Eftimie Murgu şi Revoluţia de la 1848 în Banat

În cadrul proiectului interdisciplinar Banatul multietnic. Recuperarea memoriei istorice al revistei noastre, iniţiat de Afrodita Cionchin în colaborare cu istoricul Ionel Cionchin, acesta evocă personalitatea lui Eftimie Murgu (1805-1870), simbol al cărturarilor din Banat.

În anul 1848, numit „primăvara popoarelor”, s-au desfăşurat revoluţii în Europa de Vest şi Centrală: Palermo (ianuarie 1848), Paris (22 februarie 1848), Viena (13 martie 1848), Budapesta (15 martie 1848), precum şi în spaţiul românesc – Moldova, Ţara Românească, Transilvania şi Banat. Revoluţia română de la 1848 „n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală – remarca Nicolae Bălcescu – fu ocazia, iar nu cauza Revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferință și lucrare a poporului român asupra lui însuși” [1].
Mare patriot, întruchipare şi simbol al cărturarilor din Banat, revoluţionar intransigent, Eftimie Murgu (1805-1870) a militat pentru libertatea poporului român, concepută şi înţeleasă, în acelaşi timp, atât sub raport naţional, cât şi sub raport social. Acest adevăr a fost ilustrat în întreaga sa gândire politico-revoluţionară, în atitudinea şi activitatea sa dinaintea revoluţiei, dar mai ales în timpul revoluţiei de la 1848.
A văzut lumina zilei la 28 decembrie 1805 în inima Banatului, la Rudăria – astăzi Eftimie Murgu, judeţul Caraş-Severin. Părinţii săi au fost Samu Murgu – ofiţer în armata imperială – şi Cumbria Murgu (născută Pungilă). În 1815, tatăl său Samu / Simion a fost transferat în Regimentul de graniţă de la Caransebeş, mutându-şi aici familia.
Educat în spiritul libertăţii în familia lui Simion Murgu, sublocotenent în Regimentul Grăniceresc nr. 13, Eftimie Murgu a urmat cursurile primare în comuna natală, Rudăria, şi cele gimnaziale la Caransebeş. Trecut pe nedrept ca sârb în scriptele şcolare la Rudăria şi la Şcoala Superioară, Oberscule, din Caransebeş, înfiinţată de împărăteasa Maria Tereza, tânărului Eftimie Murgu i s-au sădit sentimente din care a izvorât dragostea pentru neamul românesc prea mult încercat de vitregiile timpului. Cursurile liceale le-a absolvit la Seghedin, un târg în care se aflau mulţi români, aşezare care avea teatru, şcoală de filozofie şi chiar o presă locală. În anul 1826, Eftimie Murgu şi-a continuat studiile la Universitatea din Pesta. După ce în anul 1830, cu rezultate excepţionale, a absolvit Facultatea de Drept, în anul 1834 a obţinut titlul de doctor în drept al Universităţii din Pesta. La Budapesta exista un curent naţional român, creat de latiniştii care au studiat la Roma, de tipografia de cărţi româneşti a lui Zaharia Carcalechi şi de publicaţia „Biblioteca Românească”. Această publicaţie periodică insera în paginile sale articole despre romanitatea şi continuitatea noastră în Dacia. În oraşul de pe malul Dunării, Eftimie Murgu l-a întâlnit pe Andrei Şaguna, dar şi pe alţi tineri aromâni / macedono-români şi români din Transilvania aflaţi la studii. Între amicii de seamă din această perioadă trebuie amintit Damaschin Bojincă, un tânăr cultivat care era adeptul „gintei celei de căpetenie” din care au descins românii.
La începutul deceniului al III-lea al secolului al XIX-lea, renegatul sârb din Pecica Aradului, Tökölyi Sabbas, a publicat broşura Erweiss, dass die Walachen nicht Römischer Abkunft sind, und diesz nicht aus ihren Italienisch-Slavischen Sprache folght, Halle, 1823, 8°, 31 p. „Cârtitorul din Halle” / ‘Arătare că românii nu sunt de origine romană şi că acest lucru nu reiese din limba lor italiano-slavă’, a susţinut identitatea de origine slavă a românilor, ca sârbii. Primul care a luat poziţie contestându-l pe „cârtitor” a fost juristul Damaschin Bojincă (1802-1869), în 1827, în lucrarea Animadversio in Dissertationem Hallensem sub titulo: Erweis dass die Walachen nicht Römischen Abkunft sind... von K. Rath von, 1823 editam. Cui adnectitur fidedignis scriptoribus fulta probatio, Valacos esse veros posteros Romanorum, Pesta, in-8° mic de 56 p.+1 foaie nenumerotată. B.R.V., III, p. 527 / Răspundere dezgustătoare la cârtirea cea în Hale... Lucrarea tânărului jurist bănăţean din Gârlişte l-a îndârjit pe „cârtitor” retipărindu-şi lucrarea în text paralel, român şi german: Erweiss, dass die Walachen nicht Römischer Abkunft sind, und diesz nicht aus ihren Italienisch-Slavischen Sprache folght, mit mehreren Gründen vermehrt, und in die Walachische Sprache übersetz durch S.T. Arătarea că valachii sau românii nu-s de viţă romani şi că rădăcina aceaia din limba lor slavonească mestecată cu talinească nu se urmiază. Din limba nemţească pre cea româniască întoarsă şi cu mai multe mărturii însoţstă prin S.T., Pesta, 1827, 8° mic de 184 p. La rândul lui, în 1828, juristul Damaschin Bojincă a reeditat polemica în româneşte, amplificând-o şi susţinând etnogeneza şi continuitatea românilor în spaţiul ancestral de ambele părţi ale Dunării, contrapunând originea slavă cu cea romană, în lucrarea Răspundere dezgustătoare la cârtirea cea în Hale în anul 1823 sub titlul: Erweiss, dass die Walachen nicht Römischer Abkunft sind (adecă arătare cum că românii nu sunt viţă de romani) de d. Consilier de făcută. La care se adaugă arătarea cu scriitorii vrednici de credinţă întărită, cum că românii sunt adevăraţi strănepoţi a romanilor Buda, in-8° de 120 p. În acelaşi an, cărturarul ardelean Teodor Aron a susţinut că „de mânie şi de ură (pe care cu laptele de la părinţi a le suge se văd), asupra românilor, încătrăniţi, nu se ruşinează a stârni batjocuri şi defăimări (cu care orbesc ochii unora nebăgători de seamă), ca pe strălucită a românilor din romani curaţi viţă cu deadinsu să o micşoreze» [2].
