Florența şi Renașterea (IV)

Preambul

În ciuda unei prejudecăți care a dominat o lungă perioadă de timp, cu ecouri chiar și contemporane, Evul Mediu, după ce și-a găsit oamenii potriviți capabili să-l înțeleagă, s-a dovedit o perioadă de creativitate, de progres, invenții și inovații. Acum s-au pus bazele ideii de „Europaˮ și de model european în cel puțin patru domenii fundamentale ale culturii și ale civilizației: înflorirea urbană; renașterea comerțului cu promovarea banului și a negustorilor; dezvoltarea învățământului prin apariția școlilor și a universităților cu elaborarea unui nou tip de cunoaștere numit scolastică; apariția și răspândirea ordinelor călugărești așa-zise „cerșetoareˮ care remodelează lumea orașelor și le influențează pe primele trei.
Deși secolul de vârf, apogeul Occidentului medieval, este secolul al XIII-lea, cu un veac în urmă apar școlile bisericești, dar și cele laice, primele universități care vor rămâne aproape neschimbate până la Revoluția franceză, instituții care vor începe o alfabetizare la nivel primar și secundar ce va dura până la școlarizarea generală din secolul al XIX-lea.
Un factor de coeziune a Europei creștine l-a constituit Biserica, deși, în mod paradoxal, creștinii s-au rupt în catolici, ortodocși și protestanți, cu încercări numeroase și neizbutite de unificare, după cum le consemnează istoria.
Un alt factor unificator a fost pericolul otoman din preajma anului 1453 și cu mult timp înainte, care nu i-a găsit pe creștini atât de uniți încât să împiedice cucerirea Constantinopolelui, după o serie impresionantă de Cruciade.
Drumul Europei este cu totul altul decât al Chinei, care în veacul al XV-lea era țara cea mai bogată și mai puternică din lume. În secolele următoare, închisă în sine, va stagna, ca și lumea musulmană din Asia și Africa, iar Imperiul Otoman își va consuma treptat forțele mergând pe un drum înfundat. [1] Singură Europa va urma un model de dezvoltare propriu, va evolua într-un ritm accelerat luând în stăpânire lumea. Timpul despre care vorbea în motto Leon Battista Alberti „este o valoare economică (timpul înseamnă bani), dar și culturală și existențială. Europa de la sfârșitul secolului al XV-lea este una a timpului prețios, a timpului însușit de indivizii și colectivitățile ce vor compune Europa viitoareˮ [2].
În partea a IV-a a călătoriei noastre, vom încerca să adăugăm date, informații, argumente, pentru a răspunde la întrebarea „De ce Renașterea s-a declanșat la Florența?”


Florența – inima Toscanei [3]

