Centenar Marea Unire. Vasile Goldiş, Părinte al unității românilor

În cadrul proiectului interdisciplinar Banatul multietnic. Recuperarea memoriei istorice al revistei noastre, iniţiat de Afrodita Cionchin în colaborare cu istoricul Ionel Cionchin, acesta evocă personalitatea lui Vasile Goldiş (1862-1934), Părinte al unității românilor.

Activitatea şi opera lui Vasile Goldiş au fost închinate aspiraţiilor de unitate şi independenţă naţională şi socială. Acesta s-a născut la 12 noiembrie 1862, în satul Mocirla/azi Vasile Goldiş [1], judeţul Arad. Tatăl său, Isaia Goldiş, a fost preot, iar mama sa, Floarea, era fiica preotului Ioan Cornea din Răpsig, judeţul Arad. Familia tatălui îşi are originea în localitatea Chişcău, lângă Băiţa, în care bihorenii se ocupau cu mineritul aurului din Munţii Apuseni [2]. Teodor, bunicul lui Vasile, a fost preot în Mocirla şi a avut doi băieţi, amândoi preoţi: Isaia (tatăl lui Vasile) şi Petru (unchiul lui Vasile).
Vasile Goldiş a urmat şcoala primară (1869-1873) la Cermei şi Pănadul Nou (azi Horea), iar liceul (1873-1881) l-a absolvit la Arad, după care a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Budapesta (1881-1882 şi 1884-1885) şi Viena (1882-1884). Ca student la Budapesta şi Viena, Goldiş a participat la acţiunile organizate de Societăţile studenţeşti „Petru Maior” şi „România jună”, care militau pentru răspândirea culturii româneşti şi strângerea legăturilor cu românii din Ţară.

De la Braşov la Arad. Cariera didactică și publicistică

Licenţiat în litere şi filozofie, la 1 septembrie 1885, Vasile Goldiş a fost numit „candidat de profesor” (suplinitor) la Liceul Eötvös Loránd, de pe lângă Universitatea cu acelaşi nume (în maghiară Eötvös Loránd Tudományegyetem / ELTE) din Budapesta. În anul următor renunţă la postul din capitala Ungariei, preluând postul de profesor de istorie şi limba latină la Institutul Pedagogic-Teologic din Caransebeş, unde a predat între anii 1886-1889. Colaborează la „Foaia diecezană” – organul de presă al Episcopiei Române din Caransebeş, precum şi la „Progresul” – foaia Societăţii de lectură a tinerilor români, pe care o coordonează.
După ce a solicitat ajutorul lui George Bariţiu, printr-o scrisoare din 5 martie 1888, începând cu 1 septembrie 1889 a fost numit profesor la Gimnaziul Român Ortodox din Braşov, unde a funcţionat până în 1901. În activitatea de la catedră, profesorul a editat manuale de istorie, geografie, limba latină şi constituţie, continuând să publice studii şi articole în revistele „Gazeta Transilvaniei” şi „Tribuna poporului” (vide infra).
În cei 12 ani cât a stat la Braşov, Vasile Goldiş s-a implicat în viaţa oraşului. Din 1890 a devenit membru, ulterior secretar al Casinei Române din Braşov.

Încă din 1893, Vasile Goldiş a devenit membru al Partidului Naţional Român şi colaborator al ziarului „Tribuna” din Sibiu, iar din 1897 colaborator al ziarului „Tribuna poporului” din Arad.
La 1 iulie 1901, s-a stabilit la Arad, oraşul adolescenţei sale, preluând funcţia de secretar al Episcopiei Române, iar mai târziu pe cea de profesor şi director al Şcolii Superioare de Fete, desfăşurând o activitate prestigioasă în slujba neamului.
La 10 iulie 1905, la Conferinţa de la Sibiu a Partidului Naţional Român, Goldiş s-a pronunţat pentru abandonarea pasivismului şi trecerea la tactica activă care să ţină cont de conjunctura şi sarcinile imediate care stăteau în faţa poporului român din Transilvania, Banat şi Ungaria. În calitatea sa de deputat de Radna în Parlamentul de la Budapesta, între anii 1905-1910, Vasile Goldiş a cerut drepturi politice pentru români, s-a opus diverselor legi asupritoare şi a militat pentru recunoaşterea activităţii Partidului Naţional Român.
Începând cu 1 ianuarie 1911, Vasile Goldiş a preluat conducerea ziarului „Românul” şi a Institutului Tipografic „Concordia” din Arad. Ziarul a devenit tribuna luptelor politice româneşti şi a contribuit din plin la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Vasile Goldiş refuzând să semneze actul de fidelitate faţă de guvernul Tisza, ziarul a fost suspendat în noiembrie 1916, dar a reapărut la 7 noiembrie 1918.