În anul 1830, la numai 25 de ani, în prima sa lucrare în limba germană, Widerlegung oder Abhhandlung welche unter dem Titel vorkömmt Erweis, sass die Walachen nicht römischer Abkunft sind, und diess nicht aus ihreritalienisch-slavischen Sprache folgt, mit mehrern Grunden vermehrt, und in die walachische Sprache übersetzt durch S.T. in Ofen 1827 und Beweis dass die Walachen der Römer unbezweifelte nachkommlinge sind; wozu mehrere zweckmässige kurze Abhandlungen; eindlicheine Anmerkung über die in dem anhange vorkommende Antikritik desellben S.T. beigeffügtwerden / ‘Combaterea dizertaţiei apărută sub titlul Dovadă că românii nu sunt de obârşie romană şi că acest lucru nu reiese din limba lor italiano-slavă. Completată cu mai multe argumentări şi tradusă în limba română de S.T., Buda 1827, şi Dovada că românii sunt urmaşii de necontestat ai romanilor în care scop se adaugă câteva disertaţii adecvate’ [3],Eftimie Murgu a luat poziţie împotriva lui Sava Tököly care a contestat originea romană a românilor în disertaţia din anul 1827. Înfocat susţinător al Şcolii Ardelene ale cărei opere îi erau cunoscute şi ale cărei idei le amplifică, învăţatul bănăţean a insistat, în demersul pe care l-a întreprins, asupra activităţii ştiinţifice, aducând noi argumente în favoarea romanităţii poporului român, unităţii de origine şi continuităţii lui neîntrerupte în Dacia nord şi sud-dunăreană.
Combătând disertaţia, cărturarul bănăţean a apostrofat atitudinea şovină a lui Sava Tököly, sârb de origine: „Îmi permit să-l rog pe domnul disertant, să-şi reţină ura naţională în alte limite, să considere drept sfinte regulile modestiei, şi să înceteze pe cât posibil cu insultele prin zeflemisirea, care lovesc într-o naţiune cu mult mai însemnată decât este cea sârbească” [4]. Urmărind să stabilească obiectivitatea ştiinţifică, Murgu afirma: „românii nu caută nici glorie, nici mărire prin faptul că se consideră români, ci numai adevărul istoric”.
Cărturarul bănăţean a susţinut cu fervoare romanitatea şi unitatea de origine a poporului român: „Românii din toate provinciile sunt unul şi acelaşi popor”. În continuare menţiona: „Deci românii rămân mereu români, chiar dacă au fost numiţi după ţările în care locuiau drept daci, moesi, bulgari, şi chiar dacă astăzi mai sunt denumiţi în această privinţă ungureni, transilvăneni, marmaţi, macedoneni, bănăţeni, moldoveni, căci numele lor adevărat este român şi precum slovacul şi românul din Ungaria nu sunt de aceeaşi naţiune, chiar dacă în privinţa patriei ei sunt cu toţii unguri, tot astfel şi românii fostei Moesii nu sunt prin aceasta bulgari, cu toate că ulterior au imigrat mulţi bulgari şi că o parte a amintitei provincii a fost denumită după aceşti bulgari. Tor astfel, urmaşii noştri ar greşi foarte mult dacă ar încerca, în baza denumirii de transilvanus, să declare pe toţi locuitorii drept români, unguri sau saşi, doar pentru motivul că sunt locuitorii aceleiaşi ţări”.