Înainte de marea Ciumă, prin 1338, Florența număra între 100 și 110 mii de locuitori, iar împreună cu populația rurală din diocezele Firenze și Fiesole se ridica la 300 de mii. După ce, în timpul lui Dante, populația Florenței a crescut, greu de imaginat, de 4 ori, în perioada cea mai bună, de boom economic și demografic, Toscana număra mai bine de 1 milion de oameni, fiind una dintre regiunile cu densitatea cea mai mare din Europa și din lume. Înconjurată de un teritoriu rural consistent, Florența se număra printre marile metropole medievale. Prato, Volterra, Cortona, Pistoia aveau peste 10 mii de locuitori; Arezzo depășea 15 mii, Lucca – 30 de mii, ca să nu mai vorbim de Siena și Pisa care treceau de 40 de mii. Cu o populație între 4 și 10 mii de suflete se numărau San Gimignano, Montepulciano, San Miniato, Massa Marittima și Grosseto. Câteva burguri din jurul Florenței se detașau nu numai prin densitatea ridicată a populației, ci și prin vivacitatea economică și comercială: San Casciano, Empoli, Castelfiorentino, Montevarchi, Figline, putându-le considera ca pe niște micro-orașe.
Astfel, Toscana păstrează neschimbată hegemonia Florenței asupra întregului teritoriu, așa-zisul contado, pe fondul regresului suferit de Pisa, Siena și Lucca. După marea Ciumă, când anumite așezări au pierdut chiar și 75% din populație, Toscana număra puțin mai mult de 400 de mii, iar în Cadastrul din 1427 apăreau doar 37 de mii de suflete în Florența, iar împreună cu zonele rurale din jur, circa 104 mii de oameni. Către mijlocul secolului al XIV-lea și ptimul sfert din următorul, Florența își impune hegemonia pe cel puțin 2/3 din Toscana: Prato și Pistoia în 1351, Volterra în 1361, San Miniato în 1370, Arezzo în 1384, Pisa în 1406, Cortona în 1411 și Livorno în 1421. Singure Lucca și Siena rămâneau în afara dominației florentine.
Producția manufacturieră a întregii zone a căpătat o conformație dictată de capitală. Pe când mare parte a civilizației urbane a suferit o recesiune economică evidentă, Florența a ieșit întărită din criza cauzată de Ciumă. Într-o perioadă de 150 de ani (1350-1500), capitala Toscanei a adăugat noi realizări pe tărâm bancar, comercial și manufacturier, consemnând vârful dezvoltării industriei lânii și a mătăsii, într-un teritoriu cu mână de lucru ieftină, dar calificată.
În primele două decenii ale secolului al XV-lea, Florența numără 72 de companii bancare, își mărește teritoriile ajungând la 12 mii de metri pătrați, inclusiv orașul de coastă Livorno, cumpărat de la genovezi cu 100 de mii de florini (circa 350 de tone de aur fin) pentru ieșirea la mare. Astfel, Florența și regiunile rurale înconjurătoare (Contado) se constituie într-o mare piață integrată, dirijată de economia monetară care realizează convergența prețurilor în întregul teritoriu. O dovadă elocventă a relațiilor comerciale dintre capitală și zonele rurale înconjurătoare o aflăm în documentele financiare ale Spitalului Santa Maria Nuova, un număr de 1795 furnizori de mărfuri participând la alimentarea și îngrijirea bolnavilor și nevoiașilor internați aici.
În felul acesta, în circa 100 de ani (1350-1450), dominația florentină se extinde de la un teritoriu de 3900 de km pătrați la circa 12 mii. Este o trecere decisivă de la orașul-stat la statul teritorial, Republica Florența, cu o capitală ce își trage seva, puterea economică, meșteșugărească și financiară de la întreg teritoriul toscan, pregătind-o pentru declanșarea minunii care a fost Renașterea.


Munca

Din punctul nostru de vedere, toate explicațiile și argumentele care desemnează Florența ca leagăn al Renașterii gravitează în jurul ideii de muncă. În Piața Domului se găsesc trei monumente care transmit cu o forță convergentă impresionantă câteva idei-simbol, care vor face ca această triadă să devină model cu mici variațiuni pentru alte așezări din Peninsulă și din întreg creștinismul occidental. Este vorba de catedrala Santa Maria del Fiore, Baptisteriul și Clopotnița (il Campanile), adică simbolurile credinței, ale devoțiunii, ale frumosului, ale culturii și ale civilizației. Ideea de muncă țâșnește prin toți porii: „Florența în secolele al XIII-lea și al XIV-lea este un mare șantier: hărnicia locuitorilor săi transformă o mică așezare urbană într-un mare oraș, protagonist al istoriei. Sunt ani de puternic spirit întreprinzător în economie, de forță estetică; fervoarea negustorilor se intersectează cu geniul artiștilor și totul- de la gestul obscur al țesătorului până la lucrarea luminoasă a pictorului- colaborează la strălucirea orașului. [4] Asistăm la o profundă schimbare, la o evoluție în privința concepției despre muncă. Departe de a rămâne semn de dispreț și înjosire, munca devine simbol al meritului și al nobleții. Biserica Orsanmichele ilustrează cel mai bine prețuirea muncii, fiecare meserie din cele care compun Artele alegându-și ca patron câte un sfânt protector, sfinți expuși în nișele exterioare ale bisericii, creații ale celor mai buni sculptori ai vremii.
Omul medieval n-a mai simțit munca drept activitatea servilă a sclavului, ci ca o acțiune a omului liber. Prin muncă omul continua activitatea dumnezeiască a Creatorului suprem, se edifica civilizația, iar timpul devenea istorie. În toate orașele medievale, cu atât mai mult la Florența, există opere vizuale, de arhitectură, pictură sau sculptură care elogiază munca: „Dumnezeu este eternul lucrător care creează din nimic toate lucrurile și cheamă omul să colaboreze la creație. În această vocație consistă toată demnitatea muncii umane.ˮ [5] Munca și frumusețea ca expresii ale unei noi concepții antropologice constituie conținutul plăcilor (panourilor în relief) așezate la baza Campanilei lui Giotto. Este vorba despre o concepție autentic umană asupra muncii, cea care apare în reliefurile sculptate, un adevărat poem al muncii, care i-a făcut pe cetățenii Florenței protagoniști ai istoriei. Iată modelul impus de Florența prin cele trei opere din Piața Domului: credință – istorie - artă.
Cultul muncii, rațiunea succesului său ca cea mai importantă acțiune a omului nu derivă din vreo tradiție istorică glorioasă, nefiind semnificativă în vârstele civilizațiilor precedente, nici cea etruscă, nici cea romană, nici măcar din cea medievală timpurie. Semnificațiile muncii izvorăsc din capacitate antreprenorială a locuitorilor săi, din priceperea, hărnicia și talentul lor. Clopotnița, cu sunetul clopotelor care marcau trecerea timpului, cu plăcile lor în relief așezate pe două etaje, vorbește despre activitățile omului, despre legătura dintre muncă, om și istorie.