O carieră politică dedicată aspiraţiilor de unitate şi independenţă naţională şi socială

Dacă în timpul Primului război mondial s-a protestat împotriva poziţiei autorităţilor faţă de români, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale, membrii Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român s-au întrunit la Oradea, în 12 octombrie 1918, printre ei aflându-se: Teodor Mihali, Alexandru Vaida, Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, loan Suciu, Gheorghe Popovici, Gheorghe Crișan, Nicolae Ivan, loan Ciordaș, Nicolae Comșa, loan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, Petru Corneanu. A fost adoptată „Declaraţia de la Oradea” prin care se cerea dreptul naţiunilor la autodeterminare: „Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta sa…, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere” şi faptul că „la Congresul de pace, naţiunea română nu poate fi reprezentată decât de delegaţii săi aleşi într-o mare adunare populară” [4].
La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român – Theodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr, şi şase ai Partidului Social Democrat – Ioan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Elena Grapini, Iosif Jumanca. Sediul Consiliul Naţional Român Central a fost la Arad şi a fost organul central al luptei românilor pentru Unire, organism care ulterior a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. În oraşe şi sate s-au constituit Gărzi şi Consilii Naţionale Române la îndemnul şi indicaţiile exprimate de Vasile Goldiş în Manifestul către naţiunea română: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti» [5].
În ziua de 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea în Transilvania, iar la 13-15 noiembrie 1918 s-au desfăşurat la Arad consultări între reprezentanţii Consiliului Naţional şi ai guvernului Tisza, tratative care au eşuat.
Vasile Goldiş considera că actul Unirii cu România trebuie înfăptuit de întregul popor, prin organizarea unei impresionante adunări naţionale care să se desfăşoare la Alba Iulia.
La chemarea Consiliului Naţional Român Central din Arad publicată de „Românul” din Arad în 21 noiembrie 1918 şi în ziarul „Unirea” din Blaj, românii s-au adunat, în ciuda piedicilor puse de autorităţile maghiare, la Alba Iulia în număr de peste 100.000, în Duminica de 1 Decembrie 1918, unde după participarea la Sf. Liturghie săvârşită de bisericile protopopeşti ortodoxă şi unită din Alba Iulia, mulţimea s-a adunat pe „Câmpul lui Horea” din preajma cetăţii, iar delegaţii cu „credenţional”, în număr de 1228 din partea Consiliilor Naţionale comitatene şi a altor instituţii româneşti, au intrat în sala Casinei militare [6].
Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania a fost prezidată de George Pop de Băseşti – preşedintele Partidului Naţional Român, Ioan I. Papp – Episcopul ortodox român al Eparhiei Aradului şi dr. Demetriu Radu – Episcopul greco-catolic de Oradea Mare.
În acea Duminică de Decembrie, în milenara cetate dacică şi romană, în inima Daciei s-a hotărât: «Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al Naţiunii Române în întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Manuscrisul original al Cuvântării lui Vasile Goldiş la Marea Adunare Naţională.
Expus la Muzeul Unirii de la Alba Iulia

Cuvântarea lui Vasile Goldiş la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918

Vasile Goldiş a ţinut impresionanta cuvântare de la Adunarea de la Alba-Iulia. Considerând Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România drept un proces istoric obiectiv, a evidenţiat continuitatea românilor pe teritoriul transilvan şi dreptul inalienabil de a păstra în continuare această preţioasă moştenire strămoşească [7]. Publicistul arădean a prezentat şi „Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională”, care prevedea:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în primul guvern al Transilvaniei libere