Combătându-l pe „cârtitor”, Murgu utilizează argumente istorice, filologice privind etnogeneza limbii române, caracterul ei romanic şi contribuţiile lexicologice originale. Citându-l pe Francois Raynouard care a susţinut existenţa unei limbi intermediare comune tuturor provinciilor romane din care s-au desprins idiomurile neolatine, Murgu considera că exista o „limbă generală” a romanilor, dezvoltată din dialectele vulgare: „După ce limba latină vulgară sau romană a devenit curentă tuturor popoarelor Italiei, aceasta s-a şi schimbat prin aceea că fiecare popor o pronunţa în felul lui amestecând numeroase cuvinte proprii. Din această cauză s-au format mai multe dialecte în această limbă a vulgului”. Limba română este continuatoarea „limbii generale” transplantate prin colonizarea Daciei în secolul al II-lea. „Structura unei limbi poate fi dedusă din următoarele principii: 1. Din cuvintele cele mai trebuincioase ale unei limbi, considerate în stare naturală. Aceste cuvinte ar putea fi numite pe drept cuvinte ale primei necesităţi, verba primae necessitatis – pe scurt prin aceasta înţeleg acele cuvinte care formează legătura vieţii sociale şi care unesc pe oameni prin intermediul raţiunii. Aceste cuvinte sunt probabil cele mai esenţiale şi în aceasta constă temeiul unei limbi, cuvinte pe care le-aşi numi de aceea esenţiale, toate celelalte însă în drept cuvinte accidentale, căci limba este limitată în societate şi în afara acesteia este nu numai lipsită de scop, dar aproape imposibilă” [5]. Din această grupă au fost menţionate opt cuvinte: arc, armă, băţ, lance, pumn, sabie, săgeată, secure.
Al doilea principiu „constă în proprietăţile de coincidenţă ale limbii, cu ale alteia, ale cărei origine şi caracter sunt cunoscute” [6]. Din grupa a doua fac parte 68 de cuvinte: zeu, înger, om, cap, frunte, nas, ochi, mustaţă, dinte, gingie, barbă, faţă, cerbice, umăr, piept, coastă, mână, deget, unghie, piele, os, carne, cer, lună, stea, pământ, apă, mare, râpă, râu, lac, undă, foc, fum, vapor, abur, scânteie, metal, aur, argint, fier, plumb, timp, oră, minut, zi, noapte, mâne/mâine, amiază, sare, miezul nopţii, lumină, umbră, an, lună, săptămână, primăvară, toamnă, iarnă, vânt, nor, ploaie, căldură, frig, rouă, fulger.
Din grupa a treia au fost menţionate 31 de cuvinte: casă, fereastră, perete, masă, măsai, scaun, bou, vacă, cal, porc, oaie, capră, ied, câne, găină, arbore, păr, nuc, prun, iarbă, floare, trifoi, pâne, carne, lapte, lac, plăcintă, caş, legume, linte, fasole [7].
Pentru a demonstra romanitatea limbii române, Murgu citează trei cântece populare, alăturându-le traducerea latină, întrebându-l pe „cârtitor”: „Şi acum, spună S.T. câte cuvinte slave a găsit în aceste cântece populare româneşti? Ba, din acestea reiese cu prisosinţă că acele cuvinte slave nu sunt pretutindeni uzuale în limba populară a românilor. Cuvintele şi cântecele citate confirmă că… aceste cuvinte esenţiale ale limbii române sunt romane” [8].
Poliglot, Murgu se referă şi la limbile română, italiană şi franceză, diferite de limbile slave: „1. limba română nu posedă, ca de altfel şi cea italiană şi franceză, alterări, propriu-zise, ci acestea se efectuează prin articole; 2. limba română, ca şi cea italiană şi franceză, are numai două genuri; 3. adjectivele se gradează, ca şi în italiană şi franceză, prin adăugarea lui mai şi qell mai (respectiv în italiană prin più, il più, în franceză plus, le plus). 4. limba română cunoaşte nu numai acelaşi număr de conjugări  ca şi cea italiană, dar acestea au aceleaşi terminaţii la infinitivul prezent; 5. limba română are, tocmai ca şi cea italiană şi franceză, două forme de timp ale trecutului apropiat; 6. limba română foloseşte ca şi limbile menţionate verbele auxiliare, şi anume la forma activă avere, şi fire în cea pasivă” [9].
Adoptând poziţia Şcolii Ardelene în legătură cu falsitatea teoriei imigraţioniste, Murgu a susţinut că poporul român s-a format pe ambele maluri ale Dunării, într-un spaţiu vast ce cuprindea Pannonia, Dacia, Moesia, Tracia, Macedonia, în fapt teritoriul din Ungaria până în nordul Mării Negre, de la Marea Adriatică până la Marea Egee şi din nordul Carpaţilor Păduroşi până în Grecia.
Despre românii ardeleni, Murgu afirma: „În ceea ce priveşte pe românii din Transilvania, sunt mai numeroşi decât toţi ceilalţi la un loc”. În scrierile ulterioare, Ţara românilor de la est de Munţii Carpaţi întotdeauna a numit-o Moldo-România, iar cea a românilor din sudul Carpaţilor – România. Cu pertinenţă a afirmat despre românii sud-dunăreni: „valachii sau românii din Haemus, care deja de timpuriu au locuit neîntrerupt în părţile acestea şi mai locuiesc şi astăzi acolo”, şi despre „românii locuitori în fosta Moesie”, în fapt despre românii din întregul spaţiu din dreapta fluviului de la râul Drava, Munţii Haemus/Balcani până la Marea Neagră. N-a omis să-i amintească pe macedo-românii/aromânii din Macedonia şi Grecia.