Unicitatea Florenței și a artiștilor săi în viziunea lui Giorgio Vasari

Primul istoric al artei, al cărei operă a devenit clasică, dincolo de cunoștințele despre arte și propriul talent, a avut avantajul de a-i cunoaște pe mulți dintre arhitecții, pictorii și sculptorii care-i populează lucrarea, fiind cu unii chiar contemporan:

„[...] în Florenţa, artiştii sunt îmboldiţi de trei lucruri, şi anume:
În primul rînd de critica pe care o fac mulţi şi din belşug, aici născîndu-se oameni liberi din fire, pe care nu-i mulţumesc operele de calitate mijlocie şi care, atunci cînd preţuiesc vreo lucrare, ţin mai curînd seamă de frumuseţea şi de măiestria ei, decît de persoana autorului;
În al doilea rînd, de faptul că, dacă vrei să trăieşti, trebuie să fii muncitor, ceea ce nu înseamnă altceva decît să te foloseşti într-una de minte şi judecată – fiind iscusit şi harnic în ceea ce faci – şi, în sfârşit, să ştii să cîştigi, căci Florenţa, oricît de întinsă şi de îmbelşugată ar fi, nu are de unde să le dea şi celor care stau, tot atît cât celor înzestraţi;
Al treilea lucru, de nu mai mică însemnătate decît celelalte două, este o sete de glorie şi de cinstire pe care aerul Florenţei o face să se nască şi să crească, uriaşă, în orice artist; dorind deci să fie bogat – artistul trebuie să plece de acolo şi să neguţătorească în afară atît măiestria operelor sale, cît şi faima oraşului său, precum fac şi doctorii cu învăţătura lor” [6].

Considerăm că, din fragmentul selectat, care apare înaintea prezentării dedicate lui Perugino, ideile de forță reies cu claritate și sunt următoarele: spiritul critic și exigența florentinilor în legătură cu lucrările artistice; elogiul muncii pentru cei care sunt „iscusiți și harnici”; dorința de libertate însoțită de iubirea de glorie și de cinstire „uriașă în orice artist”, care trebuie „să neguțătorească în afară măiestria operelor sale și faima orașului”


Diversitatea credințelor religioase

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, în sânul bisericii catolice au apărut ordinele așa-zise cerșetoare sau mendicante, în Italia și în alte părți ale Europei. Ordinele, prin răspândirea lor au determinat răspândirea culturii, înființând școli teologale în interiorul conventelor pentru instruirea călugărilor sau chiar universități. Datorită răspândirii ordinelor pe teritoriul mai multor ţări au apărut scrieri în limbile naţionale, deoarece predicatorii traduceau textul Biblic spre a-l putea transmite poporului neștiutor de limbă latină.
Răspândirea ordinelor mendicante în Italia și apoi în întreaga Europă a avut un rol civilizator, contribuind la răspândirea credinţei creştine de tradiție latină, la închegarea oraşelor prin polarizarea în jurul lor a comunităţilor care căutau vecinătatea și rugile călugărilor, consideraţi oamenii cei mai aproape de Dumnezeu, pentru mântuire. Aceste ordine religioase au imprimat dinamism religiei fiind acceptate chiar de Papă, promovând un drum de urmat în vederea obţinerii mântuirii. Ele au contribuit la dezvoltarea oraşelor, la înlăturarea ereziilor care ameninţau religia catolică, la înfiinţarea universităţilor. Au promovat modestia, simplitatea, austeritatea, chiar sărăcia, refuzând ideea de proprietate, atât individuală, cât și colectivă. Ordinele mendicante au caracterizat din punct de vedere religios o epocă, cea a secolelor XII-XVI, mai ales în târguri și orașele mari, fiind considerate un factor de progres.
Ideea pe care vrem să o evidențiem este deplina libertate a acestor ramuri ale credinței creștine, mediul liber în care au putut coexista chiar concura în construirea unor lăcașe de o frumusețe și bogăție impresionante. Iată tabloul ordinelor mendicante și bisericile reprezentative: dominicanii- Santa Maria Novella; franciscanii - Santa Croce; carmelitanii -Santa Maria del Carmine; servitorii Mariei (i serviti) - SS. Annunziata; eremiții (călugării augustinieni) - S. Spirito etc.