Printre cei 1228 de delegaţi care au votat Unirea pe vecie cu România au fost şi cei 321 de delegaţi români bănăţeni. În acest sens, George Popovici menţiona: „Urmând glasul vremii, delegaţii noştri care s-au putut strecura până la Alba Iulia, participând la memorabila adunare din 1 decembrie 1918, au declarat categoric, conform dorinţei şi voinţei poporului bănăţean, că aderă la unirea Banatului cu România” [8].
În timpul Marii Adunări de la Alba Iulia, în toate bisericile din Banat s-au ţinut servicii divine urmate de festivităţi şi s-a abordat tricolorul românesc. La Lugoj, toaca bisericilor a bătut în timpul Adunării de la Alba Iulia „ca semn al învierii naţionale”, iar la biserici şi la case s-a arborat tricolorul [9].
Ziua de 1 Decembrie 1918 a marcat lupta milenară a românilor pentru întregire statală, încununând acţiunile precedente ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15/28 noiembrie 1918).
În primul guvern al Transilvaniei libere – Consiliul Dirigent – cu sediul la Sibiu, Vasile Goldiş a deţinut funcţiile de vicepreşedinte al acestuia şi Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (2 decembrie 1918 – 4 aprilie 1920).
Din delegaţia care a prezentat „Rezoluţia Unirii cu România” la Bucureşti au făcut parte Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, episcopul Iuliu Hossu. Biserica Ortodoxă Română din Banat a fost reprezentată de Elie Miron Cristea – Episcopul Caransebeşului – şi secretarii eparhiali Cornel Corneanu şi Vasile Goldiş. Cu această ocazie distinsul gazetar arădean a rostit o vibrantă cuvântare în care făcea bilanţul luptei de secole a poporului român din teritoriile unite în „marginile geografice, Pământul Daciei lui Traian” [10].
Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul-Lege Nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919, în unanimitate.
Vasile Goldiş a fost ales de mai multe ori membru al Guvernului central din Bucureşti – Ministru fără portofoliu pentru Transilvania (17 decembrie 1918 – 28 noiembrie 1919 şi 18 martie 1920 – 19 martie 1920), precum şi Ministrul Cultelor şi Artelor (30 martie 1926 – 4 iunie1927); deputat de Radna (1919); preşedinte al „Astrei” în perioada 1923-1932.

O activitate culturală şi politică de aproape o jumătate de veac

Timp de aproape o jumătate de veac, Vasile Goldiş s-a implicat în învăţământul românesc, în viaţa culturală şi politică, publicând manuale şcolare, lucrări şi articole în revistele pe care le-a coordonat. Cărţi publicate: Elemente de Constituţia patriei sau drepturile şi dorinţele cetăţeneşti. Pentru şcoalele poporale române (Editura Librăria Ciurcu, Braşov, 1894, 52 p.); Istoria patriei în legătură cu evenimentele epocale din istorie. Pentru şcoalele poporale române (Editura librăriei Nic. I. Ciurcu, Braşov, 1896, 83 p.); Sintaxa limbei latine, pentru clasa III şi IV gimnazială (Tipografia A. Mureşianu, Braşov, VI + 264 p.); Geografia pentru şcoalele poporale, întocmită pe baza planului ministerial de învăţământ, partea primă pentru clasele III şi IV (Editura Librăria Ciurcu, Braşov, 1900, VI + 68); A nemzettrégi kérdesvöl/‘Despre problema naţionalităţilor’ (Tipografia Concordia, Arad, 1912, 1912, 67 p.); Discursuri. Rostite în preajma Unirii şi la şi la Asociaţiunea Culturală „Astra” (Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, 150 p.); Scrieri social-politice şi literare (Editura Facla, Timişoara, 1976, 322 + 8 f. pl.).
Dintre studiile şi articolele publicate, menţionăm: Etimologicum Magnum Romaniae, în „Foaia diecesană” (Caransebeş, II, 1887, nr. 25, 21 iunie/3 iulie, pp. 1-2; nr. 26, 28 iunie/10 iulie, pp. 1-3; nr. 27, 5 iulie/17 iulie, p.3); Politica Naţională, în „Tribuna poporului” (1897, nr. 27, 11/23 februarie, p. 1, semnat v.g.); Sufragiul universal în monarhia austriacă, în „Tribuna” (IX, 1905, nr. 2/8, 23 nov./6 dec., p. 1, semnat v.g.); În chestiunea şcoalelor româneşti din Comitatul Braşovului, în „Gazeta Transilvaniei” (LX, 1897, nr. 120, 1/13 iunie, p. 5); Dare de seamă a deputatului Vasile Goldiş, în „Tribuna” (X, 1906, nr. 160, 26 aug./8 sept., pp. 4-6); Discursul deputatului Vasile Goldiş, în Dieta de la Budapesta, în „Drapelul” (VII, 1907, nr. 8, 20 ian./21 febr., p. 2); Programul nostru, în „Românul” (I, 1911, nr. 1, 1/13 ian., pp. 1-3); Dreptul la viaţă, în „Românul” (I, 1911, nr 127, 11/24 iun., pp. 1-2); Martirul nostru (A. Vlaicu), în „Românul” (III, 1913, nr. 191, 3/16 sept., p. 1); Care vor fi graniţele României?, în „Românul” (VII, 1918, nr. 2, 29 oct./10 nov., p. 1); Mărita Adunare Naţională, în „Românul” (VII, 1918, nr. 20, 20 nov./3 dec., pp. 3-4); Declaraţia de la Oradea din 1918, în „Românul” (VII, 1918, 26 oct./8 nov., p. 1); Despre drepturile femeilor, în „Românul” (IX, 1920, nr. 22, 3 febr., pp. 1-2).