Limba vorbită de acest numeros neam este cea română, de origine latină. Combătându-l pe disertant cu privire la limba vorbită de daco-români şi macedo-români / aromâni, Murgu afirma: „acest dialect curent la comercianţi (anume aurelian) ar fi deosebit de cel dacoromân prin câteva cuvinte greceşti, dar în acest caz ar fi fost nevoie ca S.T. (Sava Tököly, s.n.) să-şi extindă spiritul cercetător dincolo de graniţele Ungariei, să arunce o privire către Macedonia unde românii, departe de greci, nici nu ştiu, nici nu aud în viaţa obişnuită, mai multă grecească în afară de liturghie, vorbind numai româneşte” [10].     
Murgu a contestat cu vehemenţă denumirile peiorative date românilor de neamurile vecine: „Apoi găsim la disertant denumiri cu totul proaspete ale românilor şi ale limbii lor, anume ţânţari şi cuţovlahi. Asupra acestora se găsesc diferite păreri, pe care le neglijez; numai să se ştie că amândouă nu sunt decât porecle de ocară, care au fost adăugate aurelienilor, în parte de către sârbi, în parte de greci, însă pe ascuns… Acelaşi lucru trebuie remarcat şi despre caravlachi, denumire cu care au fost luaţi peste picior dacoromânii de unii sârbi, nu însă de ceilalţi slavi” [11]. Se ştie că denumirea de cuţovlahi avea accepţiunea de vlahi/români ‘şchiopi’, caravlahi ‘vlahi/români negri’, în turcă karaiflaka – denumire dată muntenilor, karabogdania – denumire dată moldo-românilor, ba chiar valac – considerat a însemna ‘păstor’ sau în turcă ciuban ‘păstor’. Etnonimul de valac sau român are aceeaşi accepţie denumind un popor de neam romanic.
Lucrarea cărturarului bănăţean Eftimie Murgu, prin analiza istorică şi filologică, spiritul lucid şi dinamic, abilitate şi subtilitate, aşezate pe structurile unor judecăţi logice, ca şi prin argumentele infailibile, a spulberat disertaţia lui S.T. şi, în acelaşi timp, a impus adevăruri legate de fiinţa şi istoria neamului românesc.
Simţindu-se „străin” în ţara sa, în anul 1834 Murgu a trecut în Moldo-România, la Iaşi, unde a inaugurat cursul de filozofie în limba română la Academia Mihăileană, activând aproape doi ani, de la 30 noiembrie 1834 până la 22 mai 1836. Între elevii săi se pot remarca Dimitrie Gusti, Popescu Scriban şi Ion Ionescu de la Brad, primul agronom român. Eftimie Murgu a luat poziţie împotriva slavilor, în special a ruşilor. A fost chemat de domnitor care i-a mărit leafa, dar l-a condiţionat: „Ştii ce ? Să nu mai vorbeşti de ruşi”. Din pricina neînţelegerilor avute, Eftimie Murgu a plecat la Bucureşti, unde a fost profesor de logică şi drept roman la Colegiul „Sfântul Sava” (1837). Cărturarul bănăţean a predat şi ore particulare, formând buni români, mari patrioţi, ce se vor distinge în timpul revoluţiei de la 1848. Între elevii săi, s-au remarcat Nicolae Bălcescu şi Constantin A. Rosseti. La Bucureşti s-a reîntâlnit cu foştii săi colegi de la Universitatea din Budapesta, plecaţi şi ei să-şi împlinească destinul în capitala Ţării Româneşti: Moise Nicoară, pictorul Leca – profesor de desen, istoricul Aron Florian, geograful Ion Genilie şi Ştefan Neagoe.

La sfârşitul deceniului patru al secolului al XIX-lea s-a desfăşurat mişcarea revoluţionară din Ţara Românească: „La Bucureşti s-a dat lupta serioasă pentru organizarea ţării pe baze democratice. Lupta o ducea Ion Câmpineanu, ca şef, ce a plecat din ţară în 1839, iar la 20 octombrie 1840 s-a descoperit la Bucureşti o mişcare revoluţionară. Au fost arestaţi şi cercetaţi ca partizani ai mişcării revoluţionare: MarinSerghiescu, N. Bălcescu, Eftimie Murgu, D. Filipescu, Vaillant etc.” [12]. Mişcarea urmărea „să desfiinţeze cea de astăzi politicească organizaţie a ţării, să înfiinţeze îndată o vremelnică oblăduire revoluţionară. Noua conducere urma să formuleze o constituţie republicană, să înfiinţeze o armată revoluţionară, iar ţara să-şi schimbe numele vechi în acela de «Noua Romana», adică România Nouă” [13]. Participant la mişcarea revoluţionară din 1840, Murgu a fost arestat de autorităţile din Ţara Românească şi expulzat în Imperiul Habsburgic. A fost dus la graniţa de la Turnu Roşu, apoi la Sibiu, unde a fost predat comandamentului militar, generalul Wernhard. Eftimie Murgu a fost arestat, apoi judecat, condamnat şi deţinut în închisorile din Caransebeş şi Lugoj. Eliberat din închisoare în septembrie 1841, Eftimie Murgu s-a stabilit la Lugoj.
