cârţan, ca să arate că n-a uitat pe martirii neamului, s-a aşezat liniştit la poarta de intrare a penitenciarului şi scoţând fluierul din şerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară şi spre mulţumirea celor întemniţaţi, ieşiţi în curte, şi asupra cărora acest semn de viaţă, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie” [4].     
În anul 1895, Gheorghe Cârţan s-a dus în capitala României, la Bucureşti. Citise Cronica lui Gheorghe Şincai, a recitit Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, scrisă de Nicolae Bălcescu, şi voia să vadă statuia măritului domnitor. Ajuns în faţa statuii, Gheorghe Cârţan s-a prosternat, ca într-un ritual: „Mulţumescu-şi ţie, Doamne, stăpânul noroadelor, că ai ajutat măritului domn, Mihai cel Viteaz, să biruiască pe păgânii turci şi pe trufaşii unguri. Fie ca urmaşii lui să treacă din nou culmile Carpaţilor şi, cu armiile lor, de pe câmpurile Cârţişoarei, ale Făgăraşului, ale Ardealului întreg, să alunge pe cotropitori, iar în cetatea Alba Iuliei să răsară din nou soarele dreptăţii româneşti. După cum, Doamne, o turmă fără păstor se pierde şi lupii o destramă, fie ca şi poporul nostru să aibă ciobani buni, care să-l ferească de lupi. Şi du-l spre izbăvire! Amin!” [5] În acea seară a dormit lângă soclul statuii lui Mihai Viteazul.
La Bucureşti a avut norocul să-l cunoască pe ardeleanul Ion Grama, angajat la profesorul V. Alexandrescu-Urechia, scriitor, istoric, ministru al instrucţiunii publice, academician, preşedintele Ligii pentru unitatea culturală a românilor de pretutindeni. Profesorul i-a spus „Badea Cârţan” şi aşa i-a rămas apelativul ca nume şi renume. La Bucureşti a fost prezentat unor cărturari ai timpului, membrii ai „Ligii culturale”. Câteva ziare au scris despre ciobanul ardelean care a venit la Bucureşti să vadă statuia lui Mihai Viteazul. De la Bucureşti s-a întors cu ziare şi cărţi, mai ales cărţi. De istorie, geografie, gramatică şi literatură română.

Drumul la Roma, la „Columna Neamului”

Badea Cârţan a rămas legendar pentru drumul său per pedes la Roma, la „Columna Neamului”. A pornit în ziua de 3 ianuarie 1896, luând cu el un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de grâu, să le aducă ofrande înaintaşilor romani când va ajunge în Italia. A trecut prin Timişoara, unde a înnoptat într-una din casele care înconjoară piaţa ce acum îi poartă numele. La Timişoara l-a căutat pe Valeriu Branişte, directorul ziarului „Dreptatea”, dar acesta era încă în închisoarea de la Vaţ, şi l-a contactat pe redactorul George Candrea, căruia i-a promis că îi va scrie de la Roma. De la Timişoara s-a îndreptat spre Budapesta, trecând prin Becicherecul Mic, Periam, Sânnicolau Mare, Macău, Seghedin, Felegyhaza, Kecskemet, Cegled, unde a ajuns la 17 ianuarie. Nemaiavând bani, la Budapesta s-a angajat la un olar maghiar. După ce şi-a adunat bani, a pornit din nou la drum, trecând prin Tata, Gyor, Neusidel, ajungând la 1 februarie la Viena. De la Viena s-a îndreptat spre Italia. Ajuns la Roma, după patruzeci şi trei de zile, a îngenuncheat la baza Columnei: „Şi grâul şi ţărâna sunt de la urmaşii Măriei Tale, din Dacia, Mărite Împărat. E grâu udat cu sudoarea noastră, e pământ udat de sângele nostru! Şi să ştii, Măria Ta, că aşa ne e şi sufletul: bun ca pita şi răbdător ca pământul, dar cu speranţa în ziua dreptăţii, pentru care ai noştri or sângerat prea mult” [6]. Şi a înnoptat acolo, lângă Columnă. Dimineaţa, un ofiţer explică grupului de soldaţi bersaglieri imaginile războaielor daco-romane. Se trezise şi Badea Cârţan. La apariţia lui, stupoare. Se auzi o voce: „Un dac a coborât de pe Columnă! Un dac viu!”. Badea Cârţan a replicat: „Io fratello, voi Roma, io România, pastore român”. A doua zi Badea Cârţan intrase în legendă, toate ziarele au scris despre păcurarul român. A fost primit chiar la Vatican, cardinalul Rompolla întrebându-l dacă este român, iar Badea Cârţan i-a răspuns în limba latină: „Cives romanus sum”!
La 12 octombrie 1899, s-a desfăşurat la Roma o manifestaţie de prietenie a celor două popoare, au fost discursuri, s-a intonat cântarea Ginta Latină a lui Vasile Alecsandri, imnul Deşteaptă-te, române!, s-au acordat decoraţii, iar Badea Cârţan a depus o coroană de bronz la baza „Columnei Neamului”.
Păstorul ardelean a avut ambiţia să ajungă în Franţa, şi a ajuns. La Paris, întâlnindu-se cu studenţii francezi, le-a spus: „Să nu uitaţi ce soartă am avut noi, românii, care am rămas singuri în faţa năvălirii popoarelor barbare. Dacă nu eram noi să le ţinem piept, ce se alegea din voi? La adăpostul nostru aţi avut timp să vă întăriţi şi să vă cultivaţi. A sosit timpul să ne daţi o mână de ajutor să ne unim într-o singură ţară”.  
Ciobanul român a ajuns şi la Ierusalim, la Mormântul Sfânt, la Muntele Sionului şi la râul Iordan unde s-a rugat „în limba românească”, cum însuşi a mărturisit. De-a lungul vieţii Badea Cârţan, păcurar ardelean, a călătorit în România, Austro-Ungaria, Italia, Elveţia, Germania, Franţa, Palestina şi Egipt.
Un om simplu, cunoscut şi apreciat în lumea politicienilor, a istoricilor şi a scriitorilor, precum G. Tocilescu, N. Iorga, V. A. Urechea, G. Coşbuc, Spiru Haret, Take Ionescu etc.
Gheorghe Cârţan a încetat din viaţă la 7 august 1911 la Sinaia, unde a şi fost înmormântat. Pe crucea de mormânt este inscripţionat: „Aici doarme Badea Cârţan, visând la întregirea neamului. Să nu-l uităm!” Cu admiraţie, marele istoric Nicolae Iorga afirma: „Şi după urma lui va rămâne aceasta: credinţa sălbatecă pe care un ţăran a avut-o pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi nemărginita-i evlavie pentru cartea în care vedea a lumii mântuire”.
În anul 1968, la Cârţişoara (Sibiu), a fost înfiinţat Muzeul Etnografic „Badea Cârţan”.

Clădirea muzeului donată de Silvia Frâncu, fiica preotului Vulcan din Cârţişoara

Acesta este Badea Cârţan – un păcurar, un român care şi-a transformat numele în renume, un om care a făcut cinste neamului.