În 1919, Vasile Goldiş a fost numit Membru de Onoare al Academiei Române. După ce s-a retras din politică, s-a stabilit la Arad, continuând să activeze pe scena culturală în jurul Asociaţiei „ASTRA”, al cărei preşedinte a fost.
Vasile Goldiş a încetat din viaţă la 10 februarie 1934, în locuinţa din Arad (vechiul palat al ziarului „Românul”) şi i-au fost organizate funeralii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată „Zi de doliu naţional”.
Numele lui Vasile Goldiş este purtat de instituţii de învăţământ (Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, Liceul Teoretic „Vasile Goldiş” din Arad), străzi din oraşele ţării (Arad, Cluj-Napoca, Curtici, Târgu Mureş, Timişoara) şi Muzeul Memorial „Vasile Goldiş” din Arad.
Academician, profesor, istoric, jurnalist, om politic, implicat în învăţământul românesc şi în viaţa culturală, Vasile Goldiş a fost unul din militanţii Marii Uniri şi desăvârşirii statului România Mare.

Ionel Cionchin
(nr. 12, decembrie 2018, anul VIII)

NOTE

1.Localităţii Mocirla i s-a schimbat denumirea în Lunca Teuzului, iar ulterior, prin Legea nr. 105/1992, satul a primit denumirea academicianului Vasile Goldiş, în componenţa comunei Beliu, judeţul Arad, România, ale cărui coordonate geografice sunt: 46°31’40’’ N şi 21°56’3’’. Comuna Beliu (magh. Bél, germ. Bell) este situată la poalele Munţilor Codru Moma, în dreptul Vârfului Pleşu, la interferenţa Dealurilor Vestice cu Câmpia Tisei; prima atestare documentară este din 1332, arheologic ca cetate a voievodului Menumorut; comuna (situată la 20 km de oraşul Ineu şi 77 km de municipiul Arad) este formată din localităţile Beliu, Beneşti, Bochia, Vasile Goldiş, Secaci şi Tăgădău.
2. Numele Vasile Goldiş: Vasile – de origine greacă, Vasilios ‘roial, regal’; Goldiş – de origine germană Gold ‘aur’ + suf. -iş. În ţinutul bihorean Goldişeşti formau o bună parte din populaţia ocupată cu mineritul aurului din Munţii Apuseni.
3. Vasile Goldiş, Scrieri social-politice şi literare, Editura Facla, Timişoara, 1976, pp. 287-295.
4. Ibidem, p. 164.
5. Ibidem, p. 167.
6. Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926, p. 111.
7. Vasile Goldiş, op. cit., pp. 168-173.
8. George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1924, p. 50.
9. I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 215.
10. Vasile Goldiş, op. cit., p. 174.