Reluând formularea „LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE” fluturată de Marea Revoluţie Franceză din 1789, la 22/23 februarie 1848 flacăra revoluţiei a reizbucnind în Paris, guvernul tiranic fiind răsturnat împreună cu regele Louis Filip. Revoluţia din Franţa a fost semnalul declanşării revoluţiilor din Italia, Ţările ereditare germane şi Imperiul Habsburgic – începută la Viena (13 martie) şi continuată la Budapesta (15 martie). Parte a revoluţiei europene, Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din spaţiul naţional se aflau în stăpânirea imperiilor învecinate: Transilvania şi Bucovina sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, Moldova şi Muntenia sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Dacă în Moldova a fost o revoluţie paşnică la 27 martie 1848, în Ţara Românească revoluţionarii munteni au declanşat revoluţia la Izlaz (9 iunie 1848) şi au reuşit să preia conducerea ţării, formând chiar un guvern provizoriu, iar în Transilvania revoluţia română a durat aproape un an şi jumătate (1848-1849), românii fiind nevoiţi să-şi apere fiinţa naţională într-un război civil cu revoluţionarii maghiari.
Revoluţia din Banat este parte integrantă a Revoluţiei Române de la 1848. Susţinând că Banatul este un ţinut românesc, Murgu preciza: „Banatul a fost cedat de turci Austriei cu legile sale tradiţionale, respectând forma de până atunci a administrării ţării de către cneji. Austria a cedat apoi această provincie Ungariei… Ungaria vrea să impună ţării aceeaşi constituţie anarhică, care este cu totul opusă drepturilor tradiţionale bănăţene. Camera maghiară îşi arogă drepturi într-o ţară care nu se recunoaşte a fi maghiară. Poporul este valah, ţara este valahă, limba naţională este cea valahă. Banatul este deci în orice privinţă valah”. Caracteristica statului naţional român era problema crucială a neamului românesc, în anul 1844 Murgu a iniţiat o nouă mişcare naţională prin care se urmărea unirea Banatului cu Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. În urma unui denunţ, Murgu a fost arestat şi târât într-un proces care a durat timp de trei ani. La proces, Murgu s-a apărat cu vehemenţă susţinând că nu se consideră supus al acestei ţări şi nu va da nici o lămurire, decât dacă va fi pus pe picior liber; şi atunci încă, numai pe calea sa, adică se va apăra înaintea împăratului Austriei. Condamnat la trei ani de detenţie, Eftimie Murgu a fost transportat la închisoarea din Budapesta. Aici a fost vizitat de Constantin A. Rosseti, care consemna: „Ce frumos era! Părul şi barba foarte lungi; ferestrele zidite şi numai jos două ochiuri de geam, ca să arate de câtă lumină era lipsit. O singură mângâiere. Paznicul celulei lui era român” [14]. În timpul revoluţiei, la 8 aprilie 1848, a fost eliberat din închisoare.
Aflând de revoluţia din Ţara Românească, în scrisoarea trimisă fostului său elev, Nicolae Bălcescu, Murgu şi-a manifestat bucuria că în Ţara Românească revoluţia a fost victorioasă, că „România e slobodă”.
La 9 aprilie 1848, Murgu a fost eliberat din detenţie, iar după câteva zile Timotei Cipariu i-a propus să prezideze Adunarea de la Blaj, dar bănăţeanul a refuzat oferta. Din Pesta s-a îndreptat spre Banatu-i drag, lansând Manifestul către poporul român: „veţi cunoaşte fraţilor români că acel pământ pentru care veacuri luptându-ne, ne-am vărsat sângele şi pe care în ţara ungurească o clasă de oameni ce se numeau nemeşi îl socoteau o avere a lor, acum este vecinică şi netăgăduită moşie a voastră, veţi vedea că toate acele sarcini ce apasă pe locuitori, precum robotele, dijmele şi dăjdile au încetat pentru totdeauna; veţi înţelege că nemeşul nu este mai mult decât orice lăcuitor, că acum suntem toţi slobozi, deopotrivă, toţi avem acelaşi drept” [15].           
Eftimie Murgu s-a întors în Banat pentru a pregăti declanşarea revoluţiei. La sosirea în Lugoj, în 8 iunie 1848, a fost organizată o mare manifestaţie populară, militantul bănăţean fiind considerat „zeul românilor, bărbatul pe care poporul îl ducea cu caretă cu tot pe umeri”.
La Lugoj, centrul politic al românilor bănăţeni, în ziua de 15/27 iunie 1848 s-a desfăşurat o adunare populară la care au participat circa 10.000 de români bănăţeni, ţărani, preoţi, intelectuali şi oameni mai înstăriţi. La adunarea de pe „Câmpul Libertăţii” din Lugoj au fost prezenţi şi revoluţionarii moldoveni Manolache Costache Epureanu, Lascăr Rosetti şi Alecu Ruso. Adunarea l-a ales ca preşedinte al adunării pe Eftimie Murgu, iar ca secretar pe Aloisiu Vlad.