Banul, izvorul puterii și al Renașterii

La conducerea destinelor Republicii Florența se afla un nucleu format din circa 140 de familii, care acumulaseră o bogăție uriașă și spectaculoasă. Pentru evidențierea forței financiare a acestor familii este relevant documentul numit Il Catasto, ce intră în vigoare la 22 mai 1427 și precizează: bunurile imobile și mobile ale fiecărui cap de familie, veniturile și împrumuturile, sumele datorate statului ca impozite. La un venit de până la 100 de florini impozitul era de 3%, iar la venituri între 100-1000 de florini impozitul era de 5%, taxa crescând apoi direct proporțional pentru sumele mai mari de 1000 care nu erau puține. În felul acesta, rezultatul imediat a fost colectarea a 25.500 florini pentru oraș, folosiți mai ales pentru susținerea războiului cu Milano.
Cele 60 de mii de familii luate în evidență prin declarații fiscale evidențiază informații despre circa 265 de mii de oameni din Florența, Pisa, Pistoia, Prato, Arezzo, Volterra, Cortona, San Miniato, dar și din contado (zona rurală), adică din toată Toscana. S-au întocmit 4 registre mari, câte unul pentru fiecare cartier, iar până la 1480 s-au mai făcut încă 8 recensăminte. „Pentru cel mai bogat cetățean, Palla Strozzi, au fost necesar 33 de pagini pentru a face lista celor 30 de case și palate, 45 de moșii, 94 de mii de florini învestiți în Muntele de Pietateˮ [7]. Întreprizătorii au dus o politică agresivă și inovativă. Francesco Datini după 1385 controla 317 muncitori filatori la Prato și mai bine de 453 împrăștiați în 95 de sate toscane. Datele din Cadastru sunt impresionane și lămuritoare[8].
Un număr de 140 de  capi de familie aveau un venit mai mare de 10 mii de florini fiecare, o sumă considerabilă, dacă nu foarte mare. Primii 10 contributori aveau un venit mai mare de 40 de mii de florini, astfel: Palla di Nofri Strozzi cu 161.900, un Francesco di Simone Tornabuoni cu 110 mii, un Giovanni di Bicci de’ Medici cu 91 de mii, urmat de Giovanni și Bartolomeo Panciatichi cu respectiv 81 și 70 mii florini, Alessandro di Filippo Borromei cu 57 mii, Niccolò di Donato Barbadori cu 52 mii, Niccolò di Giovanni Da Uzzano cu 51 mii, de Bernardo Lamberteschi cu 48 mii și Francesco di Francesco Dellaluna cu 39.700. Considerând mărimea sumelor și numărul ramurilor de familie, vom afla pe primul loc Strozzi, care cu 2 ramuri totalizau 171 mii de florini de aur. Îi urmează Panciatichi cu 2 ramuri și suma de 151 mii, vin apoi Medici cu 143 mii și 4 ramuri, Tornabuoni cu 110 mii și o singură ramură, Barbadori cu 83.400 și două ramuri, Borromei cu 78 mii și 2 ramuri, Alberti cu 73 mii și trei ramuri, Da Uzzano cu 70 mii și două ramuri, Bardi cu 66 mii și 4 ramuri, Pazzi cu circa 64 mii și trei ramuri.
În poziția unsprezecea îi găsim pe Quaratesi cu circa 55 mii și trei ramuri, urmați de Bischeri cu 54 mii și două ramuri, Guicciardi cu 51 mii și trei ramuri, Lamberteschi cu 48 mii și o ramură, Rinuccini cu 48 mii și trei ramuri, Ardinghelli cu 47 mii și două ramuri, Serragli cu 41 mii și două ramuri și, în sfârșit, Dellaluna cu 39.700 și o ramură, ceea ce înseamnă că acestea erau primele 18 familii capitaliste cele mai bogate din Florența.Următoarele 15 familii aveau un venit superior sumei de 20 de mii de florini. Dacă luăm act că primele 140 de personaje reprezentau de-abia 1,4% din totalul contributorilor republicii și că venitul mediu pe cap de locuitor se ridica la aproximativ 5 mii de florini, devine evident că Florența dispunea de o avere incredibilă.Cercetătorul american Richard A. Goldthwaite precizează câteva aspecte concluzive în urma studiului său ce ia în discuție 3 secole de istorie economică florentină (XIII-XVI): „Florența a fost timp de trei secole inima pulsantă a economiei europene și principalul centru de dezvoltare a capitalismului […] Bunăstarea a fost reciclată și învestită în capital uman, transformată în patrimoniu alarhitecturii urbane, al artei și al unei tradiții artizanale niciodată egalate de vreun alt orașˮ [9]. Ilustrul savant american s-a mutat la Florența de mai bine de un deceniu și ne-a lăsat o serie de analize valabile, foarte bine argumentate. Printre acestea, convingerea că faza de maximă expansiune și inovație a Florenței a avut loc în jumătatea a doua a lui Trecento, iar Quattrocento a însemnat o încununare a eforturilor anterioare (Finis coronat opus- Ovidius) și o nouă înflorire economică ce a ținut pe toată durata domniei lui Cosimo de Medici.Unul dintre argumentele sale că originile capitalismului trebuie căutate la Florența a fost acceptat și de profesorul Sergio Togneti, fin cunoscător al problemei: „Între Florența și Prato s-a păstrat cea mai mare colecție de documente contabile medievale și renascentiste, 2.500 pentru secolele XIII-XV, dar 10.000 dacă adăugăm secolul al XVI-lea, colecție pe care au lucrat istorici de mare calibru precum Armando Sapori, Federigo Melis sau Raymond de Roover” [10].
În aceeași lucrare aflăm o afirmație năucitoare, greu de crezut, dacă n-ar fi seriozitatea și renumele profesorului italian, specialist pasionat în istorie și economie socială: „În orice caz, în 1427, 40% din familiile florentine dețineau 99,7% din averea brută raportată, puțin mai mult decât averea brută a Statelor Unite în 1995 (95,3%)” [11].
De la Florența medievală cu cele circa 150 de turnuri mai înalte de 50 de metri s-a făcut saltul către Florența Renașterii. Într-o sută de ani, de la 1450 până la 1550, circa, s-a produs o adevărată revoluție a palatelor, construindu-se mai bine de 100 , din inițiativa familiilor îmbogățite din comerț, bănci și manufacturi. Această revoluție urbană transformă Florența într-un oraș aristocratic, unde domnește frumosul, noua cultură și civilizație. Apar rând pe rând, adevărate capodopere de arhitectură, sculptură și pictură, palatul Medici (1440-1460), palatul Rucellai (1446-1451), palatul Pazzi (1462-1472), palatul Pitti (1440-1466), iar tipul clasic culminează cu palatul Strozzi (1489-1507). Vechile familii aristocratice se afirmă ca motor urbanistic al Renașterii.
Un arhitect și designer contemporan, Giò (Giovanni) Ponti, făcea o observație adevărată și plină de miez: „Nu este cimentul, nu este lemnul, nici piatra nu este elementul cel mai rezistent. Materialul cel mai rezistent în Italia este Arta[...] Italienii s-au născut pentru a construi. A construi este… forma minții lor, vocația și angajamentul destinului lor, expresia existenței lor, semnul suprem și nemuritor al istoriei lorˮ [12].