Adunarea Naţională de la Lugoj a adoptat Programul denumit Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat, care prevedea:

 
Hotărârea adunării populare de la Lugoj a fost comunicată Ministerului din Pesta: „Cu glas neatârnat strigară de neatârnata biserică şi eparhia română de biserica şi eparhia sârbească şi fiindcă să cunoscu că Mitropolia Timişoarei se afla vacantă, trebuie să-şi redobândească obicinuitul său mitropolit românesc, de bunăoară ce acesta precum şi episcopii sunt a alege întru anume adunare bisericească până la ţinerea aceştei adunări şi făcu întrebare cine să ocârmuiască diecezele până la alegerea altor episcopi după canoanele bisericii cu puterea legiuită?» [16] Demnitarii bisericeşti, „vicarul general” al Mitropoliei greco-ortodoxe a Banatului şi episcopul de Vârşeţ, au fost confirmaţi de guvernul revoluţionar maghiar în luna mai 1849. Pentru prima dată după 200 de ani, prin voinţă populară, românii au înfiinţat Mitropolia Greco-Ortodoxă a Banatului. Eftimie Murgu este considerat unul din întemeietorii Mitropoliei Banatului întrucât la propunerea lui, Adunarea populară de la 15/27 iunie 1848 din Lugoj a hotărât înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului [17].      
În calitate de deputat al circumscripţiei Lugoj, în noul parlament de la Pesta, Murgu a susţinut recunoaşterea dezideratelor adunării populare de la Lugoj, unirea românilor din cele trei principate şi unirea forţelor revoluţionare împotriva armatelor habsburgice, ţariste şi otomane. 
Conştient că românii sunt dezbinaţi, sub stăpânirea celor trei imperii, Murgu a propagat necesitatea solidarităţii naţiunii române. La adunarea de la Lugoj au participat şi revoluţionarii moldoveni Alecu Ruso, Manolache Costache Epureanu şi Lascăr Rosetti care au adus programul revoluţionar de la Braşov, „Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei”. Revoluţionarii din Ţara Românească i-au trimis lui Murgu „programa şi alte acte”.
Într-o scrisoare adresată lui Nicolae Bălcescu, Murgu nota: „Eu frate, să ştii că am plâns de bucurie, când am luat ştire despre triumful libertăţii în România şi cu nerăbdare aştept ca eu, carele după cum ştii, ca rob ieşind din această ţară, pentru că i-am vrut dezrobirea şi carele tot din pricina aceasta iarăşi am picat în robie amară, acum că am slobod să văd România slobodă şi să mă bucur de fericirea fraţilor mei, care mai de mult ar fi meritat această soartă” [18]. Preconizând înfiinţarea armatei populare române, revoluţionarul român a promis ajutor atât moldovenilor, cât şi muntenilor în cazul unei intervenţii străine. L. Kossuth a desfiinţat armata populară română, zădărnicind planurile lui Murgu.
În timpul revoluţiei, Murgu a menţinut permanent legăturile cu revoluţionarii din Principatele Române. Al. G. Golescu, Ion Maiorescu, Dumitru Brăteanu s-au întâlnit cu fruntaşul bănăţean Eftimie Murgu şi au discutat soarta poporului român. În vara anului 1849, în timpul tratativelor duse de Nicolae Bălcescu cu guvernul revoluţionar maghiar, Eftimie Murgu a contribuit la pacificarea forţelor româno-maghiare. După ce a fost votată legea naţionalităţilor de către Dieta din Seghedin, Eftimie Murgu a dus ştirea lui Avram Iancu. A fost însă prea târziu, forţele contrarevoluţionare înfrângând revoluţia maghiară.
După înfrângerea revoluţiei, Eftimie Murgu a fost arestat la 1 septembrie 1849 şi condamnat la moarte prin spânzurătoare, dar pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe patru ani şi confiscarea bunurilor. A fost închis la închisoarea din Arad, apoi la cea din Budapesta unde a fost judecat, de unde a fost dus la închisoarea Iosefstadt din Boemia. Anii grei de detenţie îi vor afecta sănătatea. În toamna lui 1853, Eftimie Murgu a fost eliberat, după care s-a retras din viaţa politică. Totuşi, în 1861 a fost ales din nou deputat în Parlament din partea Circumscripţiei electorale Stamora-Moraviţa. Deşi nu s-a mai s-a expus public, Eftimie Murgu visa „Marea Daco-Românie”, iar îndemnul său se îndrepta spre toţi românii: „Cea dintâi grijă să vă fie, fraţilor, arma! Armata, cât mai în grabă, căutaţi să aveţi, ca să puteţi cel puţin cea dintâi năvală să o întâmpinaţi, cu bună ispravă, apoi de aici încolo va fi grija noastră şi mai pe urmă grija Europei… Altmintrelea, fraţilor, fiţi cu inima şi staţi cu toţii pentru libertate. Dumnezeul libertăţii s-a deşteptat, el priveghează pentru soarta popoarelor, nu trebuie decât numai obşteasca voinţă, şi tiranii vor rămâne ruşinaţi, şi, noi, frate, care ştii că am fost jertfa mâniei tiranilor, acum este vremea să ne izbândim” [19]. Era visul tuturor românilor din Banat, Transilvania, Moldova, al tuturor românilor din Valachia/Ţara Românească/România.
În 1865, Eftimie Murgu a scris ultima lucrare întitulată Despre Memorandumul Congresului Sârbesc.
La 12 mai 1870, Eftimie Murgu s-a stins din viaţă la Budapesta şi a fost înmormântat în cimitirul Rerepesy. În numărul din 8 ianuarie 1929 al revistei „Curierul Banatului”a fost menţionată iniţiativa almăjenilor de a dedica un monument cărturarului-revoluţionar: „Marele nostru înaintaş – specifica Vasile Goldiş – se va întoarce astfel în Ţara Almăjului, înspre obârşia rădăcinilor sale pământeşti. Şi, astfel, Banatul va primi cea dintâi statuie a lui Eftimie Murgu, neînfricat luptător pentru libertatea sufletului românesc”. La 28 aprilie 1929, în parcul central din Bozovici a fost dezvelită statuia lui Eftimie Murgu. La festivitate au participat bărbaţi, femei, copii şi bătrâni din toate aşezările almăjene, iar corurile din Anina, Dalboşeţ, Oraviţa, Mercina, Grădinari, Iablaniţa şi Bozovici, reunite sub bagheta nemuritorului Ion Vidu, au făcut să răsune Imnul lui Eftimie Murgu. În numărul festiv din 28 aprilie dedicat memoriei lui Eftimie Murgu al revistei „Curierul Banatului”s-a publicat scrisoarea trimisă de poetul Octavian Goga: „Ştiu însă că în acea zi de primăvară sufletul românesc integral va face un popas acolo la Bozovici, unde se înlătură vălul uitării de pe fruntea unui mare precursor. Prin toată frământarea lui ne-a vorbit nu numai conştiinţa unui paznic de poartă al românismului, ci glasul de apostol care despica negura vremii crezând în zorii biruinţei” [20]. Pe prima pagină a numărului festiv al revistei, Aron Cotruş a publicat versurile:

             Lui Eftimie Murgu

Istoria te’nalţă din noaptea-i adâncă,
Albă, uriaşe, vecinică stâncă.
Şi’n luptă-i spre mai bine
Banatul românesc e cu gândul la tine
Cel ce ai fost: „Eftimie Murgu”!

Banatul, România visată de tine
Azi solii’ş(i) trimit să se închine,
În Almăjul liber şi drag.
Ţie cărturar de foc, vijelios pribeag,

 Român între Români !... „Eftimie Murgu”!

 Din răzmeriţi şi lupte sălbatice creşti,
Proroc de zori şi izbânzi româneşti!
În furtunile ce ne pândesc şi ne-or pândi
Fie-ne pâine de fiece zi „Eftimie Murgu”!

      
În anul 1932 osemintele militantului român au fost aduse în ţară. Rămăşiţele pământeşti au fost transportate cu autocarul funebru, oprindu-se la Timişoara, în Biserica Greco-Ortodoxă Română din cartierul Fabric: „După ce micul coşciug, în care osemintele au fost exhumate, a fost băgat într-un sicriu frumos, donat de Prefectura Judeţului Timiş. S-a oficiat şi un parastas, la care au luat parte toate autorităţile şi intelectualii din Timişoara. De aici furgonul a plecat prin Băile-Buziaş la Lugoj”. La 21 decembrie 1932, în cimitirul din oraşul de pe Timiş a fost oficiată ceremonia de reînhumare descrisă de M. Bănescu: „La începutul străzii Buziaşului s-a format un impozant convoi din şcoalele din localitate, diferite societăţi corale şi fanfare, autorităţi şi un sobor de 20 de preoţi. În piaţa bisericii ortodoxe române s-a făcut prohodirea. Răspunsurile au fost date de corul catedralei din Caransebeş dirijat de Domnul profesor Constantin Vladu. Aicea a vorbit din partea P.S.S. Episcopul Iosif, Pr. On. Păr. Romul Ancuţa, care cu vervă oratorică neîntreruptă a relevat însemnătatea lui Eftimie Murgu şi însemnătatea zilei când aceasta se reîntoarce pentru odihna vecinică în pământul patriei. Prin pâcla groasă de iarnă, decor al naturii ce amintea nebulozitatea vremilor apuse, evocările măreţei figuri se împleteau în acordurile cântărilor bisericeşti care alternau cu cântări înălţătoare naţionale” [21].
În amintirea celui care a fost Eftimie Murgu (1805-1870), cărturarul, gânditorul şi, totodată, politicianul de talie europeană, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Caraş-Severin a emis o medalie [22], în decembrie 2005. 