NOTE

[1] Le Goff, Jacques Evul Mediu și nașterea Europei, Ed. Polirom, Iași, 2005, cap. V.
[2] Ibidem, p. 247.
[3] Vezi Tognetti, Sergio Da Figline a Firenze, Opus Libri Edizioni, Firenze, 2003.
[4]Carlotti, Mariella Il lavoro e l’ideale. Il ciclo delle formelle del Campanile di Giotto, Societá Editrice Fiorentina, 2008, p. 10.
[5] Ibidem, p. 9.
[6] Vasari, Giorgio, Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor, vol. II, Ed. Meridiane,1968, pp. 259-260.
[7]Esch, Arnold LʼItalia alla fine del Medioevo, Firenze University Press, 2006, p.73.
[8]Herlihy, David e  Klapisch-Zuber, Christiane (trad. ital.), I toscani e le loro famiglie. Uno studio sul catasto fiorentino del 1427, Bologna, Il Mulino, 1988.
[9]Goldthwaite, Richard A., Lʼeconomia della Firenze rinascimentale, il Mulino, Bologna, 2013, p. 856.
[10]Togneti, Sergio Economia come opera dʼarte in Archivo Storico Italiano, Leo Olschi Editore, Firenze, 2009, p. 348.
[11] Ibidem, p. 361.
[12]Ponti, Giovanni, Vocazione architettonica degli italiani, in Italia d'oggi, Roma, 1941, pp. 46-52.