Referindu-se la personalitatea luptătorului bănăţean, Protopopul Dr. Gheorghe Cotoşman nota: „Eftimie Murgu pe care înşişi Românii ardeleni l-au invitat, după eliberarea sa din închisoare, să le prezideze marea Adunare naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Zeul şi Apostolul Românilor, cum îl numeau înşişi duşmanii lui, creatorul Căpitănatului Ţării Banatului, luptătorul pentru restaurarea Daco-României, restauratorul Mitropoliei Banatului şi al episcopiei Caransebeşului, n-a fost un rătăcit, a fost un mare  vizionar, un apostol, un martir. Numele lui rămâne un simbol, în faţa căruia se vor închina Românii şi peste o mie de ani” [22].
Cinstind memoria cărturarului-revoluţionar paşoptist, simbol al Banatului, românii i-au dedicat numele său comunei natale, unor instituţii de învăţământ, precum şi monumente: comuna natală Rudăria, aşezată în apropiere de Bozovici, azi poartă numele de „Eftimie Murgu”; Şcoala din comună poartă numele „Eftimie Murgu”; Şcoala Generală cu Clasele I-VIII Numărul 5 „Eftimie Murgu” Lugoj; Liceul „Eftimie Murgu” din Bozovici; Universitatea de Inginerie „Eftimie Murgu” din Reşiţa; Monumentul lui Eftimie Murgu, la Bozovici, opera sculptorului Oscar Han, inaugurat la 28 aprilie 1929; Statuia lui Eftimie Murgu, opera sculptorului Victor Gaga, inaugurată la 22 iunie 1968 în Lugoj; Bustul lui Eftimie Murgu, opera sculptorului Justin Năstase, pe Câmpia Libertăţii din Blaj, alături de alte 23 statui ale revoluţionarilor paşoptişti, inaugurată la 17 mai 1973; Statuia lui Eftimie Murgu din Făget, sculptura lui Dumitru Pălălău, dezvelită la 5 mai 1973; Bustul din bronz al lui Eftimie Murgu, opera sculptorului Cristian Breazu, inaugurat în 1975 în comuna natală; Bustul de bronz al lui Eftimie Murgu în Timişoara, lângă Prefectura Judeţului Timiş, opera sculptorului Arthur Vetro; Bustul lui Eftimie Murgu din faţa Liceului Pedagogic „Carmen Sylva” [23] din Timişoara, opera sculptorului Silvia Belmega, inaugurat în 1970.
Eftimie Murgu a devenit personajul principal al romanului Fericita jale a Cumbriei (Editura Facla, Timişoara, 1978, 214 p)semnat de scriitorul Pavel Bellu, din care spicuim câteva fragmente: „Aş fi putut fi ministru al justiţiei, să judec eu pe alţii, nu să fiu judecat. Aş fi putut trece într-o trăsură ferecată cu argint, nu să târăsc ghiulele. Aş fi putut să-mi împodobesc degetul cu inel, care să resfire o lumină ţepoasă, de safir. Dar mâna mea a rămas goală, inima cu lacăt. Şi nici măcar mamei mele, Cumbria, prietenul cel mai apropiat al pironitului meu suflet, nu i-am spus taina logodnei rupte… Cum am ajuns să-mi zeflemisesc propria existenţă? Am urmat o educaţie socială normală. Două doctorate. Am cunoscut viaţa, de la stână până la castel. Sobru – şi totuşi «excentric». Raţional – şi totuşi «fantast». De un minuţios calcul – şi totuşi, la răscruci hotărâtoare, de o incredibilă imprudenţă, de parcă EU aş fi duşmanul propriei mele vieţi!...
Şi atunci, stimate Hynau, stimate domnule ministru Bach şi voi gureşi căţei ai camarilei, cum aş fi putut eu să fiu altfel decât muntele meu? Altfel decât râul? Altfel decât ramul? Iertaţi-mă! Din înălţimea LUI strămilenară vă azvârlesc sfidarea SA şi, pentru josnicia dovedită, dispreţul. Nu eu mor, ci voi! Nu pe mine mă aşteaptă şbilţul istoriei, ci pe voi: vânturătură în vântul nebuniei… Nu eu sunt «fantast», fiindcă am spus că pământul e al acelor ce-l înţeapă cu boabe şi nu al magnaţilor! Nu eu sun«fantast», fiindcă am spus că la pâinea dreptăţii neamurilor toţi au parte egală. Nu eu sunt «fantast», fiindcă am sugerat să ne ţesem în casă, din brigle, ţoale simple cum au avut moşii-strămoşii. Nu eu! Ci voi, care vă hrăniţi cu ţărâna mormintelor – şi susţineţi leşul unui imperiu. Voi sunteţi fantaşti, lipsiţi de simţul realităţii. Morţi, care nu urmaţi legile vieţii, ci ale morţii. Eu sunt viu şi rămân viu – fiindcă urmez VIAŢA”.
Jurist, profesor, cărturarul bănăţean Eftimie Murgu a fost unul dintre cei mai clarvăzători revoluţionari democraţi paşoptişti, creatorul „Căpitănatului Ţării Banatului”, militant pentru restaurarea Daco-României, restauratorul Mitropoliei Banatului şi al Episcopiei Caransebeşului, patriot „care n-a pregetat a se jertfi pentru obşteasca fericire a poporului şi a ţării”, înscriindu-şi numele între marile personalităţi bănăţene ale secolului al XIX-lea.